+ Pãrintele ARSENIE boca

Cărarea Împăraţiei
35 de fragmente definitorii

1. “Căci pofta cărnii este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu fiindcă nu se supune legii lui Dumnezeu, şi nici nu poate” (Romani VIII, 7). Aşa vine că fiecare duce un ateu, necredincios în spate – trupul de pe noi. De la starea asta şi până la a-l face să fie templu sau Biserică a Duhului Sfânt (I Corinteni 3,16) e de luptat de cele mai multe ori viaţa întreagă.

Firea trupului fiind surdă, oarbă şi mută, nu te poţi înţelege cu el decât prin osteneală şi foame, acestea însă trebuie conduse după dreapta socoteală, ca să nu dăuneze sănătăţii. Acestea îl îmblânzesc, încât nu se mai ţine vrăjmaş lui Dumnezeu. Rugăciunea şi postul scot dracii poftei şi a mâniei din trup. Foamea îmblânzeşte fiarele. [Arsenie Boca, Cărarea Împărăţiei, Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Aradului, 1995, pag. 21]

2. Bucuria neînfrânată, chiar cea pentru daruri cu adevărat duhovniceşti, te poate face să uiţi că încă n-ai ieşit cu totul din împărăţia ispitelor. Sufletul însă care se mântuieşte este acela care nu mai trăieşte pentru sine, ci pentru Dumnezeu, sufletul care s-a izbăvit de sine şi petrece ca un dus din lumea aceasta. Viaţa şi dragostea lui întreagă este numai Dumnezeu, care-L face să uite de sine, iar când revine, se urăşte pe sine. [pag. 24]

3. Dorul lui Dumnezeu după cel mai mare păcătos este neasemănat mai mare, decât dorul celui mai sfânt om după Dumnezeu. [pag. 36]

4. Când dreptatea lui Dumnezeu se întoarce asupra noastră a sosit vremea de plată sau ispăşirea. Ispăşirea nu-i o pedeapsă de la Dumnezeu, ci un mijloc de înţelepţire, o îndreptare mai aspră. Iar fiindcă dreptatea lui Dumnezeu mereu ţine între faptă şi răsplată, putem vorbi chiar de legea dreptăţii, ca de o lege milostivă, prin care ne curăţim de petele faptelor rele. În vremea ispăşirii când vin asurpa noastră strâmtorările, dacă le răbdăm de bunăvoie, neumblând cu ocolirea, ne ajută Dumnezeu; iar de nu vrem să primim cele ce vin peste noi, că nu le înţelegem, nu ne ajută Dumnezeu, deşi El ar fi vrut. [pag. 41]

5. E de ştiut că pentru a scoate un gând rău din mintea cuiva, trebuie să i-o învălui de foarte multe ori cu cuvântul bun, ca s-o izbăveşti din robia gândului străin. Asta-i calea cea mai lungă: de la urechi la inimă. [pag. 45]

6. Când auzi pe cineva făcându-te tobă de ocări şi blestem, nu te pripi cu mintea şi nu sări cu gura, răspunzându-i ce nu trebuie. Nu-l întreba pe el: de ce mă ocărăşti, ci întreabă-te pe tine oare de ce mă ocărăşte omul acesta? În orice caz, răspunde ca David: pentru păcatele mele Domnul i-a poruncit să mă ocărască şi să mă blesteme; dar nădăjduiesc, pentru năpăstuirea ocării, mila lui Dumnezeu. [pag. 46, 47]

7. Încercările nu-s pedeapsă, ci şcoală, lumină pentru minte şi milă de la Dumnezeu. Că le simţim ca suferinţe? De nu le-am simţi ca atare, n-am învăţa nimic. Precum plăcerea e dascălul păcatelor, aşa durerea e dascălul înţelepciuni; iar din odihnă, până acuma n-a ieşit ceva de folos. [pag. 49]

8. Nouă toate necazurile ne vin de la greşeli, nu de la Dumnezeu. El numai le îngăduie şi spală cu ele vinovăţiile noastre. Oamenii însă tare greu pricep că îndreptarea prin necazuri dovedeşte părăsirea lui Dumnezeu, ci milostivirea Lui. Ba chiar prin aceea că Dumnezeu are grijă de noi, dacă vom avea necazuri. Fiind atotbun şi atotînţelept, ne poartă de grijă şi ne spală, cu milostivire, ori nu vrem, ori nu pricepem acum, ori vom înţelege pe urmă. Căci: “Dumnezeu este îndelung răbdător şi mult milostiv, dar nepedepsit nimic nu lasă” (Naum 1, 3). El aşteaptă o vreme să vadă: ne grăbim noi cu pocăinţa de bunăvoie sau nu; învăţăm din necazurile altora sau aşteptăm să ne spargem şi noi capul de ele, ca şi ei?

Dumnezeu vrea să ajute pe toţi, dar nu toţi primesc purtarea Sa de grijă. Aşa de face că sunt şi oameni păcătoşi care n-au necazuri. Pe aceştia i-a lepădat Dumnezeu. [pag. 55]

9. Nu fericiţi pe cei ce nu au necazuri în lumea aceasta. Căci, cunoscându-i Dumnezeu că n-au minte să-i înţeleagă căile, nu le rânduieşte o îndreptare prin încercări în lumea aceasta, ci osândă în cealaltă. Iată de ce: Dumnezeu preamilostivul, chiar şi când osândeşte la iad tot milostiv se dovedeşte şi ca un mai-nainte ştiutor din veci a toate, nu le trimite necazuri pe potriva păcatelor lor, căci mândria lor cea peste măsură de mare nu rabdă nicidecum umilirea încercărilor. Dimpotrivă, încercarea lui Dumnezeu de a-i spăla prin necazurile cele fără de voie, lor li s-au întoarce tocmai pe dos. Căci ei, iubind mai tare mândria şi slava deşartă a vieţii acesteia, decât smerenia şi supunerea lui Dumnezeu, tocmirea nebună a minţii lor îi aruncă în deznădejde, din care fac cel mai mare şi mai pe urmă păcat în lumea aceasta: sinuciderea, omorârea de sine. Ori toate celelalte păcate, ce le-ar face omul, adunate la un loc, sunt mai mici decât acesta singur. De aceea, din milostivire mai presus de înţelegere pentru mulţimea neputinţe lor, nu-i bagă Dumnezeu în cuptorul smereniei că nu rabdă neghina o probă ca aceasta, şi vor merge la osânda cea mai mare, ca ucigaşi de sine. “Deci dacă cineva, păcătuind în chip vădit şi nepocăindu-se, n-a pătimit nimic până la moarte, socoteşte că judecata lui va fi fără milă acolo” (Sf. Marcu Ascetul, Filocalia I). [pag. 56]

10. Până nu vom ajunge de aceeaşi părere cu Dumnezeu despre viaţa noastră pământească, precum şi despre cealaltă, de pe celălalt tărâm, nu vom avea linişte în suflet, nici unii cu alţii şi nici sănătate în trup şi nici în orânduirea omenească.

Trebuie să ne plecăm înţelepciunii atotştiutoare a lui Dumnezeu, care în tot ce face, urmăreşte înţelepţirea noastră, ori pricepem, ori nu pricepem aceasta. Când plecăm capul şi vrem şi noi ce-a vrut Dumnezeu în clipa aceea căpătăm liniştea sufletului, orice ar fi dat peste zilele noastre. [pag. 102]

11. O altă taină a lui Dumnezeu e şi aceasta: Nu pedepseşte toastă răutatea tuturor, aici, şi numaidecât, precum nici nu slăveşte bunătatea tuturor, aici, şi numaidecât. Chiar dacă ar face aşa ceva, atunci, iar nu o faptă a libertăţii şi a dragostei. Apoi, dacă repede ar fi pedepsit tot răul, Dumnezeu ar fi un fricos, un neputincios, micit la o măsură omenească sau cel mult îngerească, şi ne-ar da să înţelegem că se teme de rău să-şi piară stăpânirea, - cum fac oamenii. Ci tocmai pe faptul că îngăduie răilor să-şi facă de cap, şi-i lasă pe oameni neînfricaţi de pedeapsa năprasnică, ne dovedeşte atotputernicia Sa, veşnic liniştită asupra răului, - atotputernicie, sub ocrotirea căreia, prin virtutea credinţei, stăm liniştiţi şi noi, primind palmele şi scuipările răului, ca pe nişte mărturii ale neputinţei aceluia în faţa atotputernciei lui Dumnezeu, care ne întăreşte cu liniştea Sa.

Cu aceea că nu pedepseşte răutatea numai decât îi întinde ispită puternică, să se desăvârşească şi ea, spre pedeapsă sigură în ziua judecăţii. Iar dacă, totuşi, uneori pedepseşte năpraznic vreo fărădelege, o face să mai pună frâu răutăţii între oameni, şi mai ales să nu scadă în credinţă începătorii, şi să nu piardă dintre oameni cunoştinţa răsplătiri după fapte. [pag. 112, 113]

12. Credinţa e un risc al raţiunii; dar nicidecum o anulare, ci dimpotrivă o iluminare a ei. E o absolvire a sufletului într-un dincolo al lumii acesteia, în modul divin al existenţei. Conştient de aceasta dezamăgire, fără să fii mort deloc şi în lume, experiezi, trăieşti, la intensităţi nebănuite sentimentul libertăţii spiritului. De fapt la mijloc e o înviere a spiritului pe planul şi la nivelul raţiunii divină a existenţei şi teroarea acestei lumi sensibile. Acum scapi de frică. Lumea nu se mai poate atinge decât de temniţa ta biologică – noua ta realitate, de o evidenţă absolută, , scăpându-i cu desăvârşire. [pag. 147]

13. Conştiinţa, prin natura ei, nu aprobă niciodată viciul şi păcatul, prin natura ei e de a nu se lăsa învinsă, chiar dacă frâna ei nu e luată în seamă şi firea decăzută săvârşeşte păcatul peste opreliştea ei. De aici vin mustrările de conştiinţă – “pârâşul tău, cu care trebuie să te împaci pe drum”, care “nu tace” până ce omul nu-şi revizuieşte înfrângerile sale şi nu se întoarce de la păcat, ca să poată primi iertarea lui Dumnezeu. În cazul când înfrângerile morale se ţin lanţ prin desimea sau gravitatea lor, umană sancţiunii ale conştiinţei, mai grele decât mustrarea: dezechilibrul minţii – mai uşor sau mai profund, din care se mai poate reveni – şi celelalte forme mai grave: schizofrenia, paranoia, nebunia acută şi, în final, sinuciderea. [pag. 154]

14. Dumnezeu nu te-a părăsit, chiar dacă pe ecranul minţii tale au apărut gânduri şi imagini de hulă împotriva lui Dumnezeu şi te vezi în imposibilitatea de a te mai ruga chiar. răbdarea însăşi a războiului e ultima ta rugăciune. [pag. 156]

15. Omul nu se poate odihni în fericirea contemplaţiei până nu a biruit în sine contradicţiile, tendinţele rele, până nu şi-a unificat şi consolidat fiinţa ca să iubească numai binele. Iar aceasta nu se poate realiza decât prin acţiune prelungită, prin fapte convergente spre bine. Căci simpla gândire la bine şi chiar simpla voinţă de a face binele, fără trecerea deasă şi aceea o vreme regulată – la facerea binelui, nu numai că e departe de-a realiza această armonie, unitate şi siguranţă, ci dimpotrivă, trezeşti opoziţia tendinţelor contrare în om. Un om de teorie se ştie că e un om slab, măcinat de contradicţii interne, mereu sporite prin reflexiunea care nu trece la fapte.

De abia fapta aruncă o decizie în cumpăna acestor balansări şi care, mai ales spre repetare, aduce definitiv câştig la cauza tendinţelor bune. Ne degeaba virtutea înseamnă etimologic bărbăţie. Ea a adus o soluţie bărbătească vieţii. [pag. 162]

16. Garanţia şi criteriu sincerităţii este actul care taie incertitudinile şi manifestările cele mai intime secrete pe care le ignori sau pe care ţi le ascunzi ţie însuţi. Actul este o deosebire a stării noastre profunde. Arătându-ne răul spre care suntem înclinaţi, chiar şi slăbiciunile pot să servească ca avertisment prevestitor şi reconfortant … descoperire cu atât mai importantă cu atât mai importantă cu cât e în contradicţie cu ideea falsă ce ne-o facem despre meritul nostru. De aceea mai de grabă prin observarea actelor decât a gândurilor noastre, putem spera să ne vedem aşa cum suntem şi să ne facem aşa cum trebuie. Acţiunile care răsar din adâncurile vieţii inconştiente trebuie să ne slujească să studiem curentele care ne duc uneori fără ştirea noastră…

Nu numai că acţiunea serveşte să ne descopere ceea ce în noi e mai tare decât în noi, ci ea mai constituie adesea în indiferenţa şi haosul stărilor interioare un centru solid, care devine ca un sâmbure al caracterului. De câte ori nu voim decât după ce am acţionat şi pentru că am acţionat! Copilul are o viaţă alternativă de dorinţe opuse şi de mişcări capricioase; el construieşte şi distruge, plictisindu-se repede de orice; e o anarhie vie. Pentru ca să se organizeze în el un sistem şi pentru ca forţele lui să se grupeze într-un mănunchi în el, trebuie să înveţe a urma hotărât una din tendinţele sale, excluzând pe celelalte… Astfel sfârşeşte prin a nu mai şti ce vrea…

Astfel, reuşim, acţionând, să vrem ceea ce ni se părea că nu putem vrea la început, ceea ce nu voiam din lipsă de curaj şi de forţă, ceea ce am fi vrut să vrem…

După îndelungi deliberări decizia este întotdeauna rezultatul unui moment. Apoi, acest punct critic odată trecut, actul îşi desfăşoară consecinţele oricare ar fi fost fluctuaţiile care le-au fi precedat. Trebuie să trecem la faptă chiar când o facem cu oarecare silă. Pe urmă vine şi plăcerea pentru acel lucru…

Chiar când nu simţi tot ce zici sau ce faci, când nu ai decât o dorinţă a adevăratelor dorinţe, când cuvintele şi actele ies mai puţin din abundenţa inimii şi mai mult dintr-o constrângere seacă şi dezgustătoare, aceasta produce o impresie asupra noastră, care coboară puţin câte puţin în realitatea conştiinţei, devenind viaţa noastră… Cine nu face se desface. Nu ajunge deci numai a voi cât poţi şi cum poţi, căci nu vei voi multă vreme. Pentru că orice acţiune care se execută, se foloseşte în chip necesar de constrângere pentru a aduna şi disciplina forţele împrăştiate; pentru că acţiunea este semnalul unui război civil în care sunt morţi şi răniţi, pentru că noi nu mărşăluim decât zdrobind în noi şi sub noi legiuni de vieţi, lupta e declasată orice am face; şi dacă nu luăm ofensiva contra inamicilor voinţei, se coalizează ei împotriva voinţei. Trebuie să ne batem; cel ce va fugi de luptă va prinde în chip necesar libertatea împreună cu viaţa. Chiar în cei mai buni sunt comori de răutate, de necurăţie şi de pasiuni meschine. [pag. 167, 168]

17. Câtă vreme mergem în voia valurilor, în voia firii povârnite spre păcat, n-avem nici-o luptă nu ne trezim din cursele vrăjmaşului (II Timotei II, 26); stăm de bună credinţă că mergem bine, ne isprăvim zilele în fericire şi coborâm cu pace la iad! (Iov XXI, 13). Dar odată ce află, ce înzestrare avem şi ne trezim spre ce trebuie să fim, puterile iadului vor sări să ne ceară socoteală pentru nesupunere. Dar nu vor sădi cu toată energia răutăţii, că nu le lasă Dumnezeu, ci cu vicleşuguri şi curse şi cu minciuni şi cu înfricoşătoare şi cu alte nemaipomenite zavistii.

Pe de altă parte, se vor folosi de unelte de-ale lor (Ioan VIII, 44) oameni amăgiţi de ei, care le-ar face toate câte-i învaţă dracii, - dacă ar fi după ei. De aceea zice Înţeleptul: “Fiule, când vrei să te apropii să slujeşti Domnului, găteşte sufletul tău spre ispite” (Înţelepciunea lui Iisus Sirah II, 1) [pag. 171, 172]

18. Prima întâlnire între minte şi diavol e la linia momelii pe care o flutură el în văzul minţii. Dacă mintea nu bagă momeala în seamă, vrăjmaşul stăruie cu ea, o ceartă mai sclipitoare, ca să facă iubită minţii. Aceasta e a doua înaintare a războiului, sau a doua înaintare a războiului, sau asupreala. Dacă la asupreală a reuşit să fure mintea cu momeala şi să o facă să vorbească împreună, avem înaintare la unire.

Mintea însă se trezeşte că a fost furată de gândul străin şi că se află în altceva decât în ceea ce-i era dat după fire, iar când îşi dă seama de ea însăşi şi de cele în care se află, avem lupta cea de gând la o clipă hotărâtoare. Se va învoi mintea să meargă după momeală mai departe, sau se va întoarce la dânsa? Aici e lupta, şi clipele sunt scumpe; şi de cele mai multe ori viaţa întreagă a unui sau a mulţime de inşi atârnă de lupta nevăzută a câtorva clipe. Dacă întârziem să ne luptăm se poate întâmpla ca fără de veste să fim învăluiţi la minte din partea poftei sau a iuţimii, asupra cărora încă aruncă vrăjmaşul aprinderea sa. Prin urmare, ostaş al lui Hristos, lupta trebuie să fie dată grabnic şi după lege. [pag. 174]

19. Voinţa la hotărârea întotdeauna după sfatul minţii şi niciodată înainte: - cel puţin în faptele de conştiinţă, aşa e. De aceea se zice că în orice hotărâre avem libertatea voinţei, adică putinţa de a alege ce vrem. Darul libertăţii voinţei ni l-a dat Dumnezeu, ca pe o mare cinste, şi prin el avem a spori până la măsuri dumnezeieşti. Iată de ce toată strădania dezrobirii puterilor sufleteşti din patimile contra firii duce de fapt la redobândirea libertăţii de fii ai lui Dumnezeu (Matei V, 9; Galateni III, 26), de fii ai adevărului, care face liberi pe cei ce stau în adevăr (Ioan VIII, 32) şi nu stau în minciună şi-n tatăl minciunii (Ioan VIII, 44). [pag. 177, 178]

20. Vicleanul are două feluri de momele, după iubirea omului, care înclină, fie spre pierzare, fie spre mântuire. Este şi o “ispită a mântuirii” în care au căzut mulţi înşelaţi, zicând că-s mântuiţi, când de fapt ei n-au săvârşit nici alergarea şi nici după lege n-au luptat. Este şi ispita sfinţeniei, este şi ispita misiunii sau a trimiterii de la “Dumnezeu”, precum este şi ispita muceniciei. În toate aceste ispite cad cei ce ocolesc osteneala, minţile înguste, care spun că nu mai au nimic de făcut, decât să creadă şi să se socotească a fi şi ajuns sfinţenia, misiunea, mucenicia şi celelalte năluci ale minţii înşelate.

Au şi ei o osteneală: aceea de a ajunge la darurile mai presus de fire, înainte de vreme şi ispitind pe Dumnezeu. Deci, nu-i de mirare că-i dă în robia înşelătorului de minte, ca să-i chinuiască.

Câte unii mai aprinşi la minte, fie de la fire, fie de la boli, neavând cercarea dreptei socoteli, scâncesc în inima lor după daruri mai presus de fire, îmbulziţi nu de vreo virtute, ci de unirea de sine. Având aceştia iubire fără minte pe care vor să o cinstească cu daruri mai presus de fire, Dumnezeu îngăduie să o cinstească cu daruri mai presus de fire, Dumnezeu îngăduie duhul răului să-i amăgească desăvârşit (II Tesaloniceni 2, 11) ca pe unii ce îndrăznesc să se apropie de Dumnezeu, necuraţi la inimă. De aceea, pentru îndrăzneală îi dă pe seama vicleanului să-i pedepsească. Astfel, când atârnă de la Dumnezeu o atare pedeapsă pentru oarecare, îl cercetează Satana luând chip mincinos al lui Hristos şi, grăindu-i cu mare blândeţe, îi trânteşte o laudă, cu care-l câştigă fulgerător şi poate pentru totdeauna, ca pe unul ce, pe calea cea strâmtă (Matei VIII, 19) şi cu chinuri ce duce la Împărăţie, umblă după “plăceri duhovniceşti”. Iată-l cu momeala de gât. De-acu, după oarecare şcoală a rătăcirii, când încrederea îi va fi câştigată desăvârşit şi-i va fi întărită, prin potriviri de semne prevestite ajunge încrezut în sine şi în Hristosul lui, încât şi moarte de om e în stare să facă, întemeindu-se pe Scriptură.

Iată cum “puiul de drac” al iubirii de sine, făcându-se bărbat şi ajutat prin vedenii mincinoase de tatăl său, tatăl minciunii, strâmbă bietului om mintea, i se va părea păcatul virtute dumnezeiască. Ba încă, omorând pe cei ce nu cred ca el, i se va părea că face slujbă lui “Dumnezeu” (dumnezeu care l-a înşelat pe el) (Numeri XXV, 7-13).

Când stai de vorbă cu câte unul din aceştia, te uimeşte convingerea şi siguranţa lui, uneori legătura cu judecată a cuvintelor lui, şi nu poţi prinde repede că stai de vorbă cu un înşelat şi un sărit din minte. Asta, până nu-i afli prima spărtură a minţii, de la care apoi toate meşteşugurile vicleanului trebuie să-şi dea arama pe faţă. Trebuie să-i prinzi momeala pe care a înghiţit-o şi care, de cele mai adesea, e căderea la laude, cu care tatăl minciunii şi-a mângâiat pruncul iubirii de sine, pe care l-a clocit cu atâta osârdie cel amăgit de minte.

Şi nu e mare mirarea, căci zice un filosof: e destul să primeşti în minte o singură prejudecată, ca apoi să nu fii prăpăstenie, la care să nu ajungi în chipul cel mai logic cu putinţă. De aceea Biserica enumeră printre păcatele minţii şi prejudecăţile. [pag. 183, 184]

21. Multă ştiinţă apropie pe om de Dumnezeu, puţină ştiinţă îl îndepărtează şi de ştiinţă şi de Dumnezeu. Iar omul atâta preţuieşte câtă apropiere de Dumnezeu şi-a câştigat în sine. Dumnezeu i-a dat o valoare mare, însă trebuie şi el să şi-o câştige. Dacă nu vrea, Dumnezeu nu are nici o vină. [pag. 210]

22. Ştiinţa nu angajează viaţa, de aceea nici n-o poate pricepe şi nici n-o poate crea.

Sfinţenia însă tocmai viaţa o angajează. Iar sfântul desăvârşit, care şi-a angajat viaţa şi a arătat că o poate şi crea, înviind morţii şi făcând ochi unde nu erau (Luca VII, 22), e singur Iisus. De ce oare nu-l recunoaşte medicina? Ba nici măcar nu-L pomeneşte.

Poate fiindcă Iisus e de-o mărime uluitoare, care ar pricinui spaima mângâierii omeneşti. [pag. 211]

23. A nu şti şi a nu recunoaşte aceasta, nu e totdeauna o vinovăţie - uneori e chiar virtute; însă a şti puţin, şi a face gâlceavă că ştii totul, asta e descalificare şi ruşine, şi întotdeauna o vinovăţie. [pag. 233]

24. După textul Scripturii toată recesivitatea apare în părinţi pe urma vreunui păcat. Ştiinţa, neavând termenul, nu poate da răspunsul la întrebarea: cum au apărut în ascendenţi genezele defective, prin ce accident, sau după care legi? Sau mai pe larg: prin ce împrejurare, independentă şi anterioară procesului eredităţii, apar în cromozomi, de unde nu erau, aceste granule infinitezimale generative şi cu urmări dezastruoase, pentru o eventuală progenitură? Ca să răspund pe scurt, genele recisive apar în ascendenţi în chip independent, nu după legile probabilităţii, ci după legile care atârnă peste fărădelegi.

Toate faptele omului, toate mişcările lui, se înseamnă undeva, într-o nevăzută carte, şi se înseamnă şi în sămânţa sa, şi cu aceasta îşi atrage urmaşii sub povara isprăvilor sale. Legile vieţii sunt legile Creatorului, păcătuieşti împotriva lor, nu scapi fără mustrarea lui Dumnezeu. Deci, nu ne mai tocmim, că Dumnezeu n-ar avea cuvânt în biologie şi că venirea lui Iisus la nuntă ar fi numai un simplu fapt divers, fără o semnificaţie neînchipuit mai largă pentru aducerea şi conducerea personală a fiecărui om ce vine în lume.

Înainte de a exista ca persoane pământeşti, existăm ca gând, ca intenţie a lui Dumnezeu. Cine ştie, dacă nu El are de dus viaţa pământească, în fluviul timpului, atâtea feţe omeneşti, încât numărul lor să împlinească toate posibilităţile de configuraţie câte le oferă structura noastră genetică ?

De faptul că suntem oarecum anteriori faţă de forma noastră pământească, însuşi ne spune, învăţându-l pe Ieremia când acesta încerca să se apere de misiunea cu care-l rostuise pe pământ :

Ieremia 1, 5

“Înainte de a te urzi în pântece... te-am sfinţit şi te-am vândut prooroc între popoare”. Suntem prin urmare de obârşie spirituală, făpturi spirituale, trimise vremelnic într-o închisoare de carne şi oase, şi îndeplinind un destin, între ceilalţi fii ai lui Dumnezeu şi fraţi ai noştri. [pag. 236, 237]

25. Un trecut păcătos n-a prea trecut: însoţeşte ca un cazier judiciar. Ispăşirea e obligatorie; aşa se asigură şi se menţine iertarea tot prin concursul memoriei, răbdând palmele trecutului peste obrazul minţii. [pag. 255, 256]

26. Călcarea unei legi omeneşti dă infracţiunea legii şi se pedepseşte precum se ştie. Călcarea legilor divine ale vieţii se numeşte păcat şi se pedepseşte precum s-a spus şi precum se vede - cine vede.

O mare dezarmonie constă în faptul că instinctul bărbatului e în conflict cu instinctul femeii. Instinctul bărbatului vrea mereu femeia, ca prilej al descărcărilor sale genetice. Instinctul femeii însă e maternitatea. Copilului până se desprinde de mamă, îi trebuie doi ani, deci, după rânduiala firii, trebuie lăsată în pace. Deci, ce va face bărbatul? Sau îşi va perverti soţia, făcând-o să umble şi ea după plăcerea pătimaşă, căutând să scape de rostul firii sale, sau o va face criminală, punând-o să-şi ucidă în pântece fiinţa fără apărare, sau va practica scârba onaniei cu femeia sa (Facerea XXXVIII,9), păzind-o de rostul zămislirii, dar necinstind-o, cum nu se mai poate spune. Alţii recurg la sterilizare, alţii la aventuri, sau la lupanare. Un asemenea bărbat nu-şi va mântui soţia prin naştere de fii (I Timotei II,15), ci o va osândi cu ucigaşii şi curvarii, printre care şi el de asemenea va fi. [pag. 261]

27. Conflictul sau disonanţa dintre instinctul poligamic al bărbatului şi instinctul maternităţii la femei nu se poate înfrânge, nu se poate rezolva şi nu se poate converti, decât în cazul în care ambele părţi trăiesc învăţătura creştină din toate puterile fiinţei. creştinismul e a doua creaţie a lumii, a doua creaţie a omului, o creaţie din nou a firii. Iisus Hristos însoţeşte pe om prin învăţătura Sa, prin Biserica Sa, prin rânduielile Sale, prin Cuvântul Său, ajută pe om prin darurile Sale, prin sălăşluirea Sa în noi, şi în toţi, ca un Dumnezeu pretutindeni de faţă, iar mai mult decât acestea - care se ştiau şi până aci - Iisus Hristos întovărăşeşte, cârmuieşte chiar, creaţia fiecărui om ce vine în lume. În temeiul pretutindenităţii şi atotputerniciei Sale de Dumnezeu. El este cauza primară care configurează viaţa în toate particularităţile sale, încât fiecare ins e unic între oameni. El decide, în infinitul mic, ce calităţi sau defecte să fie expulzate prin cele două globule polare, care cuprind jumătate din numărul cromozomilor, şi nicidecum hazardul. El înclină să fie una sau alta din configuraţiile - probabile pentru noi şi sigure pentru Dumnezeu - ; El formează destinul nostru în aşa fel încât o aşezare specifică în infinitul mic să aibă urmări imense în configuraţia şi în faptele noastre viitoare. Toate acestea le face contabilitatea absolută a lui Dumnezeu, care creează în dependenţă cu omul şi potrivit cu faptele sale, ajungându-l cu răutăţile lui din urmă şi întorcându-i-le în braţe, sau iertându-l de ele, dacă s-a silit, prin lupta cu sine însuşi, să-şi dobândească iertarea. [pag. 267, 268]

28. Oricum s-ar căuta, nu i se găseşte acestui instinct sexual alt rost de la Dumnezeu, decât singur rostul rodirii de copii. Orice denaturare a acestui rost e desfrânare şi cădere de la trăirea creştină la viaţa păgână. [pag. 269]

29. Faptul că din partea Sa, Dumnezeu a făcut totul pentru om, până şi jertfa Sa pe cruce, dovedeşte că omul are un preţ imens, necrezut de mare. Omul are dimensiunile intenţiei divine: centrul şi sinteza creaţiunii Sale: lumea văzută îmbinată cu lumea nevăzută. iată de ce suntem datori a vieţui potrivit acestei intenţii divine; adică să trăim deodată, şi ca persoane văzute, şi ca persoane nevăzute, căci omul are valoarea arătată de jertfa de pe cruce. Când omul trăieşte în adevărata lui valoare, e subiect de istorie, pe când, dacă renunţă la dimensiunile sale divine, ajunge obiect de istorie, în rând cu oricare dintre obiecte, nu mai poartă un nume, ci poartă un număr. Deci, ce poate să însemneze coborârea omului la simpla valoare economică, decât o degradare a lui în rândul vitelor, care se vor sălbăticii întreolaltă şi-şi vor împinge conducătorii până la marginile nebuniei. Asta înseamnă treaba unuia, care ar încovoia crinii în gunoi, preţuind mai mult gunoiul decât mirosul crinului. Pentru o alunecare a omului de la nume la număr, au să dea seama toţi înzestraţii lui Dumnezeu, cei cu daruri, cu răspunderi, cu măriri, cu puteri şi cu tot felul de haruri. Regele David, înzestrat deodată cu darul stăpânirii şi cu darul prorociei, a căpătat o straşnică pedeapsă numai fiindcă a îndrăznit să numere poporul (II Regi XXIV). Darul prorociei i s-a luat o vreme, iar din popor i-au murit 70 de mii de oameni - şi doar el greşise, nu poporul (II Regi XXIV,17). [pag. 295, 296]

30. Nici Dumnezeu n-a avut alt cuvânt mai tare decât jertfa. Jertfa e maxima apropiere a voinţei şi iubirii lui Dumnezeu de libertatea omului. Ea e hotarul de atingere între voinţa divină şi libertatea omului. Iar în ucenicii Săi trimişi în fiecare veac de oameni, tot El, trăit din toată sinceritatea fiinţei, e singura cale care mai poate aduce pacea între oameni, toate celelalte rezolvări alăturea de trăirea creştinismului grăbesc apocalipsul. [pag. 297]

31. Proprietatea şi stăpânirea lumii e a lui Dumnezeu, atunci omul e numai un fel de chiriaş, un fel de administrator şi nicidecum propietarul absolut al lumii. Că, de se va crede stăpân absolut al lumii, seamănă cu credinţa îngerului nebun. Pentru ca să înfrâneze pe om de la o cădere ca aceasta, Dumnezeu l-a numit iconom nedrept, pe de o parte, pe motivul că n-are proprietatea absolută, ci numai proprietatea relativă; iar pe de altă parte, ca să-l ferească de căderea în nebunia îngerului rău. Aşadar, de îndată ce se dă pe sine proprietar absolut al lumii, se ciocneşte cu Dumnezeu, îl tăgăduieşte, îl înlătură, îl expropiază, şi cu asta crede întocmai ca Lucifer. Nu-şi dă seama bietul om că, primind ispita, va fi zdrobit sub dărâmăturile proprii sale iubiri nebune. Când omul se lipeşte de făptură, de avuţie, de slavă, acestea i se fac mamona, care înseamnă bani sau bogăţii. Deci nu poţi sluji şi lui Dumnezeu şi lui mamona. Cu toate acestea, Dumnezeu laudă pe iconomul pârât care şi-a făcut prieteni din mamona nedreptăţii, şi-i făgăduieşte că-l va primi în Împărăţie când o va isprăvi de risipit, după legea dumnezeiască a iubirii de oameni - se înţelege că e vorba de risipirea mamonei. De aici putem scoate înţelesul bogăţiei: nu sărăcia te mântuieşte, nici bogăţia nu te osândeşte ci precum ai sufletul, şi faţă de bogăţie şi faţă de sărăcie.

Eşti sărac şi zorit cu gândul după avuţie, iată că nu te mântuieşte sărăcia. Eşti bogat, dar desfăcut cu inima de bogăţia ta, iată că nu te primejduieşte bogăţia ta. Faptul cum stai cu sufletul: şi faţă de una şi faţă de alta, de asta atârnă mântuirea sau osânda ta. [pag. 299]

32. Oamenii fug, cât pot mai mult, de fiorul cunoaşterii, a unei cunoaşteri de ei înşişi în relaţie cu Dumnezeu, în relaţie cu nemurirea sufletului, în relaţie cu binele şi răul. Cu un cuvânt, fug până la moarte de orice cunoaştere existenţială. Astfel, ceea ce nu cunosc ei, fiind stăpâniţi de o lene biologică, li se pare că nu există de fapt şi dorm vremea vieţii pământeşti, pe urechea aceea. Situaţia se schimba brusc în momentul morţii. Toate lucrurile pe care trebuiau să le cunoască în vremea vieţii, dar au fugit de ele sau le-au tăgăduit, năpădesc peste ei cu o evidenţă de neînlăturat. În vremea vieţii pământeşti cunoaşterea rămâne la libertatea omului: dacă voia să cunoască, putea cunoaşte, nu voia să cunoască, rămânea în necunoştinţă. Îndată după moarte însă, libertatea aceasta se suspendă, şi sufletul cunoaşte fără să vrea, ceea ce s-a ferit să facă pe când era în trup.

Cunoaşterea are două momente mari: momentul morţii, când sufletul se dezleagă de necunoştinţă, şi momentul învierii, când se dezleagă şi trupul de necredinţă. Căci necredinţa îşi are obârşia mai mult din convieţuirea sufletului cu trupul. Ori şi el trebuie să întovărăşească şi conştiinţa şi credinţa. Moartea dezleagă sufletul de trup şi astfel sufletul ajunge la cunoştinţa spiritualităţii şi a nemuririi sale; învierea dezleagă trupul desăvârşit de moarte şi de necredinţă. Moartea şi învierea împlinesc, în privinţa conştiinţei şi a izbăvirii de rău, ceea ce nu pot împlini nici cele mai impresionante nevoinţe ale sfinţeniei. Până ce nu trecem prin porţile acestea, cunoştinţa noastră e numai frântură. [pag. 208, 309]

33. Dacă cineva ar fi scos din iad, aceasta se datoreşte ostenelii şi rugăciunilor Bisericii luptătoare, pe care socotindu-le Dumnezeu ca pe o faptă a iubirii de oameni, care trece dincolo de hotarele mormântului, voi împlini cu ele ceea ce lipsea din pocăinţa sufletului osândit. Fără libertate şi fără har, nici o suferinţă nu plăteşte nimic, cu atât mai puţin suferinţa din iad. Suferinţa aceea, deşi foarte mare, nu rodeşte nici o nădejde de pe urma ei. dar libertatea, iubirea şi harul celor de pe pământ pot îndupleca pe Dumnezeu să scoată din muncă sufletul ce n-a ajuns la sfinţenie deplină. Căci precum nimic necurat nu intră în Împărăţia lui Dumnezeu, aşa nimic bun, oricât de puţin ar fi, nu rămâne în iad pentru totdeauna, subînţelegându-se prin acest bun şi rugăciunile Bisericii. Iubirea a coborât pe Dumnezeu în trup, iubirea a sfărâmat porţile iadului, iubirea “scoate din moarte şi nu te lasă să te pogori în întuneric” (Tobit IV,10). E vorba de-o iubire arătată prin fapte. De aceea zicem că iubirea n-are marginile omului, nici spaţiul, nici timpul; nu piere niciodată, e puternică, încât străbate dincolo de mormânt şi ajunge pe cel iubit; străpunge iadul care nu-i poate sta împotrivă şi străbate cerul. [pag. 313, 314]

34. Orice faptă trupească a fost mai întâi o faptă sufletească. O cădere în curvie e mai întâi o cădere în spirit, În spirit e înclinarea şi căderea. Iar aceasta e de la convieţuirea cu trupul în care s-a retras ispititorul şi-l munceşte cu pofte. Dar ispititorul nu poate face nimic fără consimţirea spiritului. Această consimţire însă înnegreşte sau spurcă faţa sufletului; îl face din ce în ce mai mânjit de poftele împotriva firii. Iar cu trecerea vremii, trupul slăbeşte şi se satură de pofte, pe când sufletul, fiind nemuritor, nărăvindu-se cu ele, caută să le împlinească, chiar dacă trupul nu mai e în stare să le facă. Sunt patimi trupeşti care înrăuresc sufletul şi sunt patimi sufleteşti care se răsfrâng şi asupra trupului. Slava deşartă, mândria, orgoliul, viclenia, părerea de sine şi altele asemenea, se văd de departe în ţinuta dinafară a trupului. Această spurcare a obrazului, sufletul are să o plătească: de pe urma consimţirii cu patimile iscate de vrăjmaş contra firii, printr-un chin de nedescris. [pag. 315]

35. Căci atunci Mântuitorul nostru, Dreptul Judecător, cu suflarea gurii sale, îi va prăvăli pe toţi: iadul, moartea, diavolii pe Antihrist şi pe dumnezeul nebun şi pe toţi cei nescrişi în Cartea Vieţii îi va cufunda în marea cea de foc, în moartea cea de-a doua (Apocalipsă XX, 11-15). Aşa începe Gheena de conştiinţe chinuite şi de trupuri arse de un foc întunecos şi fără de sfârşit, foc ce se deosebeşte de cel cunoscut de noi, precum se deosebeşte focul zugrăvit de pictori, de focul adevărat.

Dumnezeu taie para focului în două; cu puterea arzătoare, dar neluminoasă, arde păcătoşii, iar cu puterea luminoasă, dar nearzătoare, străluceşte pe sfinţi. Aşa că pe unii Îi luminează nearzându-i, ca un Soare neapus în vecii vecilor; iar pe alţii îi arde neluminându-i, întunecaţi şi la întuneric, în vecii vecilor. [pag.324]

Selectie de Pr. Ioan Velcherean

HOME