+
Părintele ARSENIE boca
MEDITATII
18 fragmente
1. Copii ajung în bratele lui Dumnezeu, fiindcă ei sunt
cel mai aproape de El. Modul lor de a fi, e cel mai iubit de Dumnezeu.
Înteleptii îl înteleg pe Dumnezeu, ca pe o necesitate în explicarea lumii.
Copii îl au, ca pe un tată de pe celălalt tărâm. Iată de ce copii sunt în
Adevăr, pe când înteleptii pe dinafara lui. [Arsenie Boca, Meditatii,
manuscris dactilografiat, pag. 26]
2. Căsătoria are multe motive să fie taină. Când familia
nu va mai fi întemeiată pe taină, oamenii vor fi o turmă de fiare destrăbălate.
[pag. 33]
3. Deosebirea, marea deosebire între noi si Iisus, e că
Iisus n-avea vină, pe când noi toti avem vină. Si iarăsi, cea mai mare
deosebire: Cel nevinovat, Iisus a primit crucea, n-a ocolit-o, nu s-a apărat de
ea, n-a stricat nevinovătia Sa, n-a amenintat stăpânirea omenească ce-L
răstignea, ci s-a purtat blând, ca Mielul lui Dumnezeu cu cei ce-L răstigneau,
si-L huleau după ce L-au răstignit.
Noi, dimpotrivă, căutăm pe toate cărările,
cum să scăpăm de cruce , cum să ne strigăm nevinovătia, cum să ne ascundem
păcatele si să strigăm în gura mare, cruce grea avem de dus.
Ne numim crestini, dar ducem crucea târâs si
am fi buni bucurosi să scăpăm de ea. Noi facem de rusine Crucea lui Hristos,
dar si Crucea lui Hristos ne face pe noi de rusine. Căci să fim drepti : nouă
încă nu ne-a îndesat nimeni cununa de spini pe cap, încă nu ne-a bătut nimeni
piroane în mâini si în picioare, si încă nu si-a bătut nimeni joc de noi, cum
si-a bătut de Iisus. Dar, chiar acestea toate de le-am pătimi, trebuie să
răbdăm pentru mântuirea noastră, asa cum le-a răbdat Hristos, tot pentru a
noastră mântuire. Nu este o altă cale de mântuire, de ispăsire a păcatelor,
decât calea Crucii. Dacă ar fi fost alta, Dumnezeu ne-ar fi arătat-o pe aceea.
[pag. 45]
4. În crestinism omul e ridicat până la cinstea de
colaborator al lui Dumnezeu, iar această colaborare e destinul. Talantii -
talentele, sunt înzestrările acestei colaborări ale lui Dumnezeu cu omul.
Lucrând în sensul înzestrărilor, lucrezi în
sensul destinului. Omul e nelinistit, câtă vreme nu stie ce vrea Dumnezeu cu
el, ce vrea Dumnezeu de la el.
Viata nu e un scop în sine; numai un mijloc;
e numai cadrul unui destin sau e în cadrul unui destin. Multi se tem de
cuvântul destin, ca nu cumva să însemneze predestin, prin urmare să se
trezească într-o doctrină fără libertatea vointei, deci fără conceptul specific
al responsabilitătii ultime.
Cum să nu răspunzi de ce si-a dat Dumnezeu?
Si cum să nu răspunzi, dacă n-ai făcut ce ti s-a dat să faci? [pag. 85]
5. Blândetea si smerenia inimii, pe care ni le îmbie
Iisus odihnă, nu le avem odihnă decât prin Iisus. Cu alte cuvinte, persoana lui
Iisus îsi răsfrânge blândetea si smerenia Sa prin noi si asa se face liniste,
altfel nu se face. Dar ce să întelegem că toată odihna lui Iisus, care n-avea
loc unde să-si plece capul, si pe care nu l-a văzut nimeni râzând, dar plângând
adesea, cum glăsuieste traditia, toată odihna lui Iisus nu-i decât o cruce a
iubirii si sfâsiere de milă, o zguduire a sufletului de mila surorilor lui
Lazăr, o sudoare de sânge ce picură ca apa si încă o zguduire în suflet, când
avea Iuda să-L vândă.
Si totusi Iisus avea o “odihnă”,
odihna misiunii Sale în lume, care se împlinise si se va împlini deplin, oricât
vor scrâsni împotrivă portile iadului. Dar să luăm model un om dintre noi, Sfântul
Ioan Gură de Aur, care mărturiseste că: “mai multe sunt furturile
care zbuciumă sufletul preotului, decât talazurile care bântuie marea”.
Linistea, odihna, nu ti-o dă decât dorul de a
îmbrătisa destinul Său, e una cu noi; iar noi nu suntem singuri. Deci nu poti
fi blând si smerit cu inima, până nu iesi din tine si te muti în Iisus. În tine
esti trufas si tulburat, în Iisus esti blând si smerit si odihnit cu sufletul.
Deci Iisus e odihna noastră, de aceea El se îmbie mereu tuturor necăjitilor si
vamesilor lumii, să le fie dulamă, să le fie inimă, să le fie ideal în viată.
[pag.93, 94]
6. Un locuit de Dumnezeu e strămutat în alte evidente
ale existentei. Prezenta lui provoacă lumea si-o antrenează într-un conflict de
limită. Lumea nu mai are ce-i face, decât să omoare mărturisitorii,
amăgindu-se, că prin aceasta a scăpat de realitatea ce-i contrazicea si-i
mustra linistea. [pag. 97]
7. În toată lumea nu găsesti un lucru mai usor de făcut
decât păcatele si iarăsi nimic nu pricepe omul mai greu ca: “Ce-i acela
păcatul?, când petrece în el. De aceea păcătuim cu usurintă, dar ne pocăim
anevoie! Altă privintă care te împiedică de la spovedit e că judecă preotii,
esti nemultumit de preot, iar de care ai fi multumit, ti-e frică. La unul nu te
lasă păcatele lui, la altul nu te lasă să mergi păcatele tale.” [pag.
108]
8. Sunteti nemultumiti de preoti, dar care ce ati făcut
pentru preoti, ca să fiti mai multumiti? Cerut-ati de la Dumnezeu un copil
măcar pe care să-l închinati slujirii lui Dumnezeu? Credeti că vina o poartă
numai ei, preotii ? Si sunt fii vostri. Cum i-ati născut, asa-i aveti. Ce le
băgati de vină? Tot poporul e răspunzător că nu are slujitori mai străvezii
spre Dumnezeu. Poporul îsi are în toate privintele povătuitorii pe care îi
merită! Nu mai stati cu gânduri ucigase împotriva copiilor, că nu stiti în
calea cărui dar de la Dumnezeu te-ai găsit împotrivă, si ai să dai seamă, ci
nasteti copii cu gândul să fie slujitorii lui Dumnezeu între oameni. [pag. 109]
9. Nu stiu pe lume o biruintă mai mare, ca aceea de a te
lepăda de tine si a ajunge liber: “e trăirea libertătii spiritului”.
Adevărul vă face liberi. Deci, întelegem că fără această vamă a făpturii
noastre vechi, stăteam în minciună, încoltiti de iluzii si striviti sub rotile
necesitătii fără iesire. De aici ne scoate Iisus. Când se întâmplă aceasta?
Când îl cunoastem pe Iisus ca inimă a inimii noastre, ca suflet al sufletului
nostru. Îl putem cunoaste numai în iubirea si bucuria pe care o simtim când
renuntăm la eul nostru si ne aflăm fată către fată cu Dânsul.
Noi nu făgăduim să-L urmăm pe Iisus în marea
călătorie interioară a întoarcerii la Tatăl, si prin simpla noastră hotărâre
Providenta divină realizează treptat această dorintă a noastră. Asa dăm de
primul examen de admitere, examenul crucii. Până aici noi eram o sumă de
dorinte si aranjamente pământesti, care întunecau chipul lui Dumnezeu din viata
noastră. Deci Crucea e la acest loc al hotărârii, linia înaintea dorintelor
noastre omenesti, peste care coboară Dumnezeu o dungă de-a curmezisul.
Providenta, urmărind interesul nostru vesnic, trimite peste socotelile noastre
corecturi divine. Toată această corectură o simtim ca o experientă de cruce,
trebuie să treacă putină vreme de reculegere ca să pricepem “că asa cum
s-a întâmplat” a fost cel mai bine, iar nu cum am fi vrut noi în
îngustimea noastră. Suferinta aceasta care ne simplifică treptat viata, care
pune conditia crucii în fată, e simbolul nesfârsitei posibilităti de
desăvârsire. [pag. 121, 122]
10. Invidiosul nu primeste doctor pentru boala lui si nu
poate găsi leac tămăduitor al suferintei, desi Sfânta Scriptură e plină de ele.
El asteaptă usurarea bolii numai într-un singur fel: să vadă prăbusit pe unul
din cei invidiati. Capătul urii lui e să vadă pe cel invidiat, din fericit,
nefericit, din norocos, nenorocit. Pe unii oameni cu totul potrivnici,
binefacerile îi îmblânzesc. Pe invidios însă, binefacerile mai mult îl
înrăiesc, cu cât invidiosul are parte de mai mari faceri de bine, cu atât mai
tare fierbe de ciudă, mai mult se supără si se mânie. Multumind pentru darurile
primite si mai mult se cătrăneste de purtarea binefăcătorului. Ce fiară nu
întrece invidiosul prin răutatea năravului lui? Ce sălbăticie nu depăseste el
prin cruzimea lui? Câinii, cărora li se aruncă o coajă se domesticesc. Leii
cărora li se poartă de grijă, se îmblânzesc. Invidiosii însă, mai mult se irită
când li se arată îngrijire si atentie.
Rănile invidiei sunt adânci si ascunse si ele
nu suferă vindecare, ca unele ce s-au închis în durerea lor oarbă, în
ascunzisurile propriei sale suferinti. Cel invidiat poate să scape si să
ocolească pe invidios, dar invidiosul nu poate scăpa de sine însusi. Tu,
invidiosule, dusmanul tău e cu tine, vrăjmasul ti-e continuu în inimă,
primejdia e închisă în adâncul tău : esti legat cu un lant neîndurat, esti
prizonierul invidiei si nici o mângâiere nu-ti vine în ajutor. A prigoni pe un
binecuvântat de Dumnezeu si a ură pe cel fericit, iată o nenorocire fără leac.
[pag. 129, 130]
11. Durerea nu e obiect sănătos de meditatie. De durere
trebuie să scapi, să o depăsesti, să fi deasupra ei. Dar trebuie să vină cineva
să te scoată din cercul tău chinuitor de îngust. Căci durerea ta te ia în
vârtejul ei si te închide dinspre toată lumea si dinspre orice lume. E parcă o
prelungire a iadului după tine. Cu cât orizontul tău e mai îngust si mai îngust
de durerea ta, cu atât nelinistea e mai mare - si poate să fie mai mare ca la
toată lumea. [pag. 159]
12. A făcut Iisus minuni si oamenii cred că, cele mai
mari sunt cele care privesc sănătatea trupului. Dar marea minune a Învierii din
morti, e ceea ce mărturisim când zicem: “Astept învierea mortilor si
viata veacului ce va să vie”. Abia atunci va scăpa firea omului de
slăbănogie. Până atunci are putinta de a scăpa de păcate. Si aceasta e mai mare
minune decât a tămădui un stomac, o mână uscată, sau repararea unui ochi. Sunt lucruri
grele si acestea , dar n-au nimic religios în ele, le fac si medicii.
Omul cere lui Dumnezeu, cere minuni. În
definitiv, ce cere omul? Cere sfintenia pe care a pierdut-o. Acesta-i singurul
lucru pe care-l cere si Dumnezeu din partea omului. Iar sfintenia vietii o pot
avea si oamenii cu trup neputincios. De aceea, nouă, preotilor ne-a dat Iisus
numai jumătate din darul Său, rămânând ca cealaltă jumătate, însusi să o
îndeplinească, când va înceta desăvârsit slăbănogia omului "la
înviere". Dar a doua nu se dobândeste fără prima. [pag. 214, 215]
13. Sufletul ce cugetă la mărturisire, ca de o frână se
împiedică de la păcate. Iar cine n-ar frâna, le va face fără grijă, fiind în
întuneric. Când lipseste mai marele nostru, să avem măcar chipul lui în minte si
despre tot ce am sti că s-ar scârbi, de ar fi de fată, să nu facem, fie cuget,
fie vorbă, fie lucru, fie hrană, fie somn si orice alta de la acestea să ne
întoarcem. Atunci cunoastem cu adevărat, cum e ascultarea noastră. Numai copii
fără minte se bucură de lipsa dascălului lor. Ceilalti însă, o socot o pagubă.
Cel ce-si vădeste Păstorului său serpii
ispitelor, credinta adevărată dovedeste; iar cine-i ascunde, pe drumul
pierzării se află.
Cine va ajunge la cuget curat, ascultă
desăvârsit pe Părintele său, acela nu se va teme de moarte, ci ca pe un somn
spre o altă viată îi va fi.
Cel ce uneori ascultă pe părintele său, si
alteori nu, se aseamănă unui bolnav de ochi, ce pune pe ei odată ierburi
tămăduitoare, altădată var nestins. Căci zice: “unul zidim si altul
stricând, ce au folosit? fără numai osteneală în zadar!”
Să nu ne speriem văzând că si după
mărturisire nu se dă război, că mai bine este a ne lupta cu întinăciunea, decât
cu trufia. [pag. 215, 216]
14. Omul se roagă de Dumnezeu să-l scape de necazuri, iar
Dumnezeu se roagă de om să-si schimbe purtările. Socotiti si voi, care de cine
să asculte întâi?
Să nu dati vina pe Dumnezeu, că El ne uscă
pământul de sub picioare si vlaga din oase. Să nu-i faceti nedreptatea aceasta!
Toate necazurile, noi ni le-am pricinuit, cu
păcatele noastre si ele sunt urmări si plata îndesată pentru păcate, până vom
întelege la îmblăteală, ne iau de nas, ca să ne săturăm odată de ele. [pag.
218]
15. Dacă veti avea si răbdare în necazuri, să stiti că
veti avea si Duhul Sfânt. Dar dacă veti avea si puterea de a multumi în
necazuri, atunci străluceste Duhul Sfânt în voi. [pag. 236]
16. Eu nu vă dau canoane ca ceilalti preoti, mătănii,
rugăciuni, post, ci îndemn să vă schimbati purtările si să-i multumiti lui
Dumnezeu de crucea pe care v-a dat-o, căci Sfânta Biserică si Sfânta
Împărtăsanie le stiti, dar faptul acesta l-am găsit de cuviintă să vi-l spun
mai mult.
Vreau să vă schimb lacrimile voastre în
bucurie, multumind lui Dumnezeu de toate durerile si schimbându-vă purtările,
vă ve-ti bucura. O veti face? [pag. 242]
17. Multi ati mărturisit păcatele voastre si totusi
cugetul vă mai mustră. Oare de ce? De aceea, ori că n-ati primit leacul după
mărimea ranei, ori că l-ati primit, dar nu l-ati făcut. Si vă mai mustră
cugetul chiar si după ce ati împlinit toată “pocania” si după ce veti fi
ispăsit păcatele acelea, pentru că mai sunt păcate nemărturisite si până ce nu
le vei mărturisi toate si nu vei ispăsi de bună voie toate, nu vei avea pace cu
pârâsul tău. Căci cugetul nostru, când ne mustră, să stiti că e glasul lui
Dumnezeu în noi. Dacă noi am fi cum trebuie, glasul acesta al lui Dumnezeu
ne-ar învăta tainele lui Dumnezeu si ne-ar răpi în rai încă de pe pământ, dar
nu poate de multimea si greutatea păcatelor noastre. De aceea ea ne tot mustră,
că doară, doară ne va apuca lucrul ispăsirii, lucrul curătirii. [pag. 282, 283]
18. Cu păcatele nemărturisite are Dumnezeu altă
socoteală; tot socoteală milostivă, însă pe noi ne ustură. Stiind Dumnezeu
nătângia noastră nu ne va lăsa părăsiti în întunericul necunostintei, ci ne
trimite necazuri sau pocanie fără voie: dureri, pagube, vrajbe, tulburări,
copii slabi si orice altă suferintă.
Ispăsirea de nevoi e de obicei mai aspră ca
ispăsirea de bună voie, pentru că si păcatele nemărturisite sunt mai grele
decât cele mărturisite. Cu toate acestea, tu în nestiintă, te porti împotriva
rânduielii lui Dumnezeu în ceea ce îti trimite Dumnezeu spre ispăsire, să
strici si să întorci spre mai mare osândă, căci toate le poate Dumnezeu fără
tine, dar să te mântuiască din lumea aceasta nu poate fără tine. Nici tu nu te
mântuiesti fără mâna lui Dumnezeu si nici Dumnezeu nu te ridică, dacă tu nu-i
întinzi mâna. Destul îti este, că te cercetează mereu si atât de mult te roagă!
[pag. 283, 284]
Selectie de Pr. Ioan Velcherean