PĂRINTELE PROF. DR. CONSTANTIN GALERIU

 

TATAL CERESC - DUMNEZEIRE IZVORÂTOARE 

(CA IZVOR AL DUMNEZEIRII SI IUBIRII)

 

Acest Nume Dumnezeiesc apare în teologia Sfântului Dionosie Areopagitul (sec. V) fie în formularea: “Iar singurul izvor al Dumnezeirii celei mai presus de fire este Tatal” (II, 5) fie într-o alta: “Tatal este Dumnezeire izvorâtoare” (II, 7). Avem în fata o fericita sinteza patristica în care Dumnezeu este slavit ca Tata si în acelasi timp ca Izvor al Dumnezeirii; prin urmare, este marit împreuna cu Fiul si cu Duhul Sfânt ca Treime de o fiinta si nedespartita, ca mister si ultima finalitate a fiintei.

În acest duh se exprima si Sfântul Vasile cel Mare, numindu-L pe Tatal “radacina si izvor al Fiului si al Sfantului Duh” (Omilia 24, 4).

Pe deasupra, si toti Sfintii Parinti, înca din secolul al IV-lea, cel supranumit: “triadologic” si “de aur”, subliniaza aceeasi credinta fundamentala în formularea: “Monarhia Tatalui”. Prin urmare, Tatal este conceput (vazut) ca izvor personal al Dumnezeirii si al iubirii, de vreme ce este de neconceput unitatea fara iubire.

Aceasta este în mod precis marturia fundamentala a Sfintei Ortodoxii. Aceasta ne învata, în constiinta noastra crestina si umana în general, cum ca Dumnezeu se descopera în misterul Sau profund ca Tata, ca principiu personal, ca Treime, ca unitate si comuniune a Persoanelor. 

S-a vorbit despre legatura spirituala a lui Dionisie cu traditia lui Plotin. Însa, conceptia operei lui Dionisie - Corpul areopagitic - este de inspiratie biblica. Dionisie nu-L considera pe Dumnezeu ca “impersonal”, cum Îl concepe Plotin, ci ca pe Tatal - Izvor al tuturor, pe Tatal ca principiu personal. 

În gândirea lui Dionisie si a Parintilor rasariteni, Dumnezeu este Unul personal. Iar Dionisie ajunge la aceasta marturie pornind de la principiul de inspiratie biblica: “unitate - deosebire”. Considerând: “......................”   si sprijinindu-se pe acest principiu al unitatii si deosebirii marturisit de Sfânta Scriptura, el însusi denumeste mai întâi, urmând Sfânta Traditie, “numele nedeosebite” care se refera la întreaga Dumnezeire, la unitatea dumnezeiasca, la ceea ce este comun: “...........................” 

În acelasi moment însa adauga si despre “cele deosebite ...........”. 

Ceea ce trebuie sa subliniem în mod special, în aceasta viziune areopagitica, este faptul ca Dionisie, exprimând aceasta deosebire în Dumnezeire prin numele divine: Tatal, Fiul si Duhul Sfânt, exprima în acelasi timp si unitatea dupa fiinta, întelegându-L pe Dumnezeu ca:  “suprabun, supradumnezeu, supracuvânt, suprafiinta...”. 

În acelasi timp, considera firea “în persoana” si nu deasupra persoanei: “caci acesteia (persoanei) este a fi si nu ea a lui a fi, caci în aceasta este a fi si nu aceasta în a fi”.  Invocând prin acestea descoperirea fundamentala a Vechiului Testament: “Eu sunt Cel ce sunt” (Iesire 3, 14), Dionisie întelege aici ca întreaga Dumnezeire este în persoana (Chipul) Aceluia Care vorbeste profetului.

Revelatoare în acest sens este explicatia Sfântului Grigorie Palama: “Dumnezeu vorbindu-i lui Moise nu a spus Eu sunt firea, ci Eu sunt Cel ce sunt”.  Prin urmare, a fi nu provine din fire, ci firea provine din Acela Care este; Acela, Cel ce este, cuprinde în Sine toata fiinta”. 

Astfel se descopera viziunea ortodoxa a Dumnezeului Celui viu, dupa care unitatea dumnezeiasca nu se coreleaza numai cu firea, cu substanta, ci de asemenea si cu persoana. Nu unitate a firii în uniformitate statica, ci unitate dinamica a persoanei. A persoanei, care contine firea si fara a se reduce la aceasta, detinând libertatea de a depasi firea în ceea ce se refera la Dumnezeu, prin afirmare, coborând la noi.

Este cunoscut ca aceasta viziune personalista a Sfintei Traditii Ortodoxe este de importanta capitala având consecinte asupra constiintei si la nivel uman. Este de ajuns, în acest sens sa invocam staruinta teologiei apusene într-un primat al firii, fata de cel al persoanei. Alaturi de Karl Rahnes sau de André Maranache, dogmatistul M. Schmaus observa: “conceptia treimica - cea romano-catolica, ce îsi are originea la Augustin si Boetius - ridica probleme teologice”.  Deoarece prin acest mod de gândire unitatea firii ocupa primul loc, în timp ce persoanele ramân în planul al doilea, atunci se naste întrebarea: cui se adreseaza actul religios?

La aceasta conceptie despre Sfânta Treime s-ar fi potrivit urmatorul raspuns: însasi firii. Si adauga: “conceptia greaca bineînteles nu ridica aceste probleme religioase”.  Pe de alta parte însa, Schmaus considera ca pozitia greaca trebuie sa se lupte cu problematica teologica în ceea ce priveste Unicitatea lui Dumnezeu. Cu toate acestea, concluzioneaza: “liturghia romano-catolica corespunde modului de gândire grecesc.” 

Se întelege ca problema pe care o pune Schmaus este: cui se adreseaza crestinul în rugaciune, ca si în cugetarea teologica - firii sau substantei? Cum sa comunici cu substanta când aceasta este deasupra existentei si cum sa ti-o închipui atunci când este mai presus de orice categorie a gândirii noastre? Teologia conduce la incertitudine si la ignoranta existentiala.

De aceea Ortodoxia a înteles ca substanta nu poate fi gândita (conceputa) decât ipostatic. Sfântul Vasile cel Mare semnala: “Substanta (fiinta) nu poate fi definita decât prin nume.”  “Fiinta neipostaziata cu o ipostaza nu se gaseste nicaieri”  , observa teologi ortodocsi. Liturghia romano-catolica a reusit sa iasa din aceasta incertitudine, dupa cum recunoaste Schmaus, numai urmând traditia rasariteana.

Schmaus, însa, pune în vedere Ortodoxiei o anumita dificultate teologica, aceea a unicitatii lui Dumnezeu, a unicitatii care, considerata ca principiu impersonal, conduce la filioque, la purcederea Sfântului Duh din Tatal si din Fiul ca principiu unic. Unicitatea dumnezeiasca personala a devenit obiectul unei profunde elaborari din partea Parintilor rasariteni, care au si înteles-o ortodox. Fundamentati, fara retinere, pe descoperirea dumnezeiasca, si Dionisie si ceilalti Parinti, începând cu Sfântul Atanasie cel Mare si cu Capadocienii, au localizat unicitatea Dumnezeirii în Tatal Ceresc.

Însusi simbolul de la Niceea, care marturisea credinta Bisericii, proclama: “Cred într-Unul Dumnezeu, Tatal Atot-tiitorul”.

Dionisie, marturisind ca Tatal este izvorul Dumnezeirii, numeste pe Fiul si pe Duhul Sfânt - ca sa spunem asa - “vlastari dumnezeiesti, flori si lumini suprafiintiale”.  Si fundamenteaza pe Sfânta Scriptura înca mai mult marturia ca întreaga Dumnezeire se gaseste în Tatal - izvor; si bunatatea si existenta si viata si lumina si lucrarea si cauza, toate câte apartin întregii Dumnezeiri.

Şi întrebând daca unii sustin ca nu este întreaga Dumnezeirea - viata, cum este posibil sa fie adevarat acest Sfânt Cuvânt: “Caci dupa cum Tatal ridica pe cei morti si da viata, asa si Fiul celor ce vrea le da viata” (Ioan 5:21) si “Duhul este datator de viata” (Ioan 6:63); sau “Eu si Tatal una suntem” si “Toate câte are Tatal ale Mele sunt” (In. 16:15) si “toate ale Mele sunt ale Tale, si ale Tale sunt ale Mele” (In. 17:10). Afara de ______________________ (Despre Numele Divine, II, 1).

Revelatoare este si invocarea unica cu care Mântuitorul se adreseaza Tatalui Ceresc, aceea de “Avva” (Tata) (Mc. 14:36). Cercetarile lui J. Jeremias arata în legatura cu aceasta invocare: Ipsissima vox Jesu .

Numai Iisus se putea adresa Tatalui Ceresc cu invocatia “Avva” - invocatie numai a pruncilor ce se gasesc în stadiul încercarilor - numai El în constiinta Lui paternala si filiala. Numai El are o absolut unica experienta a lui Dumnezeu si de aceea numai El a putut revela: “_____________________” (Mt. 11:7). Iar revelatia se face în Sfântul Duh în Care strigam Avva, adica Tata (Rom. 8:15), astfel încât totdeauna când rostim cuvântul Tata, invocam si marturisim Treimea.

Aceasta reciprocitate a cunoasterii depline între Tatal, Fiul si Duhul Sfânt descopera în acelasi timp unitatea nespusa, dar si faptul ca cele trei însusiri caracteristice - paternitatea, filiatia si sfintenia, dupa cum explica Sfântul Vasile cel Mare  - exista din adâncul veacurilor.

Din vecie Tatal este Tata, Fiul este Fiu, iar Duhul Sfânt este Duh Sfânt. Vesnice sunt paternitatea, nasterea si purcederea. “Fiul Meu esti Tu, Eu astazi Te-am nascut”. Astazi este numele eternitatii. Timpul este ceva intermediar care se desfasoara de la crearea lumii, observa Sf. Vasile cel Mare   Timpul, ca si spatiul, sunt conditii ale creatiei, în timp ce omul ca fiinta spirituala le poate depasi.

Atunci întelegem ca în Dumnezeu, adica în starea spirituala absoluta, nu se interfereaza timpul sau spatiul. În acest sens, Sf. Vasile cel Mare raspunde întrebarilor lui Eunoniu, care nu reusise sa armonizeze nenasterea Tatalui cu nasterea vesnica a Fiului: “__________________”  .

Neputinta lui Eunoniu de a întelege legatura dintre doua stari vesnice, nenasterea Tatalui si nasterea Fiului, se datora dependentei lui de conceptia filosofica a substantei (fiintei, ousiei).

Nasterea Fiului si purcederea Sf. Duh reveleaza în principal dragostea Tatalui Ceresc. Împreuna cu marturia Sf. Ev. Ioan ca “Dumnezeu este iubire” (4:8), Sf. Apostol Pavel descopera misterul iubirii exact în aceasta legatura între Tatal si Fiul, aratând ca în întrupare Tatal ceresc “ne-a mutat în Împaratia Fiului iubirii Sale” (Col. 1:13).

Iubirea e legata de existenta lui Dumnezeu si descopera în acelasi timp mai mult pe Dumnezeu ca Persoana, deoarece iubirea este totodata existenta si relatie, este dialog. Iubind îl afirm / evidentiez pe celalat si totodata afirm unitatea si relatia. În iubire persoanle nu se confunda; se disting si se unesc prin “dar si adaugire” . Iubirea nu poate fi gândita decât ca dar si adaugire, deplina si vesnica. Ea exclude orice subordonare, instaurând egalitatea absoluta. Si, mai mult, ea exclude un spatiu temporal între nasterea Fiului si purcederea Sfântului Duh, pentru ca Dumnezeu Tatal este iubire din vesnicie si Îsi manifesta iubirea de atunci exact prin acte care sunt si ramân minunate (supranaturale).

Totusi, constiinta umana se întreaba: cum s-a manifestat iubirea vesnica a Tatalui catre Fiul în rastignire? S-a spus ca, pe Cruce, Iisus Hristos Se adreseaza Tatalui cu cuvintele: “Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai parasit?” El, Care întotdeauna Îl numea: Tata. De fapt, în aceasta invocatie, în strigatul Sau de pe Cruce, Mântuitorul Se confunda cu Psalmistul si, prin acesta, cu toata umanitatea. Invocatia provine din Psalmul 21 si este vorba despre strigatul lumii cazute. Psalmul este profetic. Cuvintele care urmeaza sunt un Prolog al Crucii (Ps. 21:6, 8, 20).

Pe Cruce, care este expresia dragostei supreme, Iisus preia suprema suferinta a lumii: parasirea, “devenind pentru noi blestem” (Gal. 3:13). Preluând “pentru noi pacatul” (1 Cor. 5:21), adica preluând - dupa cum învata Sf. Maxim Marturisitorul - urmarea pacatului, Patimile Sale. Crucea si moartea constituie expresia suprema a iubirii. Prin urmare, iubirea este extaz (???????), iubirea divina înseamna extaz divin pentru noi în kenoza Lui (Filip. 2:7). Crucea si moartea sunt marturia suprema a iubirii lui Dumnezeu pentru om. “Caci într-atât a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Sau Cel Unul-nascut L-a dat, ca tot cel ce crede în El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica” (In. 3:16).

Fiul Tatalui iubirii a fost daruit omului din iubire divina, iar Fiul împlineste aceasta chemare. Si, cum observa Sf. Atanasie, “_________”   îmbratisând lumea si identificându-ne cu suferinta Lui: “De voi coborâ în iad, Tu esti acolo” (Ps. 138).

Fiul Dumnezeului Celui viu, fiind El Însusi Dumnezeu, coboara din iubire în cele mai de jos ale iadului, plinind voia Tatalui. Atunci, în aceasta parasire, este la fel de vesnic si unit absolut cu Tatal, dar si absolut unit cu omul. Deoarece “mai mare iubire ca aceasta nimeni nu are, ca sa-si dea sufletul sau pentru semenii lui” (In. 15:13).

Si înca ceva:

Domnul Îsi jertfeste sufletul Sau ca sa fie si în moarte împreuna cu noi, ca sa nu fim niciodata singuri, fara El, lipsiti de prezenta Lui. Cum ar fi posibil sa ne mântuim daca am fi parasiti în moarte? Noi Te slavim, Doamne, pentru ca Te-ai facut blestem, ca sa fii împreuna cu noi.

Nu este adevarat cuvântul lui Pascal: “mor singur”. Tu, Viata, esti împreuna cu mine în acel moment de limita. Dar nu cumva nu esti Tu, Doamne, atunci cu Tatal si Tatal cu Tine, când Tu exact în acea parasire împlinesti voia Lui? Prin urmare, în acea parasire - ca voie a Tatalui, spre rusinarea diavolului, se descopera iubirea vesanica a Tatalui. Antinomia, puterea dumnezeiasca s cugetarii Ortodoxiei, deosebeste si accentueaza ca Tu esti “în mormânt cu trupul, în iad cu sufletul ca Dumnezeu, în Rai cu tâlharul, pe tron cu Tatal si cu Duhul Sfânt”.

În acelasi timp, si mai adânc, Sf. Ioan Gura de Aur mentioneaza ca Cel fara de pacat gusta moartea, Cel fara început primeste (accepta) miasma (microbul) mortii. Cu Iisus Hristos, Fiul Dumnezeului Celui viu, moartea e gândita (apare) ca minune, ca semn dumnezeiesc. Hristos moare din iubire, care este opusul mortii. Iubirea patrunde în moarte si împreuna cu ea si viata. Şi numai “cel ce nu iubeste ramâne în moarte” (In. 3:14).

De asemenea, dupa cum observa Sf. Atanasie cel Mare, Mântuitorul “_______________________________________________”   Tatal L-a trimis sa distruga, sa desfiinteze raul, pacatul, stricaciunea si moartea. Sa desfiinteze raul prin existenta Sa dumnezeiasca concreta, prin iubire si jertfa.

Aici se descopera raspunsul capital la întrebarea staruitoare, la problema umana, aceea a mortii pe care a învins-o Hristos. Deoarece Scriptura spune ca Dumnezeu nu a creat moartea. În Dumnezeu nu exista o separatie. El îl avertizase pe Adam ca numai “în ziua în care vei mânca din pomul cunostintei binelui si raului vei muri” (Fac. 2:17).

În întelepciunea lui Solomon citim ca Dumnezeu nu a creat moartea si nu se bucura de pierderea celor vii (v. 1, 13), iar Sf. Ap. Pavel s-a facut partas tuturor celor din neamul omenesc, asa încât sa zdrobeasca prin moartea Lui pe acela care avea stapânirea mortii, adica pe diavol. Sa anuleze actul despartirii si al parasirii, (prin) care (se) si defineste moartea. Sa o distruga reInnoind actul dumnezeiesc unificator, reînnoind actul autentic de unitate cu Dumnezeu si cu lumea, jertfa iubirii pe care s-a întemeiat lumea.

Dumnezeiescul Apostol si Evanghelist Ioan prin viziunea “mielului jertfit de la întemeierea lumii” (Apoc. 13:8) ne descopera întemeierea lumii pe jertfa si ca starea de jertfa, de oferire, este starea comuniunii dumnezeiesti, este starea comuniunii Creatorului cu creatia si a celor create între ele. Descopera în jertfa misterul creatiei, al înnoirii creatiei, al mântuirii ei dupa cadere. Descopera ca pacatul, despartirea,  produs aceasta schimbare tragica: a jertfei în moarte.

Astfel Hristos, Domnul (       ),  pus capat despartirii, transformând moartea în jertfa, care conduce catre Înviere si a restaurat astfel ritmul dumnezeiesc al existentei care este jertfa adica înviere. “Cu moartea pe moarte calcând”, Hristos a redeschis prin jertfa Sa calea vietii. A împlinit prin ea voia Tatalui, voia Tatalui iubirii. A Tatalui caruia ........(Despre Numele divine 4:10).

Astfel prin Hristos a unit vesnic cele ceresti cu cele pamântesti, a unit - ca sa spunem astfel - teologia cu iconomia si ne-a învatat sa ne rugam sa vina Împaratia Tatalui si sa faca voia Lui “precum în cer asa si pe pamânt”. Prin Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, îngenunchem împreuna cu Apostolul în fata Tatalui “de unde toate neamurile în cer si pe pamânt îsi au numele” (Efes. 3:14).

Prin El Îl numim vesnic Tata, asa cum s-a desoperit dintru început umanitatii, dupa cum marturisesc astazi istoricii religiilor, si anume ca cea mai veche si mai raspândita rugaciune se adresa Tatalui ceresc, Creatorului universului  .

Prin El am redobândit harul înfierii. Prin Persoana Lui suntem si noi inclusi în aceasta dumnezeiasca chemare ca persoane, deoarece El ca Persoana, coborându-se si ramânând “Cel Ce era, a devenit (S-a facut) Cel (ceea) ce nu era”, luând firea noastra si dinlauntrul ei ne-a daruit existenta, viata, întelepciune.  Şi astfel noi ne depasim firea, înaltându-ne.

Prin El si prin jertfa Lui, prin Sfintele Sale Taine, prin Botez, Mirungere, Euharistie, viata noastra însasi se înradacineaza (sadeste) în Jertfa si Înviere. Sfârsitul nostru însusi, trait împreuna cu El, devine jertfa, o trecere spre “preaplinul” vietii (Ioan 10:10). Cu Hristos moartea noastra se transforma mistic în jertfa.

 Astfel, jertfa nu se identifica cu moartea, dupa cum se crede în general, ci devine calea spre viata.

Jertfa este mister si opera a lui Dumnezeu; moartea este opera diavolului.

Jertfa este miscare autentica, creatoare, este “da” (spus) lui Dumnezeu; moartea este “nu”, refuz demonic.

Jertfa este constienta; moartea este cadere în inconstienta.

Jertfa este libera; moartea este obligatorie, suspendare a libertatii.

Jertfa este profetica si vizionara; moartea este întuneric.

În jertfa cu Hristos în Duhul Sfânt consta puterea vietii vesnice.

În încheiere vom invoca si aceasta imagine a iubirii unificatoare pe care o foloseste Dionisie si apoi si alti Sfinti Parinti: Tatal este centrul unic al tuturor; fiecare existenta se gaseste pe o raza proprie de lumina si iubire.

Noi sa ne simtim una cu Tatal iubirii, prin Iisus Hristos în Duhul Sfânt. Amin

 

  

HOME