PĂRINTELE
PROF. DR. CONSTANTIN GALERIU
TIMPUL SCHIMBARII
Optiuni fundamentale în dialogul
actual dintre credinciosi si societate
Conferinta tinuta la Congresul cu
tema: ”Credinciosii,
societatea si Statul în tarile Europei Centrale si de Rasarit ”
la Abatia benedictina Ampleforth,
York - Anglia, în vara anului 1990 si publicata în revista Religion in
Communist Lands (Religia în tarile comuniste), vol. 19, Nr. 1-2,
vara 1991, p. 66-74, Keston College
S |
untem uimiti de schimbarile epocale care s-au petrecut în
1989 în Europa Centrala si Rasariteana. Poate ar trebui sa ne amintim ca
întregul veac XX a fost un veac de schimbari radicale. Sa evocam macar câteva
dintre ele, care privesc vocatia si chemarea noastra spirituala. În domeniul
stiintelor naturii, centrul de greutate s-a deplasat dinspre materie înspre
spirit; în cadrul revolutiei stiintifice si tehnice, s-a aratat ca omul - care
a fost creat dupa chipul Creatorului - poate deveni la rândul sau creator de
valori; în domeniul filosofiei, existentialismul, personalismul si alte scoli
de gândire asemanatoare au implicat
însasi esenta fiintei umane si au conlucrat cu alti factori socio-politici
pentru a pune în evidenta tema fundamentala, atât de complexa, a drepturilor
omului. În domeniul istoriei religiilor, conceptul de sacru, de divin, a fost
recunoscut ca o componenta fundamentala a constiintei: ideea ca religia nu e
decât “opiumul popoarelor” a fost respinsa. În lumea crestina si pe tarâmul
religios în general, asistam la un dialog care se desfasoara constant precum si
la un numar tot mai mare de forumuri ecumenice preocupate de Dumnezeu si
homo religiosus si care urmaresc unificarea constiintei.
Acestea sunt schimbari istorice,
adânci si ireversibile. Nici o “cortina de fier” nu poate dainui la nesfârsit
într-o epoca a mijloacelor de comunicare tot mai sofisticate. Toate aceste
schimbari au contribuit la aparitia unui conflict între societate si regimurile
totalitare. Si aici a devenit inevitabila o vreme a schimbarii, precipitata de
forte atât externe cât si interne. Principala forta interna a fost o criza
globala - nu doar o criza economica, ci si, mai adânc, o criza morala si
spirituala. Sistemul totalitar din Europa de Est, caracterizat în special prin
materialism si ateism, a produs un tragic vid spiritual, care se vadeste în
doua fenomene principale: o criza de identitate a individului, si un sentiment
general ca existenta nu are nici un înteles. Criza de identitate afecteaza mai
multe zone ale lumii, nu doar acele tari feudalizate de totalitarism: ea se
afla la baza cautarii de catre om a unei pierdute definitii a persoanei. Criza
sensului vietii, ce însoteste criza de identitate, arata ca omul a pierdut
contactul cu Adevarul ultim al existentei, si constituie criza fundamentala a
lumii. Filosoful personalist Jean Lacroix observa ca “Dumnezeu este
întelesul lumii, iar lumea este limbajul Sau”.
Atunci, este limpede ca
reconstructia societatii si a lumii, la fel ca orice alta activitate autentic
umana, trebuie sa se realizeze pe trei niveluri diferite: spiritual, moral si
economic. Aceste trei elemente trebuie asezate în aceasta ordine ierarhica,
deoarece elementul spiritual, împreuna cu cel moral, trebuie sa sprijine
elementul economic - cu alte cuvinte, construirea individului trebuie sa fie în
concordanta cu vocatia, cu chemarea lui. Regenerarea morala, ca si cea
economica, nu se va produce în rasaritul Europei pâna când omul nu va fi readus
la conditia lui dinaintea caderii. Asemenea unui copil care, dupa ce a primit
si s-a bucurat de mostenirea parentala, îsi reneaga parintii si prefera sa
traiasca într-o lume desacralizata, omul zilelor noastre aude tot mai slab
glasul Creatorului sau. Criza îsi are originea în faptul ca omul s-a îndepartat
de vocatia sa si s-a sustras propriilor lui responsabilitati fata de Dumnezeu
si de lume. Acesta este punctul unde începe dialogul dintre credinciosi si
societate.
Experienta totalitara a veacului al
XX-lea a fost rezultatul unui proces istoric care a început odata cu Umanismul
Renasterii. Acest asa-zis umanism pretindea ca omul este “masura tuturor
lucrurilor” - pretentie continuata de “rationalismul” “iluminatului” veac al
XVIII-lea si de pozitivismul si materialismul ateist al veacului XIX. Toate
aceste tendinte au generat criza finala a secolului XX care, prin natura sa
“absoluta”, este perceputa acum ca un “sfârsit al istoriei”. Trebuie sa
observam faptul ca, în statele totalitare din Rasarit, materialismul a fost
impus cu forta, în mod paradoxal, ca o ideologie: ca un ideal utopic, ca o
solutie mântuitoare, mai curând decât ca o realitate existentiala pragmatica.
În acest context, un comentariu
semnificativ a fost facut de Djerjinski (cel care a întemeiat Ceka,
devenita mai târziu KGB), în cursul unei conversatii cu filosoful crestin Berdiaev.
Chemat de cel dintâi, Berdiaev a vorbit circa 45 minute expunând motivele
religioase, filosofice si morale ale ostilitatii lui fata de comunism,
asigurându-l în acelasi timp ca el personal nu este un politician. Potrivit lui
Berdiaev: “Djerjinski ma asculta atent. M-a întrerupt doar de câteva ori
pentru a face câte o observatie. La un moment dat, mi-a spus: ‘Un om poate
fi un materialist teoretic dar un idealist în viata reala, si invers’.” [1][1] Aceasta remarca ne ajuta sa întelegem mai
bine totalitarismul în manifestarea lui Est Europeana: în numele unui anumit
ideal antropologic - esenta spirituala recunoscuta de Djerjinski -
totalitarismul a încercat sa-l transforme pe om, sa-l recreeze pe Adam, adesea
în modul cel mai brutal si inuman. Cum altfel am putea oare explica acele
cumplite schimbari ontologice ale conditiei umane care s-au produs în anii
1950? Tortionarii, folosind spalarea creierelor si alte tehnici de “reeducare”,
îsi sileau semenii sa repudieze tot ce aveau “mai sfânt”: în primul rând si mai
presus de orice, pe Dumnezeu (daca erau credinciosi), apoi familia, sotia,
iubita, prietenii, trecutul, pâna la ultima picatura de personalitate care i-ar
fi putut ajuta sa-si recreeze identitatea, umanitatea. Cum au fost atinse
aceste scopuri abjecte? Prin intermediul torturii fizice si psihice. Individul
“reeducat”, astfel deformat dupa chipul si asemanarea unei fapturi umane
dezumanizate, urma sa devina la rândul sau un “educator”; victima era
programata sa devina un tiran care sa-si transforme semenii, prietenii cei mai
buni - chiar pe cei cu care împartise toata suferinta, toate chinurile si
schingiuirile la care fusesera supusi împreuna. Dupa experienta acestui rau de
neînchipuit, dupa ce a trecut prin iadul însusi - acel tarâm unde raul si-a
atins limitele si potentialul ultim - singura mântuire posibila a omului este
în “Realitatea ultima a lumii”.
Sa analizam mai îndeaproape o serie
de erori fundamentale care, dintr-un punct de vedere religios, pot fi
considerate a fi generat criza si care acum constituie temele cruciale ale
dialogului dintre credinciosi si societate.
Natura a fost postulata drept
substitut al lui Dumnezeu, iar la baza existentei, materia a fost substituita
spiritului. Conceptul hibrid de evolutie a ajuns sa înlocuiasca actul divin al
creatiei, umbrind relatia complementara dintre creatie si evolutie care
garanteaza libertatea persoanei. Masele care au strivit individul au anihilat
fiinta umana creatoare de valori. Dictatura a abolit libertatea. Ura,
metamorfozata în principiu de viata, si conflictul, vazut ca mecanism al
“devenirii”, au înlocuit iubirea ca principiu divin al existentei. Dictatorul -
“omul-dumnezeu” fara Dumnezeu - a uzurpat locul lui “Dumnezeu-omul”; în
cuvintele Sf. Apostol Pavel: “dumnezeul veacului acestuia a orbit mintile
necredinciosilor, ca sa nu le lumineze lumina Evangheliei slavei lui Hristos,
Care este Chipul lui Dumnezeu” (2 Cor. 4:4).
Aceste erori fundamentale, aceste
tragice distorsiuni au degradat conditia umana pâna la a o denatura. Desigur, o
asemenea tradare a adevarului duce la suferinta. De fapt, Dumnezeu Însusi este
Primul care sufera în suferinta noastra, în caderea noastra. Acestea sunt
erorile si distorsiunile care au dus la ruina omului - la ruina societatii
noastre.
Analizând mai adânc, observam ca
atunci când natura devine un substitut al lui Dumnezeu, omul devine, potrivit
propriei lui opinii, un produs al naturii. Aceasta parere este contrara
afirmatiei biblice ca Dumnezeu l-a creat pe om dupa Chipul Sau si în vederea
unei nesfârsite asemanari cu El. Pentru noi, aceasta este adevarata identitate
a omului; identitatea reala a omului consta în a fi chip al lui Dumnezeu si în
a se stradui sa devina asemenea Creatorului sau. Vazuta în acest context, în
spiritul Scripturii, porunca de a stapâni natura - “Cresteti si va înmultiti
si umpleti pamântul si-l stapâniti” (Fac. 1:28) - pe care omul a primit-o
de la Dumnezeu, si nu de la natura (care nu i-ar fi oferit niciodata un
asemenea privilegiu, ori o asemenea constiinta) n-ar fi dus la criza ecologica
de azi, întrucât Dumnezeu i-a încredintat Gradina Edenului lui Adam, ca “sa
o pazeasca” (Fac. 2:15). În loc de aceasta, omul fara Dumnezeu, sau
“omul-dumnezeu”, ca un surogat de Dumnezeu prezumtios si iresponsabil, îsi
aroga dreptul nu doar de a schimba natura (asa cum se trâmbita în tarile
totalitare în anii ‘50), ci uneori chiar sa o distruga, nonsalant si cu iluzia
ambitioasa - asa cum deja am aratat - ca o va recrea, ca si pe sine însusi, din
nou.
În acelasi timp, a postula materia,
în locul spiritului, ca temei al existentei, înseamna a aseza forta oarba si
hazardul la baza universului. Aceasta nu explica oare criza de sens, atât de
adesea remarcata în lumea stiintifica? Nu putem sa nu observam, de pilda, o
schimbare radicala în stiintele moderne ale naturii - o deplasare dinspre “o
viziune preponderent mecanicista asupra naturii... caracteristica timpului si
culturii noastre, catre o perspectiva spirituala, în care constiinta ocupa o
pozitie ontologica fundamentala”.[2][2] Acelasi om de stiinta atrage atentia
asupra faptului ca viziunea extrem de inerta si mecanica asupra naturii care
s-a nascut din fizica ultimelor veacuri defineste o anume paradigma sau
conceptie despre lume care s-a imprimat adânc în gândirea noastra si în
institutiile noastre educationale. Cu privire la locul si drepturile spiritului
în structura creierului, de pilda, e destul sa-l citam pe doctorul Roger
Sperry, laureat al Premiului Nobel:
“Conceptele actuale privind relatia
dintre spirit si creier indica o ruptura radicala fata de doctrina materialista
si behaviorista consacrata care a dominat neurologia ultimelor decenii. În loc
sa renunte la studierea constiintei sau sa o ignore, noua interpretare
recunoaste pe deplin primatul fenomenului interior al constiintei ca realitate
cauzala.” [3][3]
Alte distorsiuni reductioniste si
pseudo-stiintifice au contribuit la procesul istoric, culminând cu criza
tragica a zilelor noastre. Concepte precum cele de evolutie, ideologie, dictatura,
suprematia maselor; cultivarea urii între oameni si dezintegrarea umanitatii
prin conflicte fratricide - toate acestea fac parte integranta din sistemul
totalitar, demonstrând indubitabil ca nu conducatorii rai si nepotriviti sunt
cei care au compromis un sistem care era în esenta bun, ci dimpotriva, sistemul
totalitar e cel care a degradat omul: acest sistem diabolic a deformat
caracterul persoanei umane. Fara Dumnezeu, fara puncte de referinta spirituale,
fara raspunderi fata de Absolut, fara valori absolute, acest sistem a promovat
indivizi care, terorizati de ideologie, au impus criterii si standarde morale
relative, lasând în acelasi timp tot felul de degradari si pervertiri sa
prolifereze în natura si societate.
Am putea spune într-adevar ca suntem
toti victimele sistemului totalitar, atât opresori cât si oprimati. Ma aflam
odata într-un lagar de munca împreuna cu un pastor reformat din Cluj. Eram în
comuniune spirituala prin fratia noastra profunda în Hristos. Am ajund sa
întelegem ca eram amândoi liberi, în timp ce paznicii nostri înarmati erau
adevaratii prizonieri. Noi toti avem nevoie sa ne tamaduim pe noi însine si sa
ne simtim solidari în procesul de tamaduire a noastra însine si a celorlalti,
pentru a face posibil dialogul dintre credinciosi si societate.
Cum putem iesi din criza în care ne
gasim? Dumnezeu Însusi ne-a dat deja o solutie - si anume, mesajul mântuirii
vestit de Mântuitor: “Pocaiti-va si credeti în Evanghelie!” (Marcu 1:15)
- metanoite! Sf. Apostol Pavel subliniaza neîncetat metanoia,
transformarea gândirii. Metanoia este esentiala tocmai din cauza
erorilor fundamentale aratate mai sus. Ca un mod nou de gândire despre lume -
modul divin - el a fost sadit în mintea omului de catre Creatorul Însusi. Cu
cuvintele Profetului: “Întoarce-te catre Mine, caci Eu te-am mântuit !” (Isaia
44:22). Omul trebuie sa treaca printr-o transformare radicala, o prefacere
cruciala în modul sau de gândire, la toate nivelurile - ontologic, existential,
spiritual si moral.
O transformare radicala de acest gen
înseamna, mai întâi de toate, ca trebuie sa redevenim hristocentrici, sa ne
re-centram în Dumnezeul-Treime, Care ne-a revelat atât unicitatea persoanei cât
si unitatea fiintei. Ca crestini, întelegem ca Treimea este icoana mântuitoare
a lumii; suntem astfel martori faptului ca cei Trei - Tatal, Fiul si Sfântul
Duh - sunt totusi Una. Si asa precum Ei Una sunt, trebui si noi sa fim una.
Aceasta schimbare, aceasta
convertire totala a întregii noastre fiinte, este esentiala, deoarece - si o
constatam mereu, chiar din experienta zilelor noastre - libertatea câstigata ca
rezultat al revolutiilor, atunci când ele ramân centrate în om, duce la o
adevarata explozie de afirmari individuale, concretizata în aparitia unei
multitudini de formatiuni politice si organisme sociale, preocupate fiecare
sa-si exprime propria identitate, dar adesea în mod prea subiectiv. În acest
context se manifesta o pluralitate de optiuni, nu numai din cele mai diverse,
ci si adverse, care genereaza tensiuni, contradictii, si chiar - înca mai grav
- teama reciproca ducând la riscul violentei.
Atunci când promovam filosofia
individualismului, suntem în primejdia de a cadea în extreme si de a uita, în
acest tumult, ceea ce ne uneste. Ne consumam în divergente si dezbinari, uitând
ca actul creator este posibil doar în unitate, în comuniune. Fara a se implica
direct în politica, Biserica are datoria de a sluji societatea, de a-i oferi
adevaratul Model sau Paradigma a vietii sociale. Asa cum am aratat deja,
aceasta Paradigma este Sfânta Treime. Modelul unei vieti sociale armonioase
este perihoreza treimica.
Dumnezeu ne-a revelat taina
Persoanelor Treimii, atât în unicitatea ipostatica a Fiecareia, cât si în
unitatea Lor Treimica. El nu ne-a lasat doar sa contemplam aceasta taina de la
o infinita distanta. Realitatea prezentei Sale divine ne-a fost revelata în
chip viu în Persoana divino-umana a Fiului întrupat, Iisus Hristos, Modelul
nostru suprem. Mântuitorul Hristos, Dumnezeu si Om, este în acelasi timp
Persoana - a doua Persoana a Preasfintei Treimi - si Cel Care reveleaza Treimea
- “Lumina Cea în Trei straluciri”, cum spune Sf. Simeon Noul
Teolog. În Hristos coexista Dumnezeirea si omenirea. El reveleaza unicitatea
persoanei si unitatea Divinitatii, ca si unitatea creatiei, a întregii existente.
Tragedia grava a dictaturii si
totalitarismului, care ne-a adus atâta suferinta, si-a avut originea în
înlocuirea Arhetipului, a Modelului dat noua de Dumnezeu-Tatal, dupa al Carui
Chip am fost creati, cu modele umane. Aceste asa-zise “modele” umane erau
dictatorii, “oameni-dumnezei” fara Dumnezeu, care se auto-proclamau “dumnezei”.
Cu toate ca asemenea dictatori sustineau ca ei conduc în numele poporului,
pretinzând ca întruchipeaza eul colectiv al maselor, în realitate s-au dovedit
cei mai aprigi individualisti si exclusivisti. Or, din punct de vedere
teologic, individualismul este tocmai principiul demonic , însasi sursa si
“fiinta” raului în lume. Ca rezultat al individualismului egocentric, omul
poate intra în “familia” celui rau: Uitând de Dumnezeu, omul se instituie pe
sine însusi drept centru ontologic al existentei. Niste indivizi sau grupuri
minoritare se proclama drept instante supreme de decizie, conducatori supremi,
ai unui popor sau unei majoritati. Apoi, ei îsi impun aceasta suprematie -
evident, prin tiranie si terorism, întrucât pretentiile lor sunt contrare
naturii umane!
Exista o relatie profunda între
negarea lui Dumnezeu si dictatura. Asa cum observa un teolog ortodox, Parintele
Iustin Popovici: “Esenta pacatului, a caderii, este întotdeauna aceeasi:
cineva vrea sa devina bun prin el însusi; cineva vrea sa devina desavârsit prin
el însusi; cineva vrea sa devina dumnezeu prin el însusi... Nu este nimic
altceva decât vointa de a face voia proprie, si de a nu voi altceva decât pe sine
însusi..” [4][4]
Pentru a ne împlini autentica
noastra umanitate, noi simtim nevoia fundamentala de a avea un model de
umanitate - un model care sa uneasca desavârsirea cu ceea ce numim vinculum
unitatis (legatura comuniunii). Dar cine este oare omul, din întreaga
istorie a umanitatii, care sa poata sluji drept un asemenea model absolut? Unde
este omul care sa poata spune cu mâna pe inima: “Cine Ma poate vadi de
pacat?” (Ioan 8:46). A existat oare vreodata un asemenea om?
De aceea, trebuie s-o spunem: modelul
nostru nu este - si nu poate fi - un model simplu uman; el trebuie sa fie un
model divin-uman. El nu este - si nu poate fi - simplu, omul, ci Dumnezeu si
Om. Si de aceea, cu cuvintele Parintelui Iustin, “lupta pentru Dumnezeu-Omul
este fundamental o lupta pentru om”.[5][5]
Despartiti de Dumnezeu si lipsiti de
inspiratia divina, dictatorii nu au cum sa împlineasca aspiratiile popoarelor
pe care pretind ca le slujesc. Iisus Hristos, Care poarta în Sine atât
infinitul vietii divine, ca Dumnezeu, cât si infinitul conditiei umane, ca Om,
ni se reveleaza ca “Persoana comuna a umanitatii” - potrivit
expresiei Sfântului Chiril al Alexandriei. El este plinatatea, plenitudinea
Fiintei, pleroma. El este una cu Tatal, si totodata una cu noi. Tocmai
pentru ca este fara pacat, El este una cu noi si pentru noi toti. El este
întruparea si revelarea iubirii. Si numai iubirea ne poate mântui.
Or, prima conditie pentru a iesi din
criza - atât criza de identitate cât si criza sensului vietii - este ca
persoana umana sa-si gaseasca împlinirea dupa Chipul Persoanei divino-umane a
lui Hristos. Aceasta înseamna restaurarea si reedificarea constiintelor,
avându-L pe Hristos drept sursa a harului, icoana si Model si ca sursa a
puterii transformatoare. Înseamna sa reconstruim persoana umana ca purtatoare a
substantei divine si umane, a valorilor absolute si aspiratiilor umanitatii,
constienta de greselile trecutului si de imperativele prezentului, care
traseaza limpede calea edificarii omului în libertate si adevar. Si mai ales în
dragoste. Într-o lume înca marcata de proliferarea fricii si conflictelor,
totul trebuie zidit în duhul iubirii. Trebuie sa invocam neîncetat Duhul Sfânt,
Care “revarsa iubirea lui Dumnezeu în inimile noastre” (Rom. 5:5).
Trebuie de aceea sa învatam iubirea
- mai ales acum când, dupa revolutie, suntem atât de dezbinati. Nu mai este de
ajuns doar sa proclamam iubirea, trebuie sa facem tot ce ne sta în putinta sa o
aprofundam pâna la esenta ei ultima, atât cât este omeneste posibil, caci “masura
iubirii este de a fi nemasurata”, iar adâncimile ei sunt adâncimile lui
Dumnezeu. Mai întâi, un crestin autentic trebuie sa încerce sa raspunda la
întrebarea: “Cum oare îmi pot iubi vrajmasul?” Cu alte cuvinte, cum pot trezi
iubirea în dusmanul meu? Catre aceasta se deschide fundamental sensul poruncii
Mântuitorului - “Iubiti-va vrajmasii !”. Trebuie sa întelegem în profunzime
sensul definitiei omului date în Scriptura: omul a fost facut dupa chipul lui
Dumnezeu si în vederea unei nesfârsite asemanari cu El. Or, Dumnezeu este
iubire. De aceea, chipul lui Dumnezeu în om este mai mult decât ne învata de
obicei teologia dogmatica - libertate si constiinta. Înca mai adânc, chipul lui
Dumnezeu în om este IUBIRE.
Si atunci, constiinta, libertatea,
dragostea sunt identitatea mea profunda, esentiala. Iar eu trebuie sa veghez
asupra acestei identitati ca asupra propriei mele mântuiri, si sa o pastrez
nealterata. Ascultând porunca Mântuitorului: “Iubiti pe vrajmasii vostri
!” (Matei 4:43), înteleg ca urmarea acestei porunci nu este cu putinta
decât daca îmi pastrez identitatea mea ontologica. Atunci, problema se pune
astfel: daca rautatii dusmanului meu eu îi raspund tot cu rautate, atunci ies
din definitia mea, îmi tradez identitatea si, ceea ce e înca mai grav, ma las
contaminat de rautatea vrajmasului meu, devin sclavul lui. Si chiar mai mult,
sunt vinovat si în fata lui Dumnezeu, deoarece în loc sa contribui la stingerea
focului demoniac al urii, îi prelungesc agonia spirituala. Dimpotriva, daca
rautatii dusmanului meu îi raspund cu iubire, atunci îmi pastrez definitia,
identitatea. În acelasi timp, sunt încedintat ca, în cele din urma, iubirea
divina ne va inspira pe toti, ca ne vom contamina reciproc; numai astfel putem
nadajdui ca, în final, dusmanul meu, semenul meu, fratele meu, va fi si el
mântuit.
Evident, nu ignor realitatea raului
prezent în vrajmasul meu; rau prezent si în mine, de altfel. Dar fac deosebirea
între rau si omul posedat de rau. Si oricare ar fi atitudinea lui, mergând pâna
la violenta, nu am a ma teme, în ce ma priveste, decât de un singur rau pe care
mi l-ar putea face inamicul meu, si anume cel despre care vorbea Mântuitorul,
de a “pierde sufletul” (Mt. 10:28); or, asta înseamna tocmai sa ma las
contaminat de raul lui si sa raspund la rau cu rau.
Revolutia româna a pus în lumina
tocmai acest fond secret, indestructibil, al Chipului divin din noi - Iubirea.
Tinerii care au declansat aceasta revolutie nu s-au lasat îndoctrinati de
ateism, anihilati în fiinta lor interioara. Caci jertfa, martiriul, constituie
expresia cea mai adânc revelatoare a divinului din om si manifestarea cea mai
înalta a iubirii. O putere de sacrificiu unica i-a animat pe acesti tineri în
ceasul sfânt al renasterii natiunii. Jertfa de sine tine de esenta religiei, de
revelatia Evangheliei. Biserica se întemeiaza pe jertfa si noi suntem
constienti ca Revolutia, întemeindu-se tot pe jertfa, are un temei ferm si
autentic.
Cu emotie sacra îi priveam pe
tinerii nostri iesind în fata fortei oarbe cu lumânari si flori, cu cruciulite
la gât. Cu emotie îi auzeam proclamând: “Dumnezeu e cu noi”. Acest fond
spiritual indestructibil e cel pe care ne straduim sa îl cultivam astazi.
În concluzie, încercarile si
suferintele prin care a trecut si trece înca societatea omeneasca, în care o
viziune relativista si solutii relative n-au facut decât sa declanseze crize în
lant, ne impun, celor care marurisim o credinta religioasa, sa afirmam cele ce
urmeaza ca tot atâtea teze vitale, ca optiuni fundamentale în dialogul cu
lumea:
·· Responsabilitatea omului fata de
el însusi si fata de natura trebuie pusa sub autoritatea absoluta a
Creatorului. Orice altfel de autoritate, care face abstractie de Dumnezeu, s-a
dovedit iresponsabila.
·· Este esential ca credinciosii sa
ajunga ei însisi la un consens privind propriul lor mod de a-L întelege si
cunoaste pe Dumnezeu, pentru a nu ajunge la ceea ce Însusi Hristos ne prevenea: “Vine ceasul când
tot cel ce va va ucIde va crede ca aduce închinare lui Dumnezeu. Si acestea le
vor face fiindca n-au cunoscut pe Tatal, nici pe Mine” (Ioan 16:2-3). Oare
suntem noi azi capabili sa recunoastem esenta revelatiei Noului Testament ca “Dumnezeu
e iubire” (Ioan 4:8)?
·· Tot atât de inevitabil necesara
este o definitie a omului general acceptabila. Si întrucât, potrivit revelatiei
biblice, omul a fost creat dupa Chipul lui Dumnezeu si în vederea unei infinite
asemanari cu El, consideram ca o definitie a omului ca Chip si asemanare a
Dumnezeului-Iubire, Chip revelat de Însusi Domnul nostru Iisus Hristos, este
solutia mântuitoare care trebuie sa slujeasca drept punct de pornire pentru
orice dialog în vederea reconstruirii acestei lumi.
[1][1] N. Berdiaev, Essai d’autobiographie spirituelle, Paris 1979, p. 301.
[2][2] Thomas Kuhn, The Structure of Scientific Revolutions (Structura revoluţiilor ştiinţifice), Chicago, 1970.
[3][3] Jean E. Charon, L’Esprit de la Science (Spiritul ştiinţei), Paris, 1983; ”Changing Priorities” (Priorităţi în schimbare), Annual Review of Neuro-Sciences, Vol. 4 (1981), pp. 1-15.
[4][4]Părintele Iustin Popovici, L’Homme et le Dieu-Homme (Omul şi Dumnezeu-Omul), Lausanne, 1989, p. 150.
[5][5] ibid., p. 133.