Părintele Ioan Iovan, de
la Mănăstirea Recea
În căutarea sensului suferintei
"Cel ce nu iubeste
n-a cunoscut pe Dummnezeu, căci Dumnezeu este iubire." (I Ioan 4, 8)
Părintele Ioan de la
Mănăstirea Nasterea Maicii Domnului de la Recea a intrat de mult în legendă. În
cercurile ortodoxiei române este un adevărat mit. De-o cuviosie si de-o
modestie uneori stânjenitoare si o sinceritate vecină cu inocenta, păritele
Ioan, ajuns la vârsta de 76 de ani [la momentul luării interviului, n.n.],
respinge aura de martir ce i se face, preferând să rămână monahul care urmează
calea mîntuirii lui Iisus Hristos, si duhovnicul totdeauna bucuros să asculte
si să aline suferintele celor care-l caută si-l cercetează. Constient că
istoria neamului trebuie rescrisă asa cum a fost pentru cunoasterea adevărului,
părintele Ioan a acceptat, nu fără retinere, să conversăm despre anii grei de
dictatură comunistă si suferintă, uneori confesându-se în starea de emotie a
celui care retrăieste drama unei existente curemurătoare, a calvarului din
temnitele si lagărele de exterminare a fruntasilor natiunii române care se
împotriveau instaurării în România a structurilor comunismului de import si
care mai apoi s-a manifestat cu o perfidie si o violentă ce au întrecut si cele
mai sumbre previziuni. Pentru că memoria ne înseală de prea multe ori, cu
timpul faptele estompâdu-se până la disparitia lor din mintea noastră, am
solicitat părintelui Ioan câteva mărturisiri despre ceea ce s-a întâmplat cu
sine, cu detinutii politici în puscăriile comuniste pe unde l-a purtat
destinul, dar si cu natiunea română răvăsită si bulversată de evenimentele
surprinzătoare care scăpau rationalului, dacă după Revolutia din decembrie 1989
perdelele beciurilor Securitătii si-ale puscăriilor au căpătat o oarecare
transparentă.
*
Cornel NISTEA: Părinte
Ioan, în anul 1955, când ati fost arestat si condamnat la muncă silnică pe
viată, erati monah la Mănăstirea Vladimiresti. Nu vreau să par de tot naiv, dar
oricât as încerca, nu pot întelege cum un călugăr, chiar preot fiind, putea fi
acuzat de uneltirre împotriva statului si a poporului, când misiunea lui era
una singură: de a-i călăuzi pe crestinii ortodocsi spre credintă si mântuire.
Părintele IOAN: După ce mi-am luat licenta în teologie si-am fost admis la
doctorat, în 1947 am plecat la Vladimiresti, lângă Tecuci, iar un an mai târziu
am fost hirotonit diacon, apoi ierodiacon de către episcopul martir Nicolare
Popovici, al cărui model de credintă si moralitate crestină m-am străduit să-l
urmez. Odată cu instaurarea la putere prin fortă a Guvernului marionetă Groza
în 1946, apoi după abdicarea silită a regelui în decembrie 1947, dictatura
comunistă a prins rădăcini si-n România si a început teroarea împotriva
valorilor nationale, unul dintre pilonii de sustinere ai societătii românesti
fiind Biserica. În 1955, la recomandările Moscovei, regimul comunist-ateu a
hotărât desfiintarea mănăstirilor, între care printre cele dintâi era vizată si
Mănăstirea din Vladimiresti. Am elaborat un memoriu în care protestam în
termeni foarte duri împotriva acestei decizii aberante, memoriu pe care l-am
înaintat Guvernului si Conducerii Bisericii, pe care o acuzam de obedintă si
colaborare cu comunismul-ateu.
C.N.: Dar, părinte, putea sta o mănăstire în
calea planurilor dictaturii comuniste, când aceasta dispunea de forta uriasă a
armatei sovietice? Cum adică, niste călugări si niste călugărite care în
majoritatrea timpului se roagă pot influienta în vreun fel cursul unor
evenimente în fata cărora n-au rezistat armate bine organizate si echipate? P.I.:
Păi, după cum se poate constata, călugării ăstia în aparentă inofensivi, care
reprezentau expresia credintei în Dummezeu, stăteau cu adevărat în calea
planurilor ateiste ale comunismului. Căci un stat întemeiat pe teroare, pe
minciună si crimă nu se putea întemeia decât prin compromiterea si distrugerea
Bisericii si o dată cu aceasta a credintei în Dumnezeu; numai asa oamenii
puteau fi manipulati, unii dintre ei puteau fi transformati cu timpul în brute,
în tortionari odiosi, care urmau orbeste "învătăura
marxist-leninistă". Trebuiau demolate toate sructurile de rezistentă ale
statului national român: Biserica, cultura, structurile politice, traditiile în
care omul se recunostea pe sine ca apartinând unei etnii. Cât de mult au
reusit, rămâne să constate în viitor istoricii, sociologii si altii îndrituiti
s-o facă.
C.N.: Ce efect, ce urmări a avut memoriul
Sfintiei Voastre? După câte stiu, Mănăstirea Vladimiresti a fost desfiitată.
P.I.: Mai întâi doresc să precizez că, cu toată prigoana comunistă, la slujba
închinată hramului Mănăstirii Adormirea Maicii Domnului din Vladimiresti din
vara anului 1954 participaseră peste 30 000 de credinciosi. Care activist de
partid nu si-ar fi dori o asemenea adunare în care să le vorbeasccă despre
"binefacerile comunismului", ale muncii în colectiv. Culpabili de
această prezentă masivă la rugăciune erau călugării si călugăritele din
Vladimiresti, în fruntea tuturor vinovatilor fiind eu, singurul semnatar al
memoriului.
C.N.: Ei bine, si pentru un memoriu în care
cereati să nu se facă atingere mănăstirii puteau să vă condamne la muncă
silnică pe viată? P.I.: Domnule, acolo acuzam Guvernul de uneltire împotriva
Bisericii si a credintei, că este unealta Anticristului sovietic, că a schimbat
ierhia Bisericii cu oameni obedienti care se lasă manevrati. Pe acesia i-am
acuzat că au pactizat cu regimul-ateu pentru niste decoratii, în loc să poarte
cu credintă Crucea lui Cristos. I-am întrebat de ce au arestat si condamnat
călugării care au venit la mine să se spovedească si să se împărtăsească, de ce
fac presiuni asupra preotilor să dea liste cu credinciosii care se spovedesc.
Era prea mult. Îi ofensasem pe guvernantii comunisti, dar si pe mai-marii
Bisericii care n-au întârziat să mă caterisească; am fost imediat arestat si a
început calvarul. A trebuit să fac fată unei anchete extrem de dure, iar pentru
că erai preot trebuia să te chinuie si să te umilească mai mult decât pe altii.
Dictatura comunistă îsi exersase până în 1955 mijloacele de represiune si
tortură; aveau, din punctul ăsta de vedere, buni meseriasi. Te acuzau de fapte
absolut imaginare pe care, dacă nu le recunosteai, te torturau amarnic. Eram
tânăr si robust, dar în curând constatam că aceste însusiri nu-mi erau
suficiente pentru a rezista supliciului. Desigur, ceea ce m-a făcut puternic a
fost credinta mea în Dumnezeu, rugăciunea si euharistia zilnică. Fusesem
initial încarcerat în beciurile Tribunalului din Galati, în prag de iarnă,
într-o încăpere fără geam si fără calorifer, fără instalatii sanitare. Când le
solicitam să ies pentru nevoile fiziologice, primeam acelasi invariabil
răspuns: Asteapztă. Zile si nopti în sir îmi spuneau: Asteaptă. În câteva
săptămâni, datorită conditiilor insalubre, am făcut un TBC ganglionar. Datorită
lipsei oricărei igiene, îmi crăpaseră mâinile până la os. Simteam că cu fiecare
clipă mi se scurtează firul vietii. Cu toate accestea reuseam să mă rog în
genunchi si să fac în fiecare zi Sfânta Liturghie, iar la sfârsit mă
împărtăseam, singurul meu gând fiind să mă mântuiesc. Într-o noapte, la
începutul lunii februarie, am visat-o pe mama: murise si din rai o implora pe
Maica Domnului să-i ajute fiul. A doua zi am fost mutat într-o celulă la etajul
întâi, de unde, la interventia doctorului Schoferman, am fost transferat la
Penetenciarul Văcăresti, unde am benficiat de îngrijirea atentă a doctorului
Blidaru, si el fiu de preot ca si mine.
C.N.: În acele momente de suferintă ati fost
marcat de vreo trăire sufletească dureroasă legată de cei care vă osândeau?
P.I.: Erau cu adevărat manifestări irationale ale celor care ne torturau si ne
umileau. De ce ne loveau cu ranga dacă nu mărturiseam ce doreau ei, de ce
ardeau cu mucul tigării sfârcul sânilor femeilor, de ce te sileau să-si mănânci
la o adică excrementele în ziua de Pasti? Eu, ca monah, găsesc un singur
răspuns: era lucrarea diavolului prin care Dumnezeu a vrut să ne încerce atât
pe noi detinutii, cât si pe tortionari.
C.N.: Ati avut vreo deceptie fată de
comportamentul celor rămasi afară? P.I.: Asta s-a întâmplat mult mai târziu,
cînd am aflat de la avocatul meu că unii dintre credinciosii pe care îi
spovedisem si îi împărtăsisem dăduseră Securitătii informatii total neconforme
cu realitatea, probabil cu dorinta de a se delimita de mine, pentru a nu fi
implicati.
C.N.:
S-au lepădat de duhovnicul lor precum Petru de Iisus. P.I.: Petru s-a lepădat
de Iisus mai înainte de a fi răstignit si de a fi înviat. N-a pătimit si-a
murit mai apoi în numele Domnului? Păi, dăcă avem învătătura aceasta... de ce
nu suntem vrednici s-o urmăm. Căci oricât am da vina pe labilitatea fiintei
umane în fata marilor încercări, multe din gesturile reprobabile ale ommului nu
mai au nici un fel de acoperire. De data aceasta, nuantele capătă o importantă
covârsitoare. Căci, de pildă, cum să-ti explici o ticălosie a unui român cotat
în colectivitate ca om de omenie, iar la o adică dă o declaratie falsă
Securitătii care pune în pericol viata semenului.
C.N.: Ce-a mai urmat? Rămăseserăti la
momenul Văcăresti. P.I.: Aici,la Văcăresti, am trăit, în conditii grele de
detentie, un moment de mare înăltare sufletească. Am reusit să-i conving, nu
fără dificultate, pe părintele vicar romano-catolic Xaveriu, de la Iasi (el a
murit în închisoare) si pe părintele greco-catolic Nicolae Opris, fost paroh la
Bontila de lângă Cluj, să oficiem împreună slujba de Înviere. Cu un singur
moment de ezitare al părintelui vicar, acela al consacrării, când s-a invocat
coborârea Sfântului Duh pentru prefacerea darurilor, totul a decurs într-o
comuniune în care ne regăseam toti, indiferent de confesiune, fii ai lui
Dumnezeu, uniti întru Hristos. A urmat împărtăsirea tuturor detinutilor într-o
atmosferă de extaz sufletesc. Realizam acest moment de fericire sublimă ca pe o
răscruce a vietii mele. La încheierea Sfintei Liurghii, animati de o bucurie
divină unică, am cântat toti detinutii, din tot sufletul, "Hristos a
înviat", cu voce tare, ceea ce atras atentia supraveghetorilor. Noi,
preotii, eram pasibili de pedepse aspre. La aparitia ofiterului, instantaneu toti
detinutii au fost preocupati să ne apere făcând un scut de trupuri. În fată se
afla căpitanul de aviatie Cucu, un om inteligent si foarte bun organizator.
Când ofiterul a pretins că am făcut slujbă religioasă, ceea ce era strict
interzis, căpitanul Cucu i-a replicat ofiterului ce ne inspecta, pe un ton
linistit, dar hotărât: "Vă rog, domnule ofiter, să nu ne jigniti în ziua
de Pasti. E ziua mea de nastere,iar colegii mi-au cântat Hrisos a înviat."
Curând am fost transferat la Jilava, o altă închisoare de tranzit spre
puscăriile din Transilvania. Aici am fost instalat într-o celulă sinistră
situată lângă camera mortuară, fără gură de aerisire, aceasta fiind într-o a
treia încăpere. Ideea mortii îmi era sugerată de celula asemenea unui cavou, de
întuneric, de umezeală, de cei care decedau zi de zi în alte celule, de
executiile nocturne. Îmi aduc aminte de o scenă tristă si în acelasi timp
înduiosătoare: un condamnat la moarte dintr-o celulă vecină îsi propusese să
evadeze profitând de faptul că avea o latrină în celulă si a încercat să sape
un tunel prin aceasta. A săpat zile si nopti de-a rândul fără să-si dea seama
că era descoperit, iar paznicii se amuzau de el. Cineva dintre detinuti l-a
anuntat prin morse să nu se mai epuizeze fizic că fusese depistat. La scurt timp
l-au executat prin împuscare în Valea Piersicilor. Aici, la Jilava, în vederea
transferării la Gherla, ne-au dus în grupuri mici la fierărie pentru a ne
fereca în lanturi de mâini si de picioare. Ne-au arătat movila de lanturi
asemeni unor serpi de metal si ne-au spus să alegem. Ni se făcea această
favoare, să alegem lanturile. Deodată am fost cuprins de o bucurie uimitoare,
căci îmi amintisem relatările Sfântului Pavel despre priopria sa înlăntuire si
suferintele ce le-a îndurat când era bătut cu vergele de metal penru credinta
în Hristos. Am luat lantul, l-am închinat si l-am sărutat socotind ferecarea
mea ca pe o încercare a credintei în Dumnezeu. Am fost trânt la pământ, mai rău
decât un animal, pentru a mi se prinde lanturile cu nituri de picioare. Treaba
asta o făceau detinutii de drept comun, si au făcut-o cu o plăcere diabolică.
Mi-au strâns cătusa lantului atât de tare încât mi-au provocat răni adânci.
Abia m-am ridicat când am primit o lovitură puternică de cizmă în spate. Am
fost lovit din nou cu si mai multă sete. În cele din urmă m-am întors spre
gardian si l-am binecuvântat: "Domnul Dumnezeu si Mântuitorul nostru Iisus
Hristos să te ierte pe tine fiule duhovnicesc după nume si să-ti steargă tie
păcatele, inclusiv pe acesta de acum, iar eu nevrednicul preot te dezleg de
toate păcatele în numele Tatălui, al Fiului si al Sfântului Duh". Făcusem
dezlegarea din toată inima, iar cel care mă izbise bestial a amutit si s-a dat
la o parte. Eram din nou fericit să fiu preot, fie si în aceste conditii. Regulamentul
interzicea lovirea rănitilor, iar colegii m-au sfătuit să ies la raport. N-am
făcut-o, nu m-am interesat cine era sau cum îl chema pe acest nenorocit de om,
căci îl iertasem cu adevărat.
C.N.: În puscăriile din Transilvania,
construite de Imperiul Austriac, trebuie să fi întâlnit o lume civilizată, cu
mai putini tortionari. P.I.: La Gherla ne asepta o închisoare construită de
Maria Tereza cu 365 de încăperi. Se pregătise întâmpinarea noastră, încă din
gară, cu huiduieli, înjurături si insulte de tot felul: "De ce nu te-ai
tinut de slujbă, măi bandiule, ca să nu ajungi aici?!" Era abia în 1956,
când tocmai se declansaseră evenimentele din Ungaria, si mi se părea că fusesem
închis de-o vesnicie. A doua zi de la sosire ne-au scos în curtea închisorii,
ne-au obligat să ne asezăm pe burtă, cu gura lipită de ciment, iar la ordinul
comandantului au început să ne calce în picioare, să izbească cu cizmele în noi
unde apucau cu o violentă si o cruzime bestiale. Comandantul, ofiterii,
gardienii, tot personalul din puscărie păreau niste nebuni dezlăntuiti. În timp
ce ne călcau în picioare si ne loveau, ne strigau scrâsnind: "Hei,
banditilor, încercati să faceti si voi ce-au făcut ăia din Ungaria, că trecem
cu tancurile peste voi, nu cu cizmele!" Pentru a preveni o eventuală
actiune protestatară, ne-au luat pe fiecare al cincelea detinut si ne-au supus
unor bătăi cumplite. Ne băteau cu cearceaful ud până la epuizare, apoi aplicau
fiecărui detinut câte cincizeci de loviuri de rangă, în prezenta medicului.
C.N.: Părinte, să înteleg că între "cei
alesi" să pătimească, să se jertfească într-un mod absurd se aflau în
primul rând oameni de valoare, fruntasi ai României? Valorile reprezintă prin
ele însele elemente de rezistentă împotriva unor imixtiuni distructive? P.I.:
Nu doar un politician de valoare, un universiatar, un poet ci si un tăran sau
un muncitor vrednic erau tot atâtea obstacole în calea instaurării si
consolidării puterii comuniste. Toti acestia trebuiau eliminati, suprimati în
numele asa-numitei dictaturi a proletariatului.
C.N.: De acord cu Dumneavoastră, dar cum se
justifică tortura, umilintele, uciderea lentă în chinuri groaznice a mii de
oameni? Doar n-a fost o agresiune oarecare, ci una elaborată, de disrugere a
fondului genetic al neammului românesc. P.I.: Aveti dreptate, dar eu zic că a
fost si o încercare venită de la Dummnezeu. Asta si pentru cei care pătimeau si
pentru tortionari.
C.N.: Cum a fost mai departe? Timpul trecea
si în puscării. P.I.: Regimul greu de detentie făcea numeroase victtime. De
pildă, în puscăria din Aiud difteria făcea ravagii. Medicii treceau pe lângă
noi fără să ne ia în seamă, uneori aruncându-ne bajocoritori: "Ăstia-s
criminali, nu merită să trăiască.". Apoi era si cinismul fără de margini
al unor gardieni, care, desi erau proveniti din sate, când veneau să-i scoată
pe cei decedati exclamau rânjind: "Aici numai doi au crăpat!..."
Trecuse timmpul, iar în urma detensionării relatiilor politice dintre Est si
Vest, în virtutea unor conventii internationale, sporise încrederea că multi
dintre noi vom supravietui si vom iesi din puscărie. Regimul comunist a înteles
că nu ne va putea suprima pe toti, că multi dintre detinutii politici vor
reveni în colectivitătile din care făcuseră parrte, si-au inventat un perfid
plan de REEDUCARE a detinutilor politici. În schimbul promisiunii că vei fi
eliberat mai repede, trebuia să-ti rernegi toate principiile si credintele, să
accepti că esti vinovat si mai ales să te lepezi de credinta în Dumnezeu. Te
puneau să lauzi toate "binefacerile" comunismului si ale ateismului.
Bietii oameni, înfometeti, schigiuiti, umiliti în fel si chip, în speranta
eliberării au acceptat "reeducarea". Ce nu făcea omul pentru o
farfurie de ciorbă ! Surpriza cea mai mare au constituit-o unii intelectuali
reputati, care n-au rezistat presiunilor fizice si psihice si s-au prostituat.
Grupul celor care se împotriveau acestor manevre era tot mai restrâns. Eram
toti schilavi si slabi, tinuti mai mult la izolator, hrăniundu-ne cu resturile
de mâncare de la reeducati, care declarau solemn că niciodată nu vor uneli
împotriva regimului comunist. Pentru a nu rămâne neatinsi de programul lor de
reeducare, celor de la izolator ne-au băgat în celule microfoane pentru a-i
auzi pe cei de la reeducare cum se autoflagelează. Se întreceau într-un
spectacol macabru, renegându-i si pe propriii părinti. Căci comunistii îsi
propuseseră să distrugă în oameni până ce si cele mai slabe pâlpâiri de
demmnitate, să-i compromită grav si să-i dezonoreze încât să iasă din puscărie
cu un acut sentiment de culpabilitate.
C.N.: Asa se poate explica tăcerea multora
dintre ei după ce au iesit din puscărie? P.I.: E si aceasta una dintre
explicatii.
C.N.: Am înteles că s-au făcut presiuni
asupra Dumneavoastră să acceptati reeducarea până cu putin timp înainte de a fi
eliberat. P.I.: Dumnezeu m-a ajutat să nu accept asemenea fapte de umilintă si
am supravietuit, măcar că în urma unei altercatii verbale cu comandantul
închisorii de la Aiud, colonelul Crăciun, care a sperat până în ultima clipă să
mă determine să fac o concesie cât de mică propunerilor lor, m-a bruscat
exclamând că constructia socialismului nu stă într-un popă reactionar si am
fost dus la zarcă, unde cei mai multi detinuti politici si-au pierdut viata.
C.N.: Ati iesi din închisore în 1964. De
atunci ati trăit în liniste si pace? P.I.: Securitatea m-a urmărit permanent.
Am fost arestat si condamnat din nou în trei rânduri: în 1966, în 1968 si-n
1970. Ultima oară au găsit asupra mea drept corp delict patrafirul... După
treisprezece ani de puscărie, de hărtuire de către securitate, uneori mergând
pe străzile Bucurestiului si aminindu-mi de actiunile lor bestiale, mă întrebam
dacă Securitea nu-mi poate cunoaste si gândurile. Ura lor era fără margini. Eu
mi-am propus să-i iert si să-i iubesc, să mă rog pentru toti tortionarii din
puscării si nefericitii lor informatori. Si cred că am reusit.
Interviu realizat de Cornel NISTEA
Viaţa Creştină este publicaţia oficială a
Bisericii Ortodoxe Române „Sfânta Treime” din Los Angeles, California. Rector: Very Rev.Fr. Constantin
Alecse. 3315 Verdugo Road, Los Angeles, California
90065 - Statele Unite ale Americii Tel. (323) 255-8583 * (818) 365-4274 – Cell. (818) 388-5483 E-mail: preot@biserica.org |