De ce este învătătura despre "Răpire" o minciună

„Biblia nu trebuie forţată să dea anumite învăţături după placul liderilor religioşi ai lumii. Orice conducător religios poate să facă Biblia să spună ce vrea el prin trei scamatorii foarte simple:

    1. Scoaterea versetului din context;
    2. Adăugarea de cuvinte la Cuvântul lui Dumnezeu;
    3. Scoaterea de cuvinte din Cuvântul lui Dumnezeu."

(Dr. Peter S. Ruckman, Preşedinte al Institutului Biblic din Pensacola, Florida, S.U.A.)

Autorul acestui studiu doreşte ca dvs., citind cele de mai jos, să ţineţi seama de citatul de mai sus şi să nu vă blocaţi gândirea liberă după învăţăturile grupării religioase din care faceţi parte. Cercetaţi Scriptura (Fapte 17:11) şi lăsaţi Cuvântul lui Dumnezeu să vă arate care învăţături sunt de la oameni şi care de la Dumnezeu. Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător, mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri, şi pătrunde până la despărţirea sufletului şi a duhului, a încheieturilor şi a măduvei, fiind judecător al simţirilor şi al cugetelor inimii (Evr. 4:12).

 

Propovăduirea apariţiei Domnului Iisus Hristos în văzduh şi „răpirea” Bisericii înainte de Necazul cel Mare (pomenit de Mântuitorul la Mat. 24:21) nu este mai veche de 170 de ani. Timp de aproximativ 1830, mergând înapoi până în vremurile apostolice, creştinii au fost învăţaţi să fie biruitori, să îndure cu răbdare suferinţele, prigoanele şi necazurile ce vor veni, până la venirea Domnului care Îşi va întemeia Împărăţia aici pe pământ.

 

Originea învăţăturii despre răpire

 

Înainte de a privi la informaţiile disponibile referitoare la originea acestei învăţături, aş vrea să menţionez că mulţi susţinători dar şi adversari ai învăţăturii despre răpire încearcă să întemeieze justeţea acesteia pe data la care a apărut şi pe autorul ei. În realitate acesta este un aspect minor. Adevărata problemă este dacă această învăţătură este conformă cu Cuvântul lui Dumnezeu. Trebuie să ţinem cont de aceasta atunci când îi studiem originea.

 

Încă de când am început să scriu acest studiu am descoperit mai multe informaţii referitoare la originea teoriei despre răpire. La început aveam greşita părere că o tânără scoţiancă pe nume Margaret MacDonald a fost prima care a susţinut această teorie. Mulţi consideră în ziua de azi că Margaret a fost prima care a vehiculat această teorie.

 

Există însă dovezi despre existenţa acestei teorii înainte de „descoperirea” avută de ea în 1830 şi de fapt această femeie nu a avut decât un rol foarte mic în răspândirea ei (dacă a avut vreunul). Susţinătorii învăţăturii despre răpire s-au grăbit să afirme că au existat „oameni ai lui Dumnezeu” care au scris despre răpire înainte de presupusa descoperire a lui Margaret MacDonald. Să aruncăm deci o privire asupra argumentelor lor, ca sursă a acestei învăţături.

 

„Toţi sfinţii şi aleşii lui Dumnezeu sunt strânşi laolaltă înainte de necazul cel mare care va să vină şi sunt luaţi de Domnul ca să nu vadă tulburarea care vine peste lume din pricina păcatelor noastre” (Pseudo-Efrem, aprox. 374-627 d.Hr.).

 

Afirmaţia de mai sus se pare că a fost scrisă de Efrem Sirul, un preot ortodox foarte cunoscut, care a trăit în a doua jumătate a secolului patru. Motivul pentru care îi este atribuită lui Pseudo-Efrem este acela că nimeni nu a putut să certifice apartenenţa textului. De aceea este denumit cu un pseudonim. Textul reprezintă cea mai veche menţionare a unei răpiri şi a fost datat între 374 şi 627 d.H. Trebuie notat că Efrem Sirul era un preot ortodox. Termenul „ortodox” este oarecum nepotrivit pentru acea perioadă în care Biserica era încă una. (Schisma care a dus efectiv la desprinderea catolicilor de ortodocşi a avut loc în 1054.)

 

În vremea în care a fost scrisă afirmaţia de mai sus, Biserica era deja o structură instituţionalizată. În ziua de azi Efrem Sirul este considerat sfânt în Biserica Ortodoxă. Prin definiţie, sfinţii nu ieşeau din învăţătura Bisericii lor. Aceasta nu înseamnă că exista o unitate de opinii perfectă, însă dacă un personaj de frunte al Bisericii venea cu o idee nouă, el o discuta cu ceilalţi pentru a se stabili cât este de adevărată. Deciziile erau luate prin consens. Dacă Efrem Sirul ar fi susţinut o idee contrară învăţăturii Bisericii, el nu ar mai fi fost astăzi pomenit ca Sfântul Efrem Sirul. Textul nu îi poate aparţine deci lui Efrem Sirul.

 

În 1585, un preot catolic spaniol pe nume Francisco de Ribera a scris un comentariu despre Apocalipsă, pe baza unor note din versiunea Vulgata a Bibliei. Aparent, acest comentariu vorbea de o răpire înainte de Necaz. În 1838, Samuel Roffey Maitland, bibliotecar şi arhivar al manuscriselor de la Lambeth Palace din Londra, unde se afla biblioteca Bisericii Anglicane, a descoperit manuscrisul lui Ribera şi l-a publicat de dragul interesului public.

 

Prima publicaţie referitoare la aşa-zisa răpire de dinaintea Necazului o găsim în 1788. Prin 1740, un tânăr baptist pe nume Morgan Edwards a scris un articol pentru ora de escatologie, conţinând opiniile sale despre profeţiile biblice. Acest articol a fost ulterior publicat la Philadelphia (1788) cu titlul „Două exerciţii academice asupra subiectelor numite Mileniul şi Ultimele Zile”. În articol, Edwards făcea afirmaţii care descriau opiniile lui privitoare la o strângere a Bisericii înainte de Necazul cel Mare. Teoriile lui Edwards privind o răpire înainte de Necaz nu s-au bucurat de apreciere şi au fost complet ignorate de lumea religioasă, acestea nereprezentând învăţături ale Bisericii.

 

O altă publicaţie referitoare la o răpire înainte de Necaz a apărut în Spania în 1812. Aceasta se numea „Venirea lui Hristos cu slavă şi mărire”, scrisă de Emmanuel Lacunza, un preot catolic iezuit din Chile, care a scris sub pseudonimul Rabi Juan Josafat Ben-Ezra, numele unui evreu convertit, după cum se pare. Cartea a fost ulterior tradusă în engleză de Edward Irving şi publicată la Londra în 1827.

 

Edward Irving era fondatorul aşa-numitei „Biserici Apostolice Catolice”. Irving şi adepţii lui au început să propovăduiască răpirea înainte de Necaz în jurul anului 1839, fără îndoială influenţaţi de cartea lui Lacunza, deoarece foloseau aceleaşi trimiteri biblice. Cam tot pe atunci a început să propovăduiască această teorie şi John Darby, un creştin după Evanghelie. Darby pretindea că a primit descoperire dumnezeiască despre răpire în 1827, an care era (absolut întâmplător) chiar anul publicării traducerii făcute de Irving în engleză a cărţii lui Lacunza. Un alt pastor englez care a jucat un rol important în răspândirea teoriei răpirii a fost Robert Norton. Aceşti trei oameni se cunoşteau între ei şi împreună au participat la conferinţele despre profeţii care au avut loc prin 1830 în Scoţia, Anglia şi Irlanda. La aceste întruniri ei şi-au făcut publice opiniile. Iniţial teoriile lor nu au fost bine primite în grupurile religioase şi au dus la anumite dezbinări. În decurs de aproximativ 60 de ani, teoria răpirii a fost acceptată în principalele grupuri religioase şi a fost făcută doctrină. La începutul secolului 20, la începuturile mişcării penticostale, penticostalii au preluat această teorie aşa cum o învăţaseră în adunările din care proveneau. În acelaşi fel carismaticii şi alte grupări mai noi au dus mai departe învăţătura, conform cu bisericile din care proveneau, această transmitere continuând şi astăzi.

 

Am prezentat pe scurt felul în care teoria răpirii şi-a croit drum în lumea religioasă. Dacă ne uităm la originea acestei învăţături, este clar că nu i s-a acordat prea mare atenţie până în anii 1830, în ciuda eforturilor susţinătorilor ei de a o data mult mai devreme. Un aspect amuzant legat de problema originii este că susţinătorii acestei teorii, încercând să prezinte această teorie ca fiind una cu mult mai veche, îi citează pe Pseudo-Efrem, Ribera şi Lacunza, dar în acelaşi timp fac eforturi evidente de a se distanţa de aceştia din cauza apartenenţei lor la Bisericile Ortodoxă sau Catolică. De ce aceasta? Pentru ei, a prelua o doctrină cu originea în Biserica Catolică sau Ortodoxă îi pune într-o situaţie dificilă. Adevărul este că nici Apostolii şi nici Părinţii Bisericii nu au menţionat vreo venire a Domnului alta decât cea de-a Doua Venire.

 

A fost interesant să vedem felul în care teoria despre răpire a apărut în lumea religioasă. Să vedem însă ce spune Scriptura în această privinţă.

 

VENIREA DOMNULUI ŞI STRÂNGEREA NOASTRĂ LA EL

 

Unul din principiile de căpătâi ale susţinătorilor răpirii este interpretarea literală consistentă. Ei afirmă că interpretează literal Biblia, însă problema delicată a teoriei răpirii este că ea e foarte şubredă în ceea ce priveşte baza biblică, fiind însă plină de speculaţii, asocieri şi figuri de stil. 2 Corinteni 13:1 spune: „Mărturia a doi sau trei oameni este adevărată” (Mat. 18:16, Deut. 19:15). Cu alte cuvinte, pentru ca o idee să fie biblică ea trebuie susţinută de mai multe versete iar acele versete trebuie folosite în context. Nu se vorbeşte nicăieri în Biblie de vreo venire secretă a Domnului. În particular, Iisus nu a vorbit niciodată şi nici nu a dat de înţeles că va veni prin aer sau pe pământ înainte de ceea ce cu toţii numim a Doua Venire. Pentru a demonstra sau a respinge realitatea biblică a teoriei răpirii, trebuie să cercetăm scripturile pentru a vedea dacă aşa stau lucrurile (Fapte 17:11).

 

Oriunde avem de-a face cu ceva care ar putea fi contrafăcut, îl comparăm cu originalul. De exemplu, agenţii de finanţe sunt învăţaţi nu cum arată banii falşi, ci cum arată cei autentici, astfel ca atunci când văd o bancnotă falsă să o poată recunoaşte. În acelaşi fel, când lucrăm cu Cuvântul lui Dumnezeu, trebuie să cunoaştem ce este adevărat pentru a putea recunoaşte falsul. Să mergem deci la Cuvânt şi să vedem ce ne spune el despre venirea Domnului şi despre strângerea credincioşilor la El.

 

La Matei 24, Iisus dă câteva profeţii ca răspuns la întrebările ucenicilor despre „când vor fi aceste lucruri?”, „care va fi semnul venirii Tale şi al sfârşitului acestei lumi?”. Răspunzând la aceste întrebări, Iisus le-a arătat ordinea evenimentelor de dinaintea venirii Lui şi strângerii sfinţilor la El:

 

El ne vorbeşte despre falşi prooroci, războaie, foamete, molime şi cutremure (v. 4-8).

Ne vorbeşte de durerile şi prigoana care va veni asupra sfinţilor din cauza mărturiei lor către neamuri (v. 9-14).

Ne vorbeşte despre „urâciunea pustiirii”, când Antihristul se va aşeza în templul lui Dumnezeu şi se va da drept Dumnezeu (v. 15, Dan. 11:36, 2 Tes. 2:4, Apoc. 13).

 

Ne vorbeşte despre Necazul cel Mare care va veni peste pământ (v. 21).

 

Ne spune că imediat după Necaz soarele se va întuneca, luna nu va mai străluci, stelele vor cădea din cer şi puterile cereşti se vor clătina; apoi semnul Fiului Omului va apărea pe cer şi toate seminţiile pământului se vor jeli (v. 30, Zah. 12:10-12).

 

Fiul Omului va fi văzut venind pe norii cerului, trimiţându-şi îngerii la un sunet de trâmbiţă. Aceştia îi vor strânge pe cei aleşi din cele patru colţuri (ale pământului), de la un capăt al cerului la celălalt (v. 29-31, Marcu 13:24-27).

 

Ceea ce a spus Iisus este că El nu va veni pe norii cerului, la sunetul trâmbiţei, pentru a-i strânge pe sfinţi până după Necazul cel Mare. Toate lucrurile menţionate la 1 Tes. 4:16-17 şi 1 Cor. 15:51, versete care reprezintă baza teoriei răpirii, susţin ceea ce a descris Iisus ca având loc la a doua Sa venire. În aceste versete Pavel a arătat ce se va întâmpla la revenirea Domnului pe pământ. De exemplu, la 1 Tes. 4:17, atunci când spune că noi toţi îl vom întâlni pe Domnul în văzduh, cuvântul „a întâlni” are un anumit sens. El era folosit cu referire la primirea unei persoane cu o funcţie înaltă. „Se pare că ideea acestui cuvânt era aceea de bun-venit adresat unui demnitar nou venit” (Moulton, Gramatica Noului Testament, Vol. I, pag. 14; Vines Expos. Dicţionar de cuvinte biblice). Deci, atunci când cei în viaţă se vor ridica în văzduh pentru a-l întâmpina pe Domnul, ei nu vor face aceasta pentru a pleca în ceruri cu El, ci pentru a-L întâmpina şi saluta pe Iisus ca pe un demnitar, Rege al Regilor şi Domn al Domnilor. Aceasta se va întâmpina la a Doua Venire. În acelaşi timp, credincioşii vor fi transformaţi astfel ca atunci când îl vor vedea, îl vor vedea aşa cum este şi vor fi ca El (1 Ioan 3:2).

 

TEORIA RĂPIRII

 

„Pe aceasta v-o spunem prin cuvântul Domnului: noi, cei vii, cei rămaşi până la venirea Domnului, nu le-o vom lua înainte celor adormiţi. La un semn poruncitor, la glasul arhanghelului şi-n trâmbiţa lui Dumnezeu, însuşi Domnul se va pogorî din cer şi cei morţi în Hristos vor învia întâi. După aceea, noi, cei vii, cei rămaşi, vom fi răpiţi împreună cu ei în nori ca să-L întâmpinăm pe Domnul în văzduh. Astfel vom fi pururea cu Domnul pururea. Aşadar cu aceste cuvinte mângâiaţi-vă unii pe alţii” (1 Tes. 4:15-18).

 

„După cum am purtat chipul celui pământesc, vom purta şi chipul Celui ceresc. Pe aceasta însă v-o spun eu vouă, fraţilor: Carnea şi sângele nu pot moşteni împărăţia lui Dumnezeu, nici stricăciunea nu moşteneşte nestricăciunea. Iată, taină vă spun vouă: Nu toţi vom muri, dar toţi ne vom schimba; deodată, într-o clipire din ochi, la trâmbiţa de apoi. Trâmbiţa va suna şi morţii vor învia nestricăcioşi iar noi ne vom schimba. Căci trebuie ca fiinţa aceasta stricăcioasă să se îmbrace în nestricăciune şi fiinţa aceasta muritoare să se îmbrace în nemurire. Iar când fiinţa aceasta stricăcioasă se va îmbrăca în nestricăciune şi fiinţa aceasta muritoare se va îmbrăca în nemurire, atunci va fi cuvântul care este scris: Moartea a fost înghiţită de biruinţă.” (1 Cor. 15:49-51)

 

1 Tes. 4:15-18 şi 1 Cor. 15:49-55 sunt versetele principale ale teoriei răpirii folosite de susţinătorii acesteia. Deci, dacă tragem temelia, restul învăţăturii pică. Esenţa învăţăturii despre răpire afirmă că aceste două versete vorbesc despre o venire separată a Domnului Iisus Hristos pentru a lua Biserica de pe pământ, înainte de a Doua Venire, astfel ca ei să scape de Necazul cel Mare anunţat de Iisus că va veni peste pământ. Pentru a da de înţeles aceasta, versetele au fost scoase din context şi rupte de celelalte versete care vorbesc despre acest subiect (aceasta este o altă dovadă că este o învăţătură falsă). Dacă priveşti la aceste versete şi la altele legate de venirea Domnului, vei găsi nori, trâmbiţa lui Dumnezeu, strângerea sfinţilor şi acea ordine a evenimentelor care trebuie să se întâmple înainte de venirea Lui.

 

Norii

 

Iisus ne spune că la venirea Lui El va veni pe nori (Mat. 24:30, Marcu 13:26, Luca 21:27).

În Fapte 1:9-11, Iisus s-a ridicat de la pământ şi L-a acoperit un nor. Cum ucenicii stăteau şi priveau în sus, doi oameni în haine albe le spun că aşa cum Iisus s-a ridicat la ceruri, la fel va şi veni (pe nori). Atunci când le vorbesc cei doi oameni, ucenicii erau pe pământ, nu în văzduh. Când cei doi au spus că Iisus va reveni aşa cum a plecat, ei s-au referit că El va reveni pe pământ.

 

Apocalipsa 1:7 ne spune că El va veni pe nori şi că orice ochi îl va vedea (nu e o venire secretă).

Ioel 2:1-2 ne spune că ziua Domnului va fi, printre altele, o zi de nori. Putem verifica că este vorba despre a Doua Venire la care se referea Iisus la Mat. 24 deoarece mai jos la Ioel 2:10 se spune că soarele, luna şi stelele se vor întuneca. Aceeaşi descriere o dă şi Iisus.

 

Ţef. 1:14-15 ne spune că măreaţa zi a Domnului este ... o zi de nori.

 

La 1 Tes. 4:15-17, Pavel ne spune că la venirea Domnului, cei care sunt vii vor fi răpiţi în nori la Domnul. Am arătat deja ce înseamnă acel „a întâlni”. Acest verset este în deplină armonie cu evenimentele descrise de Iisus ca având loc la a Doua Sa Venire. Susţinătorii teoriei răpirii au de răspuns la o întrebare: ce anume din versetul acesta îl face să trebuiască aplicat cu referire nu la a Doua Venire, ci la o aşa-zisă răpire? Unde scrie că după întâmpinarea din văzduh, Iisus va pleca înapoi cu credincioşii? Absolut nicăieri.

 

Trâmbiţa lui Dumnezeu

 

Iisus a spus de asemenea că la venirea Lui trâmbiţa va suna cu putere (Mat. 24:31). La Ioel 2:1 se dă porunca să se sune trâmbiţa în ziua Domnului.

 

Ţef. 1:14-15 spune că măreaţa zi a Domnului este ... o zi a trâmbiţei.

1 Tes. 4:16 spune că Domnul va coborî din ceruri cu trâmbiţa lui Dumnezeu.

1 Cor. 15:52 spune că la ultima trâmbiţă, atât morţii cât şi viii se vor ridica. „Ultima trâmbiţă” este acea trâmbiţă care va suna înainte ca Iisus să revină pe pământ şi să-i strângă pe credincioşi. Trâmbiţa de la ridicarea în văzduh şi trâmbiţa de la a Doua Venire sunt una şi aceeaşi.

 

După cum se poate vedea, cele două versete de bază pentru învăţătura despre răpire sunt în armonie cu ceea ce a spus Iisus legat de a Doua Sa Venire. Susţinătorii teoriei răpirii au de răspuns încă la întrebarea: Ce anume din aceste versete le face să se refere la altceva şi nu la revenirea Domnului pe pământ? Nimic, absolut nimic.

 

Strângerea celor credincioşi

 

Iisus a spus că atunci când va reveni pe norii cu slavă şi mărire, îşi va trimite îngerii în sunet de trâmbiţă să-i strângă pe cei aleşi din cele patru colţuri ale pământului (Mat. 24:30-31, Marcu 13:26-27).

Strângerea celor credincioşi este pur şi simplu împlinirea acelei părţi din învăţătura despre Hristos (Evr. 6:12) cu privire la învierea morţilor. Există două părţi distincte ale învierii: una este învierea celor credincioşi pentru viaţa veşnică şi alta este învierea celor păcătoşi pentru pedeapsa veşnică (In. 5:24-29, Dan. 12:2, Fapte 24:15, Luca 14:14, Apoc. 20:4-6, 11-15).

 

Există o anumită ordine pentru înviere. Pavel ne spune la 1 Cor. 15:23-24 că fiecare va fi înviat în ceata sa: Hristos, ca pârgă; apoi cei ai lui Hristos, la venirea Lui; în cele din urmă vor învia cei necredincioşi, pentru Judecată. [A se vedea la Daniel 13:13 - „în ceata ta”. Lui Daniel i se spune că va sta în „ceata” lui la sfârşitul zilelor. Cuvântul se referă aici la participarea lui la învierea celor credincioşi.]

 

Ştim deja că Iisus Hristos - pârga - a fost înviat. Urmează la rând cei ai lui Hristos, la venirea Lui. În caz că există aşa-zisa răpire a credincioşilor înainte de Necazul cel Mare şi de a Doua Venire a Domnului, atunci aici avem o problemă. Dacă răpirea are loc aşa cum se spune, atunci o parte a Bisericii vor fi înviaţi şi schimbaţi întru slavă. Credincioşii născuţi după răpire, în timpul Necazului, nu vor avea parte de învierea celor credincioşi şi nu vor fi schimbaţi în slavă. Aici e o problemă. Evrei 11:35-40 ne spune că femeile credincioase şi-au primit morţii lor înapoi la viaţă: alţii au fost torturaţi, nevrând să primească izbăvirea, ca să ajungă la o mai bună înviere. (De remarcat că textul de aici şi până la sfârşitul capitolului vorbeşte despre înviere). Credincioşii au fost chinuiţi, omorâţi cu pietre, prigoniţi şi au îndurat suferinţe. Toţi aceştia, deşi dobândind o bună mărturie pentru credinţă, nu au primit făgăduinţa (învierii); pentru că Dumnezeu prevăzuse pentru noi ceva mai bun, aşa ca ei să nu ajungă fără noi la desăvârşire. Cu alte cuvinte, cei care au murit în Domnul nu pot dobândi învierea înaintea celor care sunt vii.

 

1 Tes. 4:15 ne spune că „noi, cei vii şi care am rămas până la venirea Domnului, nu o vom lua înainte celor care sunt adormiţi. Aceasta înseamnă că cei vii nu pot obţine învierea înaintea celor adormiţi. În consecinţă, dacă ar exista o răpire înainte sau în timpul Necazului cel Mare, atunci Cuvântul lui Dumnezeu s-ar vădi mincinos deoarece spune că TOŢI sfinţii vor învia cu trupul în acelaşi timp. Dacă ar exista vreo răpire înainte sau în timpul Necazului, sfinţii din timpul Necazului, vii la venirea Domnului, nu vor avea parte de plinătatea învierii. Deci dacă toţi credincioşii învie cu trupul în acelaşi timp, aceasta poate avea loc numai la a Doua Venire.

 

Mai mult, la 2 Tes. 2:1-5, Pavel confirmă ordinea învierii celor credincioşi, în paralel cu Matei 24:

„Privitor la venirea Domnului nostru Iisus Hristos şi adunarea noastră împreună cu El, vă rugăm, fraţilor, ca nu degrabă să vă pierdeţi cumpătul şi nici să nu vă-nspăimântaţi, nici de vreun duh, nici de vreo vorbă, nici de vreo epistolă ca pornită de la noi, cum că ziua Domnului a şi sosit. Să nu vă amăgească nimeni în nici un chip, căci ziua Domnului nu va sosi până ce mai întâi nu va veni lepădarea de credinţă şi nu se va arăta Omul nelegiuirii, Fiul pierzării, Potrivnicul, cel ce se înalţă mai presus de tot ce se numeşte Dumnezeu sau e făcut pentru închinare, aşa ca să se aşeze el în templul lui Dumnezeul şi să se arate pe sine că este Dumnezeu. Oare nu vă aduceţi aminte că vă spuneam aceste lucruri încă de când eram la voi? (2 Tes. 2:1-5).

 

Aceste versete ne spun că Domnul nu va reveni şi că cei credincioşi nu vor fi strânşi până când nu va veni lepădarea de credinţă şi când Antihristul nu se va arăta în templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu (urâciunea pustiirii). Să ne amintim că Iisus a spus la Mat. 24:15, 21 că Necazul cel Mare nu va veni peste pământ decât după urâciunea pustiirii şi că cei credincioşi nu vor fi adunaţi decât după Necazul cel Mare. Ziua Domnului la care se face referire mai sus este acea zi în care Iisus va reveni pentru a-i aduna pe cei credincioşi, a-i pedepsi pe cei nelegiuiţi şi a-şi întemeia împărăţia pe pământ (Apoc. 19&20, Zah. 14:1-9).

 

Locaşurile din Cer şi masa de nuntă a Mielului

 

„Să nu vi se tulbure inima: credeţi în Dumnezeu şi credeţi în Mine. În casa tatălui Meu sunt multe locaşuri. Dacă n-ar fi aşa, v-aş fi zis. Eu mă duc să vă gătesc un loc. Şi dacă Eu mă duc să vă gătesc un loc pentru voi, Mă voi întoarce şi vă voi primi la Mine; pentru ca acolo unde sunt Eu să fiţi şi voi” (In. 14:1-3).

 

O altă rătăcire a învăţăturii despre răpire este aceea că Iisus ar construi locaşuri în cer pentru ca atunci când îşi răpeşte Biserica, sfinţii să meargă în cer cu Domnul, să locuiască în aceste locaşuri şi în timpul Necazului care va dura şapte ani să sărbătorească nunta Mielului. Versetul citat ca argument pentru acest „plan urbanistic” al Domnului este Ioan 14:1-3. Dacă, aşa cum am văzut, Domnul Îşi adună Biserica atunci când revine pe pământ pentru întemeierea împărăţiei Sale iar la sfârşit Noul Ierusalim şi scaunul de domnie al lui Dumnezeu coboară din cer pentru a se aşeza pentru totdeauna pe pământ (Apoc. 21:2-3), atunci cine va mai locui în acele locaşuri pe care Iisus le-ar construi în cer? Ar fi un „plan urbanistic” complet inutil. Realitatea este că Ioan 14:1-3 se referă nu la strângerea celor credincioşi, ci la mântuire. Când Iisus spune „în casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri”, cuvântul „casă” înseamnă cămin, locuinţă, gospodărie şi, implicit, familie. Iisus vorbea deci de căminul Tatălui în care se află multe locuri anume pentru fii şi fiice. Iisus s-a dus şi a pregătit acele locaşuri pentru noi în casa Tatălui prin însăşi jertfa Sa de pe cruce (Efes. 1:3-12, 2:19, 3:15, 2 Cor. 6:17-18, Gal. 4:4-7). După înviere, El a venit iar şi ne-a primit la El, astfel încât noi am devenit parte din Trupul Lui şi am intrat în familia Tatălui, chemându-ne „fii şi fiice”. Iisus lămureşte aceasta la Ioan 14:23 spunând că Tatăl şi cu El îşi vor face locuinţa (acelaşi cuvânt grecesc ca şi „locaş”) în inima noastră.

 

Cu privire la nunta Mielului, Scriptura arată că aceasta va avea loc la a Doua Venire a Domnului. Apoc. 19:7 anunţă că a venit nunta Mielului. De remarcat că aceasta are loc după ruperea celor şapte peceţi (Apoc. 6:1-8:1), după judecăţile celor şapte trâmbiţe (Apoc. 8:2-11:15) şi după judecăţile celor şapte potire (Apoc. 16:1-17). În Apoc. 19:9 ni se spune „Fericiţi cei chemaţi la cina de nuntă a Mielului!”, iar în continuare îl vedem pe Domnul cu sfinţii care sunt în cer pregătindu-se să vină pe pământ (Apoc. 19:11-16). În Apoc. 19:17, un înger anunţă că toate păsările sunt chemate „să vină şi să se adune la ospăţul cel mare al lui Dumnezeu”, ca să mănânce cărnuri de împăraţi, căpetenii, oameni puternici, etc. Despre care cină vorbeşte îngerul? Contextul arată că e vorba de cina de nuntă a Mielului. Vedem apoi că fiara (Antihristul), împăraţii pământului şi armatele lor se adună se facă război împotriva Domnului. Domnul biruieşte fiara şi pe falsul prooroc iar armatele pământului sunt zdrobite. Se pare că intenţia lui Dumnezeu ca plan pentru nunta Fiului Său diferă de viziunea noastră asupra unei nunţi tradiţionale. Cina de nuntă a Mielului începe cu o jertfă. În Ezec. 39:17-20, Domnul invită fiecare pasăre şi fiară a câmpului să vină şi să mănânce din jertfa pe care o aduce El – carnea împăraţilor, căpeteniilor şi a oamenilor puternici. Este aceeaşi descriere cu ce am văzut în Apoc. 19:17.

 

Este cert că, conform Scripturii, cina de nuntă a Mielului are loc după ce Iisus revine pe pământ. În ceea ce priveşte teoria răpirii, e evident că sfinţii nu ar putea lua parte la cina de nuntă a Mielului în timpul Necazului cel mare. Sfânta Scriptură arată că ei nu pot.

 

Biserica în Cartea Apocalipsei

 

Există câteva neconcordanţe pe care susţinătorii teoriei răpirii le promovează cu privire la Cartea Apocalipsei. Două din ele de care ne vom ocupa aici sunt interpretarea eronată la Apoc. 3:10 şi afirmaţia lor că între Apoc. 4:1 şi Apoc. 19 nu se vorbeşte de Biserică.

 

„Pentru că ai păzit cuvântul răbdării Mele şi Eu te voi păzi pe tine de ceasul încercării care peste toată lumea va să vină ca să-i încerce pe cei ce locuiesc pe pământ (Apoc. 3:10).

Învăţătura despre răpire spune că în Apoc. 3:10, când Iisus spune că „te voi păzi de ceasul încercării”, El ar vorbi de răpirea Bisericii înainte de Necazul cel Mare. Această interpretare nu e altceva decât pură speculaţie. Să analizăm să vedem ce spune de fapt Cuvântul.

 

„Pentru că ai păzit cuvântul răbdării Mele.” Cuvântul grecesc pentru „păzit” este tereo, care înseamnă: a supraveghea, a avea grijă, a purta de grijă, a feri, a respecta. Cuvântul grecesc pentru „răbdare” este hypomone, care înseamnă: consecvenţă, aşteptare, siguranţă în acţiune. În Noul Testament, acest cuvânt descrie natura celui care nu se lasă clintit din drumul său şi din credincioşia şi evlavia lui, în ciuda suferinţelor şi a încercărilor. Explicat, versetul spune: Pentru că ai respectat cuvântul planului meu, „şi Eu te voi păzi de ceasul încercării”. Cuvântul grecesc pentru „ a păzi” este acelaşi cu „păzit” de mai sus (tereo). Sensul cuvântului „încercare” din acest context este: testarea fidelităţii, integrităţii, virtuţii unui om. Această parte a versetului spune deci: Voi avea grijă de tine la vremea stabilită pentru testarea fidelităţii şi credincioşiei omului, „care va veni peste toată lumea ca să-i încerce pe cei ce locuiesc pe pământ”. Cuvântul folosit în text înseamnă întregul pământ locuit". Cuvântul grecesc pentru „a încerca” înseamnă a ispiti, a testa credinţa cuiva prin ispitirea la păcat.

 

Dacă parafrazăm Apoc. 3:10 pe baza observaţiilor de mai sus, avem:

 

Pentru că ai respectat cuvântul planului meu de acţiune, şi Eu voi avea grijă de tine la vremea stabilită pentru testarea prin ispitirea la păcat a credincioşiei tuturor celor care locuiesc pe pământ.

 

Unde atunci apare aici ceva care să arate că Iisus ar vorbi despre răpirea Bisericii de pe pământ? Mai precis, aici se spune că Iisus îi va păzi şi va avea grijă de sfinţi la vremea încercării datorită credincioşiei lor (similar cu „Nu te voi părăsi, cu nici un chip nu te voi uita” –vezi Evr. 13:5). Acest verset este în armonie cu In. 17:15 unde Iisus spune „Mă rog nu ca să-i iei din lume, ci ca să-i păzeşti (tereo) de cel rău”. Domnul nu îşi va lua Biserica de pe pământ în timpul Necazului deoarece Biserica trebuie să fie pe acest pământ martoră a Domnului Iisus Hristos, spre mântuirea oamenilor. Chiar dacă Necazul va fi un timp de judecăţi teribile asupra celor fără de Dumnezeu, oamenii lui Dumnezeu vor fi păziţi, îngrijiţi şi apăraţi prin puterea Celui Preaînalt. Nu poate Dumnezeu să facă aceasta? Nu i-a păzit El pe Noe şi pe familia acestuia fără a-i lua de pe pământ? (Gen. 5:13-23) Nu l-a păzit El pe Lot fără a-l lua de pe pământ? (Gen. 19:15-16) Au fost copiii lui Israel afectaţi de plăgile aduse asupra Egiptului? N-au fost ei păziţi în ţinutul Gosenului? (Ex. 8:22-23, 9:6,26, 10:23) Nu au fost ei mântuiţi prin sângele mielului de Paşti atunci când moartea a umbrit ţara? (Ex.12:27) Unde în Scriptură Dumnezeu îi ia de pe pământ pe cei pe care vrea să-i păzească atunci când trimite judecată asupra celor necredincioşi? Aceasta nu a avut loc niciodată şi nici nu va avea vreodată. Cu privire la cei credincioşi, Scriptura spune la 1 Tes. 5:9: „Dumnezeu nu ne-a rânduit spre mânie, ci spre dobândirea mântuirii prin Domnul nostru Iisus Hristos.” Cei credincioşi nu au de ce să se teamă atunci când va fi turnată mânia lui Dumnezeu peste lume, deoarece nu ei fac obiectul acestei mânii, ci cei necredincioşi.

 

Înseamnă aceasta că în timpul necazului cei credincioşi nu vor avea parte de încercări, persecuţii şi suferinţe? Nu. Atunci cei ce sunt ai lui Iisus Hristos nu numai că vor fi prigoniţi, ci vor fi chiar omorâţi (Apoc. 6:9-11, 7:13-14, 12:11,17, 13:7-10, 14:12-13). Cine aduce atunci aceste prigoane şi suferinţe peste cei credincioşi – Dumnezeu? Nu!

 

Sunt Satana şi cei necredincioşi cei care-i prigonesc pe copiii lui Dumnezeu. Le-a promis vreodată Mântuitorul ucenicilor că nu vor avea parte de prigoane şi suferinţe? Nu! Din contră, El spune la In. 5:20: „Nu este sluga mai mare decât stăpânul ei. Dacă pe Mine m-au prigonit, aşa vă vor prigoni şi pe voi”. La Mat. 24:9, când Mântuitorul vorbea despre timpurile din urmă, El spunea: „Vă vor da la chinuri, vă vor ucide şi veţi fi urâţi de toate Neamurile din pricina Numelui Meu”. La In. 16:33 El spune: „Acestea vi le-am spus ca să aveţi pace întru Mine. În lume veţi avea necazuri.

 

Dar îndrăzniţi: Eu am biruit lumea”. Reacţia unui creştin la prigoană şi suferinţe ar trebui să fie o mărturie pentru cuvântul lui Iisus Hristos. De pildă, în Fapte 16:20-34. Pavel şi Sila sunt aduşi pe nedrept în faţa autorităţilor, bătuţi şi aruncaţi în temniţă, cu picioarele în lanţuri. S-au plâns unul altuia că erau prost trataţi? Nu. La miezul nopţii s-au rugat şi au cântat imne de slavă. Atunci a avut loc un cutremur. Temnicerul vine apoi la Pavel şi îl întreabă: „Ce trebuie să fac ca să fiu mântuit?” şi el şi toată casa lui se botează. Cutremurul i-a făcut pe aceştia să se boteze? Nu. A fost mărturia în Hristos Iisus, într-un moment de prigoană şi suferinţă. Aşa cum am arătat, Biserica trebuie să fie pe pământ un martor al lui Iisus Hristos, vestind Evanghelia şi chemându-i pe oameni la mântuire.

 

Teoria răpirii afirmă că după Apoc. 4:1 şi până la Apoc. 19 Biserica nu mai este menţionată. Potrivit opiniei susţinătorilor acestei teorii, atunci când Ioan este luat la cer, aceasta ar fi o imagine a răpirii Bisericii. Dacă ne uităm însă în Scriptură, vom vedea că aceasta nu este decât o speculaţie şi o fantezie. Şi Pavel a fost luat (în duhul) la cer unde a primit nişte descoperiri, dar aceasta nu înseamnă că cei credincioşi vor fi luaţi de pe pământ!

 

Mai întâi, să vedem ce spune Scriptura despre îmbrăcămintea Bisericii. Aceasta ne va permite să găsim o metodă de pomenire a Bisericii dincolo de Apoc. 4:1. La Apoc. 3:4-5 se spune: „Ai în Sardes câteva nume care nu şi-au întinat veşmintele; ei vor umbla cu Mine în alb, căci sunt vrednici. Biruitorul va fi îmbrăcat astfel în veşminte albe şi numele lui nu-l voi şterge din Cartea Vieţii şi-i voi mărturisi numele înaintea Părintelui Meu şi înaintea îngerilor Săi”. La Apoc. 3:18, unde Mântuitorul vorbeşte bisericii din Laodiceea, El spune: „Te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur lămurit în foc, ca să te-mbogăţeşti. Veşminte albe, ca să te-mbraci şi să nu se dea pe faţă ruşinea goliciunii tale”. Dacă ne uităm la Apoc. 19:7-8, o găsim pe Mireasa Mielului, care este Biserica: „Şi i s-a dat să se îmbrace cu vison curat, luminos – căci visonul reprezintă faptele cele drepte ale sfinţilor”.

 

Este evident din Scriptură că Biserica este îmbrăcată în haine albe. Aceasta este definitoriu pentru cei care au fost spălaţi prin sângele lui Iisus Hristos, fiind făcuţi curaţi în ochii lui Dumnezeu. În consecinţă, orice pomenire în Apocalipsă a credincioşilor îmbrăcaţi în alb îi reprezintă pe membrii Bisericii.

 

Să mergem acum la Apoc. 6:9-11: „Am văzut sub altar sufletele celor înjunghiaţi din pricina cuvântului lui Dumnezeu şi din pricina mărturiei pe care o aveau...şi fiecăruia dintre ei i s-a dat un veşmânt alb”. Nu este aceasta o descriere a membrilor Bisericii?

 

Să privim la Apoc. 7:13-14: „Unul din bătrâni a luat cuvântul şi mi-a zis: ‚Aceştia, care sunt îmbrăcaţi în alb, cine sunt şi de unde vin?’ Eu i-am spus: ‚Domnul meu, tu ştii’. El mi-a spus: ‚Aceştia sunt cei ce vin din Necazul cel Mare. veşmintele şi le-au spălat şi le-au înălbit în sângele Mielului’.” Nu scrie aici că aceşti sfinţi au venit din necazul cel mare? Cum poate fi atunci răpită Biserica?

 

Să vedem şi Apoc. 12:11: „Ei l-au biruit prin sângele Mielului şi prin cuvântul mărturiei lor şi prin aceea că nu şi-au iubit viaţa lor până la moarte”. Nu este aceasta tot o referire la Biserică? Cine altcineva a biruit prin sângele Mielului?

Mai departe, Apoc. 12:17: „Balaurul s-a aprins de mânie împotriva femeii şi a pornit să facă război cu ceilalţi din seminţia ei, cei ce păzesc poruncile lui Dumnezeu şi au mărturia lui Iisus”. Aceasta este tot o referire la Biserică. Cine altcineva mai are mărturia lui Iisus Hristos?

 

Mai departe, Apoc. 13:7: „I s-a dat să facă război asupra sfinţilor şi să-i biruie...” Mulţi ar zice aici, cum poate aceasta să fie o referire la Biserică dacă sfinţii sunt biruiţi? Acest verset se leagă de Dan. 12:7b: „şi când va termina de risipit puterea celor sfinţi, toate aceste lucruri se vor termina”. A risipi puterea înseamnă a risipi sau a împrăştia tăria sau puterea. Spre sfârşitul Necazului, Satana şi Antihrist vor crede că au câştigat lupta împotriva Domnului şi a Bisericii Sale, încât Antihrist se va aşeza în templu dându-se pe sine drept Dumnezeu. Nu a spus Iisus la Mat. 24:22: „dar datorită celor aleşi zilele acelea au fost scurtate” şi la versetul 24 „se vor ridica Hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi, şi vor face semne mari şi minuni, încât să înşele, de s-ar putea, şi pe cei aleşi”? Acela va fi un timp de mari prigoane şi suferinţe pentru Biserică şi, deşi puterea lor va fi oarecum risipită, ei tot vor avea biruinţa în cele din urmă.

 

În final, Apoc. 14:12: „Aici este răbdarea sfinţilor, cei ce păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Iisus”. Cine altcineva păzeşte poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Iisus dacă nu Biserica?

 

Sincer, cum pot ei spune că după Apoc. 4:1 Biserica nu mai apare până la Apoc. 19?

 

Mai important decât aceasta, cum pot spune că Biserica va fi răpită înainte de necaz?

 

Concluzie

 

În încheiere, am cântărit teoria răpirii şi am găsit-o uşurică (Dan. 5:27). Toate aspectele din acest studiu au fost analizate în context şi dovedite de multe versete. Există prea multe contradicţii în învăţătura despre răpire pentru a o putea considera parte a învăţăturii despre Hristos (Evr. 6:1-2). Cei care citesc acest studiu trebuie să caute pentru ei înşişi, deoarece ei înşişi trebuie să fie convinşi de Scriptură care este adevărul.

 

HOME