ISIHASM – MISTICISM ORTODOX
"Din multe mii abia de gasesti unul care sa fi împlinit
poruncile si tot ce e drept si sa fi atins neprihanirea sufletului; din multe
mii abia de gasesti unul care cu mari straduinte pentru rugaciunea curata sa fi
gasit-o, sa fi rupt legaturile acestei vieti si sa fi dobândit acea taina,
pentru ca multi nu a reusit sa gaseasca rugaciunea curata, ci numai câtiva. Un
om care sa fi ajuns la taina care vine dupa ea si care e dincolo de ea, prin
harul lui Dumnezeu, abia de poate fi gasit din multe generatii." (Sf.
Isaac Sirul)
Pentru a întelege adevaratul sens al misticii crestine,
trebuie studiati cu atentie primii mistici rasariteni, deoarece numai în lumina
experientei lor pot fi evaluate devierile de mai târziu. Au existat desigur si
exagerari la ei, însa nimic care sa poata fi comparat cu amestecurile false si
nebunesti gasite în Europa în Evul Mediu (700-1450). Misticii Bisericii de
Rasarit îi includ pe Parintii Bisericii, deoarece în acele zile teologii erau
printre cei mai înduhovniciti dintre crestini, iar fenomenul mistic era evident
la toate nivelurile clerului, monahilor si laicilor. Pentru a avea o
perspectiva corecta asupra studiului, ne vom apleca asupra celor mai apropiati
de Hristos si de apostoli în timp si spatiu si vom extinde apoi
consideratiunile asupra celor de mai târziu, întelegând desigur ca cei mai
apropiati de vremurile noastre sunt totodata si cei mai departati de vremea lui
Hristos.
Vedeniile erau practic inexistente în teologia mistica a Bisericii
Crestine de Rasarit. Abaterile de la rugaciune, voite sau nu, erau respinse si
combatute de fiecare data când aceasta era posibil, iar vedeniile si extazele
erau considerate ca fiind abateri involuntare de la rugaciune! Acele experiente
cautate si apreciate atât de mult de misticii de mai târziu erau considerate de
primii crestini ca piedici, fiind adânc cercetate si cu greu tolerate.
În Biserica de Rasarit, contemplatia consta nu atât din
negare si renuntare (ca în Catolicism), cât din îndumnezeirea si unirea cu
Duhul lui Dumnezeu, într-o experienta de iluminare duhovniceasca, dupa ce toata
activitatea intelectuala înceta. Acest accent pus pe îndumnezeire, numita si
„theosis”, a avut multe aplicatii practice si clare în viata obisnuita în lumea
întreaga. Unul din Parinti pustiei a zis: „Daca as putea gasi un lepros si sa-i
dau trupul meu, iar el sa-l ia, as face-o cu placere. Aceasta este iubirea
adevarata.” Aceasta este adevarata natura a teozei sau a îndumnezeirii.
(Apoftegmata, P.G. lxv, Agatho 26.)
Isihastii (de la grecescu „hesychia”, însemnând liniste si
singuratate) a fost sustinuta de Grigore Palama (1296-1359), Arhiepiscop de
Tesalonic. Învataturile sale au fost confirmate de doua sinoade tinute la
Constantinopol în 1341 si 1351, care, desi locale si nu ecumenice, detin o
autoritate doctrinara chiar si azi în Biserica Ortodoxa, cu putin mai mica
decât autoritatea celor sapte sinoade ecumenice. Învataturile lui Palama
trebuie întelese mai înainte de a începe sa întelegi traditia misticilor
rasariteni, a caror pozitia si practici el n-a facut decât sa le formuleze si
sa le apere.
Varlaam, un calugar din Calabria (sud-vestul Italiei, lânga
Sicilia), care aderase la metodele rationaliste ale scolasticismului
occidental, i-a ridiculizat pe monahii rasariteni, numindu-i „omphalopsyches”,
adica cei având sufletul în burta! Lipsa lui de apreciere fata de „Rugaciunea
lui Iisus” a isihastilor este raspunzatoare pentru considerabila lipsa de
apreciere în occident pentru semnificatia formelor specifice ale
spiritualitatii monahicesti rasaritene. Unii autori moderni, cum ar fi Graef
(1965) confunda „Rugaciunea lui Iisus” cu „ZIKR" sau
„aducerea-aminte" din religia musulmana („Nu este decât un singur Dumnezeu
decât Allah...”) si nu vede nici o diferenta majora între secta sufita din
mahomedanism si isihastii crestini din veacul al paisprezecelea. Aceasta
reflecta nu numai o indiferenta fata de distinctiile teologice, dar indica si o
examinare superficiala a diferentelor psihologice, probabil datorata lipsei de
familiarizare cu sursele isihastilor însele.
Opiniile lui Varlaam erau influentate nu numai de
scolasticism, ci si de învataturile Parintelui grec Dionisie Areopagitul, care
sustinea ca Dumnezeu este „complet Altul”. Varlaam afirma ca Dumnezeu poate fi
cunoscut numai indirect si deci experienta directa pretinsa de isihasti era
clar imposibila. Referitor la exercitiile fizice pe care le foloseau isihastii,
el le considera o dovada a viziunii lor grosier materialiste asupra rugaciunii
si îsi argumenta astfel opiniile sale despre pretinsa „teologie a burtii”
atribuita isihastilor. Toti misticii rasariteni considerau ca suprema
experienta duhovniceasca era o vedenie a Luminii Divine Necreate, identica cu
Shekina iudaica si cu lumina cazuta de cei trei ucenici care erau cu Iisus pe
Muntele Tabor la Schimbarea Lui la Fata. Aceasta l-a deranjat tare pe Varlaam,
care sustinea ca esenta lui Dumnezeu este invizibila si deci orice lumina
vazuta de isihasti ar fi creata prin fortele lor.
Grigore Palama s-a dovedit a fi un teolog de prima clasa,
furnizând explicatia pentru diferentele care exista între esenta lui Dumnezeu
si energiile lui Dumnezeu.
Sf. Vasile cel Mare (Scrisoarea 234, I): „Îl cunoastem pe
Dumnezeul nostru din energiile Sale, însa nu afirmam ca ne putem apropia de
esenta Lui. Energiile Lui coboara la noi, însa esenta Lui ramâne neabordabila.”
Grigore a explicat astfel transcedenta lui Dumnezeu în termeni legati de esenta
Lui si imanenta Lui în termeni ce tin de energiile Sale. Prin energiile Lui
locuieste Dumnezeu în oameni; energiile Sale sunt sinonime cu harul Sau.
Dumnezeu exista în energiile Sale si deci harul nu este chiar un „dar” sau un
obiect personal al lui Dumnezeu, ci este El Însusi care se comunica oamenilor
prin energiile Sale. Desi considera ca „Dumnezeu nu este natura, deoarece este
deasupra întregii naturi; nu este o fiinta, caci este deasupra tuturor
fiintelor... Nici un lucru din toate cele create nu are si nu va avea nici
macar cea mai mica comuniune cu natura suprema sau apropiere de ea” (Omilia 16,
P.G. cli, 193), Grigore sustinea ca sfintii au fost „îndumnezeiti” prin harul
lui Dumnezeu, prin experienta directa. Ei îl cunosc pe Dumnezeu, nu în esenta
Lui, ci prin energiile Sale.
Deoarece Dumnezeu este lumina (1 Ioan 1,5), se considera ca
experienta energiilor Sale ia forma luminii. Viziunea isihastilor nu cuprindea
o lumina creata, ci Lumina lui Dumnezeu-Tatal, identica cu Lumina Necreata care
l-a înconjurat pe Hristos pe Tabor. Desi aceasta Lumina nu e o lumina
materiala, care sa poata fi simtita, ea poate fi vazuta de un om ale carui
simturi, cât si suflet, au fost transformate.
E bine sa luam seama la aceasta unica filosofie minte-trup a
crestinilor ortodocsi, deoarece ea a jucat un rol major în practica lor
mistica.
Viziunea platonica a omului al carui suflet este încarcerat
într-un trup a facut parte o perioada din gândirea crestina speculativa, prin
scrierile lui Evagrie Ponticul († 399) si Origen din Alexandria († 253 sau
254), însa a fost abandonata ulterior în favoarea unei viziuni mai iudaice, a
omului ca trup însufletit. Diferenta dintre a-l vedea pe om ca trup însufletit
(asemenea lui Adam, pentru care Dumnezeu a creat mai întâi trup din tarâna si
apoi i-a suflat viata în nari) si ca suflet încarcerat (precum învatau
filosofii greci care i-au urmat lui Platon) are o influenta subtila asupra
întelegerii mântuirii si chiar a rugaciunii. Origen formulase teologia mistica
cu anumite influenta platoniene, însa acestea au fost compensate de
învataturile din Omiliile lui Macarie (atribuite Sfântului Macarie Egipteanul,
anii 300-390, însa lucrarea apartine probabil unui autor necunoscut din veacul
al cincilea). În scrierile lui Macarie se restabilea viziunea biblica a omului
ca un întreg. Viziunea greaca pagâna facea rugaciunea o activitate a mintii si
a intelectului, în timp ce traditia iudaica urmata de isihasti facea din
rugaciune o functie a întregului om: minte, emotii, vointa si chiar trup!
În timp ce Evagrie si Origen au folosit termenul „minte”,
autorii macarieni au folosit cuvântul „inima”, care nu numai ca era mai biblic,
dar tinea seama de întreaga faptura a omului. Misticii de la jumatatea veacului
al cincilea si din veacul al saselea, cum ar fi Diadoh al Foticeei si Sf. Ioan
Climac de la Muntele Sinai, au scris despre „Rugaciunea inimii”, folosind
termenul „inima” în sens biblic si macarian. Aceasta „Rugaciune a inimii” e
cunoscuta în lumea ortodoxa si ca „Rugaciunea lui Iisus”, constând din
propozitia „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine,
pacatosul”. Aceasta este scurtata treptat la „Doamne Iisuse Hristoase,
miluieste-ma pe mine” si în final „Doamne, miluieste”. Aceasta rugaciune era
spusa de isihasti, în combinatie cu atentia acordata respiratiei si pozitiei
corpului. Pozitia recomandata era cu capul înclinat, cu barbia pe piept si cu
ochii atintiti asupra inimii. Paralela evidenta dintre aceasta metoda de rugaciune
si yoga este interesanta, însa ele nu ar trebui echivalate. Motivatia
respiratiei si pozitiei corpului difera, în sensul ca isihastii erau mai
hipnotici, adica le foloseau ca un ajutor la concentrare, în timp ce yoghinii
îmbracau întreaga procedura în teoria chakrelor pentru a o justifica.
Respiratia si pozitia corpului fusesera asociate cu
„Rugaciunea lui Iisus” înainte de veacul al doisprezecelea, însa nu li se
acordase o atentie prea mare ca tehnica de atingere a unei experiente mistice.
Yoghinii însa nu si-au modificat niciodata metodele, cu atât mai putin sa si le
renege. Se vede astfel ca „constiinta mistica” a isihastilor si cea a
yoghinilor difera, caci daca isihastii ar fi apreciat cu adevarat „constiinta
yoghina”, atunci ar fi facut din respiratie si pozitia corpului o parte
integranta a metodei lor, ceea ce nu au facut. Aceasta pare sa fie o distinctie
de mare importanta, însa autorul nu a vazut-o nici mentionata si cu atât mai
putin explicata. „Rugaciunea inimii” trebuie înteleasa ca o rugaciune a omului
întreg. Folosind termenul „inima” în sens iudaic, primii mistici crestini nu
considerau ca rugaciunea ar fi mai degraba o activitate mentala sau o
activitate fizica, ci ambele. Rugaciunea era raspunsul plenar al omului catre
Dumnezeu, si nimeni nu se ruga mai mult nici cu mintea, nici cu buzele. Prin
disciplinare, rugaciunea devenea o ofranda spontana a întregii fapturi a
omului. Se acorda atentie pozitiei la rugaciune, fie în picioare, în genunchi
sau prosternere. Aceasta nu era o viziune materialista, ci expresia naturala si
logica a viziunii lor asupra naturii umane.
Teolept, Mitropolitul Filadelfiei, a trait sub domnia lui
Andronic, al doilea Paleolog, pe la anul 1324. El a fost parintele spiritual al
lui Grigore Palama. Una din învataturile lui, tipica pentru viziunea minte-trup
a isihastilor, era: „Nu neglija îngenuncherea. Îngenuncherea reprezinta caderea
în pacat, implicând si marturisirea pacatului. Ridicarea de pe genunchi
reprezinta pocainta, sugerând un angajament pentru o viata curata. De fiecare
data când te asezi în genunchi faci o invocare mentala a lui Hristos,
aruncându-te cu trupul si cu sufletul la picioarele Domnului, pentru a-l chema
pe Dumnezeul sufletelor si al trupurilor spre tine.” Accentul lui pe „trup si
suflet” nu era o figura de stil, ci se referea literalmente la acestea.
Practicarea „Rugaciunii inimii” sau a „Rugaciunii lui Iisus”
dateaza de la începutul erei crestine si în Rasarit s-a pastrat neschimbata
de-a lungul veacurilor. Scriitorii care au explicat-o în veacul al
paisprezecelea nu au facut decât sa formuleze în cuvinte o practica si o
învatatura care le parvenisera intacte prin traditie, prin monahii Bisericii.
Sf. Maxim Marturisitorul explica putin din ceea ce s-ar
putea numi psihologia misticilor: „Mintea este organul întelepciunii; ratiunea
este organul cunoasterii; cunoasterea fireasca care vine din acestea doua este
organul credintei alcatuit conform cu acestea doua; iubirea fireasca a
oamenilor este organul darului vindecarii. Pentru fiecare dar al harului divin
exista un organ natural capabil sa-l primeasca, ca pe o experienta, ca o putere
sau ca o predispozitie.
„Anume, un om care si-a curatit mintea de toate fantasmele
simturilor primeste întelepciune; un om care si-a facut ratiunea stapâna peste
pasiunile inerente din noi, cum ar fi mânia sau pofta, acela primeste
întelegerea; un om care prin mintea si prin ratiunea lui devine ferm convins de
lucrurile ceresti primeste credinta atotputernica; un om care s-a îmbunatatit
în dragostea fireasca pentru oameni, care s-a eliberat complet de iubirea de
sine, acela primeste darul tamaduirii...”
Iarasi, respingerea de catre primii mistici crestini a
imaginatiei sta într-un contrast evident cu abordarile ulterioare din Biserica:
„Imaginatia este fructul pasiunii, întiparirea unei imagini reprezentând ceva
care este sau care pare sa fie senzorial. Nici o închipuire nu poate fi deci
acceptata în relatia cu Dumnezeu, deoarece El depaseste toata mintea”.
Desi foloseste deseori o terminologie care poate parea
ciudata cititorului modern, Sf. Maxim încearca în continuare sa-si defineasca
proprii termeni: „Despre curatia mintii: Acea minte este curata, care,
eliberata de ignoranta, este iluminata de lumina divina... Despre curatia
sufletului: Acel suflet este curat, care, eliberat de pasiuni, se bucura pururi
de iubirea divina... Despre curatia inimii: Acea inima este curata, cea care,
oferind lui Dumnezeu mereu o minte fara forme si fara închipuiri, este gata sa
nu primeasca nimic altceva decât impresia care vine de la El, prin care El
doreste sa i se arate... Lipsa de pasiuni este o stare plina de pace a
sufletului, prin care sufletul este cu anevoie miscat spre rau.”
Sf. Isaac Sirul a pus un mare accent pe importanta tacerii,
întelegând prin aceasta mai mult decât abtinerea de la vorbit – o liniste
adânca a mintii cu rezultat în detasarea de lucrurile pamântesti. El reitereaza
de asemenea credinta ca ispitele sunt inevitabile si, daca sunt întâmpinate cum
se cuvine, ele reprezinta o treapta pentru progresul duhovnicesc:
“Întâi de toate sa ne straduim sa ne abtinem de la vorbit;
apoi din aceasta abtinere va creste în noi ceva care ne va conduce la tacerea
însasi. Fie ca Dumnezeu sa ne dea acest ceva, nascut din aceasta abtinere. Daca
îmbratisati aceasta viata, nici nu va pot spune câta lumina va va aduce.
“Când puneti într-un taler al balantei toata lucrarile
acestei vieti (viata unui monah sau a unui isihast) si în partea cealalta
tacerea, veti gasi ca aceasta din urma o întrece pe prima… Cel care-si opreste
buzele de la bârfe (de la a vorbi prea mult), acela îsi pazeste inima de
pasiuni. Cel care-si pazeste inima de pasiuni îl vede pe Dumnezeu în fiece
ceas…
"Ispita este foarte folositoare pentru om. Pentru ca
daca ispita a fost folositoare pentru Pavel, atunci ‘fiecare glas va înceta si
întreaga lume se a vadi vinovata înaintea lui Dumnezeu’ (Romani 3,19).
Lucratorii duhovnicesti sunt ispititi ca ei sa adauge astfel la bogatiile lor;
cei slabi, ca sa se pazeasca de rau; cei care sunt adormiti, ca sa se
pregateasca pentru trezire; cei care sunt departe, pentru a se apropia de
Dumnezeu; cei care sunt din casa lui Dumnezeu (care locuiesc în casa Lui), ca
sa se salasluiasca cu El cu îndrazneala.
"Un fiu care nu e încercat (cu greutatile) nu poate
mosteni cum se cuvine bogatiile din casa tatalui sau. Deci Dumnezeu încearca si
apasa mai întâi, ca apoi sa-si descopere darul harului. Slava Domnului, suntem
condusi la dulceata sanatatii prin leacuri amare!
"Nimeni nu petrece vremea instruirii fara durere;
nimeni, atunci când bea otrava ispitelor, nu o gaseste dulce. Fara acestea este
imposibil sa dobândim o constitutie puternica (a sufletului). Dar iar zic,
pentru a le înfrunta nu sta în puterea noastra. Cum poate lutul pieritor sa
reziste actiunii apei daca nu este întarit de focul ceresc? Daca ne supunem
jugului voii lui Dumnezeu si rugaciunii cu dorinta de smerenie, atunci, cu
rabdare, vom primi orice de la Domnul nostru Iisus Hristos.”
Sf. Isaac a avertizat ca viata isihastilor nu este o
existenta pasiva, ci este plina de “lucrare” duhovniceasca, adica rugaciuni,
post, veghere, etc.:
"Feriti-va de inactivitate, preaiubitilor, caci aceasta
ascunde moartea; lipsa activitatii îl arunca pe monah în mâna vrasmasilor care
vor sa-l prinda. În ziua aceea Dumnezeu ne va pedepsi nu pentru psalmi sau
pentru lipsa rugaciunii, ci pentru ca nefacându-le pe acestea am deschis usa
diavolilor. Când acestia gasesc o cale sa se strecoare, ei intra si închid usa
ochilor nostri. Apoi ne umplu în mod tiranic cu tot felul de necuratii care vor
aduce pedeapsa divina si cea mai grea munca.
"Astfel, pentru o mica lipsa a unui lucru care, pentru
Hristos, este considerat de mare importanta, noi ne facem asemenea celor despre
care sta scris: ‘Cine nu îsi supune voia sa lui Dumnezeu va cadea sub jugul
dusmanului sau’. Sa faceti deci în camaruta voastra lucrarea hotarâta cu
întelepciune de cei responsabili în Biserica, pe baza descoperirii Duhului în
scopul pazirii vietii noastre; sa priviti aceasta lucrare ca pe un zid care va
pazeste de cei care vor sa ne prinda, indiferent de cât de mica va pare acea
lucrare. Ea pare neînsemnata numai celor nepriceputi, care nu iau seama la raul
care vine prin toata aceasta. Pentru acestia si începutul, si miezul zilei sunt
de o libertate fara margini, care este mama pasiunilor. Este mai bine pentru
cineva sa se deprinda în a nu pierde acel lucru mic, caci altfel prin acea
lipsa va face loc pacatului. Sfârsitul acelei libertati nesabuite este cea mai grea
sclavie…”
Cinstea morala a monahului fata de pacatele proprii este
ferm poruncita de Sf. Isaac Sirul: “Cel care îsi uraste pacatele va înceta a le
mai face, iar cel care si le marturiseste va afla iertare. Este însa imposibil
pentru un om sa fie izbavit de obiceiul pacatului daca nu-l uraste mai întâi,
asa cum este imposibil sa primeasca iertare înainte de a-si marturisi
greselile; una este izvorul adevaratei smerenii, iar cealalta izvorul
regretului nascut în inima din rusine… Nu este pacat care sa nu poata fi
iertat, afara de pacatul de care nu te pocaiesti…”
Abstinenta ascetica ca o pre-conditie a experientei mistice
a fost învatata de Sf. Isaac Sirul: “Orice rugaciune care nu oboseste trupul si
nu umple inima de regrete este ca o stârpitura: astfel de rugaciune e fara
suflet… Un trup satul de mâncare nu vede tainele lui Dumnezeu…
"Fiind încercat îndelung prin ispitiri, atât de la
dreapta cât si de la stânga, dupa ce am avut multe ocazii sa ma gasesc pe sine
prin aceste doua mijloace, dupa ce am îndurat nenumarate lovituri de la vrasmas
si am primit mult ajutor în ascuns, de-a lungul a multor ani am dobândit
experienta si, cu ajutorul harului lui Dumnezeu, am învatat urmatoarele:
"Temelia tuturor lucrurilor bune, scaparea sufletului
din legaturile vrasmasului, calea care duce la lumina si la viata – toate
acestea se cuprind în urmatoarele metode: adunarea sinelui si postul continuu;
adica supunerea înteleptei si simtitoarei reguli a abtinerii de la mâncare,
ramânerea într-un singur loc si gândul neîntrerupt la Dumnezeu.
"De la aceasta, supunerea simturilor; de la aceasta,
paza mintii; de la aceasta, îmblânzirea ferocelor pasiuni care vin în trup; de
aici, pacea gândurilor; de aici, miscarea luminoasa a gândurilor; de aici,
râvna pentru lucrarea virtutilor; de aici, gânduri înalte si delicate; de aici,
lacrimi necontenite si amintirea mortii; de aici, deplina curatie, îndepartarea
completa a oricarei visari care ispiteste gândul; de aici, ascutimea si
patrunderea; de aici, gândurile tainice si adânci pe care mintea le întelege cu
ajutorul cuvintelor divine, miscari interioare în suflet, despartirea si
separarea lucrurilor duhovnicesti care vin din puterile adevarate si a
adevaratelor vedenii pe de-o parte, si a fantasmelor desarte, pe de alta parte…
"Daca le cineva neglijeaza pe acestea doua, acela sa
stie nu numai ca se va rani în toate despre care am vorbit, ci si ca neglijând
aceste doua virtuti, va narui temelia tuturor virtutilor. Asa cum în cel care
le pazeste, acestea doua sunt capul si începutul lucrarii duhovnicesti în
suflet, calea si poarta catre Hristos, asa si cel care le neglijeaza si nu le
face este dus la patimile opuse, anume la umblarea dintr-un loc într-altul
(neramânerea locului) si lacomia pântecelui. Acestea sunt începutul a tuturor celor
opuse celor spuse mai devreme si nasc pasiuni în suflet."
Doua reguli simple pentru desavârsirea duhovniceasca, si
totusi cât de greu de urmat! Sf. Isaac sugereaza doua lucruri atât de opuse
firii omenesti: ramânerea într-un singur loc si abtinerea de la lacomia
pântecelui. O idee asupra dispretului fata de confortul trupului si asupra
puterii mintii fata de trup se poate trage din urmatorul pasaj:
"Cei care sunt slabi si fara râvna la începutul
lucrarii lor cad în deznadejde si confuzie nu numai prin astfel de atacuri, ci
si printr-un vârtej de frunze, fiind facuti sa dea înapoi si sa-si paraseasca
lucrarea la cea mai mica nevoie, cum ar fi foamea sau o mica boala. Lucratorii
adevarati si experimentati se abtin de la lacomie, mâncând fructe si legume,
chiar ierburi uscate, refuzând sa manânce orice înainte de ceasul stabilit si
stând pe pamânt în epuizare trupeasca. Ochii lor abia de vad din cauza
nehranirii trupului si, daca din pofta sunt ispititi sa cedeze trupului, ei
refuza sa renunte la biruinta si sa-si lase hotarârea lor ferma , alegând si
dorind mai degraba sa poarte greutatile si sa lucreze din dragoste pentru
Dumnezeu decât sa traiasca o viata trecatoare cu usuratate.
"Când ispitele îi înconjoara, ei se bucura nespus si se
desavârsesc prin ele. Chiar în mijlocul celor mai grele munci, ei nu renunta la
dragostea de Hristos ci doresc sa înfrunte atacurile cu curaj atât timp cât
traiesc, sa nu dea înapoi, caci prin aceasta câstiga desavârsirea…
"Lucrarea postului si a vegherii este începutul a toata
râvna împotriva pacatului si a poftei, mai ales pentru cel care lupta împotriva
unui pacat care este înauntru. Aceasta lucrare arata ura fata de pacat si pofta
la acel luptator al razboiului nevazut. Aproape toate pornirile slabesc prin
post.
"Urmatorul lucru care ajuta în mod deosebit la lucrarea
duhovniceasca este vegherea în vremea noptii. Cel care le tine pe acestea doua
ca tovarasi de viata este prieten cu curatia. Lacomia pântecelui si somnul prea
mult, care îl slabesc pe om si îl îndeamna la pofta desfrâului, sunt începutul
tuturor relelor; deci postul, vegherea si seriozitatea în slujirea lui Dumnezeu
sunt calea sfânta a Domnului si temelia tuturor virtutilor…
"Alege pentru tine o lucrare dulce, continua veghere în
ceasul noptii, prin care toti parintii s-au mântuit de vechiul Adam si si-au
înnoit mintea. În ceasurile acelea sufletul simte viata nemuritoare, simturile
sale sunt eliberate din întunericul pasiunilor si primeste Duhul Sfânt…
"Sa nu gândesti, omule, ca lucrarea unui monah cuprinde
ceva mai mare ca vegherea de noapte… Nu cauta la monah, care tine vegherea cu
întelegere, ca la un om îmbracat în fire, caci aceasta lucrare este cu adevarat
una îngereasca… Sufletul care se lupta pentru aceasta veghere angelica va avea
ochii unui heruvim si cu ei va vedea si va contempla pururi vederi ceresti…”
A fost specificata si nevoia de echilibru în exercitiile de
închinare, fara de care omul devine prea frustrat (“agitat”, dupa cum spune Sf.
Isaac) în cautarea lui dupa neprihanire. El recunoaste ca se gasesc putini
mistici adevarati. El recomanda introspectiunea pentru atingerea smereniei,
caci cunoasterea de sine dobândita îl va pazi pe om de a-i judeca pe altii prea
aspru, si asta daca îi va judeca în vreun fel. Din nou, el accentueaza recunoasterea
sincera si o perspectiva noua asupra ispitei si a caderii:
"Slabirea madularelor (trupului) duce la agitatia si
lupta gândurilor. lucrarea excesiva duce la lipsa de echilibru iar aceasta la
agitatie. Însa o agitatie difera de alta: una duce la atacul poftelor, alta la
parasirea locului linistit al omului si la umblarea dintr-un loc într-altul.
"Lucrarea echilibrata, facuta cu rabdare, desi cu
greutate, este de nepretuit. Slabirea nevointei în viata monahului înmulteste
poftele pacatului, iar exagerarea ei duce la agitatie…
"Din multe mii abia de gasesti unul care sa fi împlinit
poruncile si tot ce e drept si sa fi atins neprihanirea sufletului; din multe
mii abia de gasesti unul care cu mari straduinte pentru rugaciunea curata sa fi
gasit-o, sa fi rupt legaturile acestei vieti si sa fi dobândit acea taina,
pentru ca multi nu a reusit sa gaseasca rugaciunea curata, ci numai câtiva. Un
om care sa fi ajuns la taina care vine dupa ea si care e dincolo de ea, prin
harul lui Dumnezeu, abia de poate fi gasit din multe generatii…
"Unii încalca legea iara si iara si îsi tamaduiesc
sufletele prin pocainta, iar harul îi primeste; fiecare fiinta se schimba de
nenumarate ori si omul se schimba în fiecare ceas. Un om cu mintea sanatoasa
are multe ocazii ca sa înteleaga aceasta. Dar încercarile lui, zi de zi, au
puterea deosebita sa-l faca întelept în aceasta, daca el ia aminte la el însusi
cu sinceritate, astfel încât, printre altele, el se poate cerceta cu mintea si
poate învata despre schimbarile sufletului sau care au loc zi de zi, cum se
departeaza de smerenia si pacea lui si cade deodata în tulburare si despre
pericolele care îl ameninta în astfel de ceasuri.
"Fericitul Macarie, miscat de marea sau grija si
preocupare pentru fratii sai, a scris despre aceasta pentru zidirea si
amintirea lor; el i-a sfatuit sa nu cada în deznadejde din cauza greutatilor pe
cale (sau a luptelor); pentru ca aceste coborâsuri vin mereu chiar si la cei
care au ajuns la neprihanire, la fel cum si aerul devine uneori mai rece. Aceste
coborâsuri, opuse telului eforturilor lor, pot veni si fara lene sau nepurtare
de grija, ci din contra, atunci când ei lucreaza potrivit cu ceea ce au
realizat.”
Explicatii sunt mai multe, cu un
accent special pe renuntarea la fructele imaginatiei personale.
"Desavârsirea întregului nostru progres consta din
urmatoarele trei lucruri: pocainta, curatie si desavârsire. Ce este pocainta?
Lasarea a tot ce a adus sau aduce durere. Ce este pe scurt curatia? O inima
plina de compasiune pentru fiecare fiinta. Ce este desavârsirea? Adâncul
smereniei care înseamna renuntarea la orice lucru vizibil si invizibil; prin
vizibil, întelegând toate lucrurile simtite; prin invizibil – toate creaturile
lumii gândurilor…
"Pocainta este moartea înceta si completa fata de orice.
O inima calda este o inima care arde pentru orice fiinta, pentru oameni,
pasari, animale, pentru diavoli si pentru toata zidirea…
"Tacerea omoara simturile din afara si aduce miscarile
interioare la viata; contactele exterioare produc un efect opus, adica ele dau
viata simturilor exterioare si omoara miscarile interioare…
"Lucrarea intensa (activitatea duhovniceasca,
rugaciunea, etc.) da nastere unei calduri foarte mari în inima prin aprinderea
gândurilor care vin noi în minte. Toata aceasta lucrare si pazire ascut mintea
prin caldura lor si îi dau viziune. Aceasta caldura produsa de harul
contemplatiei da nastere suvoiului de lacrimi. Lacrimile neîncetate linistesc
gândurile din suflet si curatesc mintea, si cu o minte curata omul ajunge la
vederea tainelor ceresti. Dupa aceasta mintea atinge descoperiri si icoane asa
cum a vazut proorocul Ezechiil…”
Este evident ca pentru acesti primi sfinti crestini
rugaciunea nu era întotdeauna o meditatie tacuta, ci o experienta a sufletului,
în care gesturile si pozitia corpului simbolizau durerea sufletului fata de
pacat, etc.:
"Lacrimile, lovirea în cap în timpul rugaciunii,
aruncarea la pamânt duc caldura dulce a lacrimilor în inima, si cu un extaz minunat
inima striga catre Dumnezeu: ‘Sufletul meu înseteaza dupa Tine, Dumnezeul
iubirii: Când voi veni si ma voi arata înaintea lui Dumnezeu?’… Acesta este
Ierusalimul si împaratia lui Dumnezeu, ascunse în noi însine potrivit cu
cuvântul Domnului (Luca 17,21). Aceasta regiune este norul slavei ceresti în
care intra numai cei curati cu inima, pentru a vedea fata Domnului lor.
"Sa nu ne întristam când alunecam, ci atunci când ne
întarim în aceasta. Chiar si cei desavârsiti aluneca, dar sa ramâi în aceeasi cadere
înseamna moarte amara. Durerea pe care o avem pentru caderile noastre este
socotita prin har ca o fapta curata. Cel care cade a doua oara, zicând ca se va
pocai, nu este sincer cu Dumnezeu. Moartea îl loveste fara veste, nelasându-i
timp sa faca lucrarea virtutii asa cum spera…
"Trebuie sa întelegem ca în fiecare ceas din cele
douazeci si patru ale zilei si ale noptii avem nevoie de pocainta. Întelesul
cuvântului pocainta, asa cum am învatat din adevaratul sens al lucrurilor, este
urmatorul: ea este o cerere nestramutata catre Dumnezeu, implorându-l sa uite
cele vechi; ea cuprinde însa si pazirea viitorului…
"Lipsa pasiunilor nu înseamna sa nu simti pasiunile, ci
sa nu le primesti… Caci atunci când sufletul nu leaga prietenie cu pasiunile
gândindu-se la ele, atunci, având mereu o alta preocupare, puterea pasiunilor
nu poate tine simtirile duhovnicesti în gheara ei.”
Semne ale
extazului religios
Semnele fizice ale extazului
religios sunt descrise într-un remarcabil fragment de Sf. Issac: “Dragostea pentru
Dumnezeu este în mod firesc arzatoare si atunci când îl umple pe un om peste
masura, duce sufletul la extaz. Deci inima omului care are parte de aceasta nu
o poate cuprinde si nici duce, însa trece printr-o extraordinara schimbare
potrivit cu natura lui si cu natura dragostei care îl umple. Semnele ei
simtitoare sunt urmatoarele:
“Fata omului devine bucuroasa iar
trupul cald. Rusinea si teama îl parasesc si el devine asemenea unului în
extaz. Forta care îi tine mintea laolalta se duce de la el si el devine ca unul
care si-a iesit din minti. O moarte groaznica este pentru el bucurie iar
contemplarea cu mintea a lucrurilor ceresti nu îi este niciodata întrerupta.
Chiar daca lipseste, el vorbeste ca si cum ar fi prezent, desi e nevazut.
Cunostinta si vederea lui înceteaza de la sine si el nu-si mai simte miscarea
printre cele din jur. Chiar când face ceva, nu e constient de asta caci mintea
îi este adâncita în contemplare iar gândurile par sa vorbeasca permanent cu
altcineva.
“De aceasta experienta duhovniceasca
au avut parte din vechime Apostolii si mucenicii. Primii au calatorit în lungul
si de-a latul lumii, lucrând si suferind prigoane, iar ultimilor li s-au taiat
mâinile, picioarele, li s-a varsat sângele ca apa dar, desi îndurau cele mai
grele chinuri, nu si-au pierdut curajul si au îndurat toate cu rabdare; fiind
întelepti, ei era considerati nebuni. Altii au umblat prin pustie, prin munti,
pesteri si adâncuri ale pamântului, ramânând nerisipiti în mijlocul a toata
risipa. Fie ca Domnul sa ne dea o astfel de risipa!”
Nu exista nici urma din
anti-intelectualismul misticilor mai noi la primii sfinti crestini. Din contra,
ei chiar aveau un viu interes pentru teologie, care la urma urmelor, este
“stiinta lui Dumnezeu”. Experientele lor mistice (vedenii, extaze, etc.)
prezentau putin interes pentru ei, dar erau considerate ca un însotitor natural
în viata lor de închinare si slujire. Ei îl cautau pe Dumnezeu, însa nu ca pe o
“experienta”, si acceptau experientele ca pe un rezultat al harului divin.
Maxim Marturisitorul (580-662) a
accentuat necesitatea absoluta a harului în viata mistica, asemenea tuturor
celor dinaintea lui. El a integrat misticismul în ansamblul teologiei crestine
si majoritatea contemporanilor sai au scris despre misticism cu o atentie
deosebita acordata aspectelor teologice.
Ulterior, cum ar fi în scrierile
lui Simeon Noul Teolog (949-1022), accentul s-a schimbat oarecum. Desi numai
cei care au experiente mistice pot fi conducatori ai Bisericii, misticismul
centrat pe Hristos despre care vorbeste El era considerat mai degraba ca o
încununare fireasca a unei vieti contemplative în toata plinatatea ei, decât ca
un dar extraordinar.
Pentru studiul misticismului în
orice context, se face referire la o “cale a negarii” si o “cale a afirmarii”.
Biserica Ortodoxa si-a afirmat pozitia prin Grigore Palama si a încercat sa
pastreze un echilibru între cele doua concepte înca de la început. În
crestinismul rasaritean exista o sinteza a ceva ce pare uneori ca o diferenta
de nereconciliat între Rasarit si Occident, sub aspectul opiniilor în ceea ce
priveste viata religioasa subiectiva.
Primii crestini au aparat cu orice
pret transcedenta lui Dumnezeu împotriva panteismului nestructurat în care
misticismul degenereaza atât de usor. Începând cu Grigore de Nyssa († 394),
fratele mai tânar al Sf. Vasile cel Mare, cele doua tipuri de teologie s-au
combinat armonios sub numele de teologii “apofatica” si “catafatica”. Acesti
oameni au sustinut ca este mai bine sa gândesti si sa vorbesti despre Dumnezeu
mai degraba în termeni negativi decât în termeni pozitivi. Teologia catafatica,
sau afirmatiile pozitive despre Dumnezeu, cum ar fi faptul ca EL este drept,
bun, întelept, etc., îl poate face pe om sa creada ca îl întelege pe Dumnezeu,
când de fapt El este de necunoscut în esenta Lui.
Barbatii mentionati mai sus au
argumentat ca finalitatea adevarului este slujita mai bine afirmând ce NU este
Dumnezeu decât încercând în van sa explici ce este. Ioan Damaschinul s-a exprimat
astfel: “Ca exista Dumnezeu e evident, însa CE ESTE El ca esenta si natura,
acestea doua sunt dincolo de întelegerea si cunoasterea noastra”. În timp ce
unii din misticii moderni au spus practic ca Dumnezeu ESTE lumina din vedeniile
lor, acest sfânt timpuriu mentionat mai sus era foarte precaut sa sublinieze ca
orice lucru pe care noi în experimentam sau spunem cu privire la Dumnezeu
vorbeste “nu despre natura, ci despre lucrurile din jurul naturii”.
Afirmarea “pozitiva” a teologiei
catafatice a trebuit sa fie contrabalansata de teologia apofatica prin “calea
negarii”. Primii mistici crestini credeau ca toate afirmatiile pozitive despre
Dumnezeu erau adevarate “în masura în care se faceau”, însa era imposibil sa
descrii adecvat natura divinitatii numai în acei termeni. Spre deosebire de
“gânditorii pozitivisti” din ziua de azi, primii teologi si mistici ai
Bisericii nu au ezitat sa insiste pe necesitatea folosirii unei logici negative
si a unui vocabular negativ cu privire la Dumnezeu.
În Occident, Biserica a trebuit sa
se ocupe cu alte probleme. Papa Grigore cel Mare (540-604) a fost ultimul mare
scriitor privind viata contemplativa din Occident înainte de Evul Mediu. El a
redus viata mistica la reculegere, introversiune si contemplare.
Reculegerea însemna retragerea
mentala în sine si evitarea pentru un timp a “împrastierii gândurilor” despre
care se plângeau toti misticii. Introversiunea însemna aplecarea sufletului
asupra propriei spiritualitati si desprinderea atentiei de partea materialista
a vietii. Contemplarea era starea mentala în care persoana se preocupa numai cu
Creatorul.
Crestinii din Occident au scris
putin despre misticism pâna la începutul Evului Mediu, când au început sa apara
diferente subtile fata de gândirea timpurie rasariteana.