PĂRINTELE PROF. DR. CONSTANTIN GALERIU
TATAL CERESC - DUMNEZEIRE IZVORÂTOARE
(CA IZVOR AL DUMNEZEIRII SI IUBIRII)
Acest Nume Dumnezeiesc apare în teologia Sfântului
Dionosie Areopagitul (sec. V) fie în formularea: “Iar singurul izvor al
Dumnezeirii celei mai presus de fire este Tatal” (II, 5) fie într-o alta:
“Tatal este Dumnezeire izvorâtoare” (II, 7). Avem în fata o fericita sinteza
patristica în care Dumnezeu este slavit ca Tata si în acelasi timp ca Izvor al
Dumnezeirii; prin urmare, este marit împreuna cu Fiul si cu Duhul Sfânt ca
Treime de o fiinta si nedespartita, ca mister si ultima finalitate a fiintei.
În acest duh se
exprima si Sfântul Vasile cel Mare, numindu-L pe Tatal “radacina si izvor al
Fiului si al Sfantului Duh” (Omilia 24, 4).
Pe deasupra, si toti
Sfintii Parinti, înca din secolul al IV-lea, cel supranumit: “triadologic” si
“de aur”, subliniaza aceeasi credinta fundamentala în formularea: “Monarhia
Tatalui”. Prin urmare, Tatal este conceput (vazut) ca izvor personal al
Dumnezeirii si al iubirii, de vreme ce este de neconceput unitatea fara iubire.
Aceasta este în mod
precis marturia fundamentala a Sfintei Ortodoxii. Aceasta ne învata, în
constiinta noastra crestina si umana în general, cum ca Dumnezeu se descopera
în misterul Sau profund ca Tata, ca principiu personal, ca Treime, ca unitate
si comuniune a Persoanelor.
S-a vorbit despre
legatura spirituala a lui Dionisie cu traditia lui Plotin. Însa, conceptia
operei lui Dionisie - Corpul areopagitic - este de inspiratie biblica. Dionisie
nu-L considera pe Dumnezeu ca “impersonal”, cum Îl concepe Plotin, ci ca pe
Tatal - Izvor al tuturor, pe Tatal ca principiu personal.
În gândirea lui
Dionisie si a Parintilor rasariteni, Dumnezeu este Unul personal. Iar Dionisie
ajunge la aceasta marturie pornind de la principiul de inspiratie biblica:
“unitate - deosebire”. Considerând: “......................” si
sprijinindu-se pe acest principiu al unitatii si deosebirii marturisit de
Sfânta Scriptura, el însusi denumeste mai întâi, urmând Sfânta Traditie,
“numele nedeosebite” care se refera la întreaga Dumnezeire, la unitatea
dumnezeiasca, la ceea ce este comun: “...........................”
În acelasi moment însa
adauga si despre “cele deosebite ...........”.
Ceea ce trebuie sa
subliniem în mod special, în aceasta viziune areopagitica, este faptul ca
Dionisie, exprimând aceasta deosebire în Dumnezeire prin numele divine: Tatal,
Fiul si Duhul Sfânt, exprima în acelasi timp si unitatea dupa fiinta,
întelegându-L pe Dumnezeu ca:
“suprabun, supradumnezeu, supracuvânt, suprafiinta...”.
În acelasi timp,
considera firea “în persoana” si nu deasupra persoanei: “caci acesteia
(persoanei) este a fi si nu ea a lui a fi, caci în aceasta este a fi si nu
aceasta în a fi”. Invocând prin acestea
descoperirea fundamentala a Vechiului Testament: “Eu sunt Cel ce sunt” (Iesire
3, 14), Dionisie întelege aici ca întreaga Dumnezeire este în persoana (Chipul)
Aceluia Care vorbeste profetului.
Revelatoare în acest
sens este explicatia Sfântului Grigorie Palama: “Dumnezeu vorbindu-i lui Moise
nu a spus Eu sunt firea, ci Eu sunt Cel ce sunt”. Prin urmare, a fi nu provine din fire, ci firea provine din Acela
Care este; Acela, Cel ce este, cuprinde în Sine toata fiinta”.
Astfel se descopera
viziunea ortodoxa a Dumnezeului Celui viu, dupa care unitatea dumnezeiasca nu
se coreleaza numai cu firea, cu substanta, ci de asemenea si cu persoana. Nu
unitate a firii în uniformitate statica, ci unitate dinamica a persoanei. A
persoanei, care contine firea si fara a se reduce la aceasta, detinând
libertatea de a depasi firea în ceea ce se refera la Dumnezeu, prin afirmare,
coborând la noi.
Este cunoscut ca
aceasta viziune personalista a Sfintei Traditii Ortodoxe este de importanta
capitala având consecinte asupra constiintei si la nivel uman. Este de ajuns,
în acest sens sa invocam staruinta teologiei apusene într-un primat al firii,
fata de cel al persoanei. Alaturi de Karl Rahnes sau de André Maranache,
dogmatistul M. Schmaus observa: “conceptia treimica - cea romano-catolica, ce
îsi are originea la Augustin si Boetius - ridica probleme teologice”. Deoarece prin acest mod de gândire unitatea
firii ocupa primul loc, în timp ce persoanele ramân în planul al doilea, atunci
se naste întrebarea: cui se adreseaza actul religios?
La aceasta conceptie
despre Sfânta Treime s-ar fi potrivit urmatorul raspuns: însasi firii. Si
adauga: “conceptia greaca bineînteles nu ridica aceste probleme
religioase”. Pe de alta parte însa,
Schmaus considera ca pozitia greaca trebuie sa se lupte cu problematica
teologica în ceea ce priveste Unicitatea lui Dumnezeu. Cu toate acestea,
concluzioneaza: “liturghia romano-catolica corespunde modului de gândire
grecesc.”
Se întelege ca
problema pe care o pune Schmaus este: cui se adreseaza crestinul în rugaciune,
ca si în cugetarea teologica - firii sau substantei? Cum sa comunici cu
substanta când aceasta este deasupra existentei si cum sa ti-o închipui atunci
când este mai presus de orice categorie a gândirii noastre? Teologia conduce la
incertitudine si la ignoranta existentiala.
De aceea Ortodoxia a
înteles ca substanta nu poate fi gândita (conceputa) decât ipostatic. Sfântul
Vasile cel Mare semnala: “Substanta (fiinta) nu poate fi definita decât prin
nume.” “Fiinta neipostaziata cu o
ipostaza nu se gaseste nicaieri” ,
observa teologi ortodocsi. Liturghia romano-catolica a reusit sa iasa din
aceasta incertitudine, dupa cum recunoaste Schmaus, numai urmând traditia
rasariteana.
Schmaus, însa, pune în
vedere Ortodoxiei o anumita dificultate teologica, aceea a unicitatii lui
Dumnezeu, a unicitatii care, considerata ca principiu impersonal, conduce la
filioque, la purcederea Sfântului Duh din Tatal si din Fiul ca principiu unic.
Unicitatea dumnezeiasca personala a devenit obiectul unei profunde elaborari
din partea Parintilor rasariteni, care au si înteles-o ortodox. Fundamentati,
fara retinere, pe descoperirea dumnezeiasca, si Dionisie si ceilalti Parinti,
începând cu Sfântul Atanasie cel Mare si cu Capadocienii, au localizat
unicitatea Dumnezeirii în Tatal Ceresc.
Însusi simbolul de la
Niceea, care marturisea credinta Bisericii, proclama: “Cred într-Unul Dumnezeu,
Tatal Atot-tiitorul”.
Dionisie, marturisind
ca Tatal este izvorul Dumnezeirii, numeste pe Fiul si pe Duhul Sfânt - ca sa
spunem asa - “vlastari dumnezeiesti, flori si lumini suprafiintiale”. Si fundamenteaza pe Sfânta Scriptura înca
mai mult marturia ca întreaga Dumnezeire se gaseste în Tatal - izvor; si
bunatatea si existenta si viata si lumina si lucrarea si cauza, toate câte
apartin întregii Dumnezeiri.
Şi întrebând daca unii
sustin ca nu este întreaga Dumnezeirea - viata, cum este posibil sa fie
adevarat acest Sfânt Cuvânt: “Caci dupa cum Tatal ridica pe cei morti si da
viata, asa si Fiul celor ce vrea le da viata” (Ioan 5:21) si “Duhul este
datator de viata” (Ioan 6:63); sau “Eu si Tatal una suntem” si “Toate câte are
Tatal ale Mele sunt” (In. 16:15) si “toate ale Mele sunt ale Tale, si ale Tale
sunt ale Mele” (In. 17:10). Afara de ______________________ (Despre Numele
Divine, II, 1).
Revelatoare este si
invocarea unica cu care Mântuitorul se adreseaza Tatalui Ceresc, aceea de
“Avva” (Tata) (Mc. 14:36). Cercetarile lui J. Jeremias arata în legatura cu
aceasta invocare: Ipsissima vox Jesu .
Numai Iisus se putea
adresa Tatalui Ceresc cu invocatia “Avva” - invocatie numai a pruncilor ce se
gasesc în stadiul încercarilor - numai El în constiinta Lui paternala si
filiala. Numai El are o absolut unica experienta a lui Dumnezeu si de aceea
numai El a putut revela: “_____________________” (Mt. 11:7). Iar revelatia se
face în Sfântul Duh în Care strigam Avva, adica Tata (Rom. 8:15), astfel încât
totdeauna când rostim cuvântul Tata, invocam si marturisim Treimea.
Aceasta reciprocitate
a cunoasterii depline între Tatal, Fiul si Duhul Sfânt descopera în acelasi
timp unitatea nespusa, dar si faptul ca cele trei însusiri caracteristice -
paternitatea, filiatia si sfintenia, dupa cum explica Sfântul Vasile cel
Mare - exista din adâncul veacurilor.
Din vecie Tatal este
Tata, Fiul este Fiu, iar Duhul Sfânt este Duh Sfânt. Vesnice sunt paternitatea,
nasterea si purcederea. “Fiul Meu esti Tu, Eu astazi Te-am nascut”. Astazi este
numele eternitatii. Timpul este ceva intermediar care se desfasoara de la
crearea lumii, observa Sf. Vasile cel Mare
Timpul, ca si spatiul, sunt conditii ale creatiei, în timp ce omul ca
fiinta spirituala le poate depasi.
Atunci întelegem ca în
Dumnezeu, adica în starea spirituala absoluta, nu se interfereaza timpul sau
spatiul. În acest sens, Sf. Vasile cel Mare raspunde întrebarilor lui Eunoniu,
care nu reusise sa armonizeze nenasterea Tatalui cu nasterea vesnica a Fiului:
“__________________” .
Neputinta lui Eunoniu
de a întelege legatura dintre doua stari vesnice, nenasterea Tatalui si
nasterea Fiului, se datora dependentei lui de conceptia filosofica a substantei
(fiintei, ousiei).
Nasterea Fiului si
purcederea Sf. Duh reveleaza în principal dragostea Tatalui Ceresc. Împreuna cu
marturia Sf. Ev. Ioan ca “Dumnezeu este iubire” (4:8), Sf. Apostol Pavel
descopera misterul iubirii exact în aceasta legatura între Tatal si Fiul,
aratând ca în întrupare Tatal ceresc “ne-a mutat în Împaratia Fiului iubirii
Sale” (Col. 1:13).
Iubirea e legata de
existenta lui Dumnezeu si descopera în acelasi timp mai mult pe Dumnezeu ca
Persoana, deoarece iubirea este totodata existenta si relatie, este dialog.
Iubind îl afirm / evidentiez pe celalat si totodata afirm unitatea si relatia.
În iubire persoanle nu se confunda; se disting si se unesc prin “dar si
adaugire” . Iubirea nu poate fi gândita decât ca dar si adaugire, deplina si
vesnica. Ea exclude orice subordonare, instaurând egalitatea absoluta. Si, mai
mult, ea exclude un spatiu temporal între nasterea Fiului si purcederea
Sfântului Duh, pentru ca Dumnezeu Tatal este iubire din vesnicie si Îsi
manifesta iubirea de atunci exact prin acte care sunt si ramân minunate
(supranaturale).
Totusi, constiinta
umana se întreaba: cum s-a manifestat iubirea vesnica a Tatalui catre Fiul în
rastignire? S-a spus ca, pe Cruce, Iisus Hristos Se adreseaza Tatalui cu
cuvintele: “Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai parasit?” El, Care
întotdeauna Îl numea: Tata. De fapt, în aceasta invocatie, în strigatul Sau de
pe Cruce, Mântuitorul Se confunda cu Psalmistul si, prin acesta, cu toata
umanitatea. Invocatia provine din Psalmul 21 si este vorba despre strigatul
lumii cazute. Psalmul este profetic. Cuvintele care urmeaza sunt un Prolog al
Crucii (Ps. 21:6, 8, 20).
Pe Cruce, care este
expresia dragostei supreme, Iisus preia suprema suferinta a lumii: parasirea,
“devenind pentru noi blestem” (Gal. 3:13). Preluând “pentru noi pacatul” (1
Cor. 5:21), adica preluând - dupa cum învata Sf. Maxim Marturisitorul - urmarea
pacatului, Patimile Sale. Crucea si moartea constituie expresia suprema a
iubirii. Prin urmare, iubirea este extaz (???????), iubirea divina înseamna
extaz divin pentru noi în kenoza Lui (Filip. 2:7). Crucea si moartea sunt
marturia suprema a iubirii lui Dumnezeu pentru om. “Caci într-atât a iubit
Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Sau Cel Unul-nascut L-a dat, ca tot cel ce crede
în El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica” (In. 3:16).
Fiul Tatalui iubirii a
fost daruit omului din iubire divina, iar Fiul împlineste aceasta chemare. Si,
cum observa Sf. Atanasie, “_________”
îmbratisând lumea si identificându-ne cu suferinta Lui: “De voi coborâ
în iad, Tu esti acolo” (Ps. 138).
Fiul Dumnezeului Celui
viu, fiind El Însusi Dumnezeu, coboara din iubire în cele mai de jos ale
iadului, plinind voia Tatalui. Atunci, în aceasta parasire, este la fel de
vesnic si unit absolut cu Tatal, dar si absolut unit cu omul. Deoarece “mai
mare iubire ca aceasta nimeni nu are, ca sa-si dea sufletul sau pentru semenii
lui” (In. 15:13).
Si înca ceva:
Domnul Îsi jertfeste
sufletul Sau ca sa fie si în moarte împreuna cu noi, ca sa nu fim niciodata
singuri, fara El, lipsiti de prezenta Lui. Cum ar fi posibil sa ne mântuim daca
am fi parasiti în moarte? Noi Te slavim, Doamne, pentru ca Te-ai facut blestem,
ca sa fii împreuna cu noi.
Nu este adevarat
cuvântul lui Pascal: “mor singur”. Tu, Viata, esti împreuna cu mine în acel
moment de limita. Dar nu cumva nu esti Tu, Doamne, atunci cu Tatal si Tatal cu
Tine, când Tu exact în acea parasire împlinesti voia Lui? Prin urmare, în acea
parasire - ca voie a Tatalui, spre rusinarea diavolului, se descopera iubirea
vesanica a Tatalui. Antinomia, puterea dumnezeiasca s cugetarii Ortodoxiei,
deosebeste si accentueaza ca Tu esti “în mormânt cu trupul, în iad cu sufletul
ca Dumnezeu, în Rai cu tâlharul, pe tron cu Tatal si cu Duhul Sfânt”.
În acelasi timp, si
mai adânc, Sf. Ioan Gura de Aur mentioneaza ca Cel fara de pacat gusta moartea,
Cel fara început primeste (accepta) miasma (microbul) mortii. Cu Iisus Hristos,
Fiul Dumnezeului Celui viu, moartea e gândita (apare) ca minune, ca semn
dumnezeiesc. Hristos moare din iubire, care este opusul mortii. Iubirea patrunde
în moarte si împreuna cu ea si viata. Şi numai “cel ce nu iubeste ramâne în
moarte” (In. 3:14).
De asemenea, dupa cum
observa Sf. Atanasie cel Mare, Mântuitorul
“_______________________________________________” Tatal L-a trimis sa distruga, sa desfiinteze raul, pacatul,
stricaciunea si moartea. Sa desfiinteze raul prin existenta Sa dumnezeiasca
concreta, prin iubire si jertfa.
Aici se descopera
raspunsul capital la întrebarea staruitoare, la problema umana, aceea a mortii
pe care a învins-o Hristos. Deoarece Scriptura spune ca Dumnezeu nu a creat
moartea. În Dumnezeu nu exista o separatie. El îl avertizase pe Adam ca numai
“în ziua în care vei mânca din pomul cunostintei binelui si raului vei muri”
(Fac. 2:17).
În întelepciunea lui
Solomon citim ca Dumnezeu nu a creat moartea si nu se bucura de pierderea celor
vii (v. 1, 13), iar Sf. Ap. Pavel s-a facut partas tuturor celor din neamul
omenesc, asa încât sa zdrobeasca prin moartea Lui pe acela care avea stapânirea
mortii, adica pe diavol. Sa anuleze actul despartirii si al parasirii, (prin)
care (se) si defineste moartea. Sa o distruga reInnoind actul dumnezeiesc
unificator, reînnoind actul autentic de unitate cu Dumnezeu si cu lumea, jertfa
iubirii pe care s-a întemeiat lumea.
Dumnezeiescul Apostol
si Evanghelist Ioan prin viziunea “mielului jertfit de la întemeierea lumii”
(Apoc. 13:8) ne descopera întemeierea lumii pe jertfa si ca starea de jertfa,
de oferire, este starea comuniunii dumnezeiesti, este starea comuniunii
Creatorului cu creatia si a celor create între ele. Descopera în jertfa
misterul creatiei, al înnoirii creatiei, al mântuirii ei dupa cadere. Descopera
ca pacatul, despartirea, produs aceasta
schimbare tragica: a jertfei în moarte.
Astfel Hristos, Domnul
( ), pus capat despartirii, transformând moartea în jertfa, care
conduce catre Înviere si a restaurat astfel ritmul dumnezeiesc al existentei
care este jertfa adica înviere. “Cu moartea pe moarte calcând”, Hristos a
redeschis prin jertfa Sa calea vietii. A împlinit prin ea voia Tatalui, voia
Tatalui iubirii. A Tatalui caruia ........(Despre Numele divine 4:10).
Astfel prin Hristos a
unit vesnic cele ceresti cu cele pamântesti, a unit - ca sa spunem astfel -
teologia cu iconomia si ne-a învatat sa ne rugam sa vina Împaratia Tatalui si
sa faca voia Lui “precum în cer asa si pe pamânt”. Prin Iisus Hristos, Fiul lui
Dumnezeu, îngenunchem împreuna cu Apostolul în fata Tatalui “de unde toate
neamurile în cer si pe pamânt îsi au numele” (Efes. 3:14).
Prin El Îl numim
vesnic Tata, asa cum s-a desoperit dintru început umanitatii, dupa cum
marturisesc astazi istoricii religiilor, si anume ca cea mai veche si mai
raspândita rugaciune se adresa Tatalui ceresc, Creatorului universului .
Prin El am redobândit
harul înfierii. Prin Persoana Lui suntem si noi inclusi în aceasta dumnezeiasca
chemare ca persoane, deoarece El ca Persoana, coborându-se si ramânând “Cel Ce
era, a devenit (S-a facut) Cel (ceea) ce nu era”, luând firea noastra si
dinlauntrul ei ne-a daruit existenta, viata, întelepciune. Şi astfel noi ne depasim firea,
înaltându-ne.
Prin El si prin jertfa
Lui, prin Sfintele Sale Taine, prin Botez, Mirungere, Euharistie, viata noastra
însasi se înradacineaza (sadeste) în Jertfa si Înviere. Sfârsitul nostru
însusi, trait împreuna cu El, devine jertfa, o trecere spre “preaplinul” vietii
(Ioan 10:10). Cu Hristos moartea noastra se transforma mistic în jertfa.
Astfel, jertfa nu se identifica cu moartea,
dupa cum se crede în general, ci devine calea spre viata.
Jertfa este mister si opera
a lui Dumnezeu; moartea este opera diavolului.
Jertfa este miscare
autentica, creatoare, este “da” (spus) lui Dumnezeu; moartea este “nu”, refuz
demonic.
Jertfa este
constienta; moartea este cadere în inconstienta.
Jertfa este libera;
moartea este obligatorie, suspendare a libertatii.
Jertfa este profetica
si vizionara; moartea este întuneric.
În jertfa cu Hristos
în Duhul Sfânt consta puterea vietii vesnice.
În încheiere vom
invoca si aceasta imagine a iubirii unificatoare pe care o foloseste Dionisie
si apoi si alti Sfinti Parinti: Tatal este centrul unic al tuturor; fiecare
existenta se gaseste pe o raza proprie de lumina si iubire.
Noi sa ne simtim una
cu Tatal iubirii, prin Iisus Hristos în Duhul Sfânt. Amin