SINOADELE ecumenice ale Bisericii

 

Conciliile bisericesti au fost tinute pentru a rezolva diferite probleme atunci când nu s-a putut ajunge la consens prin simple discutii. Majoritatea conciliilor au fost locale, desi în unele cazuri deciziile adoptate s-au bucurat de o larga acceptare (asa cum sunt cele Sapte Concilii Ecumenice). Primul Sinod al Bisericii s-a tinut de catre Apostoli la Ierusalim, în primul secol (Fapte 6:1-7).

 

Cele sapte Concilii Generale ale întregii Biserici Crestine sunt cunoscute sub numele de Concilii Ecumenice. Ele acopera perioada dintre 325 si 757 d. Hr., iar deciziile lor reprezinta temelia învataturii crestine acceptate de ramurile rasariteana si apuseana a Bisericii Crestine. Deciziile acestor Concilii Ecumenice au fost luate sub calauzirea Duhului Sfânt, asa cum le-a promis Iisus Hristos apostolilor Lui.

 

La aceste Concilii Ecumenice au fost întocmite multe Canoane sau norme care guverneaza administrarea Bisericii.

 

Biserica Catolica accepta ca ecumenice si unele concilii ulterioare, organizate numai de autoritatile si reprezentantii Bisericii Catolice. Aceste concilii, dintre care ultimul este al doilea Sinodl de la Vatican (1962-1965), nu sunt acceptate de Biserica Ortodoxa ca având valabilitatea sau autoritatea adevaratelor Concilii Ecumenice. Astfel, nici una din deciziile acestor concilii catolice nu sunt valabile în Biserica Ortodoxa. Pentru a întelege mai bine motivele convocarii lor si deciziile care au fost adoptate, cele sapte Concilii Ecumenice sunt prezentate în continuare în ordine cronologica.

 

Primul Sinod Ecumenic

 

Primul Sinod Ecumenic a fost convocat de Împaratul Constantin cel Mare, pe 20 mai 325. Sinodl s-a întrunit la Nicaea, în provincia Bitinia din Asia Mica, fiind deschis oficial chiar de catre Constantin. Sinodl a adoptat 20 de hotarâri, inclusiv Crezul de la Nicaea (prezentat mai jos), Canonul Sfintei Scripturi (Biblia) si a stabilit tinerea Pastilor.

 

Principalul motiv pentru convocarea lui a fost controversa ariana. Arius, un preot din Alexandria, sustinea ca Iisus Hristos a fost creat de Dumnezeu, negând astfel divinitatea lui Hristos. Arius argumenta ca daca Iisus a fost nascut, atunci a existat o vreme în care El nu a existat; iar daca a El a devenit Dumnezeu, atunci a existat o vreme în care El nu a fost Dumnezeu. Intentia initiala a lui Arius era sa raspunda unei alte erezii, prin care se facea confuzie între cele trei persoane ale Sfintei Treimi (sabelianism).

 

Un numar de episcopi l-au urmat pe Arius, iar Biserica a intrat în prima si poate cea mai profunda divizare a credintei. Pâna atunci, marturisirile de credinta faceau parte din Crezul recitat de candidatii la botez. Un Crez pentru botez, reprezentând arianismul, a fost prezentat Sinodlui de catre Eusebiu din Nicomedia, însa a fost respins imediat. În cele din urma a fost acceptat un alt Crez, reprezentând Crezul de la Ierusalim, având inclus termenul foarte important „homoousis", însemnând „de aceeasi fiinta” (de aceeasi esenta). Astfel s-a adoptat ca ortodoxa (corecta) afirmatia ca Iisus este „de aceeasi fiinta” cu Tatal. Acest Crez este cunoscut ca fiind Crezul de la Nicaea si este urmatorul:

 

Cred într-unul Dumnezeu, Tatal Atottiitorul, facatorul cerului si al pamântului, al tuturor vazutelor si nevazutelor.

 

Si într-unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu unul nascut, care s-a nascut din Tatal mai înainte de toti vecii. Lumina din Lumina, Dumnezeu adevarat din Dumnezeu adevarat; nascut, nu facut, cel de-o fiinta cu Tatal, prin care toate s-au facut.

 

Care pentru noi oamenii si pentru a noastra mântuire s-a pogorât din ceruri si s-a facut om, de la Duhul Sfânt si din Maria Fecioara, si s-a facut om.

 

Si s-a rastignit pentru noi în timpul lui Pontiu Pilat, a patimit si s-a îngropat si a înviat a treia zi, dupa Scripturi.

 

Si s-a suit la ceruri si sade de-a dreapta Tatalui. Si iarasi va sa vina cu slava, sa judece viii si mortii, a carui Împaratie nu va avea sfârsit.

 

O alta hotarâre a acestui Sinod a fost formula calendaristica pentru tinerea Pastelui. Pastele cade de prima luna plina, dupa echinoctiul de primavara, dupa Pastele evreiesc.

 

Sinodl a stabilit de asemenea si alte chestiuni de importanta bisericeasca, privind aspecte de natura morala si teritoriala, atât pentru cler, cât si pentru laici. Un anume participant, diaconul Atanasie din Alexandria, s-a dovedit un aparator al Ortodoxiei prin marturisirea lui de credinta si prin redactarea Crezului care îi poarta numele.

 

Un alt participant, care prin argumentarea lui împotriva impunerii celibatului pentru toate treptele de clerici a respins obligativitatea celibatului în Biserica Ortodoxa, a fost Pafnutie, un egiptean care era ucenicul Sfântului Antonie. El suferise atâtea greutati si cruzimi în timpul prigoanei lui Maximin, încât trupul lui a atras cinstirea din partea celorlalti episcopi, iar recomandarile sale s-au bucurat de mare respect.

 

Numarul episcopilor care au participat la Sinod a fost de 318. De aceea acest Sinod mai este numit si Sinodl celor 318 Parinti. El s-a încheiat pe 25 iulie 325. Amintirea lui este praznuita în Biserica Ortodoxa în a saptea duminica dupa Pasti.

 

Al doilea Sinod Ecumenic

 

Al doilea Sinod Ecumenic a fost convocat de Împaratul Teodosie I la Constantinopol, în 381, la care au participat 150 de episcopi. Teodosie s-a dovedit un aparator al credintei ortodoxe, iar intentia lui cu convocarea Sinodlui a fost eradicarea completa a arianismului si condamnarea lui Macedonie si a lui Apolinarie, formulând învatatura despre unitatea Sfintei Treimi si deplina umanitate a lui Hristos.

 

Macedonie învata ca Sfântul Duh nu este o persoana („hypostasis”), ci o simpla putere („dynamos”) a lui Dumnezeu, afirmând deci ca Duhul Sfânt este inferior Tatalui si Fiului. Sinodl a condamnat învatatura lui Macedonie si a formulat învatatura despre Sfânta Treime. Aceasta învatatura afirma ca exista „un Dumnezeu în trei ipostasuri”, proclamând ca Duhul Sfânt este Dumnezeu, egal cu Tatal si cu Fiul, de aceeasi fiinta cu Acestia. Aceasta a devenit baza învataturii crestine.

 

Crezul de la Nicaea, adoptat de primul Sinod Ecumenic, a fost completat cu cinci propozitii care stabileau învatatura despre Sfântul Duh, despre Biserica, Taine, învierea mortilor si viata veacului care va sa vina:

 

Si [cred] întru Duhul Sfânt, Domnul de viata facatorul, care din Tatal purcede, care împreuna cu Tatal si Fiul este închinat si slavit, care a grait prin prooroci.

 

Într-una sfânta, soborniceasca si apostoleasca Biserica,

 

Marturisesc un Botez spre iertarea pacatelor,

 

Astept învierea mortilor si viata veacului ce va sa vina. Amin.

 

Crezul a fost cunoscut de atunci sub numele de Crezul niceo-constantinopolitan, sau Simbolul Credintei. În privinta privilegiilor ierarhice, Sinodl a stabilit ca Episcopul de Constantinopol are întâietate peste toate Bisericile, mai putin peste cea a Romei. Doi dintre episcopii care au avut un rol important în dezvoltarea învataturii crestine au fost Sf. Grigorie Teologul (sau Grigorie de Nazianz, care a prezidat Sinodl) si Sf. Grigorie de Nyssa.

 

Al treilea Sinod Ecumenic

 

Al treilea Sinod Ecumenic a fost convocat la Efes în 431, de catre Împaratul Teodosie. Sinodl a condamnat învatatura lui Nestorie, Arhiepiscopul Constantinopolului, care învata ca în Hristosul întrupat au existat doua persoane separate, una divina si una omeneasca.

 

Nestorie accentua firea omeneasca a lui Hristos în dauna firii divine, învatând ca Fecioara Maria nascuse un om (pe Iisus Hristos) si nu pe Dumnezeu („Cuvântul" sau Fiul lui Dumnezeu). Logosul (sau „Cuvântul") doar ar fi locuit în Hristos, ca într-un templu. Hristos deci ar fi fost doar un „purtator de Dumnezeu”. Aceasta învatatura era vadit contrara învataturii ortodoxe prin care Hristosul întrupat era o singura Persoana, Dumnezeu si Om î acelasi timp.

 

Unul din punctele învataturii lui Nestorie era respingerea denumirii de „Theotokos" („Maica a lui Dumnezeu”) pentru Fecioara Maria. Nestorie o numea pe Fecioara Maria „Christotokos" („Nascatoare de Hristos”), dând astfel nastere „controversei hristologice".

 

Sinodl a reafirmat învatatura Bisericii cum ca Domnul nostru Iisus Hristos este o singura persoana, nu doua persoane separate. Sinodl a stabilit ca Domnul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu („Logosul”) este Dumnezeu desavârsit si Om desavârsit, cu un suflet rational si cu trup. Unirea celor doua firi ale lui Hristos se face astfel încât una nu o tulbura pe cealalta. Sinodl a stabilit denumirea de „Theotokos” pentru uz teologic si liturgic în Biserica, întarind Crezul niceo-constantinopolitan si interzicând orice adaugare sau eliminare din acesta.

 

La acest Sinod au participat doua sute de episcopi, prin care si Sf. Chiril al Alexandriei care s-a dovedit un aparator al Ortodoxiei, luptând pentru respingerea si anatemizarea lui Nestorie.

 

Al patrulea Sinod Ecumenic

 

Acest Sinod a fost convocat în 451 la Calcedon, în partea asiatica a Constantinopolelui, de catre Împaratul Marcian si sotia lui Pulcheria. Trebuia dezbatuta o alta controversa privind persoana lui Hristos. Eutih, un arhimandrit din Constantinopol, sustinea ca firea umana (mai putin desavârsita) a lui Hristos ar fi fost complet absorbita de firea Sa divina, cele doua firi fiind astfel confundate într-una. Prin aceasta unire, Eutih sustinea ca Hristos ar fi avut o singura fire. Aceasta erezie s-a numit „monofizitism” („o singura fire”). Sinodl a condamnat aceasta învatatura si a stabilit ca au existat doua firi desavârsite în una persoana a lui Hristos, unite „în mod neamestecat, neschimbat, nedespartit si neîmpartit".

 

La Sinod au participat 650 de episcopi. Hotarârile dogmatice ale Sinodlui au fost exprimate printr-o marturisire de credinta cunoscuta sub numele de Marturia de la Calcedon. Printre celelalte hotarâri adoptate s-a aflat una neacceptata de Biserica apuseana: canonul 28, prin care Arhiepiscopul de Constantinopol primea titlul de Patriarh, reafirmându-se astfel hotarârea de la al doilea Sinod Ecumenic care dadea întâietate Episcopului de Constantinopol peste celelalte Biserici, mai putin peste cea a Romei. Canonul 28 al acestui Sinod îi acorda Arhiepiscopului de Constantinopol anumite drepturi administrative peste provinciile din jurul Constantinopolelui, facându-l astfel Patriarh. Aceasta a fost respinsa de apuseni cu explicatia ca „trebuie pastrate atributiile patriarhiilor rasaritene initiale".

 

Al cincilea Sinod Ecumenic

 

Al cincilea Sinod Ecumenic s-a tinut la Constantinopol, în 553, fiind convocat de Împaratul Iustinian I. Controversa monofizita continuase dupa condamnarea lui Eutih si dupa emiterea Marturisirii de la Calcedon.

 

Disputele personale dintre episcopi si amestecul Statului în problemele teologice si bisericesti au dus la o situatie nefericita în Biserica, situatie pe care nici macar autoritatea si influenta lui Iustinian nu a putut-o solutiona.

 

Iustinian a luat initial apararea monofizitilor, însa ulterior a trecut de partea ortodocsilor. Împarateasa Teodora i-a încurajat pe monofiziti sa genereze noi probleme, punând în discutie pozitia teologica a trei ilustri teologi care murisera deja de un secol. Acestia erau episcopi antiohieni si parinti renumiti, Teodor din Mopsuestia, Teodoret din Cir si Iba din Edessa. Acuzatia era ca scrierile celor trei, patrunse de nestorianism, fusesera condamnate de al treilea Sinod Ecumenic.

 

Acuzatorii monofiziti doreau condamnarea celor trei, chiar daca acestia erau morti. Iustinian a fost determinat de puterea acestei controverse sa convoace acest al cincilea Sinod Ecumenic, care s-a deschis la Constantinopol pe 5 mai 553, fiind prezidat de Eutihie, Patriarhul Constantinopolelui.

 

Au participat 165 de episcopi, iar scrierile celor trei au fost condamnate, iar ei însisi anatemizati. Aceasta hotarâre a fost acceptata cu greu în Apus. În timpul Sinodlui a aparut o disputa între episcopii rasariteni si cei din Apus privind anatemizarea mortilor, si pentru un timp numele Papei a fost sters din scripte. Ruptura permanenta între Rasarit si Apus a fost evitata prin eforturile lui Iustinian.

 

Sinodl a confirmat învatatura Bisericii privind dubla natura a lui Hristos si a reafirmat ca El este Dumnezeu desavârsit si Om desavârsit. Însusi Împaratul Iustinian si-a marturisit credinta ortodoxa în forma cunoscutului imn bisericesc „Fiul unul-nascut si Cuvânt al lui Dumnezeu”, care se cânta la Sfânta Liturghie.

 

Al saselea Sinod Ecumenic

 

Al saselea Sinod Ecumenic s-a tinut la Constantinopol în 680, fiind convocat de Împaratul Constantin IV Pogonatos. La el au participat 170 de episcopi.

 

În ciuda hotarârilor celui de-al cincilea Sinod Ecumenic, a legilor stricte si a masurilor represive luate împotriva lui, monotelismul („o singura voie”) a continuat sa produca tulburare în Biserica si în Stat. El a constituit temelia pentru crearea unor biserici noi si independente, cum ar fi cea armeana, cea etiopiana si a altora.

 

Ca rezultat al eforturilor împaciuitoare ale Împaratului Herakleu pentru aducerea înapoi a armenilor la Biserica Ortodoxa, a început sa se raspândeasca o noua învatatura privind Persoana lui Hristos. Prin aceasta se spunea ca în Hristos, Dumnezeul-Om, ar fi existat o singura voie. Aceasta învatatura s-a numit „monotelism” si a fost propusa initial ca un compromis între monofizitism si ortodoxie, pentru aducerea înapoi în Biserica a monofizitilor, într-o vreme în care Imperiul era amenintat de persi si ulterior de musulmani.

 

Atât Sergiu, Patriarhul de Constantinopol, cât si Papa Honorius, au acceptat formularea împaratului, prin care existau în Hristos doua firi, însa un singur „mod de lucru”. În afirmarea învataturii însa, Papa a folosit nefericita expresie „o singura voie” în Hristos, care înlocuia expresia „o singura energie” asupra careia convenisera ambele parti.

 

Dupa dezbateri aprinse, al saselea Sinod Ecumenic a reusit sa stinga controversa monotelita. Monotelismul a fost condamnat împreuna cu sustinatorii lui.

 

Sinod a stabilit ca „Hristos a avut doua firi cu doua moduri de lucru: ca Dumnezeu lucrând minuni, înviind din morti si urcând la cer; ca Om lucrând faptele cotidiene ale vietii. Fiecare fire îsi exercita propria ei voie”. Natura divina a lui Hristos a avut o misiune specifica de îndeplinit si la fel natura Lui umana, fara ca acestea sa se amestece, sa se schimbe sau sa lupte una împotriva alteia. „Cele doua firi (naturi) distincte si activitatile lor specifice erau în mod tainic unite în una Persoana Divina a Mântuitorului Iisus Hristos.”

 

Sinodul Trulan („al cinci-saselea Sinod")

 

Acesta nu este al saptelea Sinod Ecumenic, ci mai degrada o completare la Conciliile Ecumenice al cincilea si al saselea. El s-a tinut la Constantinopol în sala de sub cupola cea mare (trullos) a palatului împaratesc. De aceea se numeste Sinodl Trullan, în greaca fiind numit „al cinci-saselea”, iar în latina „quinisext”.

 

Sinodl a fost convocat de Iustinian II, în 692. Atât Sinodl Ecumenic al cincilea cât si al saselea dezbatusera exclusiv problema hristologica, fara a discuta chestiuni de ordin bisericesc. Acest Sinod poate fi considerat o continuare a tuturor Conciliilor Ecumenice anterioare, având în vedere ca prin al doilea sau canon el a ratificat toate canoanele si deciziile celor de dinaintea lui. El a ratificat de asemenea asa-numitele „Optzeci si cinci de Canoane Apostolice", canoanele sinoadelor locale si cele mai importante dintre canoanele principalilor Parinti ai Bisericii, acordându-le astfel autoritate ecumenica.

 

Canoanele de disciplina ale acestui Sinod, desi nu au fost acceptate de Papa iar în Rasarit au fost respectate numai partial, au contribuit semnificativ la marirea diferentelor între Rasarit si Apus. De exemplu, canoanele 13, 30 si 48 privind casatoria clericilor, altele referitoare la vârsta pentru hirotonire sau la oprirea casatoriei pentru clerici, erau contrare unor practici din Apus, practici pe care Roma nu a acceptat sa le schimbe conform hotarârilor acestui Sinod. Oricum, acelasi Sinod a întarit prin al saselea canon o practica aparte din Rasarit, potrivit careia o persoana nu se mai putea casatori dupa ce a fost hirotonita într-una din treptele preotesti. Astfel, pentru prima oara, preotiei ca taina i se acorda întâietate fata de taina cununiei. Desi nu exista nici o justificare dogmatica pentru aceasta inferioritate doctrinara a tainei cununiei, interzicerea casatoriei dupa hirotonire continua pâna în ziua de azi în Biserica Ortodoxa.

 

Al saptelea Sinod Ecumenic

 

Acest Sinod a dezbatut în principal controversa referitoare la icoane si la locul lor în închinarea ortodoxa. El a fost convocat la Nicaea în 787, de catre Împarateasa Irina, la cererea lui Trasie, Patriarhul de Constantinopol. La el au participat 367 de episcopi.

 

Mai înainte cu aproape o suta de ani, controversa iconoclasta (împotriva icoanelor) zguduise înca o data temelia Bisericii si a Statului în Imperiul Bizantin. Excesele religioase si minunile atribuite icoanelor de catre unii membrii ai societatii au facut ca cinstirea icoanelor si închinarea ce i se cuvenea numai lui Dumnezeu sa aduca a idolatrie. Aceasta a generat la rândul ei cealalta extrema, prin care iconoclastii au eliminat complet icoanele din viata liturgica a Bisericii. Iconofilii considerau ca icoanele serveau la pastrarea învataturilor doctrinare ale Bisericii. Ei vedeau icoanele ca fiind modul dinamic al omului de exprimare a divinului prin arta si frumusete.

 

Sinodl a stabilit învatatura prin care icoanele trebuiau cinstite, dar nu închinate. Raspunzând invitatiei Împaratesei de a participa la Sinod, Papa Adrian a raspuns printr-o scrisoare prin care afirma cinstirea icoanelor, dar nu si închinarea care i se cuvenea numai lui Dumnezeu.

 

Hotarârea Sinodlui de reintroducere a icoanelor în Biserica continea si un paragraf important pentru justificarea folosirii si cinstirii icoanelor în Biserica Ortodoxa pâna în ziua de azi: „Spunem ca sfintele icoane, vopsite, în mozaic sau din alte materiale, trebuie expuse în sfintele biserici ale lui Dumnezeu, pe vasele sfinte si pe vesmintele liturgice, pe pereti, pe mobila, în case si de-a lungul drumurilor, si anume icoanele Domnului si Dumnezeului nostru Iisus Hristos, ale Maicii noastre de Dumnezeu Nascatoarea, ale îngerilor si ale tuturor celor sfintiti. Mereu când sunt privite aceste reprezentari, ele îi fac pe cei care le privesc sa-si aduca aminte si sa iubeasca prototipul lor. Spunem, de asemenea, ca ele trebuie sarutate si ca sunt obiecte de venerare si cinstire (timitiki proskynisis), dar nu de adevarata închinare (latreia), care îi este rezervata numai Lui care este tinta credintei noastre si care are o fire divina. Venerarea adusa unei icoane este de fapt transmisa prototipului ei. Cel care venereaza icoana îl venereaza în realitate pe cel reprezentat în ea”.

 

Sinodl a emis 22 de canoane privind aspecte de ordin administrativ si disciplinar, condamnând simonia (hirotonirea pentru bani), alegerea episcopilor de catre autoritatea statala si construirea de manastiri mixte. Totusi, în ciuda recunoasterii de catre Papa a acestui Sinod, Carol cel Mare al Frantei a refuzat sa-l recunoasca nu numai ca ecumenic, ci în totalitatea lui. El nu a fost de acord cu hotarârea de venerare a icoanelor si, ca urmare a opozitiei lui, în 794 s-a tinut la Frankfurt un sinod prin care se condamna venerarea icoanelor si se respingea întregul Sinod. Acest Sinod a fost recunoscut în Apus abia la sfârsitul secolului al 9-lea, însa fara acele norme care erau contrare practicilor din Biserica Catolica.

 

Un Sinod regional a fost convocat la Constantinopol în anul 843, sub Împarateasa Teodora. Venerarea icoanelor a fost solemn proclamata în Catedrala Sfânta Sofia. Calugari si preoti au mers în procesiune si au restaurat icoanele la locul lor de cinste. Ziua aceea s-a numit „Triumful Ortodoxiei" si pâna în prezent este sarbatorita anual printr-o slujba aparte în prima duminica din Postul Mare - „Duminica Ortodoxiei”.

 

HOME