De
ce este învătătura despre "Răpire" o minciună
„Biblia nu trebuie forţată să dea anumite
învăţături după placul liderilor religioşi ai lumii.
Orice conducător religios poate să facă Biblia să
spună ce vrea el prin trei scamatorii foarte simple:
(Dr. Peter S.
Ruckman, Preşedinte al Institutului Biblic din Pensacola, Florida, S.U.A.)
Autorul acestui
studiu doreşte ca dvs., citind cele de mai jos, să ţineţi
seama de citatul de mai sus şi să nu vă blocaţi gândirea
liberă după învăţăturile grupării religioase din
care faceţi parte. Cercetaţi Scriptura (Fapte 17:11) şi
lăsaţi Cuvântul lui Dumnezeu să vă arate care
învăţături sunt de la oameni şi care de la Dumnezeu.
Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător, mai ascuţit decât
orice sabie cu două tăişuri, şi pătrunde până la
despărţirea sufletului şi a duhului, a încheieturilor şi a
măduvei, fiind judecător al simţirilor şi al cugetelor
inimii (Evr. 4:12).
Propovăduirea
apariţiei Domnului Iisus Hristos în văzduh şi „răpirea”
Bisericii înainte de Necazul cel Mare (pomenit de Mântuitorul la Mat. 24:21) nu
este mai veche de 170 de ani. Timp de aproximativ 1830, mergând înapoi
până în vremurile apostolice, creştinii au fost
învăţaţi să fie biruitori, să îndure cu răbdare
suferinţele, prigoanele şi necazurile ce vor veni, până la
venirea Domnului care Îşi va întemeia Împărăţia aici pe
pământ.
Originea
învăţăturii despre răpire
Înainte de a privi
la informaţiile disponibile referitoare la originea acestei
învăţături, aş vrea să menţionez că
mulţi susţinători dar şi adversari ai
învăţăturii despre răpire încearcă să întemeieze
justeţea acesteia pe data la care a apărut şi pe autorul ei. În
realitate acesta este un aspect minor. Adevărata problemă este
dacă această învăţătură este conformă cu
Cuvântul lui Dumnezeu. Trebuie să ţinem cont de aceasta atunci când
îi studiem originea.
Încă de când am
început să scriu acest studiu am descoperit mai multe informaţii
referitoare la originea teoriei despre răpire. La început aveam
greşita părere că o tânără scoţiancă pe nume
Margaret MacDonald a fost prima care a susţinut această teorie.
Mulţi consideră în ziua de azi că Margaret a fost prima care a
vehiculat această teorie.
Există
însă dovezi despre existenţa acestei teorii înainte de „descoperirea”
avută de ea în 1830 şi de fapt această femeie nu a avut decât un
rol foarte mic în răspândirea ei (dacă a avut vreunul).
Susţinătorii învăţăturii despre răpire s-au
grăbit să afirme că au existat „oameni ai lui Dumnezeu” care au
scris despre răpire înainte de presupusa descoperire a lui Margaret
MacDonald. Să aruncăm deci o privire asupra argumentelor lor, ca
sursă a acestei învăţături.
„Toţi
sfinţii şi aleşii lui Dumnezeu sunt strânşi laolaltă
înainte de necazul cel mare care va să vină şi sunt luaţi
de Domnul ca să nu vadă tulburarea care vine peste lume din pricina
păcatelor noastre” (Pseudo-Efrem, aprox. 374-627 d.Hr.).
Afirmaţia de
mai sus se pare că a fost scrisă de Efrem Sirul, un preot ortodox
foarte cunoscut, care a trăit în a doua jumătate a secolului patru.
Motivul pentru care îi este atribuită lui Pseudo-Efrem este acela că
nimeni nu a putut să certifice apartenenţa textului. De aceea este
denumit cu un pseudonim. Textul reprezintă cea mai veche menţionare a
unei răpiri şi a fost datat între 374 şi 627 d.H. Trebuie notat
că Efrem Sirul era un preot ortodox. Termenul „ortodox” este oarecum
nepotrivit pentru acea perioadă în care Biserica era încă una.
(Schisma care a dus efectiv la desprinderea catolicilor de ortodocşi a
avut loc în 1054.)
În vremea în care a
fost scrisă afirmaţia de mai sus, Biserica era deja o structură
instituţionalizată. În ziua de azi Efrem Sirul este considerat sfânt
în Biserica Ortodoxă. Prin definiţie, sfinţii nu ieşeau din
învăţătura Bisericii lor. Aceasta nu înseamnă că
exista o unitate de opinii perfectă, însă dacă un personaj de
frunte al Bisericii venea cu o idee nouă, el o discuta cu ceilalţi
pentru a se stabili cât este de adevărată. Deciziile erau luate prin
consens. Dacă Efrem Sirul ar fi susţinut o idee contrară
învăţăturii Bisericii, el nu ar mai fi fost astăzi pomenit
ca Sfântul Efrem Sirul. Textul nu îi poate aparţine deci lui Efrem Sirul.
În 1585, un preot
catolic spaniol pe nume Francisco de Ribera a scris un comentariu despre
Apocalipsă, pe baza unor note din versiunea Vulgata a Bibliei. Aparent,
acest comentariu vorbea de o răpire înainte de Necaz. În 1838, Samuel
Roffey Maitland, bibliotecar şi arhivar al manuscriselor de la Lambeth
Palace din Londra, unde se afla biblioteca Bisericii Anglicane, a descoperit
manuscrisul lui Ribera şi l-a publicat de dragul interesului public.
Prima
publicaţie referitoare la aşa-zisa răpire de dinaintea Necazului
o găsim în 1788. Prin 1740, un tânăr baptist pe nume Morgan Edwards a
scris un articol pentru ora de escatologie, conţinând opiniile sale despre
profeţiile biblice. Acest articol a fost ulterior publicat la Philadelphia
(1788) cu titlul „Două exerciţii academice asupra subiectelor numite
Mileniul şi Ultimele Zile”. În articol, Edwards făcea afirmaţii
care descriau opiniile lui privitoare la o strângere a Bisericii înainte de
Necazul cel Mare. Teoriile lui Edwards privind o răpire înainte de Necaz
nu s-au bucurat de apreciere şi au fost complet ignorate de lumea
religioasă, acestea nereprezentând învăţături ale
Bisericii.
O altă
publicaţie referitoare la o răpire înainte de Necaz a apărut în
Spania în 1812. Aceasta se numea „Venirea lui Hristos cu slavă şi
mărire”, scrisă de Emmanuel Lacunza, un preot catolic iezuit din
Chile, care a scris sub pseudonimul Rabi Juan Josafat Ben-Ezra, numele unui
evreu convertit, după cum se pare. Cartea a fost ulterior tradusă în
engleză de Edward Irving şi publicată la Londra în 1827.
Edward Irving era
fondatorul aşa-numitei „Biserici Apostolice Catolice”. Irving şi
adepţii lui au început să propovăduiască răpirea
înainte de Necaz în jurul anului 1839, fără îndoială
influenţaţi de cartea lui Lacunza, deoarece foloseau aceleaşi
trimiteri biblice. Cam tot pe atunci a început să propovăduiască
această teorie şi John Darby, un creştin după Evanghelie.
Darby pretindea că a primit descoperire dumnezeiască despre
răpire în 1827, an care era (absolut întâmplător) chiar anul
publicării traducerii făcute de Irving în engleză a
cărţii lui Lacunza. Un alt pastor englez care a jucat un rol
important în răspândirea teoriei răpirii a fost Robert Norton.
Aceşti trei oameni se cunoşteau între ei şi împreună au
participat la conferinţele despre profeţii care au avut loc prin 1830
în Scoţia, Anglia şi Irlanda. La aceste întruniri ei şi-au
făcut publice opiniile. Iniţial teoriile lor nu au fost bine primite
în grupurile religioase şi au dus la anumite dezbinări. În decurs de
aproximativ 60 de ani, teoria răpirii a fost acceptată în
principalele grupuri religioase şi a fost făcută doctrină.
La începutul secolului 20, la începuturile mişcării penticostale,
penticostalii au preluat această teorie aşa cum o
învăţaseră în adunările din care proveneau. În acelaşi
fel carismaticii şi alte grupări mai noi au dus mai departe
învăţătura, conform cu bisericile din care proveneau, această
transmitere continuând şi astăzi.
Am prezentat pe
scurt felul în care teoria răpirii şi-a croit drum în lumea
religioasă. Dacă ne uităm la originea acestei
învăţături, este clar că nu i s-a acordat prea mare
atenţie până în anii 1830, în ciuda eforturilor susţinătorilor
ei de a o data mult mai devreme. Un aspect amuzant legat de problema originii
este că susţinătorii acestei teorii, încercând să prezinte
această teorie ca fiind una cu mult mai veche, îi citează pe
Pseudo-Efrem, Ribera şi Lacunza, dar în acelaşi timp fac eforturi
evidente de a se distanţa de aceştia din cauza apartenenţei lor
la Bisericile Ortodoxă sau Catolică. De ce aceasta? Pentru ei, a
prelua o doctrină cu originea în Biserica Catolică sau Ortodoxă
îi pune într-o situaţie dificilă. Adevărul este că nici
Apostolii şi nici Părinţii Bisericii nu au menţionat vreo
venire a Domnului alta decât cea de-a Doua Venire.
A fost interesant
să vedem felul în care teoria despre răpire a apărut în lumea
religioasă. Să vedem însă ce spune Scriptura în această
privinţă.
VENIREA
DOMNULUI ŞI STRÂNGEREA NOASTRĂ LA EL
Unul din principiile
de căpătâi ale susţinătorilor răpirii este interpretarea
literală consistentă. Ei afirmă că interpretează
literal Biblia, însă problema delicată a teoriei răpirii este
că ea e foarte şubredă în ceea ce priveşte baza
biblică, fiind însă plină de speculaţii, asocieri şi
figuri de stil. 2 Corinteni 13:1 spune: „Mărturia a doi sau trei oameni
este adevărată” (Mat. 18:16, Deut. 19:15). Cu alte cuvinte, pentru ca
o idee să fie biblică ea trebuie susţinută de mai multe
versete iar acele versete trebuie folosite în context. Nu se vorbeşte
nicăieri în Biblie de vreo venire secretă a Domnului. În particular,
Iisus nu a vorbit niciodată şi nici nu a dat de înţeles că
va veni prin aer sau pe pământ înainte de ceea ce cu toţii numim a
Doua Venire. Pentru a demonstra sau a respinge realitatea biblică a
teoriei răpirii, trebuie să cercetăm scripturile pentru a vedea
dacă aşa stau lucrurile (Fapte 17:11).
Oriunde avem de-a
face cu ceva care ar putea fi contrafăcut, îl comparăm cu originalul.
De exemplu, agenţii de finanţe sunt învăţaţi nu cum
arată banii falşi, ci cum arată cei autentici, astfel ca atunci
când văd o bancnotă falsă să o poată recunoaşte.
În acelaşi fel, când lucrăm cu Cuvântul lui Dumnezeu, trebuie să
cunoaştem ce este adevărat pentru a putea recunoaşte falsul.
Să mergem deci la Cuvânt şi să vedem ce ne spune el despre
venirea Domnului şi despre strângerea credincioşilor la El.
La Matei 24, Iisus
dă câteva profeţii ca răspuns la întrebările ucenicilor
despre „când vor fi aceste lucruri?”, „care va fi semnul venirii Tale şi
al sfârşitului acestei lumi?”. Răspunzând la aceste întrebări,
Iisus le-a arătat ordinea evenimentelor de dinaintea venirii Lui şi
strângerii sfinţilor la El:
El ne vorbeşte
despre falşi prooroci, războaie, foamete, molime şi cutremure
(v. 4-8).
Ne vorbeşte de
durerile şi prigoana care va veni asupra sfinţilor din cauza
mărturiei lor către neamuri (v. 9-14).
Ne vorbeşte
despre „urâciunea pustiirii”, când Antihristul se va aşeza în templul lui
Dumnezeu şi se va da drept Dumnezeu (v. 15, Dan. 11:36, 2 Tes. 2:4, Apoc.
13).
Ne vorbeşte
despre Necazul cel Mare care va veni peste pământ (v. 21).
Ne spune că
imediat după Necaz soarele se va întuneca, luna nu va mai străluci,
stelele vor cădea din cer şi puterile cereşti se vor
clătina; apoi semnul Fiului Omului va apărea pe cer şi toate
seminţiile pământului se vor jeli (v. 30, Zah. 12:10-12).
Fiul Omului va fi
văzut venind pe norii cerului, trimiţându-şi îngerii la un sunet
de trâmbiţă. Aceştia îi vor strânge pe cei aleşi din cele
patru colţuri (ale pământului), de la un capăt al cerului la
celălalt (v. 29-31, Marcu 13:24-27).
Ceea ce a spus Iisus
este că El nu va veni pe norii cerului, la sunetul trâmbiţei, pentru
a-i strânge pe sfinţi până după Necazul cel Mare. Toate
lucrurile menţionate la 1 Tes. 4:16-17 şi 1 Cor. 15:51, versete care
reprezintă baza teoriei răpirii, susţin ceea ce a descris Iisus
ca având loc la a doua Sa venire. În aceste versete Pavel a arătat ce se
va întâmpla la revenirea Domnului pe pământ. De exemplu, la 1 Tes. 4:17,
atunci când spune că noi toţi îl vom întâlni pe Domnul în
văzduh, cuvântul „a întâlni” are un anumit sens. El era folosit cu
referire la primirea unei persoane cu o funcţie înaltă. „Se pare
că ideea acestui cuvânt era aceea de bun-venit adresat unui demnitar nou
venit” (Moulton, Gramatica Noului Testament, Vol. I, pag. 14; Vines Expos.
Dicţionar de cuvinte biblice). Deci, atunci când cei în viaţă se
vor ridica în văzduh pentru a-l întâmpina pe Domnul, ei nu vor face
aceasta pentru a pleca în ceruri cu El, ci pentru a-L întâmpina şi saluta
pe Iisus ca pe un demnitar, Rege al Regilor şi Domn al Domnilor. Aceasta
se va întâmpina la a Doua Venire. În acelaşi timp, credincioşii vor
fi transformaţi astfel ca atunci când îl vor vedea, îl vor vedea aşa
cum este şi vor fi ca El (1 Ioan 3:2).
TEORIA
RĂPIRII
„Pe aceasta v-o
spunem prin cuvântul Domnului: noi, cei vii, cei rămaşi până la
venirea Domnului, nu le-o vom lua înainte celor adormiţi. La un semn
poruncitor, la glasul arhanghelului şi-n trâmbiţa lui Dumnezeu,
însuşi Domnul se va pogorî din cer şi cei morţi în Hristos vor
învia întâi. După aceea, noi, cei vii, cei rămaşi, vom fi
răpiţi împreună cu ei în nori ca să-L întâmpinăm pe
Domnul în văzduh. Astfel vom fi pururea cu Domnul pururea. Aşadar cu
aceste cuvinte mângâiaţi-vă unii pe alţii” (1 Tes. 4:15-18).
„După cum am
purtat chipul celui pământesc, vom purta şi chipul Celui ceresc. Pe
aceasta însă v-o spun eu vouă, fraţilor: Carnea şi sângele
nu pot moşteni împărăţia lui Dumnezeu, nici
stricăciunea nu moşteneşte nestricăciunea. Iată,
taină vă spun vouă: Nu toţi vom muri, dar toţi ne vom
schimba; deodată, într-o clipire din ochi, la trâmbiţa de apoi.
Trâmbiţa va suna şi morţii vor învia nestricăcioşi iar
noi ne vom schimba. Căci trebuie ca fiinţa aceasta
stricăcioasă să se îmbrace în nestricăciune şi
fiinţa aceasta muritoare să se îmbrace în nemurire. Iar când
fiinţa aceasta stricăcioasă se va îmbrăca în
nestricăciune şi fiinţa aceasta muritoare se va îmbrăca în
nemurire, atunci va fi cuvântul care este scris: Moartea a fost
înghiţită de biruinţă.” (1 Cor. 15:49-51)
1 Tes. 4:15-18
şi 1 Cor. 15:49-55 sunt versetele principale ale teoriei răpirii
folosite de susţinătorii acesteia. Deci, dacă tragem temelia,
restul învăţăturii pică. Esenţa
învăţăturii despre răpire afirmă că aceste
două versete vorbesc despre o venire separată a Domnului Iisus
Hristos pentru a lua Biserica de pe pământ, înainte de a Doua Venire,
astfel ca ei să scape de Necazul cel Mare anunţat de Iisus că va
veni peste pământ. Pentru a da de înţeles aceasta, versetele au fost
scoase din context şi rupte de celelalte versete care vorbesc despre acest
subiect (aceasta este o altă dovadă că este o
învăţătură falsă). Dacă priveşti la aceste
versete şi la altele legate de venirea Domnului, vei găsi nori,
trâmbiţa lui Dumnezeu, strângerea sfinţilor şi acea ordine a
evenimentelor care trebuie să se întâmple înainte de venirea Lui.
Norii
Iisus ne spune
că la venirea Lui El va veni pe nori (Mat. 24:30, Marcu 13:26, Luca
21:27).
În Fapte 1:9-11,
Iisus s-a ridicat de la pământ şi L-a acoperit un nor. Cum ucenicii
stăteau şi priveau în sus, doi oameni în haine albe le spun că
aşa cum Iisus s-a ridicat la ceruri, la fel va şi veni (pe nori).
Atunci când le vorbesc cei doi oameni, ucenicii erau pe pământ, nu în
văzduh. Când cei doi au spus că Iisus va reveni aşa cum a
plecat, ei s-au referit că El va reveni pe pământ.
Apocalipsa 1:7 ne
spune că El va veni pe nori şi că orice ochi îl va vedea (nu e o
venire secretă).
Ioel 2:1-2 ne spune
că ziua Domnului va fi, printre altele, o zi de nori. Putem verifica
că este vorba despre a Doua Venire la care se referea Iisus la Mat. 24
deoarece mai jos la Ioel 2:10 se spune că soarele, luna şi stelele se
vor întuneca. Aceeaşi descriere o dă şi Iisus.
Ţef. 1:14-15 ne
spune că măreaţa zi a Domnului este ... o zi de nori.
La 1 Tes. 4:15-17,
Pavel ne spune că la venirea Domnului, cei care sunt vii vor fi
răpiţi în nori la Domnul. Am arătat deja ce înseamnă acel
„a întâlni”. Acest verset este în deplină armonie cu evenimentele descrise
de Iisus ca având loc la a Doua Sa Venire. Susţinătorii teoriei
răpirii au de răspuns la o întrebare: ce anume din versetul acesta îl
face să trebuiască aplicat cu referire nu la a Doua Venire, ci la o
aşa-zisă răpire? Unde scrie că după întâmpinarea din
văzduh, Iisus va pleca înapoi cu credincioşii? Absolut nicăieri.
Trâmbiţa
lui Dumnezeu
Iisus a spus de
asemenea că la venirea Lui trâmbiţa va suna cu putere (Mat. 24:31). La
Ioel 2:1 se dă porunca să se sune trâmbiţa în ziua Domnului.
Ţef. 1:14-15
spune că măreaţa zi a Domnului este ... o zi a trâmbiţei.
1 Tes. 4:16 spune
că Domnul va coborî din ceruri cu trâmbiţa lui Dumnezeu.
1 Cor. 15:52 spune
că la ultima trâmbiţă, atât morţii cât şi viii se vor
ridica. „Ultima trâmbiţă” este acea trâmbiţă care va suna
înainte ca Iisus să revină pe pământ şi să-i
strângă pe credincioşi. Trâmbiţa de la ridicarea în văzduh
şi trâmbiţa de la a Doua Venire sunt una şi aceeaşi.
După cum se
poate vedea, cele două versete de bază pentru
învăţătura despre răpire sunt în armonie cu ceea ce a spus
Iisus legat de a Doua Sa Venire. Susţinătorii teoriei răpirii au
de răspuns încă la întrebarea: Ce anume din aceste versete le face
să se refere la altceva şi nu la revenirea Domnului pe pământ?
Nimic, absolut nimic.
Strângerea
celor credincioşi
Iisus a spus că
atunci când va reveni pe norii cu slavă şi mărire, îşi va
trimite îngerii în sunet de trâmbiţă să-i strângă pe cei
aleşi din cele patru colţuri ale pământului (Mat. 24:30-31,
Marcu 13:26-27).
Strângerea celor
credincioşi este pur şi simplu împlinirea acelei părţi din
învăţătura despre Hristos (Evr. 6:12) cu privire la învierea
morţilor. Există două părţi distincte ale învierii:
una este învierea celor credincioşi pentru viaţa veşnică
şi alta este învierea celor păcătoşi pentru pedeapsa
veşnică (In. 5:24-29, Dan. 12:2, Fapte 24:15, Luca 14:14, Apoc.
20:4-6, 11-15).
Există o
anumită ordine pentru înviere. Pavel ne spune la 1 Cor. 15:23-24 că
fiecare va fi înviat în ceata sa: Hristos, ca pârgă; apoi cei ai lui
Hristos, la venirea Lui; în cele din urmă vor învia cei
necredincioşi, pentru Judecată. [A se vedea la Daniel 13:13 - „în
ceata ta”. Lui Daniel i se spune că va sta în „ceata” lui la
sfârşitul zilelor. Cuvântul se referă aici la participarea lui la
învierea celor credincioşi.]
Ştim deja
că Iisus Hristos - pârga - a fost înviat. Urmează la rând cei ai lui
Hristos, la venirea Lui. În caz că există aşa-zisa răpire a
credincioşilor înainte de Necazul cel Mare şi de a Doua Venire a
Domnului, atunci aici avem o problemă. Dacă răpirea are loc
aşa cum se spune, atunci o parte a Bisericii vor fi înviaţi şi
schimbaţi întru slavă. Credincioşii născuţi după
răpire, în timpul Necazului, nu vor avea parte de învierea celor
credincioşi şi nu vor fi schimbaţi în slavă. Aici e o
problemă. Evrei 11:35-40 ne spune că femeile credincioase şi-au
primit morţii lor înapoi la viaţă: alţii au fost
torturaţi, nevrând să primească izbăvirea, ca să
ajungă la o mai bună înviere. (De remarcat că textul de aici
şi până la sfârşitul capitolului vorbeşte despre înviere).
Credincioşii au fost chinuiţi, omorâţi cu pietre, prigoniţi
şi au îndurat suferinţe. Toţi aceştia, deşi dobândind
o bună mărturie pentru credinţă, nu au primit
făgăduinţa (învierii); pentru că Dumnezeu prevăzuse
pentru noi ceva mai bun, aşa ca ei să nu ajungă fără
noi la desăvârşire. Cu alte cuvinte, cei care au murit în Domnul nu
pot dobândi învierea înaintea celor care sunt vii.
1 Tes. 4:15 ne spune
că „noi, cei vii şi care am rămas până la venirea Domnului,
nu o vom lua înainte celor care sunt adormiţi. Aceasta înseamnă
că cei vii nu pot obţine învierea înaintea celor adormiţi. În
consecinţă, dacă ar exista o răpire înainte sau în timpul
Necazului cel Mare, atunci Cuvântul lui Dumnezeu s-ar vădi mincinos
deoarece spune că TOŢI sfinţii vor învia cu trupul în
acelaşi timp. Dacă ar exista vreo răpire înainte sau în timpul
Necazului, sfinţii din timpul Necazului, vii la venirea Domnului, nu vor
avea parte de plinătatea învierii. Deci dacă toţi
credincioşii învie cu trupul în acelaşi timp, aceasta poate avea loc
numai la a Doua Venire.
Mai mult, la 2 Tes.
2:1-5, Pavel confirmă ordinea învierii celor credincioşi, în paralel
cu Matei 24:
„Privitor la venirea
Domnului nostru Iisus Hristos şi adunarea noastră împreună cu
El, vă rugăm, fraţilor, ca nu degrabă să vă
pierdeţi cumpătul şi nici să nu
vă-nspăimântaţi, nici de vreun duh, nici de vreo vorbă,
nici de vreo epistolă ca pornită de la noi, cum că ziua Domnului
a şi sosit. Să nu vă amăgească nimeni în nici un chip,
căci ziua Domnului nu va sosi până ce mai întâi nu va veni
lepădarea de credinţă şi nu se va arăta Omul
nelegiuirii, Fiul pierzării, Potrivnicul, cel ce se înalţă mai
presus de tot ce se numeşte Dumnezeu sau e făcut pentru închinare,
aşa ca să se aşeze el în templul lui Dumnezeul şi să
se arate pe sine că este Dumnezeu. Oare nu vă aduceţi aminte
că vă spuneam aceste lucruri încă de când eram la voi? (2 Tes. 2:1-5).
Aceste versete ne
spun că Domnul nu va reveni şi că cei credincioşi nu vor fi
strânşi până când nu va veni lepădarea de credinţă
şi când Antihristul nu se va arăta în templul lui Dumnezeu, dându-se
drept Dumnezeu (urâciunea pustiirii). Să ne amintim că Iisus a spus
la Mat. 24:15, 21 că Necazul cel Mare nu va veni peste pământ decât
după urâciunea pustiirii şi că cei credincioşi nu vor fi
adunaţi decât după Necazul cel Mare. Ziua Domnului la care se face
referire mai sus este acea zi în care Iisus va reveni pentru a-i aduna pe cei
credincioşi, a-i pedepsi pe cei nelegiuiţi şi a-şi întemeia
împărăţia pe pământ (Apoc. 19&20, Zah. 14:1-9).
Locaşurile
din Cer şi masa de nuntă a Mielului
„Să nu vi se
tulbure inima: credeţi în Dumnezeu şi credeţi în Mine. În casa
tatălui Meu sunt multe locaşuri. Dacă n-ar fi aşa,
v-aş fi zis. Eu mă duc să vă gătesc un loc. Şi
dacă Eu mă duc să vă gătesc un loc pentru voi, Mă
voi întoarce şi vă voi primi la Mine; pentru ca acolo unde sunt Eu
să fiţi şi voi” (In. 14:1-3).
O altă
rătăcire a învăţăturii despre răpire este aceea
că Iisus ar construi locaşuri în cer pentru ca atunci când îşi
răpeşte Biserica, sfinţii să meargă în cer cu Domnul,
să locuiască în aceste locaşuri şi în timpul Necazului care
va dura şapte ani să sărbătorească nunta Mielului.
Versetul citat ca argument pentru acest „plan urbanistic” al Domnului este Ioan
14:1-3. Dacă, aşa cum am văzut, Domnul Îşi adună
Biserica atunci când revine pe pământ pentru întemeierea
împărăţiei Sale iar la sfârşit Noul Ierusalim şi
scaunul de domnie al lui Dumnezeu coboară din cer pentru a se aşeza
pentru totdeauna pe pământ (Apoc. 21:2-3), atunci cine va mai locui în
acele locaşuri pe care Iisus le-ar construi în cer? Ar fi un „plan
urbanistic” complet inutil. Realitatea este că Ioan 14:1-3 se referă
nu la strângerea celor credincioşi, ci la mântuire. Când Iisus spune „în
casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri”, cuvântul „casă”
înseamnă cămin, locuinţă, gospodărie şi,
implicit, familie. Iisus vorbea deci de căminul Tatălui în care se
află multe locuri anume pentru fii şi fiice. Iisus s-a dus şi a
pregătit acele locaşuri pentru noi în casa Tatălui prin
însăşi jertfa Sa de pe cruce (Efes. 1:3-12, 2:19, 3:15, 2 Cor.
6:17-18, Gal. 4:4-7). După înviere, El a venit iar şi ne-a primit la
El, astfel încât noi am devenit parte din Trupul Lui şi am intrat în
familia Tatălui, chemându-ne „fii şi fiice”. Iisus
lămureşte aceasta la Ioan 14:23 spunând că Tatăl şi cu
El îşi vor face locuinţa (acelaşi cuvânt grecesc ca şi
„locaş”) în inima noastră.
Cu privire la nunta
Mielului, Scriptura arată că aceasta va avea loc la a Doua Venire a
Domnului. Apoc. 19:7 anunţă că a venit nunta Mielului. De
remarcat că aceasta are loc după ruperea celor şapte peceţi
(Apoc. 6:1-8:1), după judecăţile celor şapte trâmbiţe
(Apoc. 8:2-11:15) şi după judecăţile celor şapte
potire (Apoc. 16:1-17). În Apoc. 19:9 ni se spune „Fericiţi cei
chemaţi la cina de nuntă a Mielului!”, iar în continuare îl vedem pe
Domnul cu sfinţii care sunt în cer pregătindu-se să vină pe
pământ (Apoc. 19:11-16). În Apoc. 19:17, un înger anunţă că
toate păsările sunt chemate „să vină şi să se
adune la ospăţul cel mare al lui Dumnezeu”, ca să mănânce
cărnuri de împăraţi, căpetenii, oameni puternici, etc.
Despre care cină vorbeşte îngerul? Contextul arată că e
vorba de cina de nuntă a Mielului. Vedem apoi că fiara (Antihristul),
împăraţii pământului şi armatele lor se adună se
facă război împotriva Domnului. Domnul biruieşte fiara şi
pe falsul prooroc iar armatele pământului sunt zdrobite. Se pare că
intenţia lui Dumnezeu ca plan pentru nunta Fiului Său diferă de
viziunea noastră asupra unei nunţi tradiţionale. Cina de
nuntă a Mielului începe cu o jertfă. În Ezec. 39:17-20, Domnul
invită fiecare pasăre şi fiară a câmpului să vină
şi să mănânce din jertfa pe care o aduce El – carnea
împăraţilor, căpeteniilor şi a oamenilor puternici. Este
aceeaşi descriere cu ce am văzut în Apoc. 19:17.
Este cert că,
conform Scripturii, cina de nuntă a Mielului are loc după ce Iisus
revine pe pământ. În ceea ce priveşte teoria răpirii, e evident
că sfinţii nu ar putea lua parte la cina de nuntă a Mielului în
timpul Necazului cel mare. Sfânta Scriptură arată că ei nu pot.
Biserica
în Cartea Apocalipsei
Există câteva
neconcordanţe pe care susţinătorii teoriei răpirii le
promovează cu privire la Cartea Apocalipsei. Două din ele de care ne
vom ocupa aici sunt interpretarea eronată la Apoc. 3:10 şi
afirmaţia lor că între Apoc. 4:1 şi Apoc. 19 nu se vorbeşte
de Biserică.
„Pentru că ai
păzit cuvântul răbdării Mele şi Eu te voi păzi pe tine
de ceasul încercării care peste toată lumea va să vină ca
să-i încerce pe cei ce locuiesc pe pământ (Apoc. 3:10).
Învăţătura
despre răpire spune că în Apoc. 3:10, când Iisus spune că „te
voi păzi de ceasul încercării”, El ar vorbi de răpirea Bisericii
înainte de Necazul cel Mare. Această interpretare nu e altceva decât
pură speculaţie. Să analizăm să vedem ce spune de fapt
Cuvântul.
„Pentru că ai
păzit cuvântul răbdării Mele.” Cuvântul grecesc pentru
„păzit” este tereo, care înseamnă: a supraveghea, a avea
grijă, a purta de grijă, a feri, a respecta. Cuvântul grecesc pentru
„răbdare” este hypomone, care înseamnă: consecvenţă,
aşteptare, siguranţă în acţiune. În Noul Testament, acest
cuvânt descrie natura celui care nu se lasă clintit din drumul său
şi din credincioşia şi evlavia lui, în ciuda suferinţelor
şi a încercărilor. Explicat, versetul spune: Pentru că ai
respectat cuvântul planului meu, „şi Eu te voi păzi de ceasul
încercării”. Cuvântul grecesc pentru „ a păzi” este acelaşi cu
„păzit” de mai sus (tereo). Sensul cuvântului „încercare” din acest
context este: testarea fidelităţii, integrităţii,
virtuţii unui om. Această parte a versetului spune deci: Voi avea
grijă de tine la vremea stabilită pentru testarea
fidelităţii şi credincioşiei omului, „care va veni peste
toată lumea ca să-i încerce pe cei ce locuiesc pe pământ”.
Cuvântul folosit în text înseamnă întregul pământ locuit".
Cuvântul grecesc pentru „a încerca” înseamnă a ispiti, a testa
credinţa cuiva prin ispitirea la păcat.
Dacă
parafrazăm Apoc. 3:10 pe baza observaţiilor de mai sus, avem:
Pentru că ai
respectat cuvântul planului meu de acţiune, şi Eu voi avea grijă
de tine la vremea stabilită pentru testarea prin ispitirea la păcat a
credincioşiei tuturor celor care locuiesc pe pământ.
Unde atunci apare
aici ceva care să arate că Iisus ar vorbi despre răpirea
Bisericii de pe pământ? Mai precis, aici se spune că Iisus îi va
păzi şi va avea grijă de sfinţi la vremea încercării
datorită credincioşiei lor (similar cu „Nu te voi părăsi,
cu nici un chip nu te voi uita” –vezi Evr. 13:5). Acest verset este în armonie
cu In. 17:15 unde Iisus spune „Mă rog nu ca să-i iei din lume, ci ca
să-i păzeşti (tereo) de cel rău”. Domnul nu îşi va lua
Biserica de pe pământ în timpul Necazului deoarece Biserica trebuie
să fie pe acest pământ martoră a Domnului Iisus Hristos, spre
mântuirea oamenilor. Chiar dacă Necazul va fi un timp de
judecăţi teribile asupra celor fără de Dumnezeu, oamenii
lui Dumnezeu vor fi păziţi, îngrijiţi şi apăraţi
prin puterea Celui Preaînalt. Nu poate Dumnezeu să facă aceasta? Nu
i-a păzit El pe Noe şi pe familia acestuia fără a-i lua de
pe pământ? (Gen. 5:13-23) Nu l-a păzit El pe Lot fără a-l
lua de pe pământ? (Gen. 19:15-16) Au fost copiii lui Israel afectaţi
de plăgile aduse asupra Egiptului? N-au fost ei păziţi în
ţinutul Gosenului? (Ex. 8:22-23, 9:6,26, 10:23) Nu au fost ei
mântuiţi prin sângele mielului de Paşti atunci când moartea a umbrit
ţara? (Ex.12:27) Unde în Scriptură Dumnezeu îi ia de pe pământ
pe cei pe care vrea să-i păzească atunci când trimite
judecată asupra celor necredincioşi? Aceasta nu a avut loc
niciodată şi nici nu va avea vreodată. Cu privire la cei
credincioşi, Scriptura spune la 1 Tes. 5:9: „Dumnezeu nu ne-a rânduit spre
mânie, ci spre dobândirea mântuirii prin Domnul nostru Iisus Hristos.” Cei credincioşi
nu au de ce să se teamă atunci când va fi turnată mânia lui
Dumnezeu peste lume, deoarece nu ei fac obiectul acestei mânii, ci cei
necredincioşi.
Înseamnă
aceasta că în timpul necazului cei credincioşi nu vor avea parte de
încercări, persecuţii şi suferinţe? Nu. Atunci cei ce sunt
ai lui Iisus Hristos nu numai că vor fi prigoniţi, ci vor fi chiar
omorâţi (Apoc. 6:9-11, 7:13-14, 12:11,17, 13:7-10, 14:12-13). Cine aduce
atunci aceste prigoane şi suferinţe peste cei credincioşi –
Dumnezeu? Nu!
Sunt Satana şi
cei necredincioşi cei care-i prigonesc pe copiii lui Dumnezeu. Le-a promis
vreodată Mântuitorul ucenicilor că nu vor avea parte de prigoane
şi suferinţe? Nu! Din contră, El spune la In. 5:20: „Nu este
sluga mai mare decât stăpânul ei. Dacă pe Mine m-au prigonit,
aşa vă vor prigoni şi pe voi”. La Mat. 24:9, când Mântuitorul
vorbea despre timpurile din urmă, El spunea: „Vă vor da la chinuri,
vă vor ucide şi veţi fi urâţi de toate Neamurile din
pricina Numelui Meu”. La In. 16:33 El spune: „Acestea vi le-am spus ca să
aveţi pace întru Mine. În lume veţi avea necazuri.
Dar
îndrăzniţi: Eu am biruit lumea”. Reacţia unui creştin la
prigoană şi suferinţe ar trebui să fie o mărturie
pentru cuvântul lui Iisus Hristos. De pildă, în Fapte 16:20-34. Pavel
şi Sila sunt aduşi pe nedrept în faţa autorităţilor,
bătuţi şi aruncaţi în temniţă, cu picioarele în
lanţuri. S-au plâns unul altuia că erau prost trataţi? Nu. La
miezul nopţii s-au rugat şi au cântat imne de slavă. Atunci a
avut loc un cutremur. Temnicerul vine apoi la Pavel şi îl întreabă:
„Ce trebuie să fac ca să fiu mântuit?” şi el şi toată
casa lui se botează. Cutremurul i-a făcut pe aceştia să se
boteze? Nu. A fost mărturia în Hristos Iisus, într-un moment de
prigoană şi suferinţă. Aşa cum am arătat, Biserica
trebuie să fie pe pământ un martor al lui Iisus Hristos, vestind
Evanghelia şi chemându-i pe oameni la mântuire.
Teoria răpirii
afirmă că după Apoc. 4:1 şi până la Apoc. 19 Biserica
nu mai este menţionată. Potrivit opiniei susţinătorilor
acestei teorii, atunci când Ioan este luat la cer, aceasta ar fi o imagine a
răpirii Bisericii. Dacă ne uităm însă în Scriptură,
vom vedea că aceasta nu este decât o speculaţie şi o fantezie.
Şi Pavel a fost luat (în duhul) la cer unde a primit nişte
descoperiri, dar aceasta nu înseamnă că cei credincioşi vor fi
luaţi de pe pământ!
Mai întâi, să
vedem ce spune Scriptura despre îmbrăcămintea Bisericii. Aceasta ne
va permite să găsim o metodă de pomenire a Bisericii dincolo de
Apoc. 4:1. La Apoc. 3:4-5 se spune: „Ai în Sardes câteva nume care nu
şi-au întinat veşmintele; ei vor umbla cu Mine în alb, căci sunt
vrednici. Biruitorul va fi îmbrăcat astfel în veşminte albe şi
numele lui nu-l voi şterge din Cartea Vieţii şi-i voi mărturisi
numele înaintea Părintelui Meu şi înaintea îngerilor Săi”. La
Apoc. 3:18, unde Mântuitorul vorbeşte bisericii din Laodiceea, El spune:
„Te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur lămurit în foc, ca
să te-mbogăţeşti. Veşminte albe, ca să te-mbraci
şi să nu se dea pe faţă ruşinea goliciunii tale”. Dacă
ne uităm la Apoc. 19:7-8, o găsim pe Mireasa Mielului, care este
Biserica: „Şi i s-a dat să se îmbrace cu vison curat, luminos –
căci visonul reprezintă faptele cele drepte ale sfinţilor”.
Este evident din
Scriptură că Biserica este îmbrăcată în haine albe. Aceasta
este definitoriu pentru cei care au fost spălaţi prin sângele lui
Iisus Hristos, fiind făcuţi curaţi în ochii lui Dumnezeu. În
consecinţă, orice pomenire în Apocalipsă a credincioşilor
îmbrăcaţi în alb îi reprezintă pe membrii Bisericii.
Să mergem acum
la Apoc. 6:9-11: „Am văzut sub altar sufletele celor înjunghiaţi din
pricina cuvântului lui Dumnezeu şi din pricina mărturiei pe care o
aveau...şi fiecăruia dintre ei i s-a dat un veşmânt alb”. Nu
este aceasta o descriere a membrilor Bisericii?
Să privim la
Apoc. 7:13-14: „Unul din bătrâni a luat cuvântul şi mi-a zis:
‚Aceştia, care sunt îmbrăcaţi în alb, cine sunt şi de unde
vin?’ Eu i-am spus: ‚Domnul meu, tu ştii’. El mi-a spus: ‚Aceştia
sunt cei ce vin din Necazul cel Mare. veşmintele şi le-au spălat
şi le-au înălbit în sângele Mielului’.” Nu scrie aici că
aceşti sfinţi au venit din necazul cel mare? Cum poate fi atunci
răpită Biserica?
Să vedem
şi Apoc. 12:11: „Ei l-au biruit prin sângele Mielului şi prin
cuvântul mărturiei lor şi prin aceea că nu şi-au iubit
viaţa lor până la moarte”. Nu este aceasta tot o referire la
Biserică? Cine altcineva a biruit prin sângele Mielului?
Mai departe, Apoc.
12:17: „Balaurul s-a aprins de mânie împotriva femeii şi a pornit să
facă război cu ceilalţi din seminţia ei, cei ce păzesc
poruncile lui Dumnezeu şi au mărturia lui Iisus”. Aceasta este tot o
referire la Biserică. Cine altcineva mai are mărturia lui Iisus
Hristos?
Mai departe, Apoc.
13:7: „I s-a dat să facă război asupra sfinţilor şi
să-i biruie...” Mulţi ar zice aici, cum poate aceasta să fie o
referire la Biserică dacă sfinţii sunt biruiţi? Acest
verset se leagă de Dan. 12:7b: „şi când va termina de risipit puterea
celor sfinţi, toate aceste lucruri se vor termina”. A risipi puterea înseamnă
a risipi sau a împrăştia tăria sau puterea. Spre sfârşitul
Necazului, Satana şi Antihrist vor crede că au câştigat lupta
împotriva Domnului şi a Bisericii Sale, încât Antihrist se va aşeza
în templu dându-se pe sine drept Dumnezeu. Nu a spus Iisus la Mat. 24:22: „dar
datorită celor aleşi zilele acelea au fost scurtate” şi la
versetul 24 „se vor ridica Hristoşi mincinoşi şi prooroci
mincinoşi, şi vor face semne mari şi minuni, încât să
înşele, de s-ar putea, şi pe cei aleşi”? Acela va fi un timp de
mari prigoane şi suferinţe pentru Biserică şi, deşi
puterea lor va fi oarecum risipită, ei tot vor avea biruinţa în cele
din urmă.
În final, Apoc.
14:12: „Aici este răbdarea sfinţilor, cei ce păzesc poruncile
lui Dumnezeu şi credinţa lui Iisus”. Cine altcineva păzeşte
poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Iisus dacă nu Biserica?
Sincer, cum pot ei
spune că după Apoc. 4:1 Biserica nu mai apare până la Apoc. 19?
Mai important decât
aceasta, cum pot spune că Biserica va fi răpită înainte de
necaz?
Concluzie
În încheiere, am
cântărit teoria răpirii şi am găsit-o uşurică
(Dan. 5:27). Toate aspectele din acest studiu au fost analizate în context
şi dovedite de multe versete. Există prea multe contradicţii în
învăţătura despre răpire pentru a o putea considera parte a
învăţăturii despre Hristos (Evr. 6:1-2). Cei care citesc acest
studiu trebuie să caute pentru ei înşişi, deoarece ei
înşişi trebuie să fie convinşi de Scriptură care este
adevărul.