Părintele Iustin,
dela Mănăstirea Petru Voda
Parintele Iustin Pârvu, isvor al demnitatii românesti
De Camelia Corban
“Dar daca adevarul nu ni se descopera prin iubire el este
mincinos” (Ilarion Felea - Religia si cultura)
Cuvintele alese în
motto nu sunt întâmplatoare, deoarece tema noastra încearca sa se construiasca
pe temelia adevarului si cu toata iubirea pe care un român o poate avea pentru
neamul sau, pentru eroii din trecut si de astazi, pentru toti românii, mai buni
sau mai putin buni, mai curajosi sau mai lasi, mai demni sau mai putin demni,
mai cinstiti sau mai putin drepti în judecata lor "Caci ale noastre-s
toate si umbrele si hotii/ Si-n soarele dreptatii/ Sa ne iubim cu totii",
asa cum spune poetul basarabean Dumitru Matcovschi.În peregrinarile prin Muntii
Neamtului am avut prilejul sa cunosc un român - Staretul mânastirii Petru Voda,
Parintele Iustin Pârvu. A-l întâlni pe acest om înseamna a ne reconsidera
destinul. Se nasc noi întrebari despre existenta noastra în spatiul carpatic.
Avem nevoie de o cunoastere corecta, în duhul adevarului, a ceea ce am fost si
a ceea ce suntem noi, românii. Nu putem sa începem a creiona un portret atât de
curat fara, mai întâi, a face curat în sufletul nostru. Acum la ceasul de taina
al coborârii printre noi a darului divin când totul se îmbraca în sarbatoare si
noi, prin gratie si iubire, sa încercam sa fim mai buni pentru a ne învrednici
a primi darul luminii.Lumina sufletului sau este o oglinda magica în care ar
trebui sa ne oglindim pentru a ne vedea sufletul. El are puterea de a corecta
privelistile desfigurate ale interiorului nostru cu bunatate si întelegere
izvorâte dintr-o mare dragoste de oameni limpede si simpla ca adevarul însusi.
Parintele Iustin Pârvu este o Eminenta a Neamului Românesc si a credintei în
Dumnezeu. Lumina sa strajuieste ocrotitor peste oameni si locuri. Marturia
harica se revarsa peste noi dincolo de cuvânt. Lumina lui materializeaza
gândurile, curata inimile si corecteaza aspiratiile. Adevarul curge lin, se
separa în noi de parelniciile cu care ne înselam noi însine. În fata Parintelui
nu ne mai putem minti. Toata murdaria noastra iese la suprafata si, mai mult,
Sfintia Sa o curata cu marea-i bunatate si cu puterea harului ce salasluieste
în el.Nu scriu aceste rânduri pentru a lauda acest mare traitor în Duhul lui Dumnezeu,
desi este un adevar care ne onoreaza sa-l spunem, ci cum exemplul acestui mare
Patriarh al neamului insufla în noi esenta a ceea ce este dragoste de Neam si
de Dumnezeu, demnitatea, nobletea si nemarginita daruire pentru
oameni.Parintele Iustin înlatura valul de prefacatorie si emfatica
"vitejie" în fata propriei noastre constiinte. În aceasta lumina nu
ne putem uita unii la altii. Apare în noi o smerenie binefacatoare si nu mai
putem continua sa hranim constiinta noastra cu minciunile prefabricate de
ignoranta decretata ca "titlu de onoare" de un sistem de valori
bolnav (care nu a fost niciodata al nostru ci al celor care au vrut sa ne fure
bogatia, lumina si demnitatea). De ce existenta Parintelui Iustin Pârvu ne pune
în fata unui proces de constiinta?Pentru ca destinul sau se identifica cu cel
al neamului nostru. Prigoana, napasta, loviturile, foamea, frigul, arsita,
obida i-au transfigurat în fiinta Chipul lui Dumnezeu, toate acestea au
stimulat iubirea de oameni, întelegerea, iertarea si nu au dat loc razbunarii,
blestemului sau urii.Pentru Parintele Iustin viata înseamna sacrificiul partii
fata de întreg, a singularului fata de social si ne duce cu gândul la
rugaciunea: "Îti multumesc Doamne, ca mi-ai oferit onoarea sa sufar pentru
Neamul meu" asa cum spunea Petre Tutea (cu care a stat în închisorile
politice). "Viata este un mijloc, un moment auxiliar. În clipa în care
faptul ei ar fi absolutizat, în clipa în care viata ar deveni totul, ea ar
saraci pâna la desfiintarea spirituala a subiectului trupesc si moral pe care-l
vesniceste" (Max Scheller). Parintele Iustin revarsa peste noi
învesnicirea. "Sunt înfrângeri si sunt sacrificii care trezesc un neam la
viata dupa cum sunt biruinte dintre acelea care-l adorm" (Nicolae
Iorga).Generatiile actuale au crescut cu spectrul fricii - nu am avut MODELE.
S-au cultivat în noi toate acele trasaturi care compromit sentimentul de
demnitate. Cinstea e do-vada de slabiciune. Adevarul este semn "al slabei
minti". Holocaustul asupra românilor a ucis mai mult decât oameni - a ucis
dorinta de a trai frumos, a ucis lumina adevarului. Constiinta româneasca a
suportat un proces de auto-surpare prin subminarea sistematica a logicii
evolutive a valorii interioare omenesti - a spune adevarul înseamna o vina
pentru care poti plati cu o pedeapsa aspra. Amenintarea exista si persista.
Sintagma: "Ce folosesti daca spui adevarul?" îsi are si acum o
aplicabilitate dureroasa. Pentru ca nu se poate constientiza ca ascunderea
adevarului duce la involutie, amplifica raul. Ne-am obturat încrederea în
utilitatea angajarii într-un concurs al valorilor.Si totusi mai exista în
România oameni. Îi gasim în locuri modeste, nesemnificative, satui sa mearga
împotriva curentului, cumintiti în entuziasmul lor de nenumaratele lovituri ale
prostiei si platitudinii mediocritatii, sau iesind din subsolurile închisorilor
ca niste spectre ale dreptatii si sfinteniei.Care este modelul de român pe care
am vrea sa-l veneram, sa fim mândri ca exista, acel om la care sa ne întoarcem
mereu pentru a gasi izvoarele binelui si adevarului sublim, pentru a ne curati,
lumina si desavârsi? Exista. Trebuie doar sa-i cautam, sa-i descoperim si sa
primim marea bogatie de spirit si lumina pe care ei o revarsa spre noi - IATA
OMUL! Cine este Parintele Iustin PÂRVU?"Sunt un om liber si fac ce vreau.
Nu ma tem de oameni." Aceasta sintagma rostita de Parintele Iustin în fata
anchetatorilor comunisti l-a costat 5 ani de puscarie grea pe lânga cei 12 pe
care îi facuse deja. În acest context libertatea îsi contura definitia ca
"starea de libertate de pacat" cum spunea un alt mare stâlp al
spiritualitatii si demnitatii românesti - Parintele Arsenie Boca si singura
teama era cea de Dumnezeu pentru ca este singura nascuta din iubire care nu
perverteste sufletul, cealalta frica, (de oameni) este expresia deformarii
interioare a constiintei cu urmari distrugatoare.Parintele Iustin, Staretul
Mânastirii Petru Voda, s-a nascut în satul Petru Voda la 10 februarie 1919
într-o familie de tarani munteni si a crescut împreuna cu cinci frati si doua
surori. La 17 ani a intrat în viata monahala la Schitul Durau mânat de o
chemare sublima spre cele sfinte. Plaiurile nemtene, încarcate de rugaciune si
fapte de vitejie ale stramosilor nostri, au sculptat în sufletul sau matricea
valorilor fundamentale ale neamului neîngaduind, peste timp, a face vreo
concesie sau a cadea din aceasta forma pecetluita de Dumnezeu în sufletul sau
curat.Un chip de o seninatate siderala te întâmpina cu o privire calda si în
acelasi timp patrunzatoare. Trasaturile fine, delicate, tinuta sprintena si
eleganta, fac din Parintele Iustin o prezenta care încânta si bucura de la
prima vedere. Dar ce ne farmeca este imensa lumina cu care ne învaluie prezenta
sa. Este greu de tradus în cuvânt aceasta traire de bucurie si teama, de fericire
si rigoare severa, de putere autoritara si duiosie tandra, de sobrietate pioasa
si zâmbet sugubat, împaciuitor, de simplitate si imensa generozitate. Toate te
cuprind si ramâi cu o comoara în suflet pe care vei încerca mereu sa o meriti
pentru ca ti-a fost daruita fara vreo conditie, fara pret, nemarginita.Viata
Parintelui se prefigureaza între realitate si transcendent, între momente
limpezi a caror asprime te cutremura neîndraznind sa te compari a fi într-o
situatie asemanatoare datorita grozaviei suferintelor traite, si momente de
sublim înaltator când însusi Dumnezeu a pus mâna Sa Atotputernica peste cel
aflat în grea cumpana, ocrotindu-l împreuna cu fratii sai întru suferinta si
martiriu. Oamenii din Muntii Neamtului stiu multe despre Parintele Iustin. Este
atât de iubit si respectat încât la rostirea numelui sau esti imediat ajutat si
îndrumat. Se po-vesteste ca în anul cumplit al foametei - 1946, Parintele, care
era diacon atunci, împreuna cu preotul Pantelimon de la Schitul de la Viaduct,
au pornit cu Icoana Sfintei Ana într-un pelerinaj peste pamânturile arse de
seceta prelungita. Slujbele lor întâmpinau disperarea si jalea si lasau în urma
lor ploaia si bucuria. S-au strâns, din satele prin care au trecut, mii de
oameni care i-au urmat într-o pioasa si curata recunostinta. Acel convoi al
sperantei si credintei a suparat autoritatile comuniste care l-au luat în vizor
suspectându-l si chiar acuzându-l pe Parintele Iustin de "agitatie
mistica".Dar calvarul abia de acum începea. În târgul Romanu-lui unde urma
cursurile seminarului, Parintele a fost arestat în anul 1948 pentru vina de a
fi facut parte din Miscarea Legionara.Înainte de toate trebuie clarificat,
"sine ira et studio" (fara ura si partinire), ceea ce a însemnat,
pentru tineretul de atunci, gruparea politica care nu a fost un partid, dar
care a avut o doctrina si a cucerit sufletele români-lor dornici de a-si pastra
tara lor neîntinata de cancerul comunist. A defini aceasta miscare este o
îndrazneala. De ce? Pentru ca ea a adus sublimul ceresc în inimile românesti
umplându-le de speranta si încredere în "Forma cea mai înalta a geniului
românesc." "Profunzimea ei este atât de mare încât ni-meni nu o poate
patrunde, rational nu o încape" (Sunt cuvinte rostite cu evlavie si har,
cu lacrima sufletului ofranda adevarului de Parintele Iustin Pârvu în 15 August
2000 la Mânastirea Petru Voda.). Este nevoie si de suflet pentru a întregi
cunoasterea - si acest suflet era sufletul românesc umilit, lovit, scuipat,
schingiuit si rastignit pentru adevar. Câti dintre noi pu-tem duce aceasta
cruce asa cum au dus-o cei ce au crezut cu adevarat în acest ideal? Iata de ce
este o îndrazneala sa rostesti macar asa un crez! Mai întâi este necesar a o
scoate din balacareala în care a fost târâta de o dusmanie diabolica straina
fiintei românesti. Noi românii nu avem voie sa ne tradam trecutul ci, pentru a
continua sa existam, trebuie sa ni-l asumam. "Dar nu trebuie sa
deznadajduim, daca nu suntem cum se cuvine sa fim. Raul este ca ai pacatuit,
omule! Dar de ce nedreptatesti pe Dumnezeu si-L socotesti neputincios din
nestiinta?" (Filocalia, vol. V - Petru Damaschin, Învataturi Duhovnicesti,
pag. 132.)Parintele Iustin a început Golgota lui la închisoarea din Roman unde
a fost anchetat împreuna cu alti 68 de oameni, timp de o luna, în podul
securitatii cu "dulaii la gâtul nostru, întinsi cu fata în jos". Iata
ce spune parintele despre acele momente terifiante: "Prima parte a
temnitei a fost cu mult zaduf, nu-ti dadeai seama de ce esti acolo; dar sa-ti
dai seama ca nu mai esti nimic si sa te gândesti ce vei face - ce ai de
aparat!…" Parintele avea de aparat chiar fiinta neamului nostru asemeni
miilor de români care nu au cedat supliciului care desfiinteaza substanta prima
a fiintei - sufletul. Ei nu ne-au vândut sufletul, ci ni l-au ocrotit cu pretul
vietii. Stim noi, oare, sa ne pastram sufletul? Ajuta-ne, Doamne, sa nu ne
vindem sufletul, asemeni lui Iuda, pe o punga de galbeni!A urmat momentul
procesului la Suceava. Acesta s-a tinut în interiorul închisorii numai în timpul
noptii. Lumina zilei nu ar fi suferit atâta josnicie a înscenarii unor
vinovatii care erau de fapt cea mai legitima si fireasca atitudine de om si de
român. Dar atunci nimic nu mai era normal. Poate era "rusinea"
judecatorilor, care în zelul lor, au dat condamnari atât de mari încât s-a
sesizat si Gheorghiu Dej. Erau aceiasi care-i condamnasera pe comunisti în anii
1941-1945 si sperau, în van, ca acestia vor uita comportamentul lor. În final,
parintele a primit 12 ani si a plecat într-un trist convoi care avea în ultimul
vagon, ca detinuti, tocmai pe zelosii judecatori. Se îndreptau spre închisoarea
Aiud. Undeva, spre Ilva Mica, se zarea un apus de soare pe care cei 80 de
detinuti înghesuiti în fie-care vagon, l-au privit pe rând. Peisajul acesta
era, poate, o urma de consolare în atmosfera înabusitoare din acele vagoane ale
calvarului.Privirea Parintelui Iustin se îndreapta cu o usoara nostalgie spre
acele vremuri. O pace grava se lasa peste chili-a modesta în care padurea de
brazi trimite o boare racoroasa si soarele care apune lasa sa cada peste noi o
lacrima de sânge care ne înfioara. Parca am vrea ca parintele sa nu îsi mai
aminteasca din suferintele traite. Inimile noastre sunt cutremurate de
imaginile grotesti ale închisorilor, ale celulelor înghetate, ale
schingiuirilor de neînchipuit care macinau ca niste mori ale iadului tineretea,
elanurile, iubirile, vietile unei generatii de români vinovati de a fi fost fii
ai acestor pamânturi ale Gradinii Maicii Domnului.Ce noroc ca începe slujba de
seara. Rugaciunea calugarilor se revarsa peste poiana în care se ridica mândra
Mânastirea Sfintilor Arhangheli si o mângâiere nevazuta ne aduce din nou
linistea în suflete.A doua zi pasim cu sfiala, dupa o îndelungata astepta-re,
în chilia Staretului. Parintele este "îngropat în popor", dupa
spusele unui prieten apropiat, adica din zori si pâna seara dar si o buna
bucata din noapte, Parintele asculta necazurile oamenilor. Le alina durerile,
le daruieste har si sprijin; sfatul întelept le arata calea dreapta. Pasurile lor
sunt înfatisate în fata lui Dumnezeu prin pomenire zilnica cu multa credinta,
în biserica, la Sfintele Slujbe. Dar nu numai atât, ci ei primesc si un pat
pentru a se odihni si mâncare pe gratis. Niciodata parintele nu osteneste sa
asculte pasul omului, vin cu miile la el, nu mai are timp nici pentru a gusta
ceva din bucatele pregatite. Mai întâi de toate sunt oamenii si necazurile lor.
Si mângâierea lui nu e putin lucru.Ne-am strecurat în chilia mica, îngenunchem
cu smerenie în fata Parintelui si îl rugam sa ne mai povesteasca din odiseea
infernului pe care a trait-o. Ne pomenim la închisoarea Aiud împreuna cu un
fost ministru al transporturilor si un general, fost atasat militar la Paris.
Portretele lor sunt jalnice, stateau de 2 ani acolo si deja urmele
dezumanizarii prin tratamentul aplicat acestor oameni îsi aratau spectrul:
pielea cazuta, fetele trase, foamea atroce facea ca un cartof furat sa fie o
mare victorie. Toate acestea erau argumente graitoare pentru regimul ce avea
sa-l înfrunte si parintele timp de doi ani si jumatate aici si multi alti ani
în alte locuri la fel de terifiante. Mare noroc a fost pentru Parintele ca, la
terminarea acestei perioade la Aiud, a scapat de o iminenta trimitere la
Pitesti, caruia i se dusese vestea si în strainatate. Cercurile democratice ale
lumii s-au sesizat facând presiuni asupra autoritatilor comuniste sa opreasca
nelegiuirile asupra detinutilor politici. Si asa a ajuns Parintele Iustin la
minele de plumb de la Baia Sprie în urma unui ordin oficial care prevedea
trimiterea acestor detinuti la munci (acele munci care sa asigure totusi
acelasi scop ca la Pitesti, exterminarea, desfiintarea acelor români care, prin
modul lor de a fi, prin credinta în Dumnezeu si în valorile fundamentale ale
vietii, prin exemplul lor deranjau procesul de dezumanizare si mancurtizare a
neamului românesc, adica anihilarea noastra ca popor).A învatat repede meseria
de miner. Fostul ministru al minelor era si el detinut si s-a putut organiza o
munca eficienta în ciuda tuturor încercarilor de a se face imposibila
supravietuirea în acel loc. La început, civilii care lucrau la abataje îi
priveau ca pe niste criminali odiosi, instruiti fiind sa nu vorbeasca niciodata
cu ei si militienii aveau aceeasi atitudine. Informatorii, dintre civili dar si
dintre detinuti (unul fusese "jandarm vechi al lui Antonescu"), creau
o atmosfera de neîncredere si mai mare.Cu timpul au început sa-si mai schimbe
atitudinea. Într-o dimineata detinutii au gasit un militian cazut între abataje
lovit fiind de o roaba în fata putului. Era aproape mort. Detinutii i-au dat un
prim ajutor salutar (ar fi putut sa-l lase acolo si ar fi murit imediat). Au
anuntat paza si a fost transportat la spital. În urma au fost imediat acuzati
ca ei ar fi încercat sa-l suprime. Mare a fost mirarea tuturor când, militianul
revenindu-si, a povestit ca daca nu ar fi fost scos de unde cazuse singur lovit
de un bolovan, la prima miscare a abatajului ar fi murit. De atunci atitudinea
fata de detinuti s-a schimbat simtitor.Dupa aceasta întâmplare civilii au
început sa aduca, pe ascuns, carti si ziare, vin si câte o bucatica de pâine
(acestea au fost strânse cu mare grija de preoti (dintre detinuti) pentru
sfânta împartasanie). Un informator a pârât si civilii milostivi au disparut -
au fost si ei condamnati.La începutul sutului, noaptea, se faceau rugaciuni.
Din cei 5-6 detinuti unul ramânea la intrare si se ruga, fiecare lasa câte o
ruga pentru cei dragi de acasa, pentru copii, pentru parinti, pentru sotii si
pentru ocrotirea lor în acel loc deosebit de periculos. Se spuneau acatiste,
paraclise, psalmi. Parintele ne spune: "Rugaciunile în adâncuri erau cele
mai puternice si…traitoare rugaciuni". Într-un an, de Sfintele Sarbatori
ale Pastilor s-a organizat de catre detinuti Slujba de Înviere. Era o mare
îndrazneala. Nimic nu supara mai tare pe aceste personaje apocaliptice care
întruchipau gardienii si oficialii închisorii decât pomenirea lui Dumnezeu si
rugaciunile.Parintele ne povesteste cum au improvizat din 30 de sfredele - 30
de clopote si, la semnal, s-au adunat vreo 30-40 de detinuti. S-a început
Sfânta Slujba de Înviere. În noaptea adâncurilor (la 40 de metri sub pamânt)
s-a înaltat mai sus ca oricând ruga de mare taina…"În zeghe, în santuri cu
apa acida, cu târnacoapele în mâini au trait cea mai frumoasa Înviere bine
primita la Dumnezeu", si… Lumina a venit. Ca o minune, pâna la terminarea
Slujbei, nimeni nu a sunat pe securistii de sus si nimic nu a tulburat acel
moment de gratie de la Dumnezeu. "Hristos a înviat!" a rasunat de la
unii la altii, pentru câteva clipe detinuti si gardieni erau toti unul, fara
deosebire s-au salutat crestineste. Uitând parca de groteasca misiune de calai,
gardienii nu au putut opri harul sa vina peste ei toti - frati învrajbiti de
fortele întunecate ale raului. Pentru o clipa acesta fusese îngenunchiat si
lumina iubirii le-a încalzit inimile tuturor… Afara au fost întâmpinati cu
mitraliere si paradoxal, au fost tinuti doar doua zile "sub cheie".În
fata dusmaniei si urii românii au raspuns cu iubire. S-au rugat si se roaga si
acum pentru calaii lor. Bine ca neamul nostru mai are oameni. Ei sunt. Mai sunt
izvoare prin care sfintenia aduce mântuire pentru noi. Ei sunt de veghe si ne
ajuta aici sau în ceruri. Harul lor ne da putere si demnitatea de a înfrunta
raul din noi si cel din afara noastra. Pe acesti oameni îi putem numi: Ilie
Cleopa, Arsenie Boca, Dumitru Staniloaie, Constantin Galeriu, Teofil Paraian,
Arsenie Papacioc, Iustin Pârvu si multi altii pe care îi putem întâlni la Petru
Voda, la Pângarati, la Sâmbata de Sus, la Techirghiol sau oriunde în "Tara
de tamâie si cer". "Dar noi nu suntem visatori ci lucratori ai lui
Dumnezeu. Tara trebuie simtita si sfintita - prin noi oamenii care sa fim mai
buni, mai smeriti, mai credinciosi, mai harnici si sa faurim Tara visurilor
noastre" (Parintele Teofil Paraian - fragment dintr-un discurs tinut la
TVR alaturi de o serie de politicieni, 22 August 2000).Sunt fapte care ne
obliga - atât cele din 1989, cât si cele care se aduna mergând mai înapoi în
timp… Riscam sa ne risipim în neant. Meritam sa fim aruncati la groapa de
gu-noi a omenirii daca vom continua sa scuipam în icoanele care ne vegheaza.
Este important sa învatam din lectia istoriei - atât cea anterioara dictaturii
comuniste, cât mai ales din "istoria noastra recenta."În fiecare din
noi exista si bine si rau depinde pe ce pozitie te asezi - iata pilda fiului
risipitor - parintele s-a bucurat ca s-a reîntors si nu a mai luat seama la
ceea ce facuse bine sau rau (dar pe care nu-l mai avea). Este de ajuns sa ne recunoastem
în noi raul si el nu mai exista - asa ne învata marii întelepti. Dar nu putem
fi mai buni daca nu ne si silim de a ne face mai buni - "bunatatea nu vine
asteptând-o ci vine realizând-o", spunea un mare duhovnic al nostru.Exista
în fiecare român un dor de lumina, de libertate, de adevar. Când omul este
liber devine creativ. El transforma lumea prin idei noi care revolutioneaza
gândirea si viata dând consistenta timpului."Veniti copii sa va
binecuvântez!"Ne despartim de Parintele Iustin cu o mare tristete care
este în acelasi timp o mare fericire, fericirea de a fi stat în preajma sa, de
a fi primit lumina sa dumnezeiasca. Sa ne traiti Parinte Iustin multi ani
înainte! Sa ne ajutati sa ne regasim pe noi însine români si crestini
deopotriva uniti si demni.
[aparut în lunarul
Permanete, anul IV, nr.3, martie 2001]
|
Viaţa Creştină este publicaţia oficială a
Bisericii Ortodoxe Române „Sfânta Treime” din Los Angeles, California. Rector:
Very Rev.Fr. Constantin Alecse. 3315 Verdugo Road, Los Angeles,
California 90065 - Statele Unite ale Americii Tel. (323) 255-8583 * (818) 365-4274 – Cell. (818) 388-5483 E-mail: preot@biserica.org |