INVĂŢĂTURA
DE CREDINŢĂ CREŞTINĂ ORTODOXĂ
DESPRE CONSTIINTA MORALA
52. Ce este constiinta morala?
Constiinta morala este glasul lui Dumnezeu in sufletul credinciosului, glas
care-l indeamna la implinirea legii morale. Glasul acesta il poate cunoaste
fiecare, caci dupa credinta noastra constiinta s-a nascut deodata cu omul. Ea
este de obarsie dumnezeiasca. Sfantul Ioan Gura de Aur spune: Cand
Dumnezeu 1-a facut pe om, a sadit in fiecare judecata nemincinoasa a binelui si
a raului, adica regula constiintei 622 (Sfantul
Ioan Gura de Aur, Expunere la Psalmul 147, 3, Migne, P. G., vol. LV, col. 482).
53. La ce-i slujeste omului constiinta?
Constiinta slujeste drept calauza la implinirea legii. Ea este judecatorul
neadormit si aspru, care nu se poate cumpara cu nimic si care se pronunta
asupra fiecarei fapte, aratand daca aceasta este buna sau rea si deci daca
trebuie savarsita sau nu. Ea isi ridica glasul atat inainte de savarsirea unei
fapte, cat si dupa savarsirea ei. Inainte de savarsirea unei fapte, constiinta
spune daca fapta este buna sau rea si ne sfatuieste sa o implinim sau nu. Dupa
savarsirea faptei, tot ea ne judeca. Daca am ascultat de glasul ei, daca ne-am
implinit datoria si ne-am ferit de fapte rele, atunci constiinta ne rasplateste
cu bucurie, multumire si liniste sufleteasca. Iar daca n-am ascultat de glasul
constiintei si am savarsit fapte rele, atunci ea ne pedepseste cu aspre
mustrari; simti, adica, neliniste si apasare in suflet. De aceea, crestinul
trebuie sa asculte totdeauna de glasul constiintei sale. Orice lucrare
potrivnica constiintei este rea si aduce pedeapsa, precum citim in Sfanta
Scriptura: Tot ce nu este din credinta
(adica din convingere intima), este pacat (Rom. 14,
23).
54. Gasim in Sfanta Scriptura pilde despre lucrarea constiintei?
Da. Iata cateva: Constiinta ii mustra pe protoparintii Adam si Eva dupa ce au
calcat porunca dumnezeiasca (Fac. 3, 10); ea il urmareste pe Cain, care nu-si
mai gaseste liniste pentru uciderea fratelui sau Abel (Fac. 4, 13); ea opreste
pe fratii lui Iosif de a-i ridica acestuia viata (Fac. 37, 26); ea aduce cainta
lui David pentru faradelegile sale si ramane statornica in inima lui Iov, care
primeste cu rabdare toate loviturile vietii (Iov 1, 21); ea rusineaza pe
acuzatorii femeii pacatoase (Ioan 8, 9); ea naste cainta in inima fiului
risipitor (Luca 15, 18) si in inima lui Iuda, vanzatorul Mantuitorului (Matei
27, 3-4).
55. Poate constiinta sa dispara vreodata din sufletul omului?
Niciodata. Ea poate sa fie adormita prin nepasarea omului fata de datoriile
sale, poate sa fie intunecata printr-o viata de pacat, dar nu poate sa fie
nimicita niciodata, fiindca ea este de la Dumnezeu. Nici cei mai mari facatori
de rele nu pot inabusi in ei, cu totul, glasul constiintei. Ea ii urmareste
mereu cu mustrarile ei, incat multi ajung la deznadajduire si-si curma singuri
firul vietii, ca Iuda.
56. Ce datorie avem fata de constiinta noastra?
Avem datoria de a o pastra totdeauna curata si de a o tine in stare treaza prin
rugaciune, post, impartasirea cu Sfintele Taine si prin cunoasterea tot mai
temeinica a invataturii crestine. Caci constiinta morala ne indeamna la
faptuirea binelui, dreptatii si dragostei crestine, adica la implinirea legii
morale.
57. Sta in puterea credinciosului sa implineasca indemnurile
constiintei? Se poate hotari el, cand voieste, spre fapta buna sau spre fapta
rea?
Da. Credinciosul poate aceasta, fiindca are voie libera.
58. Ce este voia libera a omului?
Voia libera este puterea sufleteasca pe care o are omul chiar de la creare si
prin care el se poate hotari fara nici o sila pentru o fapta sau pentru alta.
In temeiul acestei puteri, fiecare om este, el singur si nu altcineva,
savarsitorul si stapanul faptelor sale. Voia libera este singurul dar asupra
caruia omul are stapanire deplina.
Dupa invatatura Sfintei noastre Biserici, in starea originara voia omului era
inclinata spre binele moral; prin pacatul stramosesc ea s-a inclinat mai mult
spre rau, insa fara sa-si piarda cu totul inclinarea spre bine. Prin jertfa
Domnului nostru Iisus Hristos pe Cruce, i se da credinciosului un ajutor
suprafiresc, adica harul dumnezeiesc, pentru ca sa poata invinge inclinarea
spre rau si sa poata implini binele moral.
59. Unde se vorbeste despre voia libera?
Despre voia libera a omului se vorbeste in cuvinte foarte limpezi in Sfanta
Scriptura si in Sfanta Traditie. Asa citim in Vechiul Testament: Viata
si moarte ti-am pus Eu astazi inainte, binecuvantare si blestem. Alege viata,
ca sa traiesti tu si urmasii tai (Deut. 30,
19). In Noul Testament Mantuitorul raspunde tanarului bogat: Daca
voiesti sa fii desavarsit, du-te, vinde averea ta si da-o saracilor
(Matei 19, 21). In alt loc, Mantuitorul plange soarta Ierusalimului, spunand: Ierusalime,
Ierusalime... de cate ori am voit sa adun pe fiii tai, dupa cum aduna pasarea
puii sai sub aripi, dar nu ati voit (Matei 23,
37). Iar Sfantul Chiril al Ierusalimului spune: Sa stii ca tu
ai un suflet cu vointa libera... care are putinta de a face cum voieste623
(Sfantul Chiril al Ierusalimului, Cateheze, 4, cap. 18, Migne, P. G., vol.
XXXII, col. 478).
Dar si fiecare om cu judecata sanatoasa isi da seama ca are voie libera.
Fiecare simte ca se hotaraste de la sine pentru o lucrare, ca prin alegere
proprie a savarsit intr-o imprejurare o fapta anumita si ca ar fi putut tot
atat de bine savarsi alta in locul ei. Ca este asa ii arata omului si cainta pe
care o simte pentru unele fapte. Caindu-se pentru unele fapte, omul isi da seama
ca el n-a fost silit sa le faca si ca putea sa nu le faca, sau chiar avea
datoria sa nu le faca. Daca omul n-ar fi inzestrat cu voie libera, atunci n-ar
avea nici un rost si nici un inteles toate sfaturile, indemnurile, poruncile si
legile ce i se dau. N-ar putea fi vorba nici de virtute, nici de pacat, nici de
rasplata, nici de pedeapsa si nici de raspundere. Caci cum i s-ar putea cere
omului socoteala pentru o fapta pe care el n-ar fi avut libertatea sa o faca?
Raspundere are omul numai pentru faptele pe care le-a savarsit in deplina
libertate si constiinta, si nicidecum pentru cele pe care le-a savarsit din
constrangere.
De aceea, cand sila, frica, nestiinta, patimile, deprinderile sau alte
imprejurari slabesc sau chiar intuneca cu totul constiinta omului si lucrarea
libera a vointei sale, atunci in aceeasi masura scade si raspunderea pentru
faptele savarsite in astfel de imprejurari.
Libertatea voii sta deci la temelia vietii morale a omului si a intregii
randuieli din societatea omeneasca.
60. Care este temeiul faptelor noastre?
In temeiul voii libere cu care este inzestrat, omul este stapanul faptelor
sale.
61. De cate feluri sunt faptele omenesti?
Faptele noastre sunt de doua feluri: bune si rele. Bune sau morale sunt faptele
savarsite cu stiinta si voie libera si care sunt dupa voia lui Dumnezeu,
aratata prin legile Sale; iar rele, imorale sau pacate, sunt acele fapte care
nu sunt savarsite dupa voia lui Dumnezeu.
Aceasta inseamna ca faptele trebuie judecate totdeauna dupa felul legaturii lor
cu voia lui Dumnezeu, aratata prin legile morale cunoscute de mintea
credinciosului.
62. Cum se poate cunoaste bunatatea sau rautatea unei fapte?
Pentru a cunoaste bunatatea sau rautatea unei fapte, trebuie sa tinem seama de
toate partile ei, adica de:
1) Obiect, care inseamna lucrul de care se ocupa fapta (de pilda: rugaciunea,
milostenia, furtul etc.);
2) Motiv, adica indemnul care face voia sa se hotarasca pentru un lucru sau
altul. Motivul cel mai inalt al faptelor savarsite de crestin trebuie sa fie
iubirea fiasca fata de Dumnezeu, Care i-a dat viata si toate cele trebuitoare
vietii, si-l iubeste atat de mult, incat pentru mantuirea lui a dat si pe Fiul
Sau, Cel Unul Nascut, ca tot cel ce crede in El sa nu piara,
ci sa aiba viata vesnica (Ioan 3, 15);
3) Scop, adica tinta la care tinde voia cu fapta sa. Scopul cel mai inalt al
faptelor trebuie sa fie preamarirea lui Dumnezeu, precum citim in Sfanta
Scriptura: Ori de mancati, ori de beti, ori altceva
de faceti, toate spre slava lui Dumnezeu sa le faceti
(I Cor. 10, 31). Sfantul Vasile cel Mare zice: «Crestinul va savarsi bine
lucrul sau, daca va referi la Dumnezeu tot ce face, spre a indeplini voia
Lui»624 (Sfantul Vasilie cel Mare, Regulile pe larg, 15, Migne, P. G., vol. 31,
col-326).
4) Intentie, care inseamna indreptarea faptei spre scopul ei. De pilda,
intentia mea este sa ajut pe aproapele meu aflat in nevoie, desi inca nu stiu
in ce chip il voi ajuta. Ma hotarasc sa-l ajut din motivul dragostei catre
aproapele si-i trimit un dar cu scopul de a-i alina nevoia;
5) Imprejurari, adica semnele dupa care o fapta in savarsirea ei se deosebeste
de alta. Astfel, la fiecare fapta se pune intrebarea: a) cine a facut-o (tanar,
batran, preot, mirean); b) ce s-a facut (milostenie, furt); c) unde s-a facut
(in biserica, acasa, pe fata, in ascuns); d) cu ce mijloace (prin castig
cinstit, prin furt, singur, prin altul); e) in ce scop (pentru a ajuta pe
cineva, pentru a-l insela; f) chipul in care s-a savarsit fapta (din dragoste,
din ura, cu pregatire); g) cand s-a savarsit fapta (ziua, noaptea, in timpul
Sfintei Liturghii).
Fapta, ca sa fie buna, trebuie sa corespunda voii lui Dumnezeu dupa toate
partile ei, adica dupa obiect, motiv, scop, intentie si imprejurari. Cand fapta
se potriveste cu voia lui Dumnezeu numai in una dintre partile sale, ea este
rea. De pilda, cand cineva fura spre a ajuta pe cineva, scopul faptei este bun,
dar mijloacele sunt rele, deci fapta sa este rea. Cand cineva ajuta pe
aproapele spre a fi laudat de oameni, fapta in sine este buna, dar scopul
urmarit este rau; deci pentru savarsitor fapta nu poate fi socotita buna.
De buna seama, crestinul are datoria de a savarsi totdeauna fapte bune, caci
numai asa isi poate dobandi mantuirea sufletului. Caci crestin adevarat nu este
cel care din cand in cand savarseste cate o fapta buna, ci cel care in chip
statornic isi impodobeste viata cu fapte bune.
Dar pentru a putea ajunge la aceasta stare, crestinul trebuie sa-si incordeze
neintrerupt puterile sale sufletesti, spre a potoli pornirile rele si a birui
ispitele care mereu se apropie de el cu indemnuri la fapte rele. Crestinul
adevarat trebuie, in chip statornic, sa lupte impotriva raului, sa se curete de
patimi, sa-si castige taria si deprinderea in savarsirea faptelor bune, adica
sa se impodobeasca cu frumusetea virtutii crestine. Sfantul Antonie cel Mare
spune: «Sa nu zica cineva ca este cu neputinta omului sa ajunga la viata cea
virtuoasa, ci numai ca aceasta nu este usor 625
(Filocalia, vol. 1, trad. D. Staniloae, Sibiu, 1946, p. 4).
Back to: Catehism