SINOADELE ecumenice ale
Bisericii
Conciliile bisericesti au fost tinute pentru a rezolva
diferite probleme atunci când nu s-a putut ajunge la consens prin simple
discutii. Majoritatea conciliilor au fost locale, desi în unele cazuri deciziile
adoptate s-au bucurat de o larga acceptare (asa cum sunt cele Sapte Concilii
Ecumenice). Primul Sinod al Bisericii s-a tinut de catre Apostoli la Ierusalim,
în primul secol (Fapte 6:1-7).
Cele sapte Concilii Generale ale întregii Biserici Crestine
sunt cunoscute sub numele de Concilii Ecumenice. Ele acopera perioada dintre
325 si 757 d. Hr., iar deciziile lor reprezinta temelia învataturii crestine
acceptate de ramurile rasariteana si apuseana a Bisericii Crestine. Deciziile
acestor Concilii Ecumenice au fost luate sub calauzirea Duhului Sfânt, asa cum
le-a promis Iisus Hristos apostolilor Lui.
La aceste Concilii Ecumenice au fost întocmite multe Canoane
sau norme care guverneaza administrarea Bisericii.
Biserica Catolica accepta ca ecumenice si unele concilii
ulterioare, organizate numai de autoritatile si reprezentantii Bisericii
Catolice. Aceste concilii, dintre care ultimul este al doilea Sinodl de la
Vatican (1962-1965), nu sunt acceptate de Biserica Ortodoxa ca având
valabilitatea sau autoritatea adevaratelor Concilii Ecumenice. Astfel, nici una
din deciziile acestor concilii catolice nu sunt valabile în Biserica Ortodoxa.
Pentru a întelege mai bine motivele convocarii lor si deciziile care au fost
adoptate, cele sapte Concilii Ecumenice sunt prezentate în continuare în ordine
cronologica.
Primul Sinod Ecumenic
Primul Sinod Ecumenic a fost convocat de Împaratul
Constantin cel Mare, pe 20 mai 325. Sinodl s-a întrunit la Nicaea, în provincia
Bitinia din Asia Mica, fiind deschis oficial chiar de catre Constantin. Sinodl
a adoptat 20 de hotarâri, inclusiv Crezul de la Nicaea (prezentat mai jos),
Canonul Sfintei Scripturi (Biblia) si a stabilit tinerea Pastilor.
Principalul motiv pentru convocarea lui a fost controversa
ariana. Arius, un preot din Alexandria, sustinea ca Iisus Hristos a fost creat
de Dumnezeu, negând astfel divinitatea lui Hristos. Arius argumenta ca daca
Iisus a fost nascut, atunci a existat o vreme în care El nu a existat; iar daca
a El a devenit Dumnezeu, atunci a existat o vreme în care El nu a fost
Dumnezeu. Intentia initiala a lui Arius era sa raspunda unei alte erezii, prin
care se facea confuzie între cele trei persoane ale Sfintei Treimi
(sabelianism).
Un numar de episcopi l-au urmat pe Arius, iar Biserica a
intrat în prima si poate cea mai profunda divizare a credintei. Pâna atunci,
marturisirile de credinta faceau parte din Crezul recitat de candidatii la
botez. Un Crez pentru botez, reprezentând arianismul, a fost prezentat Sinodlui
de catre Eusebiu din Nicomedia, însa a fost respins imediat. În cele din urma a
fost acceptat un alt Crez, reprezentând Crezul de la Ierusalim, având inclus
termenul foarte important „homoousis", însemnând „de aceeasi fiinta” (de
aceeasi esenta). Astfel s-a adoptat ca ortodoxa (corecta) afirmatia ca Iisus
este „de aceeasi fiinta” cu Tatal. Acest Crez este cunoscut ca fiind Crezul de
la Nicaea si este urmatorul:
Cred într-unul Dumnezeu, Tatal Atottiitorul, facatorul
cerului si al pamântului, al tuturor vazutelor si nevazutelor.
Si într-unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu unul
nascut, care s-a nascut din Tatal mai înainte de toti vecii. Lumina din Lumina,
Dumnezeu adevarat din Dumnezeu adevarat; nascut, nu facut, cel de-o fiinta cu
Tatal, prin care toate s-au facut.
Care pentru noi oamenii si pentru a noastra mântuire s-a
pogorât din ceruri si s-a facut om, de la Duhul Sfânt si din Maria Fecioara, si
s-a facut om.
Si s-a rastignit pentru noi în timpul lui Pontiu Pilat, a
patimit si s-a îngropat si a înviat a treia zi, dupa Scripturi.
Si s-a suit la ceruri si sade de-a dreapta Tatalui. Si
iarasi va sa vina cu slava, sa judece viii si mortii, a carui Împaratie nu va
avea sfârsit.
O alta hotarâre a acestui Sinod a fost formula
calendaristica pentru tinerea Pastelui. Pastele cade de prima luna plina, dupa
echinoctiul de primavara, dupa Pastele evreiesc.
Sinodl a stabilit de asemenea si alte chestiuni de
importanta bisericeasca, privind aspecte de natura morala si teritoriala, atât pentru
cler, cât si pentru laici. Un anume participant, diaconul Atanasie din
Alexandria, s-a dovedit un aparator al Ortodoxiei prin marturisirea lui de
credinta si prin redactarea Crezului care îi poarta numele.
Un alt participant, care prin argumentarea lui împotriva
impunerii celibatului pentru toate treptele de clerici a respins
obligativitatea celibatului în Biserica Ortodoxa, a fost Pafnutie, un egiptean
care era ucenicul Sfântului Antonie. El suferise atâtea greutati si cruzimi în
timpul prigoanei lui Maximin, încât trupul lui a atras cinstirea din partea
celorlalti episcopi, iar recomandarile sale s-au bucurat de mare respect.
Numarul episcopilor care au participat la Sinod a fost de
318. De aceea acest Sinod mai este numit si Sinodl celor 318 Parinti. El s-a
încheiat pe 25 iulie 325. Amintirea lui este praznuita în Biserica Ortodoxa în
a saptea duminica dupa Pasti.
Al doilea Sinod Ecumenic a fost convocat de Împaratul
Teodosie I la Constantinopol, în 381, la care au participat 150 de episcopi.
Teodosie s-a dovedit un aparator al credintei ortodoxe, iar intentia lui cu
convocarea Sinodlui a fost eradicarea completa a arianismului si condamnarea
lui Macedonie si a lui Apolinarie, formulând învatatura despre unitatea Sfintei
Treimi si deplina umanitate a lui Hristos.
Macedonie învata ca Sfântul Duh nu este o persoana
(„hypostasis”), ci o simpla putere („dynamos”) a lui Dumnezeu, afirmând deci ca
Duhul Sfânt este inferior Tatalui si Fiului. Sinodl a condamnat învatatura lui
Macedonie si a formulat învatatura despre Sfânta Treime. Aceasta învatatura
afirma ca exista „un Dumnezeu în trei ipostasuri”, proclamând ca Duhul Sfânt
este Dumnezeu, egal cu Tatal si cu Fiul, de aceeasi fiinta cu Acestia. Aceasta
a devenit baza învataturii crestine.
Crezul de la Nicaea, adoptat de primul Sinod Ecumenic, a
fost completat cu cinci propozitii care stabileau învatatura despre Sfântul
Duh, despre Biserica, Taine, învierea mortilor si viata veacului care va sa
vina:
Si [cred] întru Duhul Sfânt, Domnul de viata facatorul, care
din Tatal purcede, care împreuna cu Tatal si Fiul este închinat si slavit, care
a grait prin prooroci.
Într-una sfânta, soborniceasca si
apostoleasca Biserica,
Marturisesc un Botez spre iertarea
pacatelor,
Astept învierea mortilor si viata
veacului ce va sa vina. Amin.
Crezul a fost cunoscut de atunci sub numele de Crezul
niceo-constantinopolitan, sau Simbolul Credintei. În privinta privilegiilor
ierarhice, Sinodl a stabilit ca Episcopul de Constantinopol are întâietate
peste toate Bisericile, mai putin peste cea a Romei. Doi dintre episcopii care
au avut un rol important în dezvoltarea învataturii crestine au fost Sf.
Grigorie Teologul (sau Grigorie de Nazianz, care a prezidat Sinodl) si Sf.
Grigorie de Nyssa.
Al treilea Sinod Ecumenic a fost convocat la Efes în 431, de
catre Împaratul Teodosie. Sinodl a condamnat învatatura lui Nestorie,
Arhiepiscopul Constantinopolului, care învata ca în Hristosul întrupat au
existat doua persoane separate, una divina si una omeneasca.
Nestorie accentua firea omeneasca a lui Hristos în dauna
firii divine, învatând ca Fecioara Maria nascuse un om (pe Iisus Hristos) si nu
pe Dumnezeu („Cuvântul" sau Fiul lui Dumnezeu). Logosul (sau
„Cuvântul") doar ar fi locuit în Hristos, ca într-un templu. Hristos deci
ar fi fost doar un „purtator de Dumnezeu”. Aceasta învatatura era vadit
contrara învataturii ortodoxe prin care Hristosul întrupat era o singura
Persoana, Dumnezeu si Om î acelasi timp.
Unul din punctele învataturii lui Nestorie era respingerea
denumirii de „Theotokos" („Maica a lui Dumnezeu”) pentru Fecioara Maria.
Nestorie o numea pe Fecioara Maria „Christotokos" („Nascatoare de Hristos”),
dând astfel nastere „controversei hristologice".
Sinodl a reafirmat învatatura Bisericii cum ca Domnul nostru
Iisus Hristos este o singura persoana, nu doua persoane separate. Sinodl a
stabilit ca Domnul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu („Logosul”) este Dumnezeu
desavârsit si Om desavârsit, cu un suflet rational si cu trup. Unirea celor
doua firi ale lui Hristos se face astfel încât una nu o tulbura pe cealalta. Sinodl
a stabilit denumirea de „Theotokos” pentru uz teologic si liturgic în Biserica,
întarind Crezul niceo-constantinopolitan si interzicând orice adaugare sau
eliminare din acesta.
La acest Sinod au participat doua sute de episcopi, prin
care si Sf. Chiril al Alexandriei care s-a dovedit un aparator al Ortodoxiei,
luptând pentru respingerea si anatemizarea lui Nestorie.
Acest Sinod a fost convocat în 451 la Calcedon, în partea
asiatica a Constantinopolelui, de catre Împaratul Marcian si sotia lui
Pulcheria. Trebuia dezbatuta o alta controversa privind persoana lui Hristos.
Eutih, un arhimandrit din Constantinopol, sustinea ca firea umana (mai putin
desavârsita) a lui Hristos ar fi fost complet absorbita de firea Sa divina,
cele doua firi fiind astfel confundate într-una. Prin aceasta unire, Eutih
sustinea ca Hristos ar fi avut o singura fire. Aceasta erezie s-a numit
„monofizitism” („o singura fire”). Sinodl a condamnat aceasta învatatura si a
stabilit ca au existat doua firi desavârsite în una persoana a lui Hristos,
unite „în mod neamestecat, neschimbat, nedespartit si neîmpartit".
La Sinod au participat 650 de episcopi. Hotarârile dogmatice
ale Sinodlui au fost exprimate printr-o marturisire de credinta cunoscuta sub
numele de Marturia de la Calcedon. Printre celelalte hotarâri adoptate s-a
aflat una neacceptata de Biserica apuseana: canonul 28, prin care Arhiepiscopul
de Constantinopol primea titlul de Patriarh, reafirmându-se astfel hotarârea de
la al doilea Sinod Ecumenic care dadea întâietate Episcopului de Constantinopol
peste celelalte Biserici, mai putin peste cea a Romei. Canonul 28 al acestui Sinod
îi acorda Arhiepiscopului de Constantinopol anumite drepturi administrative
peste provinciile din jurul Constantinopolelui, facându-l astfel Patriarh.
Aceasta a fost respinsa de apuseni cu explicatia ca „trebuie pastrate
atributiile patriarhiilor rasaritene initiale".
Al cincilea Sinod Ecumenic s-a tinut la Constantinopol, în
553, fiind convocat de Împaratul Iustinian I. Controversa monofizita continuase
dupa condamnarea lui Eutih si dupa emiterea Marturisirii de la Calcedon.
Disputele personale dintre episcopi si amestecul Statului în
problemele teologice si bisericesti au dus la o situatie nefericita în
Biserica, situatie pe care nici macar autoritatea si influenta lui Iustinian nu
a putut-o solutiona.
Iustinian a luat initial apararea monofizitilor, însa
ulterior a trecut de partea ortodocsilor. Împarateasa Teodora i-a încurajat pe
monofiziti sa genereze noi probleme, punând în discutie pozitia teologica a
trei ilustri teologi care murisera deja de un secol. Acestia erau episcopi
antiohieni si parinti renumiti, Teodor din Mopsuestia, Teodoret din Cir si Iba
din Edessa. Acuzatia era ca scrierile celor trei, patrunse de nestorianism, fusesera
condamnate de al treilea Sinod Ecumenic.
Acuzatorii monofiziti doreau condamnarea celor trei, chiar
daca acestia erau morti. Iustinian a fost determinat de puterea acestei
controverse sa convoace acest al cincilea Sinod Ecumenic, care s-a deschis la
Constantinopol pe 5 mai 553, fiind prezidat de Eutihie, Patriarhul
Constantinopolelui.
Au participat 165 de episcopi, iar scrierile celor trei au
fost condamnate, iar ei însisi anatemizati. Aceasta hotarâre a fost acceptata
cu greu în Apus. În timpul Sinodlui a aparut o disputa între episcopii
rasariteni si cei din Apus privind anatemizarea mortilor, si pentru un timp
numele Papei a fost sters din scripte. Ruptura permanenta între Rasarit si Apus
a fost evitata prin eforturile lui Iustinian.
Sinodl a confirmat învatatura Bisericii privind dubla natura
a lui Hristos si a reafirmat ca El este Dumnezeu desavârsit si Om desavârsit.
Însusi Împaratul Iustinian si-a marturisit credinta ortodoxa în forma
cunoscutului imn bisericesc „Fiul unul-nascut si Cuvânt al lui Dumnezeu”, care
se cânta la Sfânta Liturghie.
Al saselea Sinod Ecumenic s-a tinut la Constantinopol în
680, fiind convocat de Împaratul Constantin IV Pogonatos. La el au participat
170 de episcopi.
În ciuda hotarârilor celui de-al cincilea Sinod Ecumenic, a
legilor stricte si a masurilor represive luate împotriva lui, monotelismul („o
singura voie”) a continuat sa produca tulburare în Biserica si în Stat. El a
constituit temelia pentru crearea unor biserici noi si independente, cum ar fi
cea armeana, cea etiopiana si a altora.
Ca rezultat al eforturilor împaciuitoare ale Împaratului
Herakleu pentru aducerea înapoi a armenilor la Biserica Ortodoxa, a început sa
se raspândeasca o noua învatatura privind Persoana lui Hristos. Prin aceasta se
spunea ca în Hristos, Dumnezeul-Om, ar fi existat o singura voie. Aceasta
învatatura s-a numit „monotelism” si a fost propusa initial ca un compromis
între monofizitism si ortodoxie, pentru aducerea înapoi în Biserica a
monofizitilor, într-o vreme în care Imperiul era amenintat de persi si ulterior
de musulmani.
Atât Sergiu, Patriarhul de Constantinopol, cât si Papa
Honorius, au acceptat formularea împaratului, prin care existau în Hristos doua
firi, însa un singur „mod de lucru”. În afirmarea învataturii însa, Papa a
folosit nefericita expresie „o singura voie” în Hristos, care înlocuia expresia
„o singura energie” asupra careia convenisera ambele parti.
Dupa dezbateri aprinse, al saselea Sinod Ecumenic a reusit
sa stinga controversa monotelita. Monotelismul a fost condamnat împreuna cu
sustinatorii lui.
Sinod a stabilit ca „Hristos a avut doua firi cu doua moduri
de lucru: ca Dumnezeu lucrând minuni, înviind din morti si urcând la cer; ca Om
lucrând faptele cotidiene ale vietii. Fiecare fire îsi exercita propria ei
voie”. Natura divina a lui Hristos a avut o misiune specifica de îndeplinit si
la fel natura Lui umana, fara ca acestea sa se amestece, sa se schimbe sau sa
lupte una împotriva alteia. „Cele doua firi (naturi) distincte si activitatile
lor specifice erau în mod tainic unite în una Persoana Divina a Mântuitorului
Iisus Hristos.”
Sinodul Trulan („al cinci-saselea Sinod")
Acesta nu este al saptelea Sinod Ecumenic, ci mai degrada o
completare la Conciliile Ecumenice al cincilea si al saselea. El s-a tinut la
Constantinopol în sala de sub cupola cea mare (trullos) a palatului împaratesc.
De aceea se numeste Sinodl Trullan, în greaca fiind numit „al cinci-saselea”,
iar în latina „quinisext”.
Sinodl a fost convocat de Iustinian II, în 692. Atât Sinodl
Ecumenic al cincilea cât si al saselea dezbatusera exclusiv problema
hristologica, fara a discuta chestiuni de ordin bisericesc. Acest Sinod poate
fi considerat o continuare a tuturor Conciliilor Ecumenice anterioare, având în
vedere ca prin al doilea sau canon el a ratificat toate canoanele si deciziile
celor de dinaintea lui. El a ratificat de asemenea asa-numitele „Optzeci si
cinci de Canoane Apostolice", canoanele sinoadelor locale si cele mai
importante dintre canoanele principalilor Parinti ai Bisericii, acordându-le
astfel autoritate ecumenica.
Canoanele de disciplina ale acestui Sinod, desi nu au fost
acceptate de Papa iar în Rasarit au fost respectate numai partial, au contribuit
semnificativ la marirea diferentelor între Rasarit si Apus. De exemplu,
canoanele 13, 30 si 48 privind casatoria clericilor, altele referitoare la
vârsta pentru hirotonire sau la oprirea casatoriei pentru clerici, erau
contrare unor practici din Apus, practici pe care Roma nu a acceptat sa le
schimbe conform hotarârilor acestui Sinod. Oricum, acelasi Sinod a întarit prin
al saselea canon o practica aparte din Rasarit, potrivit careia o persoana nu
se mai putea casatori dupa ce a fost hirotonita într-una din treptele
preotesti. Astfel, pentru prima oara, preotiei ca taina i se acorda întâietate
fata de taina cununiei. Desi nu exista nici o justificare dogmatica pentru
aceasta inferioritate doctrinara a tainei cununiei, interzicerea casatoriei dupa
hirotonire continua pâna în ziua de azi în Biserica Ortodoxa.
Acest Sinod a dezbatut în principal controversa referitoare
la icoane si la locul lor în închinarea ortodoxa. El a fost convocat la Nicaea
în 787, de catre Împarateasa Irina, la cererea lui Trasie, Patriarhul de
Constantinopol. La el au participat 367 de episcopi.
Mai înainte cu aproape o suta de ani, controversa
iconoclasta (împotriva icoanelor) zguduise înca o data temelia Bisericii si a
Statului în Imperiul Bizantin. Excesele religioase si minunile atribuite
icoanelor de catre unii membrii ai societatii au facut ca cinstirea icoanelor
si închinarea ce i se cuvenea numai lui Dumnezeu sa aduca a idolatrie. Aceasta
a generat la rândul ei cealalta extrema, prin care iconoclastii au eliminat
complet icoanele din viata liturgica a Bisericii. Iconofilii considerau ca
icoanele serveau la pastrarea învataturilor doctrinare ale Bisericii. Ei vedeau
icoanele ca fiind modul dinamic al omului de exprimare a divinului prin arta si
frumusete.
Sinodl a stabilit învatatura prin care icoanele trebuiau
cinstite, dar nu închinate. Raspunzând invitatiei Împaratesei de a participa la
Sinod, Papa Adrian a raspuns printr-o scrisoare prin care afirma cinstirea
icoanelor, dar nu si închinarea care i se cuvenea numai lui Dumnezeu.
Hotarârea Sinodlui de reintroducere a icoanelor în Biserica
continea si un paragraf important pentru justificarea folosirii si cinstirii
icoanelor în Biserica Ortodoxa pâna în ziua de azi: „Spunem ca sfintele icoane,
vopsite, în mozaic sau din alte materiale, trebuie expuse în sfintele biserici
ale lui Dumnezeu, pe vasele sfinte si pe vesmintele liturgice, pe pereti, pe
mobila, în case si de-a lungul drumurilor, si anume icoanele Domnului si
Dumnezeului nostru Iisus Hristos, ale Maicii noastre de Dumnezeu Nascatoarea,
ale îngerilor si ale tuturor celor sfintiti. Mereu când sunt privite aceste
reprezentari, ele îi fac pe cei care le privesc sa-si aduca aminte si sa
iubeasca prototipul lor. Spunem, de asemenea, ca ele trebuie sarutate si ca
sunt obiecte de venerare si cinstire (timitiki proskynisis), dar nu de
adevarata închinare (latreia), care îi este rezervata numai Lui care este tinta
credintei noastre si care are o fire divina. Venerarea adusa unei icoane este
de fapt transmisa prototipului ei. Cel care venereaza icoana îl venereaza în
realitate pe cel reprezentat în ea”.
Sinodl a emis 22 de canoane privind aspecte de ordin
administrativ si disciplinar, condamnând simonia (hirotonirea pentru bani),
alegerea episcopilor de catre autoritatea statala si construirea de manastiri
mixte. Totusi, în ciuda recunoasterii de catre Papa a acestui Sinod, Carol cel
Mare al Frantei a refuzat sa-l recunoasca nu numai ca ecumenic, ci în
totalitatea lui. El nu a fost de acord cu hotarârea de venerare a icoanelor si,
ca urmare a opozitiei lui, în 794 s-a tinut la Frankfurt un sinod prin care se
condamna venerarea icoanelor si se respingea întregul Sinod. Acest Sinod a fost
recunoscut în Apus abia la sfârsitul secolului al 9-lea, însa fara acele norme
care erau contrare practicilor din Biserica Catolica.
Un Sinod regional a fost convocat la Constantinopol în anul
843, sub Împarateasa Teodora. Venerarea icoanelor a fost solemn proclamata în
Catedrala Sfânta Sofia. Calugari si preoti au mers în procesiune si au
restaurat icoanele la locul lor de cinste. Ziua aceea s-a numit „Triumful
Ortodoxiei" si pâna în prezent este sarbatorita anual printr-o slujba
aparte în prima duminica din Postul Mare - „Duminica Ortodoxiei”.