+
Părintele ARSENIE boca
CĂRAREA IMPĂRĂŢIEI
Capitolul 3: -
Neajunsurile duhovniceşti ale începătorilor
Până la sfârşitul secolului al XVIII-lea, atât în
concepţia oamenilor de ştiinţă cât şi a maselor
neştiutoare, lumea fusese creată sau exista din vecii vecilor, fiind
guvernată de un Dumnezeu, de o putere creatoare a toate, aşa
după cum învaţă Biserica creştină. Până la
sfârşitul acestui secol toate rupturile ce s-au făcut, în numărul
nesfârşit al diviziunilor sectare, nici una n-a ajuns ca să
atingă treapta cea mai de jos, a negaţiei lui Dumnezeu; cu toate
că toate ereziile, având pe tatăl minciunii ca conducător al
lor, împinse până la absurd, neagă existenţa lui Dumnezeu.
Oamenii deci, nebăgând de seamă de vraja vrăjmaşă care
prin diferite amăgiri şi înşelătorii îi face să se
creadă întru sine mai presus de Biserică şi de cele şapte
soboare, încep să se taie în Scripturi după cum îi taie capul pe
fiecare, fără să ţină cont de ceea ce a zis Domnul.
Pentru că niciodată proorocia nu s-a făcut din voia omului, ci
oamenii cei sfinţi ai lui Dumnezeu au grăit, purtaţi fiind de
Duhul Sfânt, iar întreaga Scriptură este dată spre tâlcuire numai
Bisericii, care este mama noastră ocrotitoare şi sub aripile căreia
putem să creştem şi să ne mântuim.
Toată lucrarea antihristă a diavolului,
însoţită de tot felul de puteri şi semne şi de minuni
mincinoase, sunt îngăduite de Dumnezeu pentru fiii pierzării
fiindcă n-au voit să primească iubirea Adevărului,
arătat de Biserică prin Sfinţii Părinţi, ca să se
mântuiască. Pentru aceea Dumnezeu le trimite amăgiri puternice, ca
să dea crezământ minciunii şi ca să cadă sub
osândă toţi cei ce n-au crezut adevărului ci au îndrăgit
nedreptatea.
Iar unitatea Bisericii noastre pe care a întemeiat-o Domnul,
şi al cărui cap văzut şi nevăzut este numai El, prin
puterea Duhului Sfânt ne-a orânduit episcopi şi preoţi ca să
păstorească Biserica Lui, pe care a câştigat-o cu Sfânt Sângele
Său, deci nu există altă Biserică decât aceea pe care a
întemeiat-o Iisus Hristos prin apostolii Săi şi care este una,
sfântă, sobornicească şi apostolească.
Iată deci că diavolul, prin amăgirile sale, a
dezbinat pe oameni prin ura sa, să creadă în mai mulţi dumnezei
mincinoşi, al căror tată le este el. Abia în primii ani din
secolul al XIX-lea, noua concepţie despre lume e dată la iveală,
afirmându-se cu toată tăria cum că: "lumea aşa cum o
vedem sau o cunoaştem din cărţi, n-a fost nici creată
şi nici nu există din vecii vecilor.
Ştiut este din toată lectura făcută
că materialismul dialectiv e ateu; profesează negaţia
spiritului, negaţia lui Dumnezeu, negaţia nemuririi, învierii şi
Împărăţiei lui Dumnezeu ... Bun. Dar cu asta încetează de a
mai fi Dumnezeu? S-a terminat cu nemurirea? Nu mai este înviere şi
judecată? Dar pe faptul că mulţi oameni, pot fi ei milioane la
un loc care să susţină părerea de mai sus, prin aceasta
încetează de fapt de-a mai fiinţa dogmele fundamentale ale
creştinismului? Mai pe scurt, dacă a spus Ludovic Fenerbach, care a
lucrat pentru laicizarea religiei, cum că: nu religia a făcut pe om
ci omul a făcut religia, iar contemporanul său David - Frederic
Strauss a supus Evangheliile unei critici în toată regula, iar
.............. îşi îndreptează . . . . . sale lovituri filozofice
împotriva bătrânelor dogme creştine, urmează urmează de aci
că omorând pe toţi oamenii care cred cum trebuie în Dumnezeu cu asta
ai scăpat de Dumnezeu? ...
Dar abia se dezvăluie Adevărul ce trebuie scos la
iveală. De aci încolo începe să se descopere partea lucrătoare
şi biruinţa Adevărului prin jertfă. Acum când valurile
înspăimântătoare ale negaţiei lui Dumnezeu caută să
tulbure pacea din inima celor ce cred în El, în Biserica Lui cea
adevărată şi-n Evanghelia Lui. Nu uşoare sunt aceste probe,
şi numai acei care sunt întăriţi şi care au crezut pe Iisus
Hristos în inima lor până în vârsta maturităţii, prin iubirea
Lui de oameni, pot să reziste acestui război antihrist până la
sfârşit. Iar toate sforţările lui sunt ca să ne facă
să cădem din iubire, prin nerespectarea datoriei de-a răbda
nedesăvârşirea semenului tău, şi de a te lăsa ca
să fi condus întru toate de mâna nevăzută a Providenţei
divine. Lupta ce o dau cei ce ascultă de vraja diavolului cum că nu
este Dumnezeu şi toate celelalte care formează dogmele
creştinismului, loveşte pe fiii lui Dumnezeu, cernându-i prin sitele
suferinţelor de tot felul, prin care a trecut Domnul, împlinindu-se
cuvintele Lui: "Dacă pe voi lumea vă urăşte,
gândiţi-vă că M-a urât mai întâi pe Mine, şi dacă pe
Mine M-au prigonit şi pe voi vă vor prigoni". În toate aceste
suferinţe, puterile întunericului urmăresc două lucruri: în
primul rând să ne facă să urâm pe acei ce ne trec prin cuptorul
suferinţei şi, în al doilea rând, să ne facă să ne
răzbunăm sub diferite forme, apăsându-ne cu legi sau oameni. În
cuptorul ispitelor, deci, se clarifică omul că ce este şi unde-i
este inima şi nădejdea lui.
Cărarea însă cea mai bună de urmat în aceste
strâmtori nu este alta decât a lui Iisus şi după El a tuturor
sfinţilor care având pe Iisus în inima şi în mintea lor, au fost
înarmaţi cu toate armele în aşa fel că au ştiut cum să
răspundă atacului diavolului, biruindu-l cu iubirea lui Iisus. Au
ştiut cum să se supună stăpânirilor antihristice până
şi atunci când acestea au voit să le taie capul sau altceva să
le facă, pentru că n-au voit ca să refuze sfintele
învăţături ale Mântuitorului şi să le primească
pe ale lor.
Toate măsurile lor de constrângere ce au fost
făcute pentru negarea sau tăgăduirea Dumnezeului celui
adevărat, precum şi a lucrurilor Lui care Le-a făcut pentru
mântuirea noastră, n-au avut nici un efect asupra sufletelor lor, pentru
că Iisus Hristos care era în inimile lor, nu putea să fie constrâns
să facă ceva ce nu-l place pe El. Pe Domnul nu l-a putut constrânge
decât suprema Sa bunătate, desăvârşirea Sa, care a biruit
îngustimea ateismului lui Iuda, dându-i votul: "Ce faci, fă mai
curând". Toţi ceilalţi apostoli n-au înţeles cuvântul
acesta atunci, ci credeau că vorbeşte de ceva cumpărături
cu Iuda, întrucât purta punga comunităţii şi praznicul era
aproape. Aci se mai împlineşte şi cuvântul proorocului:
"Iară duşmanii omului sunt cei din casa lui".
Tot de aci mai reiese şi un alt
învăţământ: ştiinţa cu toate termenele ei nu-ţi
angajează viaţa în joc niciodată, iară credinţa
creştină întotdeauna. Măsura coacerii în creştinism atunci
se zice că a ajuns la maturitate, când am ajuns şi noi ca să
trecem din lumea aceasta biruitori în toate ispitele şi durerile prin
iubirea lui Iisus împinsă până la jertfă. Aceasta este cea mai
înaltă virtute în creştinism, ca să ajungi să simţi
şi tu durerea care a simţit-o "Crinul(?) de pe cruce",
plângând nemernicia oamenilor şi rugându-te pentru iertarea lor.
Apostolii n-au înţeles atunci supremaţia
spiritului liber a lui Iisus, pentru că încă nu se pogorâse Duhul
Sfânt peste ei, care să le dea putere ca să bea acelaşi pahar
şi de a se boteza cu acelaşi botez pe care l-a primit Iisus. Lucru
sigur că dacă înţelegeau atunci toţi se ridicau
împotrivă, în frunte cu Petru, când Iisus a învoit toate consecinţele
ateismului lui Iuda "Ce faci fă mai curând". Dar, după
pogorârea Duhului Sfânt, li s-au luminat puterile minţii şi-au
înţeles necesitatea jertfei şi liniştea deplină a
Mântuitorului împotriva agresiunilor necredinţei. De acum moartea nu mai e
pedeapsă a firii ci pedeapsă a păcatului. Ca atare trebuie
primită fără şovăire şi reacţiune.
Trebuie să acceptăm cu mintea şi cu inima
netulburată pe oricine care, neputându-ne desface de dragostea lui Iisus
Hristos, nu-i rămâne altceva de făcut decât de a ne omorî pur şi
simplu. Căci în aceste două tabere (creştinism şi ateism)
nu poate fi pace, numai dacă trece una peste alta. Prima tabără
este totdeauna paşnică şi senină şi cu inima atât de
largă încât iartă totul şi vrea ca toată lumea să se
mântuiască. Cea de-a doua însă, este plină de răutate
şi desăvârşesc în bine pe cei din prima, trecându-i prin
cuptorul suferinţelor. Nouă ne-ar fi pagubă supremă de-a
trăda creştinismul de frica lor sau de frica durerilor. Nu trebuie
să ne facem de vrajbă cu ei întrucât sunt stăpânirea pe care
ne-a dat-o Dumnezeu pentru păcatele noastre. Deci îi acceptăm nu de
frică, nici din diplomaţie, nici urmărind vreun câştig sau
cinste deşartă, ci din convingere că aşa ne punem de acord
cu Providenţa care ni i-a adus cu rosturi voite de Dumnezeu "pentru
ca să-i adune laolaltă pe fiii lui Dumnezeu cei risipiţi",
pentru ca toţi să fie "o turmă şi un
Păstor".
Mântuitorul nu ne-a învăţat care formă de
stat mântuieşte oamenii, care reformă monetară sau agrară
ne duce la Împărăţia lui Dumnezeu. Ba chiar a spus că lipirea
inimii de bogăţii duce la osândă. Aşa că să nu ne
prindă mirarea când vedem că unora, bogaţi de aceste
pământeşti, le vine vremea osândei încă de pe aici, pentru
că pe bună dreptate vine, fiindcă n-au avut grijă de
lazării de la poartă. Deci, felul cum îşi chiverniseşte
stăpânirea factorul economic creator de forme istorice e treaba
stăpânirii, noi trebuie să dăm Cezarului ce e al Cezarului
şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu, indiferent ce măsuri ia
"Cezarul" pe faptul că noi mai avem un Împărat şi-o
Împărăţie dincolo de hotarele acestei lumi. Cam întotdeauna
stăpânirile pământeşti au fost în conflict cu aceea a
Providenţei Divine dar Dumnezeu lucrează mântuirea noastră prin
mâinile lor. Deci, ori de câte ori stăpânirile acestea
pământeşti şi trecătoare ar căuta să nege
existenţa lui Dumnezeu sau a lucrurilor lui, o recunoaştem ca
stăpânire din ascultare de Dumnezeu, pentru că El conduce şi
stăpânirile vremelnice şi le îngăduie pentru ca să
desăvârşească pe noi prin toate suferinţele şi caznele.
Nu trebuie să reacţionăm împotriva
stăpânirilor celor ce nu cred în Dumnezeu şi în lucrurile Lui pentru
ca să nu fie, că nu este stăpânire fără numai de la
Dumnezeu, dar aceasta este o ascultare ce o aducem lui Dumnezeu şi
conducerii Sale providenţiale. Dumnezeu este autoritatea superioară
tuturor stăpânirilor şi El le îngăduie pe toate cu scopuri
foarte bine definite.
Orişice lege o ascultăm deci din cauza
autorităţii lui Dumnezeu. Când legile şi stăpânirile sunt
împotriva lui Dumnezeu nu le ascultăm tot din acelaşi motiv, pentru
că Dumnezeu nu mai este autoritate de spijin a unei legi sau a unei
stăpâniri împotriva Sa.
Reacţionăm însă împotriva păcatului
ateismului fiindcă e păcat împotriva Duhului Sfânt, păcat
împotriva Adevărului, şi Dumnezeu este Adevărul, pentru vina
aceasta. Dar stăpânirea poate să ne taie capul şi să
facă cu noi ce va vrea că o ascultăm(?). Cu aceasta suntem în
câştig şi noi şi stăpânirea şi-a făcut datoria.
Am . . . . . . . neînsemnate, dar cărora mentalitatea îngustă le
dă o semnificaţie absolută. Această balonare a valorii
minore a unui lucru sau a unui mărunţiş la valoarea majoră
a unui principiu fundamental e dovada unei lipse de minte care dacă
refuză şi sfatul cel mai luminat nu va întârzia să se arate cap
de răzvrătire şi izvor de suferinţe zadarnice.