Părintele Arhimandrit Felix
Dubneac
Pătimirea Bisericii Române
în închisorile comuniste
NOTĂ: Într'un număr mai vechi al
revistei ''Vestitorul Ortodoxiei'' am dat peste un scurt articol al Părintelui
Arhimandrit SOFIAN BOGHIU de la Mânăstirea Antim, Bucuresti privitor la. anii
săi de închisoare în timpul regimului comunist, împreună cu alti membri ai
miscării ''Rugul Aprins'' de la Antim. Mărturisirea Părintelui este intitulată
''Rugul Aprins si Temnita.'' Părintelui Sofian nu-i place să scrie, mai ales
când e vorba de sfintia sa. În el se află însă un univers duhovnicesc pe care-l
dezvăluie uneori în parte cu nespusă sfială si smerenie. E regretabil si mare
pierdere pentru Patericul românesc, faptul că niciun ucenic sau prieten nu i-a
cerut o serie de convorbiri duhovnicesti, din care s'ar cunoaste mai bine viata
acestui om al lui Dumnezeu, oamenii pe care i-a cunoscut si mai ales
învătăturile ce ni le-ar putea lăsa..
D.C.
Pentru mânăstirea Antim, anii
foametei 1945-1948, care au năvălit peste noi, împreună cu sfârsitul războiului
al doilea mondial si ocuparea noastră de către comunism, au fost ani foarte
grei, nu numai pentru noi, ci pentru toată TTara Românească. De atunci au
început necazurile, care au durat până la Revolutia din luna Decembrie 1989.
În acesti ani grei, în obstea de la
Mânăstirea Antim, în număr de circa 40 călugări si frati, din care, o parte,
studenti la diferite facultăti din Bucuresti, iar altă parte, lucrători la
Atelierele de obiecte bisericesti, cu sediul în această mânăstire, noi cei de
aici, am avut parte si de câteva mângâieri si anume: în această perioadă s'au
refăcut cele două turle mari de la biserica mare a mânăstirii, înlocuindu-se
cele vechi, din paiantă, cu cele actuale, din beton armat si cărămidă aparentă
si s'a spălat si restaurat pictura interioară a bisericii. Acestea pe plan
material. Pe plan duhovnicesc, erau slujbele zilnice de la biserica în
restaurare, si umila noastră procupare de atunci: Rugăciunea lui Iisus, în
cadrul căreia a apărut Rugul aprins, expresie biblică, din Exod, cap. 3, vers.
2-5.
Rugul aprins, care ardea si nu se
mistuia, este simbolul Rugăciunii neîncetate, deci Rugăciunea lui Iisus.
Această interpretare, apartine părintelui iroschimonah Daniil Teodorescu,
initiatorul Rugului aprins, care a murit în închisoarea de la Aiud.
În anii 1945-1948, în sala
bibliotecii mânăstirii Antim, s'au tinut o serie de conferinte, legate de acest
subiect.
Între conferentiari se numărau mai
multe personalităti proeminente din viata cultural-religioasă de atunci, între
care: părintele ieroschimonah Daniil, citat mai sus, părintele arhimandrit
Benedict Ghius, părintele arhim. Vasile Vasilachi, staretul de atunci al
mânăstirii Antim, părintele prof. univ. Dumitru Stăniloae, prof. univ. Alexandru
Elian, prof. univ. Alexandru Mironescu, scriitorul Paul Sterian, scriitorul Ion
Marin Sadoveanu, poetul Vasile Voiculescu, etc.
Conferintele aveau un caracter
teologic, cu referire la rugăciune în general, la reporturile omului cu
Dumnezeu, privite istoric, la Rugăciunea lui Iisus si practicarea acestei
rugăciuni, de asemenea privită istoric, începând din epoca apostolică, trecând
pe la părintii pustiei, părintii filocalici, isihasmul românesc din mânăstiri,
schituri si sihăstrii, începând din secolul al XIV-lea, isihasmul si
mânăstirile din epoca sfântului Nicodim cel Sfintit de la Tismana, staretul
Vasile de la Poiana Mărului, Sf. Paisie Velcicovschi, paisianismul, staretul
Gheorghe de la Cernica si practica Rugăciunii lui Iisus în mânăstirile noastre,
Rugăciunea lui Iisus în lumea civilă, etc.
Conferintele se tineau în sala
bibliotecii mânăstirii Antim, în prezenta multor credinciosi, între care multi
studenti de la diferite facultăti. După conferintă, era obiceiul ca oricine din
sală să pună întrebări în legătură cu subiectul prezentat. Răspundea
conferentiarul sau altii, bine informati din sală. Sub forma aceasta se fixa,
în mintea auditorilor, subiectul conferintei.
Paralel cu aceste conferinte, în
zilele săptămânii, după slujbele de seară, se explicau pe larg cele sapte laude
ale Bisericii, cu accentul pe vecernie si utrenie si tălmăcirea psalmilor. Un
accent deosebit se punea pe explicarea Sfintei Liturghii. Astfel, în fiecare zi
din săptămână, de pildă lunea, era prezentă Sfânta Liturghie cu simbolismul ei
traditional, martea, din punct de vedere muzical, miercurea, viziunea
iconografică a Liturghiei, joia, prezentarea mistică a Liturghiei etc.
Cu toată schela care era în
biserică si în exterior, pentru constructia actualelor turle, cu tot ateismul
si dusmănia care se propaga în Capitală si în tară, verbal si în presă, cu
toată sărăcia si foamea care se întindea pe toate plaiurile tării, totusi
biserica era plină de închinători si ascultători, care primeau cu întelegere si
evlavie, tălmăcirile care se făceau pentru slujbele amintite mai sus.
În această vreme, mai precis în
toamna anului 1945, a apărut ca musafir la mânăstirea Antim preotul celibatar
Ioan Kulighin. Era duhovnicul mitropolitului Nicolae al Rostovului, refugiat
din Rusia, cu armatele germane în retragere si găzduit la mânăstirea Cernica,
cu binecuvântarea patriarhului de atunci, Nicodim.
Părintele Ioan, în vârstă de circa
60 de ani pe atunci, aflând de mânăstirea Antim venea în fiecare sâmbătă pe la
noi, slujea cu noi Sf. Liturghie din duminici, lua masa cu noi, iar după
vecernia de după amiază, lua si el parte la întrunirea din sala bibliotecii.
Avea ca tălmaci din rusă în română pe un tânăr basarabean, Leonte, care
cunostea bine si româna si rusa, si cu ajutorul lui întelegeam bine cele ce ne
spunea părintele Ioan.
În aparentă un om obisnuit, blond,
cu ochii albastri, cu barba mică si rară, acest preot, duhovnicul
mitropolitului Nicolae al Rostovului, era un rugător autentic al Rugăciunii lui
Iisus si un foarte bun cunoscător al Sfintilor Părinti, un fel de părinte
Cleopa de la noi. Rugăciunea lui Iisus o deprinsese la mânăstirea Optina, din
nordul Moscovei, la începutul Revolutiei din 1917, după ce bătrânii de la
Optina au fost lichidati, tineretul, între care si fratele Ioan de atunci, au
fost arestati si dusi pe la munci socialiste fortate, iar mai târziu
întemnitati. Povestea frumos si impresionant o multime de întâmplări din viata
lui si din viata compatriotilor săi.
Ceea ce era foarte important pentru
noi, erau mărturisirile personale, în legătură cu Rugăciunea lui Iisus, pe care
o rostea cu adevărat, neîncetat. De multi ani, la el chemarea Numelui Domnului
coborâse din minte în inimă, si se ruga si când vorbea si când slujea, când
mânca si când mergea. Rugăciunea pentru el era ca si respiratia. Si în somn se
ruga. O stiu de la el, pentru că ori de câte ori venea la mânăstirea Antim, îl
găzduiam în chilie la mine, si-mi spunea multe. De la el am aflat multe
cunostinte despre isihasmul din Rusia, unde era practicat nu numai în mânăstiri
ci si în viata multor credinciosi, asemenea pelerinului rus, lucrare, pe care
părintele Ioan o cunostea bine.
În Ianuarie 1947 a fost arestat de
la mânăstirea Cernica, împreună cu ucenicul său, fratele Leonte. Părintele Ioan
a fost condamnat la muncă silnică pe viată, si întemnitat la Odesa, iar fratele
Leonte, deportat în Siberia, de unde ne-a trimis o carte postală, care încheia
cu Rugăciunea lui Iisus.
Convorbirile din cadrul Rugului
aprins au continuat până pe la jumătatea anului 1948, apoi cu ordin de sus, au
încetat pentru mai multi ani. O bună parte din personalul slujitor de la
mânăstirea Antim a fost repartizat în altă parte, mai ales la Seminarul
Teologic de la mânăstirea Neamtu, încât s'a potolit, în mare măsură, tot
entuziasmul activ, în numele Rugului aprins.
Între timp, primeam stiri triste,
despre suferintele detinutilor de la Canalul Dunăre-Marea Neagră si despre
atrocitătile tineretului studentesc întemnitat la Pitesti.
N'a trecut prea mult, până în Iunie
1958, când am fost arestati si noi, care activasem în cadrul Rugului aprins. Mă
aflam atunci la mânăstirea Ghighiu, de lângă Ploiesti, pe schelă, cu un grup de
ucenici călugări si frati, pictând, în frescă, biserica din cimitirul
mânăstirii. Am fost arestat împreună cu părintele Felix Dubneac, membru si el
al Rugului aprins.
Ancheta a durat câteva luni. Abia
la procesul de la Tribunalul Militar am aflat că eram 16 detinuti, făcând parte
din ''organizatia Rugului aprins.''
Între noi si cu noi, era părintele
ieroschimonah Daniil Teodorescu, fostul Sandu Tudor, initiatorul asa zisei
''Organizatii,'' părintele arhimandrit Benedict Ghius, părintele prof. univ.
Dumitru Stăniloae, părintele Arsenie Papacioc, părintele Roman Braga, prof.
univ. Alexandru Mironescu si fiul său Serban, student la litere, doctorul si
poetul Vasile Voiculescu, doctorul Gheorghe Dabija. Restul, studenti la
diferite facultăti din Capitală, arhimandritii si fratii Vasile si Haralambie
Vasilachi, au fost cu alt grup, întemnitati la Gherla.
După procesul de la Tribunalul
Militar, ne-am mai întâlnit la Jilava, închisoarea de triaj, cu zidurile
vopsite cu păcură, iar de acolo la închisoarea de la Aiud.
Din literatura publicată după
Revolutia din 1989, asupra vietii din închisorile comuniste, cititorii au aflat
multe din suferintele celor întemnitati. Dar una este să citesti despre
suferintă si alta este s'o trăiesti.
Astfel, lipsa totală de libertate,
zăvorât pe dinafară de paznic, într'o celulă mică cu mai multi, între care
bătrâni si bolnavi, cu paturi suprapuse, cu tineta deschisă, în care fiecare
îsi făcea necesitătile mari si mici, cu aerul infect, cu miros de closet, cu
becul aprins zi si noapte si mereu supravegheat prin vizetă, ca nu cumva să
surprindă pe cineva făcând ceva. N'aveai voie să lucrezi nimic. Dar ce puteau
să lucreze? Se ciocănea în perete cu aflabetul Morse, ca să afle câte o stire
sosită din afară, de la cei de curând intrati în penitenciar. Altii, dau pe
talpa bocancului cu spumă de săpun, apoi, cu un betisor scriau câte un text: o
rugăciune ori un cuvânt din Biblie. Fără cărti, fără ziare si fără hârtie de
scris, totusi, cu ajutorul aflabetului ''Morse'' si scrisul pe talpa
bocancului, unii învătau pe de rost, cuvânt cu cuvânt, Sf. Evanghelie de la
Matei ori de la Ioan, ori câte o epistolă, mai ales epistola Sfântului Iacob.
Mâncarea, putină, slabă si
mizerabilă, lipsa de aer, nemiscare, făcuse din bietii detinuti niste fiinte
albe-albăstrui, ca niste stafii, slăbiti pe dinafară dar tari pe dinlăuntru, cu
nădejdea că nu vom muri în această necropolă a Aiudului, unde, totusi, multi
si-au încheiat viata aceasta pământească, între care si părintele Daniil,
initiatorul Rugului aprins, care de multe ori a fost pus în lanturi, în cei 25
ani de temnită grea.
După 4 ani de viată de celulă,
într'o bună zi, culesi de prin celule, s'a umplut cu noi o dubă mare si
încuiati pe dinafară, am fost transportati la colonia Salcia din Băltile
Brăilei. S'au mai încărcat si alte dube. Am ajuns la Salcia în plină câmpie. O
baracă lungă, cu paturi suprapuse, într'o curte largă, înconjurată cu gard de
sârmă ghimpată, străjuită pe la colturi de soldati înarmati.
Eram multi. Mai târziu am aflat că
eram o mie de detinuti. Dintre noi, o sută eram preoti. Ne-am instalat fiecare
pe la paturile noastre. Din Rugul aprins era părintele Benedict Ghius,
părintele Roman Braga si eu, care scriu acestea. Ceilalti vinovati erau dusi
prin alte colonii, la muncile de primăvară.
A doua zi, dimineata, încolonati
câte cinci, cu sapele în spate, ne-au scos la prăsit porumbul, într'un mare lan
de porumb, păziti de militieni. Slăbiti cum eram, abia miscam sapa. Când eram
la celulă, n'aveam voie să lucrăm nimic. Aici, muncă fortată. N'aveam voie să
ne mai odihnim, sprijinindu-ne în sapă, ca de obicei. Trebuia să prăsim mereu.
N'aveam voie să rămânem în urmă, chiar dacă nu ne mai ajutau puterile sau
neputintele. Militienii, în jurul nostru, ca niste fosti vătafi boieresti,
aveau această grijă, să lucrăm în silă.
La prânz, masa, mai bună si mai
îndestulătoare decât la celulă. După o oră, în care intra masa si putina
odihnă, iarăsi la sapă. Seara, încolonati câte cinci, făceam calea'ntoarsă, la
dormitor.
În baraca lungă si largă, cu paturi
suprapuse, pentru o mie de oameni, cu tinete deschise, în timpul noptii aerul
devenea greu de respirat. Aveam bucuria că în ziua următoare, la muncă, vom
respira din nou aer curat.
Asa ne treceau zilele săptămânii.
Duminica nu lucram, era zi de
odihnă. Sub aceiasi pază a soldatilor înarmati, de la cele 4 colturi ale curtii
cu gard ghimpat, detinutii, umpleau curtea cu grupuri de câte 5-6-10 persoane.
Între ei era de obicei câte un preot. Se rugau. Se tineau un fel de predici ori
cuvinte de folos si de îmbărbătare. Aceste grupuri erau ca niste mici
bisericute, cu preoti si enoriasi.
Între timp aveau loc faimoasele
perchezitii. O droaie de militieni, goleau dormitorul, si în timp ce toti
detinutii erau scosi afară, în curte, erau controlate toate paturile, saltelele
si micile boccele ale detinutilor. De obicei nu găseau nimic interzis, totusi
detinutii intrau în panică.
Am lucrat, pe rând, la toate
muncile agricole si la reparatia digului din apropiere. Acelasi regim de muncă
fortată. Mereu sub ochii temnicerilor, cu libertatea ciuntită.
De la o vreme, au început să apară
si anumite cărti si ziare, în colonie: în serile după ce veneam de la muncă si
în răgazurile din duminici citeam. Citeam ce ne dădeau ei, nu ce ne-ar fi
plăcut să citim. Dar citeam.
Trecuseră mai bine de 2 ani de când
ne aflam, muncind si vară si iarnă în această câmpie fără dealuri, acoperite de
bolta uriasă a cerului.
Aici, ca si în viata de celulă,
afară de ochii necrutători ai temnicerilor, care ne urmăreau plini de dusmănie,
ne veghea zi si noapte, Ochiul cel atoate văzător si inima plină de bunătate
ale Părintelui ceresc. De la El ne venea răbdarea si pacea, care ne-a însotit
de-a lungul celor mai bine de sase ani de închisoare. Plecam acasă, la
mânăstire, Iulie 1964.
Arhim.
Sofian Boghiu, Mânăstirea Antim Bucuresti
(Din
''Vestitorul Ortodoxiei'', Iunie 1996)
Viaţa Creştină este publicaţia oficială a Bisericii Ortodoxe Române „Sfânta
Treime” din Los Angeles, California. Rector: Very Rev.Fr. Constantin Alecse. 3315 Verdugo Road, Los Angeles, California 90065 - Statele Unite ale
Americii Tel. (323) 255-8583 * (818)
365-4274 – Cell. (818) 388-5483 E-mail: preot@biserica.org |