+
Părintele ARSENIE boca
CĂRAREA IMPĂRĂŢIEI
Capitolul 3: -
Neajunsurile duhovniceşti ale începătorilor
Sfântul Maxim Mărturisitorul numeşte iubirea de
sine "primul pui al diavolului". Ea e cealaltă parte din piedica
a doua ce ne-o stârneşte protrivnicul în noi înşine: iubirea
trupească de sine, începutul mândriei. Lepădarea acesteia o poate
face însă numai cine s-a ridicat cu mintea mai presus de cele deşarte
şi s-a desfăcut din toată dragostea lumească şi
şi-a strămutat puterea dragostei sale, toată, către
Dumnezeu.
Când vrei cu toată sinceritatea şi tăria
să birui piedica a doua a viciilor minţii, despre care credeai
că eşti tu însuţi, atunci şi Dumnezeu sporeşte
dragostea ta către Dumnezeu, cu atât mai mult cu cât şi piedica din
cale e mai mare.
Cei ce, prin darul lui Dumnezeu, se izbăvesc şi de
legăturile dinăuntru ale iubirii de sine, se poartă şi se
mărturisesc pe ei înşişi, străini şi
călători pe aici pe pământ. Sufletul are şi el o parte
pătimaşă, care, prin negrijă, nărăvindu-se cu
viaţa cea trupească, aşa se învoieşte şi se leagă
de tare cu plăcerea din lumea aceasta, încât n-ar mai vrea să-i
moară trupul, ci ar vrea să-i fie veşnică viaţa
aceasta vremelnică.
Deci, ca să ne mântuim, trebuie să pierdem
înclinarea sufletului cea lunecoasă spre împătimirea cu lumea, cu
trupul şi cu avuţia, care toate aici rămân. Iar dacă nu
ardem această înclinare a sufletului spre lume, sufletul întreg se pierde.
Şi totuşi n-am scăpat de curse, căci
sunt unii care-şi curăţesc sufletul de patimi prin multe
osteneli - şi sufletul are patimile lui: părerea, slava
deşartă şi mândria - iar dacă scapă de aceste bucurii
mincinoase, dăruindu-le Dumnezeu în schimb adevărate bucurii
duhovniceşti, cad în primejdia de a se îndrăgosti aşa de tare de
propriul lor suflet pentru faptul că se face curat, încât sufletele lor se
sting şi se pierd. Bucuria neînfrânată, chiar cea pentru daruri cu
adevărat duhovniceşti, te poate face să uiţi că
încă n-ai ieşit cu totul din împărăţia ispitelor.
Sufletul însă care se mântuieşte este acela care nu mai
trăieşte pentru sine, ci pentru Dumnezeu; sufletul care s-a
izbăvit de sine şi petrece ca un dus din lumea aceasta.