PĂRINTELE
PROF. DR. CONSTANTIN GALERIU
SCHIMBAREA LA FATA A LUI HRISTOS - TRANSFIGURARE A
CREATIEI
Actele,
evenimentele din iconomia creatiei si a mântuirii sunt reînnoite si actualizate
viu în viata Bisericii. Savârsite “Apax” - “odata” (Evr. 9: 7, 26-27; 1 Petru
3, 18) - în istorie, odata pentru totdeauna, ele calauzesc neîncetat istoria,
deschizându-i cale catre Împaratie.
Toate
s-au rasadit liturgic în calendarul Bisericii, într-un etern “astazi” - “simeron”
- numele timpului lui Dumnezeu (Ps. 2, 7; Lc. 2, 11; Fapt. Apost. 13, 33);
“astazi ” fiind numele timpului lui Dumnezeu, al eternitatii; care coboara în
timp pentru a uni timpul nostru cu eternitatea. În acelasi ”astazi” se
reveleaza si actul nasterii Domnului din veci: “Fiul Meu esti Tu, Eu astazi
Te-am nascut” (Ps. 2, 7) si al nasterii în istorie: “Astazi vi S-a nascut
Mântuitor Care este Hristos Domnul, în cetatea lui David” (Lc. 2, 11).
Sarbatoarea
liturgica ne face contemporani cu evenimentul divin care ne împartaseste harul
dumnezeiesc, al “Celui Care jertfeste si Care Se jertfeste”, pentru care
crestinul, de asemenea în stare de oferire jertfelnica, rosteste: “Cinei Tale
celei de taina, astazi, Fiul lui Dumnezeu, partas ma primeste”. A. Schmemann
observa profund ca “aceasta identificare între ceea ce se petrece astazi si
ceea ce s-a petrecut în vremea aceea este desavârsit reala ” [1][1].
Aceasta, fundamental, pentru ca faptul divin s-a plinit “pentru noi, oamenii,
si pentru a noastra mântuire”, si când noi participam la el, traim în timpul
lui Dumnezeu.
Fiecare
eveniment divin îsi imprima în noi, în timpul nostru, pecetea sa unica si
angajeaza istoria într-un mod propriu. Acestui angajament al nostru, al
fapturii umane, fata de Schimbarea la Fata a lui Hristos, dedicam eseul de
fata.
*
* *
Mai
întâi, contextul evenimentului. Se apropia acel moment pe care Mântuitorul, în
chip deosebit, îl numeste: “Ceasul Meu”, “Ceasul ca sa fie preaslavit Fiul
Omului” (In. 12, 23) - preaslavire în sens divin, pascal, prin moartea si
Învierea Sa.
Dupa
ce strabatuse proniator partile Tirului si ale Sidonului, si hranise multimile
la Marea Galileii, El vine numai cu ucenicii în Cezareea lui Filip. Aici, în
Galileea, într-un pamânt al neamurilor, le pune în fata tema capitala:
revelarea identitatii Sale. Iisus îi întreaba: “Cine zic oamenii ca sunt Eu,
Fiul Omului?” - El cere deci judecata simpla a oamenilor, a poporului, privind
actul de semnificatie capitala, ontologica, pentru întreaga umanitate, actul
Întruparii Sale.
Adânc,
în ultima instanta, în omul creat, originar, “dupa Chipul lui Dumnezeu”, deci
dupa Chipul din veci al Fiului, fiecare om poarta aceasta mostenire. Or, Iisus
Hristos vrea sa restaureze propria Sa pecete din si în “tot omul ce vine în
lume” (Ioan 1, 9).
Prin
expresia: “Fiul Omului”, Mântuitorul “desemneaza Dumnezeirea Sa”, observa adânc
Sf. Ioan Gura de Aur [1][2]:
“Dumnezeirea Întrupata”. Înca Sfântul Irineu tâlcuise întelepciunea iconomiei
divine a Întruparii: “Fiul lui Dumnezeu Celui Prea-Înalt, Care prin Lege si
Profeti fagaduise sa faca Mântuirea Sa vizibila pentru tot trupul [...], Acest
Fiu al lui Dumnezeu S-a facut Fiu al Omului, pentru ca pe om sa-l faca fiu al
lui Dumnezeu” [i][3].
Apostolii
raspund asemenea glasurilor din multime: “Unii, Ioan Botezatorul; altii, Ilie;
altii, Ieremia sau unul dintre prooroci” (Mt. 16, 14).
Atunci
îi întreaba direct: “Dar voi cine ziceti ca sunt?” Chiar forma întrebarii cere
o reflexie “mai înalta”, mai precisa. În numele Apostolilor raspunde
Simon-Petru: “Tu esti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu.”
Într-adevar,
raspunsul contine precizia Revelatiei. Tot Sfântul Ioan Gura-de-Aur arata ca,
în marturia Apostolului, “trebuie vazuta nu o parere omeneasca, ci o dogma
divina” [1][4].
Hristos-Mesia, “Unsul lui Dumnezeu” este, în acelasi timp, Fiul lui Dumnezeu.
Psalmistul proclamase acest adevar, unind, în aceeasi invocatie, “Unsul lui
Dumnezeu” (Cor. 2, 2) si marturia Tatalui ceresc: “Tu esti Fiul Meu, Eu astazi
Te-am nascut” (Ps. 2, 7). Deci, cu certitudine, în marturia Apostolului este
revelata, de catre Tatal, dogma fundamentala a Întruparii, a Mântuirii, a
Bisericii întemeiate pe Dumnezeu-Omul - Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui viu.
Acest fapt este confirmat de cuvintele Mântuitorului: “Fericit esti, Simone,
fiul lui Iona, ca nu trup si sânge ti-au descoperit tie aceasta, ci Tatal Meu
Cel din ceruri.” Si adauga: “Si Eu îti zic tie ca tu esti Petru si pe aceasta
piatra voi zidi Biserica Mea si portile iadului nu o vor birui” (Mt. 16,
17-18).
Acelasi
Hrisostom tâlcuieste aici, semnificativ, numele de: “Simon, fiul lui Iona” cu
care i se adreseaza Apostolului: “«Esti Simon, fiul lui Iona». Întrucât L-ai
proclamat pe adevaratul Meu Tata” - observa Sf. Ioan Gura-de-Aur - “voi
proclama si Eu la rândul Meu numele celui care ti-a dat viata. Tot astfel cum
tu esti fiul lui Iona, Eu sunt Fiul Tatalui ceresc. Într-adevar, parea inutil
sa adauge: «esti fiul lui Iona»; dar, întrucât Petru Îl marturisise pe
Mântuitorul drept Fiul lui Dumnezeu, Iisus adauga aceste cuvinte pentru a
declara ca e tot atât de adevarat ca El este Fiul lui Dumnezeu pe cât este ca
Petru este fiul lui Iona. «Si Eu îti spun ca esti Petru, si pe aceasta piatra
voi zidi Biserica Mea.» Pe aceasta piatra, adica pe credinta marturisirii tale”
[i][5],
precizeaza Hrisostom.
În
acelasi duh explica si Sf. Leon al Romei: “Pe aceasta piatra voi zidi
Biserica Mea, si portile iadului nu o vor birui. Adica, pe soliditatea
acestei temelii, spune El, voi zidi un templu etern, si maretia Bisericii Mele,
care trebuie înaltata la cer, se va ridica pe taria acestei credinte - in
hujus fidei firmitate consurget ” [ii][6],
- deci pe aceasta Revelatie care instituie credinta în Fiul lui Dumnezeu
devenit om - Piatra de temelie a Bisericii.
Si,
privind tot mai adânc în unitatea textului divin al Sfintei Scripturi, trebuie
sa vedem o legatura între Revelatia facuta de Tatal acum lui Petru, în
marturisirea: “Tu esti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu”, si Revelatia
Parintelui ceresc facuta lui Petru, Iacov si Ioan pe Tabor: “Acesta este Fiul
Meu Cel iubit, în Care am binevoit; pe Acesta sa-L ascultati” (Mt. 17, 5).
Cea din Cezareea lui Filip o anticipa si o pregatea pe cea de pe Tabor, a
Schimbarii la Fata, dupa cum preamarirea de pe Tabor va anticipa si pregati
preamarirea de pe Golgota: a “Crucii si a Învierii ”, pe care Tatal o pronunta
la invocatia Fiului: “Parinte, preaslaveste Numele Tau! Atunci un
glas veni din cer zicând: L-am preaslavit si iarasi Îl voi preaslavi”
(In. 12, 28).
Aceasta
unitate a textului divin era posibila doar pentru ca, în Hristos, în taina
Întruparii, unitatea între divin si uman era, dintru început, savârsita.
Dumnezeirea în Hristos era din momentul odraslirii, de la Duhul Sfânt si din
sânul Fecioarei; totul este întemeiat pe întelepciunea planului divin si este
împartasire iconomica a lui Dumnezeu, a slavei Sale, pentru oameni.
Dupa
aceasta descoperire, coborând de-a lungul râului Iordan, Iisus a început sa le
arate ucenicilor ca El trebuia sa mearga la Ierusalim, pentru Patimile si
Învierea Sa: “Pe când strabateau Galileea, Iisus le-a spus: Fiul Omului
va sa fie dat în mâinile oamenilor. Si-L vor omorî, dar a treia zi va învia.
Si ei s-au întristat foarte!” (Mt. 17, 22-23). - Ucenicii intra în panica.
Viziunea lor despre Mesia, “inspirata” de farisei si carturari, nu era aceeasi
cu cea pe care o revela Iisus. În viziunea lor nu se întrezarea taina Crucii, a
mortii si Învierii. Iisus avea sa le spuna lui Luca si Cleopa, pe drumul catre
Emaus: “Nu trebuia, oare, ca Hristos sa patimeasca acestea si asa sa intre
în slava Sa?” (Lc. 24, 26).
În
aceasta stare de spirit, în care Apostolii se lasa cuprinsi de panica, Petru se
adreseaza lui Iisus, spunându-I: “Milostiv fii Tie, Doamne! Sa nu-Ti fie Tie
aceasta!” Iisus îi raspunde: “Mergi
înapoia Mea, satano! Sminteala Îmi esti; ca nu cugeti cele ale lui Dumnezeu, ci
cele ale oamenilor.” (Mt. 16, 22-23).
Se
întelege cuvântul grav, unic, rostit catre Petru, contrastând între: “Fericit
esti Simone” si “Înapoia Mea, satano!” - care reprezinta
propriu-zis deosebirea radicala între gândirea, vointa lui Dumnezeu, si
gândurile insuflate oamenilor de Satan (”satan” înseamna vrajmas,
potrivnic), care nu accepta Crucea, actul prin care demonul e învins. - În
aceasta stare de spirit, Iisus cheama multimea si pe ucenici si le vorbeste si
mai limpede despre aceasta lege fundamentala a creatiei, atât în originea cât
si în mântuirea ei, care este Crucea.: “Daca voieste cineva sa vina dupa
Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea în fiecare zi si sa-Mi urmeze Mie”
(Lc. 9, 23).
Dar,
totodata, le da si aceasta mângâiere puternica, zicându-le: “Adevarat
graiesc voua ca sunt unii, din cei care stau aici, care nu vor gusta moartea,
pâna ce nu vor vedea Împaratia lui Dumnezeu, venind întru putere” (Mc.
9,1). Cu aceasta fagaduinta se deschide calea spre Tabor.
-----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Parinti si teologi ai
Bisericii, începând cu Proclu al Constantinopolului si Vasile al Seleuciei,
Andrei Criteanul, Ioan Damaschin, apoi Grigore Palama, renuntând la
interpretarea eshatologica, vor tâlcui în acest sens fagaduinta Mântuitorului.
Redam interpretarea lui Proclu al Constantinopolului: “Aici El nu vorbeste
despre a doua Sa venire în slava, ci despre Schimbarea Sa la Fata, pe munte. Si
într-adevar, atunci când s-a petrecut Schimbarea la Fata, pe munte, Hristos
Domnul a aratat ucenicilor Sai ceva din slava Regalitatii Sale Dumnezeiesti
negraite” [iii][7].
Sa redam acum
referatul biblic al Transfigurarii, dupa Sf. Evanghelist Marcu; text întemeiat,
precum se stie, pe propovaduirea Sf. Apostol Petru - martor direct al
evenimentului: “Si dupa sase zile a luat Iisus cu Sine pe Petru si pe Iacov
si pe Ioan si i-a dus într-un munte înalt, deosebi pe ei singuri si S-a
schimbat la fata înaintea lor. Si vesmintele Lui s-au facut stralucitoare, albe
foarte, ca zapada, cum nu poate înalbi asa pe pamânt înalbitorul. Si li s-a
aratat Ilie împreuna cu Moise si vorbeau cu Iisus. Si raspunzând Petru, a zis
lui Iisus: Învatatorule, bine este noua sa fim aici; si sa facem trei colibe:
Tie una si lui Moise una si lui Ilie una. Caci nu stia ce sa spuna, fiindca
erau înspaimântati. Si s-a facut un nor, umbrindu-i si s-a facut un glas din
nor, zicând: Acesta este Fiul Meu Cel iubit, pe Acesta sa-L ascultati. Si,
deodata, privind ei împrejur, n-au mai vazut pe nimeni decât pe Iisus, singur
cu ei. Si coborându-se ei din munte, le-a poruncit ca nimanui sa nu spuna cele
ce vazusera, decât numai când Fiul Omului va învia din morti. Iar ei au tinut
cuvântul, întrebându-se între ei: Ce înseamna a învia din morti?” (Mc. 9, 2-10).
Fata de acest text, asemanator cu cel al Sfântului Evanghelist Matei, aflam un
adaos la Sfântul Evanghelist Luca, unde se precizeaza ca Moise si Ilie “vorbeau
despre sfârsitul Lui, pe care avea sa-l împlineasca în Ierusalim” (Lc. 9, 31).
Parintii Bisericii
care au tâlcuit acest eveniment divin - din Apus citam pe Sf. Leon al Romei,
iar din Rasarit pe Sf. Ioan Gura de Aur - sunt unanim de acord ca motivul
fundamental al Transfigurarii a fost “ridicarea ucenicilor din starea lor de
neliniste, de fervoarea Crucii si a mortii, prin revelarea si pregustarea pe
Tabor a slavei Învierii Fiului lui Dumnezeu facut Om.
Cât de puternic era
cutremurul sufletului lor la vestirea de catre Hristos a suferintelor Lui, si
cât de neasteptat si negrait era darul oferit tot de Hristos acum pe Tabor, vom
întelege din cuvântul lui Petru mai ales: “Învatatorule, bine este noua
aici; sa facem trei colibe” (Luca 9, 33). Voia, pe de o parte, sa înlature
tragismul patimilor, si pe de alta, sa eternizeze clipa Taborului.
Un interpret din
zilele noastre, George Habra, analizând iconomia Schimbarii la Fata, evoca
faptul ca Petru, mereu obsedat de fobia de a-L vedea pe Hristos omorât potrivit
predictiei Sale, zice: “Bine este noua sa ramânem aici ” (Mc. 9, 5), decât
sa mai mergem la Ierusalim. [iv][8]
Îndeosebi o omilie
atribuita Sf. Efrem Sirul ne ofera o viziune care se ridica la înaltimea
evenimentului. Pentru ortodoxia si frumusetea marturiei sale de credinta, o
redam în extenso: “Oamenii despre care El spune ca nu vor gusta moartea
înainte de a vedea chipul venirii Sale sunt cei pe care El i-a luat cu Sine
pentru a urca pe Munte si carora le-a aratat cum va veni în ziua de apoi, în
slava Sa dumnezeiasca si în trupul Sau omenesc. El i-a luat cu Sine pe Munte
pentru a le arata ca El este Fiul, si al Carui Parinte este.
Atunci când El i-a
întrebat: “Cine zic oamenii ca sunt Eu, Fiul Omului? Iar ei au raspuns:
Unii, Ioan Botezatorul; altii, Ilie; altii, Ieremia sau unul dintre prooroci”
(Mat. 16, 13-14). Iata pentru ce El i-a luat pe Munte. El le-a aratat ca nu
este Eremia, ci Cel Care îl sfintise si îl rânduise pe Eremia înca din
pântecele mamei sale (Eremia 1, 5); ca nu este unul dintre prooroci, ci Domnul
proorocilor, Cel Care i-a trimis pe ei toti. El le-a mai aratat ca este
facatorul cerului si al pamântului, Domnul celor vii si celor morti. În
sfârsit, El a poruncit cerului aducându-l pe Ilie; a poruncit pamântului si l-a
înviat pe Moise.
El i-a luat cu Sine
pe Munte pentru a le arata ca este Fiul lui Dumnezeu, nascut din Tatal înainte
de toti vecii, si în vremea aceea întrupat din Fecioara Maria.
El i-a luat cu Sine
pe Munte pentru a le arata slava Dumnezeirii Sale si a le face cunoscut ca este
Mântuitorul lui Israel, asa cum El aratase prin prooroci. El a voit sa faca în
asa fel încât ei sa nu se sminteasca la vederea patimilor Sale luate de buna
voie pe care avea sa le îndure pentru noi în firea Sa omeneasca. Ei Îl
cunosteau, într-adevar, ca Om, dar nu stiau ca era Dumnezeu; Îl cunosteau ca
Fiu al Mariei, ca Om traind cu ei în lume, dar pe Munte El le-a aratat ca era
Fiul lui Dumnezeu, si Dumnezeu însusi.
Ei Îl vazusera
mâncând si bând, lucrând si odihnindu-se, atipind si dormind, îndurând teama
pâna la stropi de sudoare, toate lucruri ce nu pareau de fel potrivite firii
Lui dumnezeiesti, ci doar omenescului Sau. Iata de ce El i-a luat pe munte,
pentru ca Tatal sa-L numeasca Fiul Sau si le-a aratat ca era cu adevarat Fiul
Sau si Dumnezeu.
I-a luat pe munte si
le-a aratat Împaratia Sa mai înainte de a îndura patimile, puterea Sa înaintea
mortii Sale, slava Sa înaintea batjocurilor si marirea Sa înaintea rusinii.
Astfel, atunci când El avea sa fie prins si rastignit de catre evrei, Apostolii
Sai aveau sa stie ca n-o îngaduise din slabiciune ci de buna voie, pentru
mântuirea lumii.
El i-a luat pe munte
si le-a aratat, înaintea Învierii Sale, slava Dumnezeirii Sale; astfel, atunci
când El avea sa învie din morti în slava firii Sale dumnezeiesti, ei vor
recunoaste ca El nu primise aceasta slava ca rasplata pentru suferinta Sa, ca
si când ar fi avut nevoie, ci ca o avusese din veci, alaturi de Tatal si
împreuna cu Tatal, dupa cum o spune chiar El în ajunul patimilor luate de buna
voie: «Si acum, preaslaveste-Ma Tu, Parinte, la Tine Însuti, cu slava pe
care am avut-o la Tine mai înainte de a fi lumea»“ (In. 17, 5). [v][9]
În acelasi duh,
parintele Staniloae comenteaza: “Schimbarea la Fata a lui Hristos pe Tabor
le dadea Apostolilor dovada anticipata a Învierii si Dumnezeirii Sale si a
mântuirii tuturor celor ce vor crede în El, spre a le confirma marturia lor
data Lui prin Petru la Cezareea lui Filipi, ca El este Hristosul, Fiul lui
Dumnezeu, confirmare cu atât mai necesara cu cât, dupa acea marturisire a lui
Petru, Hristos le vorbise despre moartea ce o va avea de îndurat, dar din care
va învia, ceea ce le produsese Apostolilor o sminteala de natura sa le
slabeasca marturia data despre dumnezeirea Sa. Hristos le arata astfel ca,
între dumnezeirea Sa si jertfa Sa ca om pentru oameni, nu e o contrazicere, ci
ca tocmai prin aceasta jertfa se va arata marirea iubirii Sale dumnezeiesti. Cu
cât e mai înalt Dumnezeu, cu atât e în stare de o mai mare smerire din iubire
pentru oameni.
Necontrazicerea între
marirea Sa dumnezeiasca si smerirea Sa prin întrupare si jertfa Sa ca om, o
arata Hristos si în faptul stralucirii ce o va da umanitatii Sale prin aceasta
smerire, care a mers pâna la jertfa.
Umanitatea Lui va deveni,
prin jertfa, mediu al luminii dumnezeiesti, stralucitoare, prin fata Lui ca
soarele, prin vesmintele Lui ca zapada. E o lumina care, desi se arata prin
fata omeneasca materiala, are totusi un caracter spiritual, asa cum se arata
lumina bunatatii pe fata omului si cu deosebire în nimbul sfintilor.” [vi][10]
Ceea ce ne sugereaza
Parintele Staniloae si trebuie relevat teologic în manifestarea slavei de pe
Tabor este ceea ce am subliniat si mai înainte, lucrul sacru al iconomiei
divine. Slava lui Dumnezeu s-a aratat pentru ucenici si pentru noi toti, s-a
aratat slava lui Hristos “vizibil” - slava pe care o avea în
Sine, o purta neîncetat, si pe care o comunica iconomic, mai ales prin Cruce si
Înviere.
Sfântul Ioan
Damaschin ofera în acest sens o marturie limpede a sfintei Traditii: “Iisus
Hristos, pe Muntele Taborului, luându-i cu Sine pe cei ce se distingeau
printr-o culme a virtutilor, le-a aparut schimbat la fata. În fata ucenicilor
Sai este schimbat la fata Cel Care este întotdeauna plin de slava si stralucind
de lumina Dumnezeirii. Caci, fiind nascut din veci; si nu dupa aceea a luat
fiinta, si slava. Din Tatal, într-adevar, El Îsi are obârsia, dar fara început
si în afara timpului, El Care are, cu adevarat, splendoarea slavei si întrupat
El este Acelasi, El Care ramâne în lumina dumnezeiasca... El S-a schimbat la
fata, asadar, nu luând ceea ce nu era, ci aratând ucenicilor Sai ceea ce era,
deschizându-le ochii si, din orbi precum erau, facându-i vazatori. Asta
înseamna: «El se schimba la fata în fata lor». Caci, ramânând El însusi în
identitatea Sa, El Se arata acum ucenicilor sub un alt aspect decât cel sub
care Se aratase mai înainte.” [vii][11]
Cosma de Ierusalim,
în consens cu traditia Bisericii, afirma ca printr-un imn actualizarea acestei
slave vesnice de pe Tabor: “Pentru a confirma iconomia slavei Tale,
Hristoase Dumnezeule, ai stralucit pe Tabor asa precum esti din veci si precum
Te înalti deasupra norilor.” [viii][12]
Din aceasta slava
divina, necreata, Hristos îi învredniceste si pe Apostoli sa se împartaseasca,
luminându-i si purtându-i catre preaslavirea luminii vesnice.
???
Si, în acelasi timp,
de neomis, îndeosebi în ce priveste Traditia Rasariteana, Lumina care a
stralucit din El, de pe fata Lui, peste ucenici, iluminându-i, îndumnezeindu-i
si pe ei, era Lumina divina din eternitatea slavei lui Dumnezeu. Din Traditia
rasariteana aducem aici marturia, mai întâi din acelasi Cosma de Ierusalim:
???
Acelasi Cosma de
Ierusalim arata în acest sens: “Atunci când Firea Ta neschimbatoare s-a
amestecat cu firea noastra omeneasca, ea a stralucit inefabil, revelând
ucenicilor firea Dumnezeirii care îi e asemanatoare, fiind nemateriala” [ix][13].
Invocam aici, odata
mai mult, marturia teologului Luminii necreate, Sfântul Grigorie Palama: Pe
Tabor “Hristos nu a manifestat o alta stralucire decât cea pe care o avea
deja în chip nevazut. El avea, ascunsa în carnea Sa, stralucirea firii
Dumnezeiesti ” [x][14].
Iar, într-una din
omiliile despre Transfigurarea Domnului, Sfântul Grigorie teologhiseste: “Or,
în vreme ce Se ruga, El stralucea astfel si raspândea aceasta Lumina tainica
acelora dintre ucenici pe care îi alesese, în prezenta celor mai mari dintre
profeti, pentru a arata ca rugaciunea e cea care dobândeste aceasta fericita
contemplare, si pentru ca noi sa aflam
ca apropiindu-ne de Dumnezeu prin virtuti si unindu-ne cu El prin Duh putem
dobândi vederea acestei straluciri ” [xi][15]; si explica: “Domnul nostru Iisus
Hristos avea în El însusi aceasta stralucire; de aceea El însusi nu avea nevoie
sa se roage pentru a face sa straluceasca trupul Sau de dumnezeiasca Lumina,
dar arata în ce chip va fi daruita Sfintilor stralucirea lui Dumnezeu si cum o
vor vedea ei. Într-adevar, «atunci cei drepti vor straluci ca soarele în
Împaratia Tatalui lor» (Mt. 13, 43). Astfel, o data deveniti în întregime
dumnezeiasca Lumina, si ca niste lastari ai Luminii dumnezeiesti, ei Îl vor
vedea pe Hristos stralucind negrait, în chip dumnezeiesc si tainic, El a Carui
slava, iesind în chip firesc din Dumnezeirea Sa, s-a aratat pe Tabor aidoma
împartasita de Trupul Sau, din pricina unirii ipostatice. Asadar, si datorita
unei asemenea Lumini Chipul Sau stralucea asemenea soarelui ” [xii][16].
Si, se întelege, în
aceasta unire ipostatica, Dumnezeu Cuvântul face sa treaca, în chip pascal, în
Duhul Sfânt, firea Sa omeneasca prin Cruce si moartea despre care vorbea cu
Moise si Ilie, sus, pe Tabor. Si, în acelasi timp, El pregusta Învierea pe care
o descopera ucenicilor ca marturie a Dumnezeirii Sale; o marturie vie,
împartasita, a Slavei dumnezeiesti fara care Apostolii nu L-ar fi putut
cotempla în Slava. Sfântul Grigorie Palama întareste: “Aceasta Lumina este
deci cea a Dumnezeirii, si ea este necreata.” Atunci când Hristos S-a
schimbat la Fata, spun teologii, “nu a dobândit ceva ce nu avea, ci aratându-Se
ucenicilor asa cum era, deschizându-le ochii si facându-se vazut acestor
orbi".[xiii][17]
Trebuie observat ca
finalul evenimentului este tot atât de semnificativ. Dupa mesajul Parintelui
ceresc: “Acesta este Fiul Meu cel iubit, pe Acesta sa-L scultati”
(Mc. 9, 7), Evanghelia adauga: “Si deodata, privind ei împrejur, n-au
mai vazut pe nmeni decât pe Iisus, singur cu ei” (Mc. 9, 8). Iisus singur.
Apostolii primisera mesajul: certitudinea ca Iisus este Mesia, Fiul, Trimisul
Tatalui ceresc în istorie. Pe Tabor ei se gaseau în meta-istorie, cea care da,
prin Revelatie, sensul istoriei.
Începând de acum, în
chip vizibil, în El este destinul comun: al Lui si al Apostolilor; al tuturor
oamenilor si al creatiei. El Singur, dar ca Trimis al Tatalui în Duhul
Sfânt, El concret, personal, ca Unicul devenit Om din Treime, este “Calea,
Adevarul si Viata” (Ioan 14, 6) lumii. Si anume, Calea catre viata,
catre Înviere. Caci, “coborându-se ei din munte, le-a poruncit ca nimanui sa
nu spuna cele ce vazusera, decât numai când Fiul Omului va învia din morti. Iar
ei au tinut cuvântul, întrebându-se între ei: Ce înseamna a învia din morti?”
(Mc. 9, 9-10). Tema esentiala în constiinta lor devine acum Învierea. Mai
precis, legatura între Rastignire, moarte si Înviere, si - dupa evenimentul la
care participasera - unitatea de acum înainte de nedesfacut între Transfigurare
si Înviere; Transfigurarea ca usa si cale de acces catre întelegerea Învierii.
Pentru luminarea
acestei taine a Taborului, asa cum observa Sf. Grigore Palama, Iisus le-a
deschis ochii, “vederea duhovniceasca”. Iar prin ei, si prin actele divine care
s-au succedat, aceasta deschidere, luminare duhovniceasca, va deveni o conditie
fundamentala a interpretarii Scripturii, Traditiei, Istoriei - o exigenta si
conditie esentiala a vietii Bisericii, chemata la pregatirea proniatoare a
Transfigurarii naturii, a creatiei, în sânul istoriei.
Transfigurarea
naturii
Ceea ce ne apare mai
semnificativ în Transfigurarea Domnului, odata cu caracterul sau iconomic, este
si faptul ca evenimentul are loc înaintea Crucii, Mortii si Învierii
Mântuitorului, ca o anticipare, pregatire, sublimare a acestor acte sacre.
Dar atunci, savârsita
pentru noi si în aceasta relatie cu moartea si Învierea lui Hristos, Transfigurarea
este un dar oferit naturii noastre, creatiei si, tot în relatie, desigur, cu
moartea si Învierea noastra.
În acest sens,
iluminarea savârsita în spiritul Sfântului Apostol Petru este revelatoare. În a
doua Epistola, am zice - în ajunul trecerii lui pe tarmul celalalt, cel al
vesniciei - Apostolul, vestind celor ce “au dobândit o credinta de acelasi
pret” (2 Petru 1,1) si stiind, precum afirma, “ca degraba voi lepada
cortul acesta, precum mi-a aratat Domnul nostru Iisus Hristos” (1,14),
evoca tocmai acest eveniment si act al Transfigurarii. Sfîntul Petru
precizeaza: “V-am adus la cunostinta puterea Domnului Iisus Hristos si
venirea Lui nu luându-ne dupa basme mestesugite, ci vazând slava Lui cu ochii
nostri. Caci El a primit de la Dumnezeu-Tatal cinste si slava atunci când, din
înaltimea slavei, un glas ca acesta a venit catre El: Acesta este Fiul Meu cel
iubit, întru Care bine am voit. Si acest glas noi l-am auzit, pogorându-se din
cer, pe când eram cu Domnul în muntele cel sfânt. Avem astfel întarirea
cuvântului proorocesc, la care bine faceti luând aminte, ca la o faclie ce
straluceste în loc întunecos, pâna când se va lumina de ziua si Luceafarul va
rasari în inimile voastre” (vers. 16-19). Apostolul vede, aplica si
traieste Transfigurarea în propria lui viata. El dezvaluie lumina si puterea
Taborului pe care a contemplat-o cu ochii lui, prin care s-a facut haric “partas
dumnezeiestii firi “ (v. 4) - subliniem aceasta sintagma - “sa va
faceti partasi dumnezeiestii firi” - îndemn si marturie unica, precum
se stie, în revelatia biblica, prin care el da întelesul cel mai adânc al
Taborului si face din Schimbarea la Fata o lege si dimensiune capitala a vietii
noastre crestine.
Astfel, experienta si
marturia aceasta a Apostolului este de o însemnatate cruciala pentru constiinta
crestina si umana în general.
Mai mult, întrucât
moartea si Învierea Domnului s-au petrecut la interval minim, divin calculat,
dupa Transfigurarea Sa, anume când “a sosit ceasul”, iar moartea si învierea
noastra, a trupurilor, se savârsesc în alte conditii, determinate eshatologic,
transfigurarea noastra, a fapturii, ni se reveleaza ca o vocatie si drept cel
mai actual act al conditiei noastre.
Se întelege, mai
întâi transfigurarea naturii, a persoanei umane. S-a observat, ucenicii erau
înspaimântati de vestirea mortii Domnului, si Mântuitorul i-a scos din aceasta
stare prin Transfigurare si participarea lor la slava Sa.
E de la sine înteles
ca în Biserica, în viata crestina, tot prin puterea Transfigurarii transformam
spectrul mortii, ca si al judecatii însasi. În acest duh, troparul sarbatorii
invoca harul Dumnezeirii: “Schimbatu-Te-ai la Fata în munte, Hristoase
Dumnezeule, aratând ucenicilor Tai slava Ta, pe cât li se putea. Straluceasca
si noua, pacatosilor, lumina Ta cea pururea fiitoare, pentru rugaciunile
Nascatoarei de Dumnezeu, datatorule de lumina, slava Tie”.[xiv][18] De altfel, acesta este întelesul
catre care ne conduce Revelatia biblica.
Aceasta lumina a
Transfigurarii o împartaseste Hristos prin Biserica, acum si aici, prin cuvântul
Evangheliei si prin Sfintele Sale Taine. Daca în Evanghelia dupa Ioan nu a mai
fost repetat actul Transfigurarii, fiind prezent în toate cele trei Evanghelii
sinoptice, se poate spune ca avem aici o exegeza a ei raportata direct la viata
noastra. Într-o asemenea perspectiva trebuie sa vedem cuvântul Mântuitorului: ”Adevarat,
adevarat zic voua: Cel ce asculta cuvântul Meu si crede în Cel ce M-a trimis
are viata vesnica si la judecata nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viata.
Adevarat, adevarat zic voua, ca vine ceasul si acum este, când mortii vor auzi
glasul Fiului lui Dumnezeu si cei ce vor auzi vor învia. Caci, precum Tatal are
viata în Sine, asa I-a dat si Fiului sa aiba viata în Sine (Ioan 5, 24-26).
Precum se observa,
timpul este la prezent: “asculta, crede, are, vine, este”. Si iarasi:
”vine vremea si acum este, când mortii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu si
care vor auzi vor fi vii.” E de la sine înteles ca este vorba de învierea
din moartea spirituala produsa de pacat; nu de moartea fizica, trupeasca; de
asemenea, de învierea spirituala de aici si de acum, nu de învierea
trupurilor (a celor din cimitire) si de Judecata Universala, despre care
Mântuitorul vorbeste mai jos, când spune: “vine ceasul în care toti cei
din morminte vor auzi glasul Lui; Si vor iesi cei care au facut cele bune, spre
învierea vietii, iar cei care au facut cele rele, spre învierea judecatii “
(Ioan 5, 28-29).
Stim ca exista doua
morti si doua învieri. Dumnezeu i-a poruncit si l-a prevenit pe Adam: “Iar
din pomul cunostintei binelui si raului sa nu manânci, caci, în ziua în care
vei mânca din el, vei muri negresit!” (Fac. 2, 17).
Constiinta crestina
s-a întrebat: A murit Adam în ziua în care a pacatuit? Trupeste n-a murit
atunci. Dar spiritual, atunci a murit, prin neascultarea poruncii lui Dumnezeu
si consimtamântul cu duhul la unirea cu cele muritoare. În duh este începutul
si al vietii si al mortii. În acest înteles tâlcuieste Sf. Grigore Palama: “Domnul
numeste morti pe cei ce traiesc în desertaciunea acestei lumi; El nu i-a
îngaduit ucenicului care Îi cerea sa-l lase sa-si înmormânteze tatal, ci i-a
spus sa lase mortii (dupa duh) sa-si îngroape mortii (dupa trup). Domnul
numeste deci morti pe cei ce traiesc trupeste, dar al caror suflet e deja mort;
despartirea sufletului de trup este moartea trupului, iar despartirea
sufletului de Dumnezeu este moartea sufletului; adevarata moarte este deci cea
a sufletului. Dumnezeu vorbea despre aceasta moarte atunci când i-a spus lui
Adam, aflat înca în Rai: În ziua în care vei mânca din rodul pomului oprit, cu
moarte vei muri. Din clipa caderii, sufletul lui Adam, despartit de Dumnezeu, a
murit, desi Adam a mai trait, trupeste, pâna la vârsta de noua sute treizeci de
ani” [xv][19].
Atunci, asa precum
este o moarte în amândoua sensurile: a sufletelor si a trupurilor, la fel
exista si doua învieri: a sufletelor si a trupurilor. Sfântul Macarie da ca un
fel de marturie a experientei duhovnicesti: “Învierea sufletelor moarte se
produce înca de acum; dar învierea trupurilor nu se va petrece decât în ziua de
apoi.” [xvi][20]
Cu certitudine,
învierea sufletelor de aici si acum este capitala si decisiva. Nu putem omite
faptul de adânca semnificatie: “Dumnezeu n-a facut moartea si nu se bucura
de pieirea celor vii” (Întelepciunea lui Solomon 1, 13). - Pentru ca “plata
pacatului este moartea” (Rom. 6, 23). Hristos a gustat moartea “ca sa
surpe prin moartea Sa pe cel ce are stapânirea mortii, adica pe diavolul” (Evr.
2, 14).
Dar Dumnezeu, Care
poate scoate binele chiar si din rau, spre pilda ca în cazul dreptului Iosif (Fac.
50, 18-20), a îngaduit moartea, precum învata Biserica, si “pentru ca
raul sa nu ramâna nemuritor.” Exprimam
acest adevar profund în rugaciunea de dezlegare pentru cei morti: “Dar,
pentru ca rautatea sa nu ramâna nemuritoare, din iubire de oameni ai poruncit
ca amestecul acesta, negraita legatura dintre trup si suflet, sa se taie, sa se
desfaca, Dumnezeule al parintilor nostri. Asa încât sufletul sa mearga acolo de
unde si fiinta si-a luat [xvii][21], pâna la învierea cea de obste, iar trupul sa se întoarca întru acelea din care
a si fost alcatuit.”
Or, aici se pune
întrebarea fundamentala: în moartea fizica, trupeasca, moare deplin si
definitiv raul? Existenta iadului demonstreaza ca în moartea fizica nu este
desfiintat raul. Atunci, el trebuie desfiintat în duh, ”aici si acum”,
mai înainte de moartea fizica. Atunci, odata mai mult, ni se descopera
însemnatatea extraordinara a Transfigurarii Domnului pentru ucenici, înainte de
Crucea si moartea Sa, si însemnatatea Transfigurarii, a sarbatorii Schimbarii
la Fata, în viata Bisericii. În pericopa Apostolului pe care o citim în slujba
Botezului, îl auzim pe Sfântul Pavel rostind: “Socotiti-va ca sunteti morti
pacatului, dar vii pentru Dumnezeu în Hristos Iisus Domnul nostru” (Rom. 6, 11).
- Omorârea în duh, acum si aici, a pacatului este reala moarte a rautatii, mai
adânca decât moartea fizica. Si învierea de aici, spirituala, este începutul si
adevarata înviere. În acest înteles luminos si revelator, Sfântul Macarie,
tâlcuind viziunea descrisa de Profetul Ezechiel (1, 1-20), se adreseaza
sufletului credincios: “Daca ai devenit tron al lui Dumnezeu, daca Împaratul
ceresc te conduce, daca sufletul tau a devenit ochi duhovnicesc si lumina, daca
te-ai hranit din aceasta hrana duhovniceasca si ai baut apa vie, daca te-ai
învesmântat în vesmintele inefabilei Lumini, daca omul tau launtric s-a întarit
în cunoasterea si neclintirea acestora, atunci tu traiesti cu adevarat viata
vesnica si de acum sufletul tau odihneste în Dumnezeu” [xviii][22].
??? .... Acest fapt e
de o însemnatate capitala: transfigurarea naturii o înfaptuieste Iisus Hristos
în Duhul Sfânt, prin om; dar o înfaptuieste prin omul transfigurat. Altfel o
prihaneste, o polueaza.
Trebuie, de asemenea,
aratat ca aceasta arvuna duhovniceasca din lumina Transfigurarii nu priveste
doar sufletul, ci întreaga noastra fire: sufletul si trupul, acesta din urma în
menirea lui de a deveni “templu al Duhului Sfânt”. Întru aceasta darul
Taborului poate fi numit “o preînchipuire a Împaratiei lui Dumnezeu” [xix][23]
...???.... Tainele
Bisericii, Liturghia, rugaciunea lui Iisus, asceza si viata în Duhul lui
Hristos, toate poarta în ele nucleul Transfigurarii. Înca în ritualul Tainei
Botezului se aude chemarea Apostolului: “Considerati-va morti pacatului si
vii pentru Dumnezeu în Iisus Hristos” (Rom. 6, 11).
Iar în Liturghie si
în lucrarea Rugaciunii Inimii, credinciosul ortodox se împartaseste deopotriva
si din Taina Numelui lui Iisus, si din cea a Trupului si Sângelui Sau,
dobândind un gaj al Transfigurarii si Învierii. Taina euharistica “înseamna
a deveni salas Duhului Sfânt în vederea unirii cu Hristos”, sau - cum
marturisea Sfântul Serafim de Sarov - “telul vietii crestine este
dobândirea Duhului Sfânt”, a “Duhului vietii în IisusuHristos” (Rom.
8, 2).
S-a observat ca pe
Tabor întreaga Treime a participat, de altfel ca în orice act divin.
EXAPOSTILAIRE ?????
“Lumina Tatalui, O,
Cuvinte, în lumina am vazut pe Tabor lumina Care este Tatal si lumina Care este
Duhul luminând toata faptura”.
Si, întreaga creatie
participa si traieste, pregusta biruinta asupra mortii împreuna cu Hristos “cu
moartea pe moarte calcând”. “Pentru ce, asadar, pentru care învatatura
- se întreaba Andrei Criteanul - s-a savârsit Schimbarea la Fata?” Si
tot el raspunde: “Pentru a arata slava Dumnezeirii Sale, dar si frumusetea
în care, cu putin înainte mai în ascuns, iar acum în stralucire, El a
transformat aceasta fire care a auzit: «Tarâna esti, în tarâna te vei
întoarce».[xx][24] Este ceea ce sarbatorim astazi:
îndumnezeirea firii noastre, o schimbare în bine, iesirea si înaltarea din ceea
ce este dupa fire catre ceea ce este mai presus de fire”. ..........DE
UNDE E CITATUL ?????........... Sa simti Dumnezeirea coborând, îndumnezeind
faptura, învrednicind faptura de cunostinta vie a lui Dumnezeu, a prezentei Lui
în omul creat dupa Chipul Lui, si în vocatia nesfârsita a asemanarii cu El. Si,
de neomis, cunostinta, comuniune limpede exprimata, fara confuzie panteista: “Spunem
ca Îl cunoastem pe Dumnezeu prin energiile Sale - scrie Sfântul Vasile - dar
nu ne straduim sa ne apropiem de esenta însasi. Caci energiile Sale coboara
pâna la noi, dar esenta Sa ramâne de neatins”.[xxi][25] Energii care iradiaza, se raspândesc
asemenea luminii, fiind lumina, stralucind în persoana umana si cuprinzând
întreaga existenta din jur, transfigurând-o. Într-una din viziunile sublime ale
Sfântului Simion Noul Teolog citim: “Într-o zi, pe când se afla într-o
rugaciune adânca, iata ce vazu: în cugetul sau, vazduhul începu sa
straluceasca; fiind în chilia sa, i se parea ca se afla afara, la lumina zilei;
or, era noapte, în preajma ceasului întâi... Se scursera astfel mai multe
ceasuri: sfântul, în picioare, nu contenea sa-L preamareasca pe Dumnezeu în
cântari de slava, fara nici o abatere; el privea slava care îl înconjura,
fericirea de care se bucura Sfintii în sânul vesniciei... În aceasta vreme, cu acelasi glas ca mai înainte,
lumina îi vorbi din nou, spunând: «Asa vor fi, dupa învierea din veacul viitor,
toti sfintii, învesmântati netrupeste în trupuri duhovnicesti, mai usoare, mai
subtile, mai mult facute sa se înalte, ori mai dense, mai grele, mai atrase
spre pamânt; prin aceasta se vor deosebi locul si rangul apropierii de Dumnezeu
pentru fiecare.»” [xxii][26]
Ni se comunica aici
una din cele mai exemplare viziuni si experiente duhovnicesti. Ceea ce este
atât de puternic revelator e tocmai ce sugeram mai sus, stralucirea,
raspândirea în jur a luminii divine în persoana harismatica, participarea
creatiei, a materiei: pe Tabor s-au revelat, transfigurati nu doar Mântuitorul
si vesmintele Lui, Apostolii Sai, chipurile si întreaga lor faptura, ci si
vazduhul din jurul lor. Troparul sarbatorii ne încredinteaza: “Lumina a
Tatalui, Cuvinte, în lumina am vazut pe Tabor lumina care este Tatal si lumina care
este Duhul luminând toata faptura”.
Astazi stiinta,
fizica îndeosebi, întâmpina prin descoperirile ei semnele spiritualizarii:
“Materia vibreaza si ea - afirma teoria lui Louis de Broglie - ea împrumuta
stralucirea luminii, transparenta ei uneori lasând sa se întrevada multe
planuri dincolo de realitatea imediata. Ea devine un receptacol activ al
transcendentei, asa cum spune Sfântul Maxim Marturisitorul: «Dumnezeu a
zidit lumea vazuta si lumea nevazuta, asadar a facut sufletul si trupul. Daca
lumea vazuta e atât de frumoasa, cu atât mai mult va fi cea nevazuta. Iar daca
aceea este mai frumoasa si mai buna decât aceasta, cu cât mai mult le va depasi
pe amândoua Cel Care le-a creat?» [xxiii][27].
Transformarea
naturii, a materiei, a devenit o realitate prezenta. Mai mult, e sesizata chiar
de necredinciosi sursa, mobilul adânc care pune în miscare aceasta dinamica a
tehnicii zilelor noastre. “Un filosof ateu precum Kojev stabileste o legatura
între nasterea tehnicilor moderne si credinta în învierea trupurilor întemeiata
pe respectul pentru «materialul» vietii... în numele unei credinte
instalate în istorie. Crestinismul, potrivit lui, a respins orice optiune
pentru o istorie supusa fatalitatii si distrugerii”.[xxiv][28]
Dar tocmai de
distrugere trebuie astazi ferita natura, creatia. De o altfel de distrugere
decât acelea de care vorbesc unele apocalipse fataliste. Ceea ce a creat
Dumnezeu nu poate fi distrus. Dumnezeu iubeste opera Sa si n-a menit-o
distrugerii. “Caci darurile si chemarea lui Dumnezeu nu se pot lua înapoi”
(Rom. 11, 29). Dar noi putem polua atât natura în mijlocul careia traim,
cât si pe noi însine.
De aceea este o
relatie adânca, de nedesfacut, între transfigurarea omului prin Hristos în
Duhul Sfânt, si transfigurarea naturii. Nicolae Berdiaev atrage atentia asupra
angajamentului spiritual al omului: “Tehnica cere forta spiritului, pentru ca
omul sa nu fie nimicit”.[xxv][29]
Transformarea naturii
nu se poate împlini autentic decât în lumina iubirii «che move il sol’ e
l’altre stelle». Citind acest vers al lui Dante, Olivier Clément
reflecteaza adânc: “Iubirea creaza lumea, Hristos a transfigurat în chip
tainic universul. Acest Cosmos reîntregit, recreat, iluminat, ne este daruit în
Tainele Bisericii. El este înradacinarea noastra neclintita, nu doar cereasca,
ci si pamânteasca, pamântul nostru ceresc si cerul nostru pamântesc, izvorul
unei gândiri euharistice singura în stare sa stapâneasca revolutia
tehnologica”.[xxvi][30]
Dar, în
transfigurarea naturii, o misiune particulara are arta. Daca lumina divina a
Transfigurarii nu numai patrunde ci si înnoieste creatia, arta are menirea de a
participa la aceasta înnoire. Mircea Eliade vede în telul tuturor artelor o
revelatie. Simtim adesea în arta, în literatura, în muzica, pictura sau
sculptura, înca ecouri ale Paradisului pierdut. Un teolog, gânditor si poet
român, Nichifor Crainic, a scris chiar despre aceasta tema o carte, care l-a si
consacrat: Nostalgia Paradisului .
Vorbind despre Bach,
Emil Cioran spune de asemenea, privind muzica: “Umanitatea n-a cunoscut alt
geniu care sa fi prezentat cu mai mult patos drama caderii în timp si nostalgia
Paradisului pierdut. Evolutiile muzicii sale îti dau o senzatie grandioasa de
ascensiune în spirala spre ceruri. Cu Bach ne simtim la poarta Paradisului,
niciodata în el.” [xxvii][31]
În Paradisul pierdut
nu acesta ramâne doar referinta noastra originara. Odata cu viziunea mesianica
a Vechiului Testament, chiar dupa Cadere, cu Proto-Evanghelia, constiinta umana
se îndreapta spre un nou Paradis, în Hristos. Învierea, Înaltarea, Cinzecimea
deschid sensul creatiei, al istoriei, si deci al artei, spre un cer nou si un
pamânt nou, spre un nou Paradis. Iar Transfigurarea este sursa de inspiratie
care însufleteste spiritul.
Arta, în toate
expresiile ei - cuvântul, melosul, imaginea - nu se poate inspira autentic
decât din Lumina Taborului, din frumusetea lui Hristos care a stralucit în
mijlocul Profetilor, Apostolilor, a Creatiei însasi.
Transfigurarea este
menirea artei; numai prin lumina ei poate transfigura lumea si o poate scoate
din formele, expresiile degradate pâna la satanism care, în loc sa
transfigureze, desfigureaza lumea.
Împreuna cu Liturghia
si în cultul divin, care oglindeste cerul pe pamânt, precum s-a zis, creatia
artistica si cultura însasi trebuie sa-si redescopere radacinile sacre. Cultura
s-a nascut si trebuie sa renasca din cultul divin, sa se inspire din el, poezia
din poezia sacra a Psalmilor, Liturghiei, a Imnelor Liturgice.
Lumina sfintitoare a
Transfigurarii e simtita ca o energie vie, supranaturala, biruitoare, într-unul
din poemele lui Daniel Turcea (1945-1979):
lumina, acum
Lumina, acum /
apara-ma de mine însumi / apropie-te / lumina, sfinteste / tarâna si gândul /
nu eu / ci tu / traieste în mine / neînvinsa”. [xxviii][32]
O asemenea lumina
coboara, patrunde prin cuvântul rugaciunii lui Iisus, daruindu-i pacea
sofianica, isihia inimii - lacas al Dumnezeirii:
Stravezime
“Câta odihna / în
suflet pogoramânt / sofianic / strain, luminând / aproape cuvânt, aproape
ningere / numai taina si numai dar / nevazut / deasupra adâncului inimii / fara
sa stiu / fara sa pot întelege” [xxix][33].
Îi da totodata si sa
preguste, sa se împartaseasca din harul celei de a opta zi a Învierii: Etern Acum
“Ziua a opta / fara sfârsit
/ pogorându-se acum / potirul se-aprinde ! / ce nu vad / ce nu traiesc / ce nu
stiu / e viata / ce nu vad / e lumina / lânga ochii mei / lânga buzele mele /
si sub pleoape / acum !” [xxx][34].
Cu aceeasi deschidere
a sensibilitatii spirituale, a sensibilitatii duhovnicesti, traieste si poeta,
din aceeasi generatie, Christina Crâsmariu Craciunescu (1956-1994), contemplând
taboric existenta:
Teofanie
“În flori, în roade,
în culori / în orice miscare vazuta, învaluita / acelasi semn, aceeasi cale /
un salas / un înteles: / Lumina / Lina / Îndumnezeitoare” [xxxi][35].
Iar pentru poetul
isihast V. Voiculescu, în iubirea Fiului lui Dumnezeu el Îi traieste prezenta,
ascultându-I chemarea:
“Oricând
gândesti la Mine cu iubire
E-o clipa din a doua Mea venire.”
Ne îngaduim sa oferim
o legatura intima, harica, între rugaciunea de binecuvântare si cea de
încheiere a Sfintei Liturghii prin care se invoca textul Sfântului Iacob: “Toata
darea de pret si tot darul desavârsit de sus este, de la Parintele luminilor”,
si poemul poetului român V. Voiculescu
...................................
NEBUNUL ..................................................
În orizontul muzicii
privirea ne este atrasa, cucerita, de o “renastere a cântarii vechi rusesti
consemnate printr-o semiografie speciala, care este definita drept manifestarea
cea mai înalta a spiritului într-un sunet.” Asa cum o explica L.V. Siskina,
conferentiar la Academia Teologica din Moscova: la temeiul cântarii semiografice
sta învatatura patristica despre cele doua firi ale sunetului muzical, despre
sunetele pamântesti si ceresti, învatatura care porneste din cele doua cai ale
vietii: una care duce în afara, spre lume, iar cealalta ducând în interior,
spre Dumnezeu.
Calea spre afara
genereaza un sunet pamântesc, trupesc, iar calea spre launtru genereaza sunetul
duhovnicesc, ceresc. Telul sunetului pamântesc este placerea estetica, telul
sunetului spiritual este mântuirea sufletului si preaslavirea lui Dumnezeu...
Drept cheie pentru întelegerea deosebirii dintre aceste doua cai sunt citate
cuvintele Fericitului Ieronim: “Dumnezeu trebuie laudat nu cu glasul, ci cu
inima.” Iar drept scop, finalitate, se afirma: “A cânta cu inima
înseamna a însufleti sunetul cu sonoritate cereasca.” [xxxii][36]
Mentionam ca în
Biserica Ortodoxa Româna, înca din timpul Patriarhului Iustinian († 1977), s-a
introdus cântarea omofona, psaltica. Iar în prezent au luat fiinta grupuri
corale omofone sau pe mai multe voci, care se raspândesc îndeosebi în orasele
universitare sau cu Seminarii Teologice ale tarii.
O misiune
transfiguratoare deosebita revine icoanei. Simbioza între Teologia Luminii
necreate, careia Sfântul Grigore Palama i-a dat o marturie decisiva, si
renasterea icoanei ortodoxe, este cunoscuta. Putem pune semn de analogie, asa
precum în muzica sunetul ceresc din adâncul inimii lumineaza sunetul exterior,
la fel lumina divina necreata lumineaza fondul icoanei. Precum se stie, în
pictura traditionala ortodoxa se manifesta în mod evident deschiderea cerului
spre lume, prin ceea ce numim “perspectiva inversa”, în care întreaga miscare a
ansamblului pictural este orientata catre privitor. Fondul auriu semnifica
harul divin, ilumineaza si proiecteaza spre noi chipul sfintelor persoane,
îmbratisând lumea, participând la bucuria ei, la aspiratiile ei, la durerile
ei. Psalmistul exprima sugestiv aceasta experienta spirituala: “Desteapta
puterea Ta si vino sa ne mântuiesti pe noi. Dumnezeule, întoarce-ne pe noi si
arata fata Ta si ne vom mântui!” (Ps. 79, 3-4).
André Borrely
explica, în acelasi duh, referindu-se la icoana rusa: “Ea nu primeste lumina
din afara. Ea este cea care radiaza. Cum ar putea fi altfel, de vreme ce
Hristos este Lumina lumii? Întrega arta a icoanei este modelata de aspiratia pe
care omul o poarta în adâncul lui, pe care doar Sfânta Treime îl poate împlini,
si care se exprima prin cuvântul Bisericii din slujba zilei de Marti din
Saptamâna Mare: «Dupa ce m-ai împodobit cu vesmântul slavei frumusetii Tale,
fa-ma partas stralucitor Împaratiei Tale»”. [xxxiii][37]
Putem face aici
referire, spre ilustrare, la icoana Schimbarii la Fata, opera a lui Teofan
Grecul, iar din noua pictura ecleziala româneasca, la doua icoane - Buna
Vestire si Apocalipsa Sfântului Ioan, opere ale pictorului contemporan
Sorin Dumitrescu.
Marturie a
interiorului care se reveleaza ne ofera, în spiritualitatea noastra româneasca,
opera sculpturala a lui Constantin Brâncusi, pe care Micul Larousse îl
caracterizeaza astfel: “El si-a redus operele la efecte pure de materie, de
volume si ritmuri”.
Într-adevar,
sculptura lui Brâncusi este spiritualizata prin vocatie. “Copil fiind - marturiseste
el - îmi faceam o idee înalta despre misiunea de lumina a sculpturii. I-am
vazut pe tatal meu si pe bunicul meu postind si rugându-se înainte de a ciopli
lemnul cu barda pentru a face din el cruci, pentru a-l scrijeli cu dalta, ca sa
dea la iveala pe blana un trup rastignit ori aripi de înger.”
Mai târziu,
aflându-se într-o manastire din Oltenia, Tismana, contemplând fresca ce o
înfatisa pe Maica Domnului în întâlnirea cu Sfânta Elisabeta care îi arata ca
va avea un Fiu, el reflecteaza: “...parea sa poarte în ea tot viitorul; am avut
atunci întâia presimtire: cele mai frumoase dintre lucruri sunt cele ce privesc
spre viitor.” Se întelege, spiritul lui se misca sub impulsul necuprinsului
divin, unicul care poarta posibilitatea infinitului viitor, a nesfârsitei
înnoiri. Brâncusi a creat într-o asemenea viziune, mai precis, într-un suis al
spiritului, un “zbor” - cum spunea el. Explicându-si personal viziunea operei
sale Pasarea Maiastra, el exclama: “Eu nu creez pasari, ci
zboruri! Nu am cautat în toata viata mea decât esenta. Zborul, ce fericire!
Pasarea de Aur ... se zbate aprig... sa se înalte spre ceruri.”
Sintagma inspirat aleasa: Pasarea de Aur - asemenea culorii harului.
Daca în icoana
Ortodoxa trupul, carnea se mistuie si chipul sfântului apare diafan
transfigurat pe fondul auriu al harului, Brâncusi se lupta si el, în sculptura,
cu materia polisata pâna la diafanie sa straluceasca, sa dea chip transfigurat
pietrei, fierului: “Mi-am lasat sculpturile sa se joace cu cerul si cu oamenii,
dovedind lumii ca este cu putinta o sculptura a focului.” Adaugam aici înca o
marturie de început: “Copil fiind, am visat totdeauna ca as fi voit sa zbor
printre arbori, spre ceruri... De 45 ani port nostalgia visului acestuia...
Iubesc tot ceea ce se înalta.” Pentru a ilustra o asemenea opera putem invoca
imagini înfatisând: Maiastra, Masa Tacerii, Poarta Sarutului (aflata
într-o prima forma în cimitirul Montparnasse din Paris) - simbolizând “viziunea
iubirii fara de moarte” si Coloana Infinitului, semnificând suisul, ca pe scara
lui Iacob, “spre a ma afla - cum spunea Brâncusi - foarte aproape de Dumnezeu:
nu-mi mai trebuie decât sa întind o mâna spre El”; sau, cum a fost definita de
un critic prin fericita sintagma: “Forma spirituala a lumii” (Dan
BOTTA).
De observat,
sculptura angajeaza cel mai deplin materia în spiritualizare, în transfigurare.
Pe lânga Brâncusi, socotim semnificativ sa evocam în eseul nostru “Relicvariile”
sculptorului român Laurentiu Mogosanu. În aceasta opera, artistul exprima
plastic relicve în 7 receptacole (simbolizând zilele creatiei), descoperite în
partea superioara, deci deschise luminii. Fiecare relicva transpune trupul uman
transfigurat, biruind legile firii, trecerea de la perisabilitate la
nestricaciune.
Pentru a încheia, vom
spune ca transfigurarea naturii, a creatiei, rod continuu al transfigurarii lui
Hristos, este raspunsul pe care Revelatia, Biserica, îl da tristetii si
degradarii tragice a cosmosului nostru secularizat. Dilema “marii alternative a
lumii secularizate: sau Dumnezeu, sau omul” [xxxiv][38] - nu poate primi decât o unica replica
posibila si mântuitoare: în loc de “ori Dumnezeu, ori omul”, - Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos.
Transfigurat si înviat: este chemarea omului, a crestinului, a transfigurarii
lui aici si acum, în Iisus Hristos.
[i][1]A. Schmemann,
L’Eucharistie, Sacrement du Royaume, trad. C. Andronikof, Paris, 1985,
p. 222.
[i][2]Jean Chrysostome, Homélies sur Saint Mathieu, LIV,
1, Ed. J. Bareille, XII, Paris, 1868, p. 396.
[i][3]Saint
Irenee de Lyon, Contre
les hérésies, Ed. du Cerf, Paris,
1985, p. 302.
[i][4]Op. cit., p. 397.
[i][5]Op. cit., p. 398.
[ii][6]Leon le
Grand, Sermons,
Tome IV, Sources Chrétiennes n°200, Editions du Cerf, Paris, 1973, pp.
60-61.
[iii][7]Joie de la Transfiguration (Bucuria
Schimbarii la Fata),
în Les Pčres d’Orient, Textes présentés par Dom Michel Conne,
Editions Abbaye de Bellefontaine, 1985, p. 83.
[iv][8]Georges Habra,
La Transfiguration, selon les Pčres grecs, Fontainebleau, 1974, p. 54.
[v][9]En: Joie de la Transfiguration,
d’aprčs les Pčres d’Orient, op. cit., pp. 99-101.
[vi][10]Dumitru Staniloae,
Iisus Hristos - lumina lumii si îndumnezeitorul omului, Ed. Anastasia,
Bucuresti, 1993, pp. 204-205.
[vii][11]Joie de la Transfiguration, d’aprčs
les Pčres d’Orient,
op. cit., p. 199.
[viii][12]Ibidem, p. 213.
[ix][13]Ibidem, p. 213.
[x][14]Ibidem, p. 245.
[xi][15]Ibidem, p. 244.
[xii][16]Ibidem, p. 245.
[xiii][17]Ibidem, p. 245.
[xiv][18]Troparul Schimbarii la Fata, Mineiul pe August, Ed.
Inst. Biblic si de Misiune al B.O.R., Bucuresti, 1989, p. 65.
[xv][19]Scrisoare catre Xenia Monahia, în: La Lumičre du Thabor,
n° 33, Fraternité Orthodoxe Saint Grégoire Palamas, Paris 1992, pp. 46-47.
[xvi][20]Les homélies spirituelles de Saint
Macaire - Le Saint-Esprit et le chrétien, Editions Abbaye de Bellefontaine, 1984, p. 303.
[xvii][21]Eccl. 12, 9
[xviii][22]Les Homélies spirituelles de Saint
Macarie, op. cit.,
p. 96.
[xix][23]cf. C. Andronikof, Le sens de la Liturgie, Cerf, Paris, 1988,
p. 263.
[xx][24]Fac. 3, 19.
[xxi][25]Á Amphiloque, Lettre 234, PG XXXII col.
869, cité par G. Habra, La
Transfiguration..., p. 81.
[xxii][26]Syméon le
Nouveau Théologien,
.......................????????..................pp. 93-97.
[xxiii][27]Lidia Staniloae,
Sur la lumičre, în Contacts, Revue Française de l’Orthodoxie
(Revue de Théologie et Spiritualité), fondée en 1949, Réd. en Chef Pčre
M. Evdokimov, Trim. 1, 1993, Paris, p. 41.
[xxiv][28]cf. Jacques
Sommet, L’Image du Monde dans
la société de ce temps, dans Le Point Théologique n° 49, Paris,
1988, p. 16.
[xxv][29]Métaphysique de la technique, cf. Olivier
Clément, Le Christ - Terre des
Vivants, în Spiritualité Orientale, n° 17, Abbaye de Bellefontaine,
1976, p. 161.
[xxvi][30]O. Clément,
op. cit., p. 162.
[xxvii][31]Cioran si muzica, Humanitas, p. 38.
[xxviii][32]Daniel Turcea, L’Épiphanie, trad. Anca Vasiliu, Orphée/La
Différence, Lassay-les-Châteaux, 1997, p. 83.
[xxix][33] Ibid., p. 99.
[xxx][34] Ibid., p. 49.
[xxxi][35] Christina
Craciunescu, Contacts,
Révue Française de L’Orthodoxie, no. 174, Paris, 1996, p. 88
[xxxii][36]Referat tinut la Congresul de
Teologie Ortodoxa, Bucuresti, 1 august 1996.
[xxxiii][37]Troisčme Apostiche Idiomčle, vol. 6, în A. Borrely, L’homme transfiguré, Ed.
du Cerf, Paris, 1975, p. 184.