+
Părintele ARSENIE boca
Trepte
spre vietuirea în monahism
Ieromonah Arsenie Boca
Cine vrea să vină după Mine, să se
lepede de sine, să-si ia crucea în fiecare zi si să-mi urmeze Mie.
(Luca 9, 23)
Lepădarea de lume are două trepte. Întâi ne lepădăm de lumea din afară si de
tot ce ne-ar putea tine legati de ea. În al doilea rând ne lepădăm si de toate
asemănările noastre lăuntrice cu lumea. Acestea sunt patimile, năravurile si
toate slăbiciunile noastre personale.
Dacă am rămâne în lume ne-am face una cu lumea. Dacă însă vrem să urmăm lui
Iisus, atunci trebuie să desăvârsim lepădarea de lume cu lepădarea de sine.
Lumea aceasta este eul, egoismul, este iubirea si încântarea de sine, e
suportul plăcerii si al complacerii în lumea aceasta. Egoismul este rădăcina
tuturor patimilor. Iar lepădarea de sine este uscarea acestei rădăcini si prima
conditie a urmării lui Hristos.
Dacă iesim din lume scăpăm de vedere si auzire. Cu aceasta mai slăbesc putin
si patimile noastre. Dar ca să ne desprindem deplin din puterea lor trebuie să tăiem
odraslele si rădăcina prin nevointa de fiecare zi a lepădării de sine. Aceasta
e simtită de firea noastră cea pieritoare ca o cruce pe care de fapt moare omul
nostru cel vechi. Nu putem urma lui Iisus decât omorând în tot ceasul patimile
noastre.
Pentru început urmarea lui Iisus chiar rostul acesta îl are: de a ne
desprinde firea de patimi iar în locul lor a deprinde virtutile.
Lepădarea de sine nu este cu neputintă sau înfrângere. Dimpotrivă, e
descătusarea unei foarte mari puteri sufletesti. Mărturie la îndemână ne stau
însăsi prilejurile. Dacă le câstigăm, adică ne comportăm prin ele după Duhul
lui Dumnezeu, simtim în suflet o pace si o crestere sufletească. Pe când dacă
le pierdem, adică ne comportăm după om sau după patimi, simtim o tulburare, o mustrare
de constiintă si o împutinare sufletească. Lepădarea de sine dovedeste credinta
si dragostea pe care o avem către Iisus. Din aceasta izvorăste o mare trăire
sufletească. Lepădarea de sine trebuie să ne-o facem a doua natură, ca să ne
însotească toată calea călugăriei si să caracterizeze călugăria.
În felul acesta seacă izvorul si rădăcina patimilor.
Despre sfaturile Evangheliei si voturile monahale
Iisus a dat porunci si sfaturi si pildă cu viata Sa. În aceasta a descoperit
toată voia lui Dumnezeu către oameni, ca să se mântuiască. Poruncile asigură
mântuirea pentru toată lumea, iar sfaturile evanghelice sunt acestea: sărăcia
de bună voie, viata fără prihană si ascultarea neconditionată.
Pe sfaturile evanghelice se întemeiază călugăria. Cinul monahal urmăreste
deci trăiea crestinismului până la măsurile desăvârsirii. Dar ca să facă firea
omenească o cale atât de lungă trebuie întelese bine mijloacele si foarte bine
cunoscută calea. Mai întâi fiti de-a dreptul ucenicii lui Iisus, cum au fost
apostolii, dar putem fi niste ucenici mai smeriti al unui slujitor al lui
Iisus, cum este duhovnicul. Călugăria nu se învată atât din cărti cât din
această ucenicie.
Voturile sau făgăduintele monahale au rostul de a desprinde rând pe rând
patimile care strică firea noastră si primejduiesc mântuirea. Primejdia cea mai
mare a patimilor de căpetenie este aceasta, că duc sufletul la necredinta în
Dumnezeu prin faptul că prind sufletul si trupul numai de viata aceasta
desartă.
Știind Iisus că patimile opresc sufletul de la calea Sa, întrucât îl lipesc
de viata aceasta, ne-a cerut să ne lepădăm de tot ce avem, să urâm familia, ba
să urâm si propria noastră viată în conditiile lumii acesteia (Luca 14, 26).
Călugăria stabileste o altă înrudire între oameni: rudenia cea după Duh.
Căsătoria si copiii îi părăsesti înainte de a-i avea si n-o iei pe calea
aceasta. Aceasta este voia sfântă pe propria ta viată văzută după chipul
veacului acestuia. Aici îsi dovedesc sfaturile evanghelice temeiul. Astfel,
sărăcia de bună voie ne izbăveste de lăcomie, de iubirea de argint si de lene.
Fecioria biruie desfrânarea. Iar ascultarea neconditionată omoară mândria,
invidia, mânia, slava desartă si întristarea.
Dintre cele trei făgăduinte cea mai grea e ascultarea, pentru că are de
biruit mai mult patimile mintii care discută cu Dumnezeu în loc să asculte fără
discutie.
Nici o patimă nu vrea să părăsească firea fără nevointe, adică silinte ale
constiintei întărite de vointă. Din pricina acestei lupte între convingeri si
patimi călugăria e dătătoare de har si e numărată la Taina Pocăintei.
Ascultarea este pretutindeni o temelie a rânduielii în societatea omenească,
dar în călugărie ascultarea mai are ceva fundamental deosebit: ca ascultare din
convingerea că prin constiinta staretului sau a duhovnicului îti grăieste
Însusi Hristos. Orice abatere de la acest greu de ascultare atrage o întărire a
patimilor si o slăbire a sufletului.
Iată întelesul călugăriei.
Despre post si rugăciune
Postul e vechi si începe odată cu omul. E prima poruncă de stăpânire de
sine. Postul si rugăciunea sunt două mijloace prin care curătim firea de
patimi. Toti oamenii care s-au apropiat de Dumnezeu si-au smerit sufletul cu
rugăciune si post. Și Iisus a postit 40 de zile punând postul începătură a
vestirii Împărătiei lui Dumnezeu, desi Lui nu-I trebuia, fiind nepătimas.
Temeiurile mai adânci ale postului si rugăciunii le găsim tot la Botez.
Adâncul fiintei noastre se îmbracă în Hristos. În acest adânc al mintii, sau în
altarul inimii după expresia părintilor, se sălăsluieste Hristos, izgonind
afară pe satana, care se retrage în simtiri. De aici puterile potrivnicului,
patimile, se silesc să învăluie si să prindă vointa din nou în mrejile sale.
Cu trupul însă nu putem trata decât prin post. El nu stie si nu recunoaste
convingeri. De aceea el trebuie uscat, încet si cu socoteală, fiindcă în
mocirla uscată porcii patimilor nu mai vin să se scalde.
Ca să zădărnicim puterea potrivnică care lucrează prin simturi patimile
plăcerii, slăbim prin post aceste simturi si închinarea lor către plăcere. Un
organism topit cu postul nu mai are putere să schimbe convingerile constiintei.
Dar mai bine de jumătate din numărul patimilor sunt ale mintii. Postul
lucrează si asupra acestora. E lucru de mirare, zice Ioan Scărarul, că mintea
fiind netrupească de la trup se spurcă si se întunecă si că, dimpotrivă, cea
nematerialnică de la tărână se subtiază si se curătă. Ochii văd lucrurile,
mintea vede gândurile.
Postul curăteste ochiul, rugăciunea curăteste mintea. Aici nu vorbim de
rugăciuni care cer lucruri materiale, nici de rugăciunea care dă drumul
închipuirii, după cum nu vorbim nici de rugăciunea liturgică, ci numai de
rugăciunea mintii. La intrarea în călugărie rugăciunea vamesului, completetă
poate chiar de Iisus, e numită deodată cu metaniile Sabia Duhului Sfânt.
Rugăciunea mintii este Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu,
miluieste-mă pe mine păcătosul
. Cu numele lui Iisus spus întâi cu gura apoi cu mintea, pătrundem din afară
spre înlăuntrul nostru către Iisus, Care la rugăciunea noastră bate război cu
potrivnicul din gânduri si ne izbăveste de asupririle patimilor. Rugăciunea
mintii sau rugăciunea inimii are temeiul acesta, descoperit de Insusi Iisus, că
fără Mine nu puteti face nimic
în privinta izbăvirii de patimi, deci în privinta mântuirii.
Rugăciunea mintii are si stări superioare, când izbăvindu-se patimile, se
deapănă de la sine fără cuvinte, într-o nesfârsită dragoste de Dumnezeu, de
oameni si de toată făptura.
Războiul nevăzut sau despre ispite
Sufletul este mai de pret decât toată materia lumii pentru că în el e sădită
de la obârsie posibilitatea desăvârsirii. Pe de altă parte si firea întreagă
suspină după arătarea fiilor lui Dumnezeu (Romani 8, 19), adică după
îndumnezeirea omului. În cale stă infirmitatea firii si o putere potrivnică
nevăzută care caută să înfrâneze sufletul de la un zbor mai înalt decât viata
veacului acestuia. Și fiindcă puterile nu erau egale, Dumnezeu S-a făcut om si
ca om a biruit pe ispititorul, învătându-ne si pe noi lupta. A întărit firea
noastră si sălăsluindu-Se întru noi prin botez ne-a făcut făptură nouă
ascultătoare de Dumnezeu. Dar de la noi atât se cere: să punem în lucrare
aceste ajutoare.
Tot războiul nevăzut al potrivnicului urmăreste abaterea sufletului din
ascultarea de Dumnezeu si toată nevointa călugărului e să sporească această
ascultare. Potrivnicul are două feluri de ispite: prin plăcere si prin durere.
Cu primele umblă să ne amăgească. Dar cu celelalte umblă să ne constrângă să
socotim plăcerea ca bine si durerea ca rău. Cu această mestesugire ar restrânge
năzuintele sufletului numai la o viată comodă în veacul acesta.
Iar călugărul are către primele: nevointele înfrânării pentru dragostea de
Dumnezeu, iar către celelalte: lepădarea de sine pentru dragostea de oameni.
Dacă vede vicleanul că nu isprăveste surparea cu ispitele atunci aruncă în
minte hule împotriva lui Dumnezeu. Covârsirile acestui mândru să nu sperie pe
nimeni căci nu spurcă pe om, nici să nu le băgăm în seamă.
Dar nici o viată sporită nu e crutată de bântuieli: fie cu vederi amăgitoare
si trăgând către slava desartă, fie cu înfricosări grozave ducând către iesirea
din minti. În calea celor dintâi avem lepădarea de vederi, căci mai de folos
este a ne vedea păcatele decât a vedea îngerii, iar în calea celorlalte avem
lepădarea de sine în grija lui Dumnezeu. Pe putini credinciosii si molatecii
vicleanul îi scoate din luptă cu evidenta neputintei cu care îi aruncă în
deznădejde, iar către smerenie le închide calea prezentându-le-o ca umilire. Pe
calea aceasta le macină sufletul între deznădejde si nemultumire, de unde ajung
la mânia persecutiei. Adună la conflict, se închid sufleteste în prejudecăti si
asa alunecă din calea sfântă în calea profană sau chiar chimică. La acestia
lepădara de sine a fost mereu un lucru de silă sau fără convingere.
În urmă ispitele aleg trebnici de netrebnici. Într-unii ispitele desăvârsesc
în suflet ascultarea si dragostea de Dumnezeu. Iar în ceilalti le sterg pe
acestea si pun în loc ascultarea si dragostea de sine. Ispitele descoperă ceea
ce este în inima omului. Drepte sunt căile Domnului si cei drepti merg pe ele
dar îndărătnicii pe aceleasi căi se poticnesc si cad. Pentru calea călugăriei
trebuie prin urmare sănătate deplină si majoritate de minte. Viata
duhovnicească nu se deschide decât în sufletul care are curajul umilintei.
Înjosirea în fata lui Dumnezeu, dispretul de sine si lepădarea vointei proprii,
iată calea celor trei arme ale sufletului (Avva Pimen).
De aceea în calea lui Dumnezeu să fii neclintit, neabătut nici de plăcere
nici de durere. Dar să stii că a rămâne în picioare nu e treaba ta, nici a
virtutii tale, ci a harului Aceluia Care te tine în bratele Sale ca să nu cazi
în întristare. Deplin izbăvit de lupte nu este om pământean, nici nu trebuie să
fie. Altfel nu ar mai fi luptă, nici ucenicie, nici sporire, nu ar mai trebui
nici Harul neîncetat de la Dumnezeu. Omul nu si-ar mai cunoaste slăbiciunea si
nici de smerenie nu ar mai avea trebuintă. E mai de pret lupta, că vezi
ajutorul lui Dumnezeu si te smeresti si te umpli de dragoste, căci biruinta pe
multi i-a păgubit.
Pe această cale nu poti călători fără primejdie decât condus de mâna
nevăzută a lui Dumnezeu prin constiinta unei călăuze.
Despre lepădarea de lume
Lumea este lucrarea lui Dumnezeu. Dar stricăciunea din lume este lucrarea
păcatului. Călugării fug de stricăciunea din lume pentru că aceasta desface pe
oameni de Dumnezeu. Dar pentru că stricăciunea este asa de tare tesută cu
lumea, călugării se leapădă de lume. Aceasta pe scurt.
Mai pe larg, fuga de lume se petrece asa: la vârsta mintii se trezeste în
noi si constiinta de crestini. Constiinta aceasta e un însăsi dar al botezului.
De acum doi insi ne cheamă: Dumnezeu si lumea, fiecare în partea sa. Dumnezeu
ne cheamă prin constiintă, iar lumea prin trup. Aflându-ne în această cumpănă
sufletească avem prin urmare libertatea de a alege modul nostru viitor de
viată.
Dacă am avea să trăim o viată crestină în lume, vedem împrejur sau chiar în
casa noastră, că obiceiurile si îndeletnicirile din lume ne-ar birui si am
sfârsi prin a trăi si noi ca toată lumea. Dacă însă chemarea constiintei către
Dumnezeu e mai tare decât chemarea trupului către lume, atunci ne lepădăm de
lume, vindem tot ce avem si venim într-o mănăstire să urmăm lui Hristos.
Lepădarea de lume este prin urmare un act de libertate a constiintei, o
convingere. Nici un alt motiv nu e mai temeinic decât acesta.Iată primul pas
către împărătia lui Dumnezeu.
Treptele vietuirii duhovnicesti
Este o singură viată duhovnicească pentru că este un singur Duh. Deprinderea
si trăirea ei însă este treptată, pe măsură ce ne curătim de patimi, iar
aceasta este numai începutul. Perioada de timp caracterizată prin lupta cu
patimile se numeste asceză, luptătorul ascet iar totalitatea învătămintelor se
numeste ascetică. Cuvântul asceză e grecesc si însemna la început exercitiu
fizic. Apoi a căpătat întelesul de exercitiu moral pe care l-au luat
mănăstirile desăvârsindu-i întelesul, de totalitatea nevointelor prin care se
izbăveste firea de patimi.
Aceasta prin urmare este perioada de urcus în care preocuparea de căpetenie
a monahului este curătirea de patimi. Chiar termenul de curătire are si el două
vârste si s-a încetătenit sub numele de purificare. Perioada ascetică cuprinde
purificarea activă în care intră toate nevointele din partea omului si
purificarea pasivă, adică de curătire a firii de patimi dincolo de puterile
omului, pe care o face Dumnezeu Însusi. El Îsi face loc curat în cei ce-L caută
cu dragoste, dar puterile lor nu le mai ajung pentru aceasta si atunci ei
trebuie să sufere curătiri mai presus de fire ca să poată locui în ei cu slavă
Cel mai presus de fire.
Faza de culminatie a ascezei si de adâncire a trăirii duhovnicesti se
numeste iluminare. În faza aceasta Darurile Duhului Sfânt primite la Botez se
dezvoltă în toată deplinătatea lor si întăresc sufletul pentru si mai grele
încercări. În faza aceasta pot apare amăgiri si daruri extraordinare si cine le
are e sfătuit să nu-si lipească inima de ele, pentru că nu numai că nu
înaintează, dar poate pierde si tot ce a agonisit. Iar calea e din ce în ce mai
subtire si tot mai mult trebuie să te lepezi de toate.
Asceza are si un caracter hristologic. În nevointe nu e numai omul, e si
Hristos prezent. În sfortările noastre e prezentă forta din firea omenească a
lui Hristos.
Trupul si Sângele Lui din Sf. Împărtăsanie se luptă cu trupul si sângele
nostru împotriva patimilor, sfintind trupul si arzând patimile. În perioada
ascetică murim lumii si nouă însine împreună cu Hristos, în viata mistică. Să
nu uităm însă că înainte de Înviere a fost săptămâna patimilor, răstignirea,
părăsirea, umilirea, moartea, îngroparea si pogorârea la iad, dragostea
ucenicului trecută prin cele mai grele cumpene sufletesti, uscăciunile,
părăsirile, întunericul umilirii de moarte. Acestea constituie purificarea
pasivă si curătesc si ultimele rădăcini ale patimilor, realizând nepătimirea.
Ca dovadă, din cel mai adânc mormânt si părăsire suntem răpiti afară fără
veste de sfântă lumina dumnezeiască. Din cea mai adâncă beznă fulgeră lumina
contemplatiei divine plină de Har si adevăr. De la acest moment al luminii
divine începe viata mistică, adică unirea făpturii cu Dumnezeu. Aceasta este
asemănarea nu prin fire ci prin har.
Spovedania si despre cercetarea constiintei. Citirea Dumnezeiestilor Scripturi.
Lecturi spirituale.
Odată intrati în calea împlinirii sfaturilor Evanghelice care restrâng mult
firea omenească, se întelege că până să deprindem vietuirea după sfaturi gresim
adeseori. Din pricina aceasta tebuie să înmultim si mijloacele de a ne mentine
în această vietuire. Unul din aceste ajutoare de pret este spovedania deasă.
Spovedania fiind Taina Pocăintei, este dătătoare de Har care întăreste puterile
noastre slabe către împlinirea făgăduintelor ce le-am făcut sau ne pregătim să
le facem. Spovedania deasă trebuie tinută însă la pretul ei. Tinta sufletească
a monahului fată de taină trebuie îndreptată atunci când se dovedeste usurătate
la mijloc. De aceea o prea deasă spovedanie, în sufletele neadâncite, se
banalizează. De aceea ne ajutăm de cercetarea constiintei sau de spunerea
gândurilor, care poate fi oricât de deasă.
Sunt mănăstiri în asa fel organizate încât nimeni nu se culcă până nu si-a
spus gândurile rele, până nu s-a împăcat din inimă cu fratele său cu care s-ar
fi învrăjbit peste zi si până nu ia iertare de la toti. Spovedania deasă si
cercetarea constiintei au rostul de a slăbi din fire deprinderile patimilor si
a pune în loc deprinderile bune sau virtutile contrare patimilor.
Practica aceasta are însă temeiul pe cunoasterea însusirilor gândurilor.
Gândurile pătimase nemărturisite sau simplu spuse au însusirea că se întăresc
si se fac funii, cum zic părintii, si trag mintea la învoire si la faptă, care
este păcat. Păcatul acesta este: înfrângerea morală a sufletului de către un
gând rău. De aceea toate gândurile trebuiesc spuse înainte de a se întări si de
a birui mintea, căci de îndată ce sunt spuse le piere puterea de a obseda,
asupri, stăpâni mintea. De altfel, si gândurile bune trebuie controlate cu o
altă constiintă, mai limpede. Controlul tuturor gândurilor e lege în călugărie.
Neîntrebat nimic nu e bine, nici ce e bine, pentru că singur nu te poti apăra
de săgetile slavei desarte.
O altă măsură de ajutor în biruinta asupra firii ne-o dă citirea
Dumnezeiestilor Scripturi. Este Duhul lui Dumnezeu în cărtile Sf. Scripturi, de
aceea citirea ei zideste duhovniceste. Dar si pentru aceasta trebuie putină
preocupare. Mai întâi trebuie învătată această carte a lui Dumnezeu către
oameni, adică înteleasă în rostul ei de revelatie, înteleasă în cadrul ei
istoric, în sfortarea ei de a mentine în constiinta poporului ales asteptarea
descoperirii desăvârsite în Iisus Hristos. Valoarea spirituală a Scripturii nu
se pierde în istoria pe care o cuprinde. De aceea Biblia e si singura carte a
căreia date istorice au si o neistorie pe care o cuprinde. De aceea Biblia e
singura carte a căreia date istorice au si o memorie duhovnicească.
De Acelasi autor sunt si scrierile ascetice ale Sfintilor Părinti si
scrierile Evanghelice si scrierile sfintilor. În concluzie, citirea cu
socoteală a Dumnezeiestilor Scripturi aprinde si hrăneste sufletul cu gândurile
lui Dumnezeu care nu sunt ca gândurile omului.
Despre răbdare, mândrie, smerenie, tăierea voii, smerita cugetare
Lepădarea de sine nu se realizează dintr-o dată sau odată pentru totdeauna
ci trebuie timp si răbdare. Timp pentru deprindere si răbdare pentru greutatea
ei. Răbdare trebuie să avem mai întâi cu noi însine ca să nu cădem în
întristare, apoi trebuie să aibă si altii răbdare cu noi până deprindem
desăvârsit lepădarea de sine. Dacă învătăm practic lepădarea de sine si
sporeste dragostea în inima noastră, răbdarea încetează de a mai avea
înfătisarea negativă, de necaz, si se schimbă în bucurie, cu toată întristarea
mea sunt covârsit de bucurie. Când avem lepădarea de sine si dragostea, ocara
ni se face ca lauda si lauda ca ocara. Răbdarea mai este si nevointă, adică
pedepsirea de bună voie a firii cu tot felul de osteneli.
Atârnă de treapta duhovnicească pe care ne găsim ca să fie cu neputintă
unele nevointe sau altele. La aceste nevointe ale răbdării nu e bine să năzuim
decât pe măsura însănătosirii firii de patimi. La începători, deprinderea
răbdării începe cu ocara. Începutul trebuie întărit cu răbdarea, pentru că în
lupta cu mândria si cu slava desartă, acestea au obiceiul să-l arunce în
deznădejde ca să părăsească lupta. Cine rabdă (îndreptarea) până a sfârsit se
va mântui (Matei 10, 22).
Viata duhovnicească are multe greutăti de învins, mai ales din partea
mândriei. Partea importantei, boala locului de cinste sau a numelui de cinste,
boala obrăzniciei, neascultarea, grăirea împotrivă, posomorârea, groaza de
umilintă, toate acestea sunt forme în care se dezvoltă si se înmulteste mândria
în suflet. Mândria si toti puii ei sunt pricini de conflicte, de nemultumiri,
de fătărnicii. Din răcirea dragostei si a umplerii sufletului de răutate sub
influenta acestei patimi, mintea alunecă pe panta nebuniei. Ce e de făcut în
momentul de limpezime de minte ? Să simtim, să ne dăm seama că la mijloc e o
patimă, cu duh rău care ne trage de minte cu o logică foarte strânsă ca să ne
scoată afară din ascultarea lui Hristos. Să ne dăm seama că mai avem ceva în
noi neatins de logica aceasta: constiinta. Deci să ascultăm constiinta, nu
dreptatea noastră. Să căutăm de mai este cineva care ne-ar putea ajuta să
ajungem la liniste. Dacă întinzi mâinile către ajutor vei fi ajutat. Inima
înfrântă si smerită Dumnezeu nu o va urgisi.
Asa începe smerita cugetare: formalizează mintea. Smerita cugetare e
începutul smereniei, care nu e o virtute a firii sau expresia neputintei.
Izvorul smereniei e darul lui Hristos. Nu de la oameni, nici din cărti, nici de
la îngeri, ci de la Mine vă învătati că sunt blând si smerit cu inima si veti
afla odihnă sufletelor voastre (Matei 11, 29). Suntem în furtună cu sufletul
numai atâta vreme cât trăim la suprafată, la expresia cea mai dinafară a
vietii. Când însă ne mai adâncim sufletele acolo unde ne asteaptă Hristos de la
Botez, sau de la oricare altă Taină, primim cuvântul Lui care împrăstie furtuna.
El este izvorul smereniei care reechilibrează sufletul din bântuielile
mândriei. De la această experientă începând, iubim Crucea lui Hristos si crucea
noastră, cu firea primim si credem că tăierea voii proprii e într-un cuvânt
curătirea de patimi.
Petrecerea monahului în lume
Viata monahului este lăuntrică, duhovnicească, pe când viata în lume e
înafară. Una cu alta nu seamănă. Mirenii mai vin la mănăstire pentru rugăciune,
călugării nu se mai duc în lume să se odihnească. Toate profesiunile au vacantă
sau concediu numai călugăria nu. Asa ceva ar însemna încetarea călugăriei. Se
duc însă la mare trebuintă în interesul de obste al mănăstirii. Haina
călugărească îl face pe călugăr văzut si cunoscut de toti. Unii îl iubesc,
altii îl ocărăsc. Călugărul trebuie să se ferească în sufletul lui de cel ce-l
iubeste ca să nu fie rănit de slava desartă, precum trebuie să se ferească si
de cei ce-l ocărăsc ca nu cumva poate din nepăsarea lui să fie hulit Dumnezeu.
De aceea călugării nu umblă printre oameni cu ochii pe ei, cătând cunoscuti sau
dorind să stea de vorbă, ci îsi văd de cale cu gândul la Dumnezeu.
Toti călugării care pentru neapărată trebuintă au mers prin orase au simtit
trebuinta ocrotirii lui Dumnezeu. Rugăciunile celor din mănăstire i-au însotit
ca o mână de apărare. Un drum în lume îti face dovada statorniciei în calea cea
duhovnicească. De altfel nici nu se trimit din mănăstire decât cei mai
statornici în călugărie. În ce constă primejdia ? Firea omenească a fost
asemănată cu câltii, patimile cu focul. Dacă te atingi cu focul câlti fiind,
patimile amortite prin înfrânare se aprind prin simpla vedere.
Călugării trăiesc într-un altfel de foc al Duhului Sfânt. Acesta se stinge
când se apropie de ei întinăciunea prin simturi. Altă grijă pe care trebuie să o
aibă monahul e la felul vorbelor pe care trebuie să le audă sau să le
stăvilească. Chipul monahului a trezit întotdeauna si în tot locul mâncărimea
de limbă a mirenilor. Ei caută oarecum fie să defaime modul acesta de viată,
fie să-l fericească pe al lor.
Călugărul să se ferească, din constiintă de cunostintă, de a califica moral
viata mirenească, asa sau asa. Cât priveste mântuirea, aceasta are multe căi
înaintea lui Dumnezeu. Fiecare îsi alege viata care îi place sau de care se
simte în stare. Mirenii stiu toate înfrângerile călugărilor, dar nu stiu
niciodată pe vreunul din sfintii care să fi biruit el aceste înfrângeri.
Mirenii văd pe călugări prin patimile de care sunt stăpâniti ei si nu le
vine a crede că-i cu putintă si o viată de virtute. Virtutea e neînteleasă, ba
uneori e numită fătărnicie. Asa frate călugăre, învăluie pe oameni în dragostea
ta cea din multă rugăciune si vei vedea trezindu-se în necunoscutii cu care
stai de vorbă si o scânteie dumnezeiască, pe care nu si-o pot exprima ci numai
o suspină.
Chipul cel dinlăuntru si cel dinafară al monahului
Sf. Apostol Pavel a descris ca pentru sine chipul cel dinlăuntru al omului:
M-am răstignit împreună cu Hristos; si nu eu mai trăiesc, ci Hristos
trăieste în mine. Și viata mea de acum, în trup, o trăiesc în credinta în Fiul
lui Dumnezeu, Care m-a iubit si S-a dat pe Sine însusi pentru mine
(Galateni 2, 20).
Asadar Hristos este făptura cea nouă a monahului sau monahul în Hristos este
făptură nouă (II Corinteni 5, 17). El este înlăuntru si înafară, blând si
smerit, hotărât si linistit. Tulburarea celor dinafară nu-l sminteste din
aceste însusiri sufletesti, dimpotrivă, el aduce liniste. Chipul cel dinlăuntru
si cel dinafară al monahului sunt într-o deplină armonie, printr-unul străvzi
pe celălalt.
Toti stim că înlăuntrul nostru stau ascunse mărgăritarul, comoara, talantul
si altarul împărătiei lui Dumnezeu. Înlăuntrul nostru avem asadar posibilitatea
sfinteniei. Dar posibilitatea încă nu e realitatea. De la sine numai,
posibilitatea sfinteniei nu se transformă în sfintenie.
În viata duhovniceasă credinta hotărâtă poate face ca posibilitatea
sfinteniei să se transforme în realitatea sfinteniei. Este nevointa monahului.
Fără nevointă întinsă, sustinută de convingere, orice posibilitate reală va
rămâne numai posibilitate sau chiar se va transforma în imposibilitate.
De pildă multi vin la călugărie cu o părere bună despre ei însisi, părere pe
care nemărturisit si-o păstrează si în mănăstire. Părerea sau iubirea de sine e
o formă subtire a mândriei. În mănăstire visează sfintiri si litanii si viată
fericită iar când aici dau de severitatea luptelor cu patimile, de tăierile
dureroase ale pedepsirii întru toată fapta bună, visul se destramă si începe
dezamăgirea si nemultumirea, camuflările mândriei. Dacă cel în cauză îsi
închide sufletul de către povătuirea duhovnicească pentru că aceasta taie
amăgirea de sine din care creste dezamăgirea, bobul de grâu se schimbă în
tăciune si se crede grâu nederptătit. Aceasta este iubirea de sine pe care o
mentine mândria si punctul de vamă al diavolului. Sufletele slăbănogite de
mândrie stau totusi pururea încordate în legitimă apărare de către orice
îndregători, gata să-si apere dreptatea si să-si justifice întristarea, să-si
explice ei mai bine cauza si niciodată nu simte trebuintă să asculte si să
urmeze, dacă este o cale mai presus de ce pot ei pricepe. Asa se explică
îndepărtările, împutinările si chiar întunecările de la rostul luminos al
călugăriei.
Sufletul dus în robie e jefuit pe dată de toată agoniseala sa duhovnicească.
Aceasta-i contabilitatea fricosului: zarafii cu banii lor falsi fură talantii
nostrii buni.
Acum monahul lenes de mântuirea sa începe să uite întelesul celor ce are de
făcut, se multumeste numai cu intrarea în călugărie ca si cum cu aceasta si-ar
fi ajuns scopul. Potoleste râvna de războire cu slăbiciunile firii patimilor,
îmbrăcămintea sa de luptător al duhului pierde însemnătatea ei de la început.
Sandalele nu mai aleargă pe calea gătirii evangheliei păcii, calea duhului, ci
o iau iarăsi pe calea pământului. Nici nu observă monahul molatic de minte când
a fost scos din luptă si redus la un simplu cuier de haine călugăresti. Cu alte
cuvinte nu vede că a ajuns o mizerie căzută între tâlhari, un mincinos ala
Domnului Hristos. Dacă monahul se complace într-o asemenea călugărie de
uniformă si nu-l doare stingerea luminilor sufletului său - întristarea e
chipul unui suflet cu luminile stinse - înseamnă că a dat în micime de suflet
si a ajuns un om de nimic. Potrivit acestei îndreptări el caută altă hrană sufletului
său: lauda oamenilor, aprobarea voilor sale. De povătuitorii săi se desparte
sufleteste, judecându-i si găsindu-le tot felul de pricini. Asa se cuibăreste
viclenia în suflet si îl face pe monah om cu două fete, morminte văruite pe
dinafară, neîngrijit pe dinăuntru, ipocrit. Prinderea sufletului într-o viată
dinafară de duh prin tărâtele vietii e tot una cu ducerea lui iarăsi în temnita
patimilor. Când monahul a realizat fătărnicia, a ajuns pe punctul de a părăsi
călugăria. În ochii lui toti sunt fătarnici, e o victimă nevinovată a
nedreptătilor, de aceea osândindu-i, iese dintre ei. De aici se vede destul de
limpede că mândria singură, chiar sub cea mai subtire formă a sa, cum e părerea
de sine, dacă nu e tăiată din rădăcini e în stare să risipească din suflet
toată viata după duh. Nu e mândria urâciunea pustiului ? De aceea când te crezi
bun să stii că esti nebun si să astepti ocara ca să te curătesti. Întunecarea
aceasta însă ne aduce aminte de învinuirile pe care le-a adus Iisus peste capul
celor ce fătărniceau virtutea. Astăzi pentru obrazele celor din îndărătnicie
părăsesc lupta călugării. Biserica încearcă pedepsirea, scoaterea din monahism,
afurisirea sau caterisirea. Crestinii nu au de învătat nimic bun de la acesti
dezertori si mincinosi. Biserica prin slujitorii ei nu face degrabă lucrul
acesta, dar ce nu poate rugămintea poate pedeapsa.
Plata neascultării de Biserică este pierderea mântuirii. Îndărătnicii dau
asadar de primejdia pierzării ca să se dezmeticească. Asa se întâmplă când se
întăreste fariseul si slăbeste vamesul.
Votul ascultării. Votul ascultării si personalitatea monahului. Poate
înceta obligativitatea voturilor monahale ?
Dintre cele trei făgăduinte monahale, ascultarea neconditionată s-a dovedit
cea mai grea, din două motive cu totul opuse: unul infirmitatea firii, iar
celălalt personalitatea ei.
Mai întâi ce este personalitatea ? Ca lămurire pe scurt spunem că
personalitatea este o înzestrare sufletească neobisnuită. Într-o personalitate
chipul lui Dumnezeu este mult mai puternic si mult mai limpede. Toti crestinii
au sigur câte un talant, dar unii au si câte doi, iar altii si câte cinci.
Talantii sunt talente, energii de lucru, ca de pildă o minte mai străvăzătoare,
o inimă mai largă, o mare capacitate de dragoste, o vointă mai puternică, o
memorie mai bună, o ingeniozitate înăscută. Aceste energii ale chipului prind
mai bine, ca niste antene mai bune, energiile Harului care le sfinteste.
Personalitatea are de asemenea de făcut calea de la chip la asemănare. Dar
datorită înzestrării sufletesti mai puternice, personalitatea ar putea străbate
calea într-un timp mai scurt sau ar putea realiza o neasemănată asemănare. E
destul să ne gândim la Sfântulita de la Arges, o copilită numai, dar cu o
capacitate de dragoste care a ridicat-o între sfinti.
Disciplina ascultării însă e generală, pentru că ea ridică firea din
infirmitate precum scoate si mândria din personalitate. Ascultarea face si pe
lenesi si pe vecleni să-si dezgroape talantul, precum acoperă si pe cei
talentati de jefuirea slavei desarte.
Se stie că unde este bogătie mai mare si hotii se nevoiesc mai tare să o
prade. Rânduiala ascultării e cale dumnezeiască. Chiar când se realizează
sfintenia, nici aceasta nu dezleagă de acoperământul ascultării. Căci o
sfintenie constientă ar putea cădea ca fulgerul în ispita sfinteniei, care e
cea mai rafinată capcană a mândriei. De aceea Avva Macarie era dus de îngeri
din lumea aceasta si pe drum îl întâmpinau dracii zicându-i: ai scăpat de noi,
Macarie, iar sufletul lui răspundea: încă n-am scăpat.
Asa se explică de ce nici unul dintre sfinti nu a scăpat desăvârsit de vreo
frână oarecare a neputintei, ca nu cumva tocmai la urmă să piardă totul. De
aceea Sf. Părinti nu au recunoscut desăvârsirea decât după semnul desăvârsitei
smerenii.
În călugărie asadar nu are nici o importantă numirea de personalitate.
Dimpotrivă, e un nume de care trebuie chiar să te lepezi, să scapi de stiinta
lui. Înzestrarea sufletească ce-i corespunde e folositoare într-alt fel, în
curajul smereniei, în avântul dragostei, în capacitatea de a te bucura în
suferintă. Acestea dovedesc un suflet mare. Călugăria nu creste visători ai
împărătiei lui Dumnezeu, ci oameni hotărâti care duc trăirea crestinismului
până la ultimele lui consecinte de disciplină si frumusete. Altfel Hristos nu
ne-ar fi spus că Împărătia lui Dumnezeu - chiar aceasta lăuntrică - se ia cu
năvală si năvălitorii pun mâna pe ea si Îndrăzniti, Eu am biruit lumea.
Temeiul îndrăznelii celei după Dumnezeu este Învierea Sa din morti, dovada atât
de puternică a dumnezeirii Sale. Pe cuvântul Lui, de Dumnezeu dovedit, avem si
noi îndrăzneală si curaj împotriva lumii si a mortii din noi. Acesta-i temeiul
străfund al uceniciei noastre, a cărei capăt este învierea sufletului încă din
veacul acesta, în lumina veacului viitor. Pentru o astfel de rostuire a vietii
e călugăria si ea cere smerenie si curaj. Smerenia si curajul s-ar părea doi
termeni opusi. Cu toate acestea, în viata duhovnicească ei se armonizează, ba
se si completează. Absenta sau împutinarea unuia slăbeste pe celălalt si între
ei trebuie tinut un echilibru. Căci viata crestină orientată numai spre
umilintă ia o înfătisare de sclavie spirituală, de pipernicire la literă si
pierde curajul. Deasemenea, orientarea numai spre îndrăzneală personală si spre
profetism distruge bisericitatea si sobornicitatea crestinismului, provocând
fie erezie, fie schismă, deci pierde smerenia. De aceea păstrarea capacitătii
de încadrare în disciplină a unui suflet face dovada armoniei si valorii sale.
Călugăria slăbeste în suflete slabe si se întăreste în suflete mari.
Dar pilda celor de pe urmă aprinde curajul celor dintâi. Voturile monahale
au obligativitate de constiintă. De Dumnezeu ascultăm neconditionat toată viata
si fără abatere. Dacă însă povătuitorii nostrii după Dumnezeu, staretii si
duhovnicii, devin eretici si ca atare se încarcă din partea Bisericii cu
pedeapsa afurisirii sau caterisirii, atunci suntem dezlegati de ascultarea lor
pentru că ei au strâmbat dreapta credintă si prin constiinta lor nu se mai
exprimă voia lui Dumnezeu. Dar ascultarea de Biserică nu încetează.
Obligativitatea voturilor monahale poate înceta numai în cazul extrem de rar
când se întâmplă din motive chimice a personalitătii omenesti, deci si a
constiintei în cazul deplinătătii de constiintă, însă făgăduintele rămân
obligatorii iar lepădarea lor păcat. Încetarea voturilor e încetarea
călugăriei. Mănăstirile cu viată de sine au slăbit votul ascultării si al
sărăciei si din pricina aceasta sunt o formă decadentă de monahism.
Rostul si însemnătatea monahismului
Se întâmplă ca unii crestini să nu mai cunoască rostul monahismului în
crestinism. De aceea te poti astepta de la ei la cele mai felurite întrebări.
Dar dacă ni-l cunoastem noi cum trebuie, putem da seama oricând despre rânduiala
noastră.
Monahismul se justifică în linii largi cu aceleasi argumente cu care se
justifică crestinismul. Crestinismul nu s-a învechit, dovadă că în orice epocă
a istoriei s-au găsit oameni să-si dea viata pentru el. Atunci nu s-a învechit
nici monahismul, de vreme ce este ales de câte unii ca mod de viată. Cea mai
bună justificare a monahismului o fac cele trei rosturi cu care a străbătut el
istoria: rostul spiritual, rostul cultural si rostul social.
Rostul spiritual si-l împlineste monahismul prin disciplinarea firii după
sfaturile evanghelice. Prin aceasta monahul nevoitor se izbăveste de patimile
firii si se face cu neputintă arătarea unei alte forme de viată după Duhul
Sfânt. Viata mai presus de fire dovedeste constrângător si totusi simplu existenta
lui Dumnezeu. Mintea obisnuită, chiar a celei mai înzestrate si cultivate firi,
nu poate face dovada decisivă nici că este, nici că nu este Dumnezeu, pentru că
mintea firii acesteia e tot atât de dibace de a dovedi si afirmatia si negatia
unuia si aceluiasi lucru. De aceea filozofii si-au dat seama de viclenia
ratiunii. Știinta când se pronuntă în materie de religie, de asemenea a iesit
din domeniul său, care este studierea meteriei si a legilor ei pentru folosul
practic al oamenilor. Iar religia nu face stiintă ci constiintă. Căci oamenii
nu trăiesc numai cu pâine. De aceea despre Dumnezeu nimenea nu poate grăi cu
competentă absolută decât numai El Însusi, când străluceste slava Sa pe chipul
fiilor Săi, sfintii. Și totusi oamenilor le mai rămâne libertatea să se
îndoiască. Aceste exemplare rare, sfintii, apar printre oameni din vreme în
vreme si aduc în ei chipul lui HristosCare a dovedit desăvâtsit pe Dumnezeu-fiind
stâlpii Bisericii. Acesta este rostul de căpetenie al monahismului: trăirea
crestinismului până la tensiunile desăvârsirii, când existenta lui Dumnezeu
devine un fapt de natura evidentei absolute pentru toti. Călugării care
realizează monahismul sunt în lume făcliile aprinse ale lui Dumnezeu. Ceilalti,
care nu-l realizează, umblă cu ele stinse, iar pentru înfrângerile lor morale
Dumnezeu este hulit printre oameni (Romani 2, 24). Dar nu acestia califică
monahismul, ci cei dintâi.
Rostul cultural este mai modest, totusi de mare pret si el. Ei au împletit
rugăciunea cu munca, o muncă de răbdare, o muncă de constiintă. Călugării s-au
ocupat de copierea cărtilor sfinte. Astfel, monahilor din pustia Sinai le
datorăm cel mai vechi manuscris întreg al Noului Testament. Mai târziu au
început să-si ilustreze cărtile sfinte cele mai des folosite, dintre care ne-a
rămas o minunată psaltire. Tot călugării au fost primii iconari si apărători ai
icoanelor în perioada împăratilor iconoclasti. În toate artele minore unde a
trebuit migală si răbdare deosebită găsim pe călugări. De la ei avem obiecte
bisericesti de mare valoare artistică. Printre primii care au îmbrătisat
inventia lui Gutenberg, tiparul, au fost călugării. Primele tiparnite la noi
le-au înfiintat călugării. Prin munca lor s-a asigurat unitatea limbii
românesti.
Rostul social e si mai neînsemnat si totusi asa de mare. Mai întâi munca
dezinteresată a călugărilor, care-i izbăveste de lene, e un model de
constiintă. Călugării lucrează orice ca pentru Dumnezeu nu ca pentru oameni
(Coloseni 3, 23). În vremea noastră constiinta fată de muncă începe să fie un
factor de mare pret în construirea viitorului oamenilor. Munca iese din stadiul
pedepsei si trece în cel al consacrării, capătă o sfintenie pentru constiinta
cu care e făcută.
Călugării trăiesc în viata de obste având totul de obste. Deci ei au adus
până în zilele noastre amintirea vie a primelor comunităti crestine din
Ierusalim si Alexandria, unde se împărtea fiecăruia după cum avea fiecare
trebuintă (Fapte 4, 35). Deci călugării prin viata lor de obste sunt o icoană
străveche a lumii noi. Comunismul la obârsiile lui a fost crestin si va fi si
la sfârsit.
Călugării îsi mai justifică rolul lor social si prin faptul că sunt
totdeauna în lupta Bisericii crestine pentru marea cauză a vremurilor noaste:
pacea între popoare. Rugăciunea pentru pacea a toată lumea călugării o fac la
toate slujbele lor în biserică, zi si noapte. Pacea nu e numai un bun social ci
si un bun spiritual al oamenilor, de aceea noi ne rugăm pentru pace, pentru că
la urma urmei Dumnezeu detine pacea. Astăzi armele nu sunt numai ucigătoare ci
pustiitoare. Și pentru care pricină ? Pentru o mai dreaptă repartitie a
bunurilor între toti oamenii. Toate religiile pământului s-au unit în lupta
pentru pace, toate semintiile pământului si mintile limpezi sunt în ideea de
pace. Niciodată între cei mai depărtati si deosebiti nu s-a văzut asa o unire
ca în a cere pacea. Acesta e un lucru mai presus de oameni, de aceea pacea va
învinge războiul. Convingerile unite în dreptatea cauzei sunt o putere în care
intră si toti călugării. N-a auzit Avraam de la Dumnezeu că dacă vor fi si
numia zece drepti nu va pierde cetatea ? (Facere 18, 32) Iată ce nebănuite
rosturi pot avea acesti oameni săraci cu duhul, care sunt si călugării.
Purtarea monahului fată de superior si fată de obste, fată de ascultări
si fată de bunurile mănăstirii
În calea vietii duhovnicesti nu sporesti decât pe temeiul încrederii totale
în povătuitorii tăi: staretul sau stareta si duhovnicul. Ascultare si dragoste
să ai către toti din obste, dar către povătuitorii tăi mai ales, pentru că ei
răspund înaintea lui Dumnezeu de sufletul tău. Asadar, de ce să poarte
răspunderea aceasta suspinând ? Purtarea monahului descoperă adevărata sa
trăire, dacă are o credintă de adâncire sau o credintă de suprafată. În cazul
dintâi va fi pururea cuviincios si smerit, în cazul al doilea îndrăznet si
obraznic. Cuviinta sau obrăznicia purtării arată ce duh are în inimă în cazul
acela. Stările sufletesti molipsesc prin surprindere. De aceea e bine ca
povătuitorii să grăiască totdeauna din constiinta slujirii lui Hristos, ca în
fata lui Hristos, si atunci vor fi blânzi întru dojană si smeriti întru
mustrare, altfel mustrarea lor învinge dar nu convinge. Niciodată nu trebuie să
uităm că prin purtarea de grijă a părintilor luăm îndreptare de la Dumnezeu. Când
uităm lucrul acesta cădem în întristare. Altii au uitat îndemnul care grăieste
ca unor fii:
Fiul meu, nu dispretui certarea Domnului, nici nu-ti pierde cumpătul când
esti mustrat de El. Căci pe cine îl iubeste Domnul îl ceartă si pe tot fiul pe
care-l primeste îl bate cu varga
(Evrei 12, 5-6).
Acesta este examenul purtării, esti în stare să vezi în mustrare grija lui
Dumnezeu de tine sau numai o treabă de administratie ? De aici se alege folosul
sau începe pierderea de vreme.
Purtarea fată de obste dovedeste si mai bine cum suntem cu adevărat. Fată de
povătuitori, ca mai mari, avem o purtare, iar noi între noi altă purtare.
Aceasta dovedeste cu câte fete umblăm. Dacă avem pe Hristos în inimă, către
toti avem aceeasi fată, făcând toate ca pentru Dumnezeu, date în chivernisirea
obstii pentru neputinta firii. Asadar de la asezământul inimii în duhul lui
Dumnezeu izvorăste toată purtarea monahului către cel dinafară, iar cele
dinafară, după modul cum le face, sporesc duhul celor dinlăuntru.
Purtarea monahului fată de rude, prieteni, cunoscuti si fată de
credinciosii care vin la mănăstire
Urmarea lui Hristos stabileste o altfel de rudenie între oameni decât cea
după trup. Între cei ce iubesc pe Dumnezeu mai mult decât orice altceva se
stabileste o rudenie duhovnicească. Acestia se adună laolaltă în obsti si
împlinesc unul din cuvintele lui Iisus: Tot cel ce se leapădă de avutiile sale
si pentru Mine părăseste mamă, tată, sotie si copii - se întelege, înainte de a
le lua - însutit va lua încă în viata aceasta si avutie si tată si copii - desi
cu necazuri - iar în veacul ce va să fie viata vesnică. Iată rudenie, iată
avutii de obste ale mănăstirii, desi si cu necazuri, dar dătătoare de nădejde a
vietii vesnice.
Mama si rudeniile Mele sunt cei ce fac cuvântul lui Dumnezeu, din pricina
aceasta rudenia mea după trup rămâne pe planul al doilea ca importantă.
Călugăria dezleagă pe monahi de obligatiile îngrijirii familiei în lume. Cu
toate acestea, legătura nu e ruptă ci rămâne în dreapta cumpănire a situatiilor
si a celei mai bune solutii. Dacă dai staretului toată grija ta, o dai si pe
aceasta, si cum va rândui, asa va rămâne. Prea multă întâlnire cu rudele nu e
bună, pentru că ele aduc grijile lumesti, tânguirea că au fost părăsite si
felul de a gândi după lume. Sunt totusi rude care se bucură cu adevărat de
calea noastră. O viată îmbunătătită a noastră le-ar fi singura mângâiere si
bucurie care ar cântări în sufletul lor mai mult decât amărăciunile. Acesta-i
primul folos sufletesc ce se asteaptă de la noi. Iar al doilea e acela al
rugăciunilor pentru mântuirea lor.
Prieteni, cunoscuti, vizitatori si închinători nu mai sunt de folos celui ce
se nevoieste să-si tină mintea si inima curate de gânduri. Pentru porunca
dragostei pot fi primiti, dar după rânduiala cea pentru străini. Putem vorbi cu
ei dar la un nivel de seriozitate. Totdeauna si în toate mănăstirile unde
mirenii au fost primiti fără nici o băgare de seamă, acestia au destrămat
rânduiala si au sfârsit prin desfiintarea mănăstirilor sau si numai a valorii
ei duhovnicesti. A umbla după vizitatori sau chiar închinători este a umbla
după slava desartă. Într-o atare mănăstire nu se adâncesc monahii în Duhul lui
Dumnezeu ci în duhul lumii. De aceea în mănăstirile clasice nu se îngăduie cu
usurintă nici intrarea părintilor sau a fiilor după trup.
Până să covârsesti cu dragostea peste toată făptura trebuie să te nevoiesti
cu înfrânarea spre toată zidirea.
Tâlcuirea rânduielii tunderii în monahism
Intrarea în călugărie se săvârseste în vremea Sf. Liturghii, îndată după
intrarea cea mică cu Evanghelia. Spre stiintă, pe scurt, Sf. Liturghie este
slujba de căpetenie a Bisericii în care e prezentată viata si învătătura
Mântuitorului precum si lucrarea de mântuire a omului prin jertfa de pe
Golgota. Sf. Liturghie este repetarea sau continuarea peste veacuri a aceleiasi
jertfe si taine. Fratele care vine la călugărie este o roadă a acestei jertfe.
Bratele părintesti îl asteaptă deschise pe cruce. Aceasta e cea mai puternică
chemare ce s-a putut face vreodată oamenilor. În fata ei părăsim viata cea
usuratică a firii si dorim să dăm si noi vietii acelasi înteles. Iar slujitorul
tainei lui Dumnezeu, preotul sau arhiereul, primeste pe fratele înaintea usilor
împărătesti, deschizâdu-i urechile dragosei prin cuvintele Domnului:
Veniti la Mine toti cei osteniti si împovărati - cu păcatele - si Eu vă voi
odihni pe voi
. Păcatele, patimile, ostenesc si încarcă, slăbesc si apasă sufletul în
întuneric. Dorul după odihnă de acestea este fundamentat în suflet. Acestui dor
nimeni si nimic nu-i poate răspunde decât Iisus. De la El învătăm smerenia si
primim odihna, adică nepătimirea.
Cuvântul de lămurire continuă si prin el fratele e adus înaintea lui
Dumnezeu în privinta dorintei sale. În fata sfinteniei lui Dumnezeu avem
deodată aceste simtăminte contradictorii, de frică si de bucurie, de temere si
de atragere. Dar nu numai Mântuitorul e nevăzut de fată, ci si Preaslăvita Sa
Maică, sfintii îngeri si toti sfintii cei dintre oameni vin de fată asupra
hotărârii fratelui cu destinul sufletului său. Stau plecate privirile întregii
lumi văzute si nevăzute. Acestia sunt martorii nostrii în ziua răsplătirii,
când Mântuitorul nostru va veni să judece vii si mortii,
nu după cum vom făgădui mărturisind - cu gura - ci după cum vom păzi si
împlini - cu fapta - cele ce vom făgădui
.
Deci e întrebat fratele de ce a venit în fata altarului, în fata
jertfelnicului Domnului. Iar fratele răspunde spunânu-si dorinta călugăriei.
Dorinta aceasta e însă o convingere. Preotul confirmă bunătatea si fericita alegere
a fratelui. Fratele a ales biruinta asupra firii, urmeză să o câstige prin
osteneli si suferinte. O astfel de hotărâre, ca să ducă la rezultat, trebuie să
îndepliească o condite esentială: să fie o hotărâre a libertătii sale.
Libertatea constiintei e cel mai adânc bun spiritual pe care-l avem la îndemână
în viată. Acesta este factorul de care Biserica tine seama si garantează
seriozitatea convingerii, alegerii si statorniciei. Sila împrejurărilor, sila
neputintelor, sila înfrângerilor, dacă nu se vor converti în convingere, nu
stau garantie pentru clugărie. Făgăduintele călugăriei sunt asadar pe viată,
viată petrecută într-o mănăstire.
Urmează întrebări si răspunsuri, cele trei răspunsuri sau voturi monahale.
Primul este fecioria, al doilea ascultarea de povătuitor si de frati, iar al
treilea sărăcia, lipsurile vietii călugăresti. După aceste trei făgăduinte din
partea fratelui, preotul, slujitorul tainei, lămureste mai pe larg în ce
constau aceste sfinte făgăduinte. Mai întâi că sunt date în fata Celui Sfânt,
că sunt scrise de îngeri si că vom da seama de ele si la sfârsitul lumii.
Trăite aceste făgăduinte, prin ele se arată în viata noastră viata Domnului,
întrucât El Însusi este viata vesnică. Viata moahală nu este o viată după trup.
Poftele lui trebuiesc stinse.
Cuviinta fată de om trebuie câstigată si mintea curătită prin nevointe, căci
si trupul e chemat la sfintenie si viată vesnică. De aceea si el trebuie făcut
ascultător de Dumnezeu. Postul, osteneala, privegherea, îl îmblânzesc.
Ascultare să ai fată de toti.
În ascultări fără cârtire
zice preotul. La viclene gânduri să te astepti, care vor să zdruncine hotărârea
de a merge prin greutăti în urma lui Hristos. Acestea vor să te întoarcă înapoi
de la calea Duhului iarăsi la calea firii. Firea trebuie tămăduită de frică în
fata suferintei. Pentru dobândirea vietii duhovnicesti trebuie să birui si
toată dragostea firii, chiar si dragostea de părintii după trup. Nici dragostea
de sine nici dragostea de slavă să nu mai ai. Nu împărti sufletul tău ci adună-l
din toate si dă-l întreg lui Hristos. De toate să fii sărac, ca să atârni întru
totul de Dumnezeu. Oamenii te vor defăima, neîntelegându-ti viata, dar nu uita
că nici viata lui Iisus nu au înteleso cei ce L-au răstignit.
Oamenii prea legati de fire nu au înteles niciodată vietuirea cea mai presus
de fire, de aceea s-au temut de aceia cu o astfel de vietuire ca de un rău, ca
de o mustrare si i-au făcut mucenici. Iar cuviosii au trăit o viată de bună
voie, o viată de mucenici. Vietile Sfintilor ne sunt nouă hrană si curaj în
urmarea lui Hristos, precum si convingerea că e cu putintă această urmare.
Hristos făcându-Se om ne-a dat nouă această putintă.
Cu toate acestea viata după Hristos nu e o viată de vis sau de visători,
nici o viată cu minuni. Lepădarea de sine si crucea rezumă toate greutătile ce
le vom avea cu firea cea veche si ne prevestesc multă umilintă în lumea
aceasta. Dar tocmai acestea când le vom împlini ne fac dovada că viata noastră
e după Dumnezeu. Întru aceasta ne stă puterea, de a ne bucura întru necazuri.
Cu trupul ne amărâm pentru greutatea virtutilor dar cu sufletul ne bucurăm
pentru plata pe care o aduc.
Fratele e întrebat dacă poate mărturisi această conceptie de viată. Cu Harul
lui Hristos acest fel de vietuire e cu putintă. Preotul se roagă în continuare
lui Dumnezeu, amintind si fratelui că dragostea lui Dumnezeu fată de cel mai
mare păcătos e mai mare decât dragostea celui mai mare sfânt pentru Dumnezeu,
de aceea Dumnezeu nu uită de om cum uită omul de Dumnezeu. De aceea El stie dorul
fratelui si adaugă la acesta puterea Sa, spre împlinirea poruncilor Sale.
Sfaturile evanghelice prin făgăduintă solemnă devin porunci. Cel mai frumos
dar pe care îl putem face lui Dumnezeu e să ne dăruim Lui pe noi însine, pe
viată. Dumnezeu primeste si îmbrătisează, apără si întăreste un asemenea dar.
Abia cu această dăruire a dragostei prindem putere asupra greutătii, asupra
neputintei si căpătăm curaj în nevointe. Un duh nou se sălăsluieste întru noi
din clipa aceasta. Îl avem noi mai de demult, dar acum a prins el inima noastră
în razele lui. Căci duh dumnezeiesc este dragostea care a făcut sfinti.
Cu capul plecat si cu cartea rânduielii călugăriei pe cap, preotul se roagă
lui Dumnezeu să-l primească si pe fratele acesta în ceata celor care au părăsit
toate cele lumesti si s-au făcut vrednici de Dumnezeu. Întărit de Adevăr,
îngrădit de Duhul Sfânt, hotărârea fratelui să fie neclintită în războaiele cu
mestesugirea potrivnică. Biruinta se câstigă prin răbdarea întărită de Dumnezeu
cu Har si prin rugăciunile Maicii Crestinătătii, Preasfânta Stăpână de Dumnezeu
Născătoarea si ale tuturor sfintilor întru care S-a proslăvit Dumnezeu Cel în
Treime închinat.
Toti îsi pleacă capetele. Preotul din nou se roagă lui Dumnezeu să-l
primească pe fratele acesta, care si-a ales din feluritele căi de mântuire pe
aceasta a jertfei de sine. Rugăciunea continuă ca poftele si gândurile firii să
fie ridicate de la dânsul odată cu tunderea părului, al căror semn este.
Păzirea poruncilor aduce în fire sfintenia Celui ce a dat poruncile. Preotul
mai cere de la Dumnezeu si darul nestrămutării hotărârii fratelui, vointa
otelită care i-a caracterizat pe nevoitori.
Cu acestea slujitorul Sf. Liturghii se apropie de Cel ce nevăzut săvârseste
Taina, Hristos, întinde mâna sa după Sf. Evanghelie asezată în fata icoanei
Mântuitorului din tâmplă si zice:
Iată Hristos, nevăzut, aici stă de fată
. Și preotul mai întreabă odată pe fratele dacă face pasul călugăriei de bună
voie, deplin liber, fiindcă numai acesta e factorul sufletesc hotărâtor în
căile omului. În adâncul fiintei sale omul e libertate. Acesta e darul lui
Dumnezeu făcut omului, prin care l-a deosebit de toată făptura văzută si l-a
înrudit cu îngerii si cu aceasta l-a făcut capabil si de viată îngerească.
Călugăria e asadar o logodnă cu modul mai presus de veac al vietuirii
îngeresti.
Fratele afirmă definitiv libertatea constiintei sale în fata Celui ce-i va
desăvârsi libertatea. Logodna aceasta începe însă cu foarfecele, unelte care
taie vălul necunostintei de Dumnezeu de pe suflet sau mrejile patimilor de pe
minte. La această tăiere nu numai că te învoiesti, dar săruti si foarfecele,
mijloacele fizice sau morale cu care se face această rupere a sufletului si a
mintii de patimi. Aceasta a fost ultima zi din viată în care ai mai avut păreri
personale si vointă proprie. De la logodna cu îngerescul mod de viată sub o
nouă lege, tăierea voii si a toată părerea îti este lege. Aceasta o ai chiar
din mâna lui Hristos. În lumea nevăzută sunt mii si milioane de fiinte si numai
o singură voie a lui Dumnezeu este. Prin călugărie intri în această lume ca să
completezi locul cetei a doua îngeresti pe care Dumnezeu a hotărât să-l
împlinească cu oamenii care, în trup greoi fiind, biruie în lupte pe îngerii
cei căzuti prin neascultare. De aceea, ca să sui la sfârsitul zilelor la
această destinatie cerească, trebuie să înveti firea de a nu avea pe pământ
altă voie decât numai voia lui Dumnezeu, precum e si în cer. Ce rost mai au
aceste foarfeci ? Foarfecele, povătuirile, mustrarea, dojenirile, ocara au
rostul tăierii patimilor, căci cu tăierea voii se taie toată patima. Iar al
doilea rost al foarfecelor este venirea la cunostinta adevărului care este
Hristos.
Adevărul este fiintă vie. Noi însă suntem fiintă, dar prinsă în amăgiri.
Trebuie tăiate amăgirile ca să fiintăm în Adevăr, adică în Hristos. El e usa
la casa
Tatălui, iar Duhul e cheia
căruia Fiul îi deschide. Aceasta-i cunostinta adevărului cu noi, cu calea
noastră după Duh, cu destinatia noastră cerească. Pe acest înteles luptătorul
primeste nume nou, după al unuia dintre sfintii care bine s-au nevoit. De aici
începând, de la darea numelui, monahul e un nou botezat, care îsi întelege
personal Botezul. Aceasta nu e repetarea primului Botez, ci înnoirea lui. Viata
lui viitoare, desi continuată pe pământ, va avea să fie o slavă a Sfintei
Treimi. Întreaga Sfântă Treime îsi face sălas într-un ales. Chematii sunt
multi, dar vin numai câte unii care se aleg. Cu acestea începe noua îmbrăcare
în Hristos, din afară văzându-se cele ce urmează.
Mai întâi o cămasă albă, haină luminoasă a Sfântului Duh, Harul luminii
dumnezeiesti care stinge pentru totdeauna mohorâciunea întristării din patimi
si luminează firea cu slavă dumnezeiască. Acum e logodna cu darul luminii de pe
Tabor, urmează lucrarea de o viată si înmultirea lui până cuprinde în
dumnezeiască văpaie nu numai sufletul ci si trupul. Aceasta e haina noastră,
haina de lumină pentru ziua de nuntă a Fiului, care este la sfârsitul veacului
acestuia si începutul veacului viitor.
Urmează paramanul a cărui însemnare, ca să n-o uităm, e scrisă pe el:
Luati jugul Meu că este bun si sarcina Mea usoară
. Iar din prooroci:
Dat-am spatele Meu spre bătăi si obrazul Meu spre pălmuire si fata Mea n-am
ferit-o de scuipări
. Iisus e arătat de Revelatie si ca
înger de mare Sfat
, ca unul ce a descoperit Calea de mântuire. Cu această Cale a îngerului de
mare Sfat al lui Dumnezeu ne logodim si din această pricină calea scrisă pe
paraman e numită a îngerescului chip, căci nu sunt aceste cuvinte dintre
cuvintele îngerilor.
Crucea aminteste de toată lucrarea de mântuire, de umilirile prin care a
trecut Iisus nevinovat, de desăvârsita jertfă de Sine. La aceeasi cale ne
făgăduim si noi, printre ocări si scuipări, căci noi vrednici suntem de
acestea. Jertfa Mântuitorului a dat Crucii putere de alungare a mestesugirii
potrivnice. Crucea este podoaba Bisericii, Crucea este întărirea credinciosilor
si dracilor rană.
Armă împotriva diavolului crucea Ta ne-ai dat
cântă Biserica.
Dulama nu are decât însemnătatea culorii negre, semnul lepădării de lume.
Lumea îmbracă haine colorate, călugărul stinge de pe sine culorile cu viata
curată a pocăintei.
Cingătoarea au descoperit-o luptătorii pentru că prin ea îsi măresc puterile
de luptă. Călugărul are această luptă: omorârea firii sale celei vechi si
nevointa înnoirii duhului.
Culionul vine de la coif, care e un acoperământ de luptă, cu rostul să apere
capul de săgeti. El înseamnă nădejdea de mântuire. În lupta cu patimile, cu
firea, cu viclenele gânduri, adeseori primim săgetile deznădejdii în cap. Dacă
însă suntem întăriti lăuntric cu credinta, nădejdea si dragostea - în Dumnezeu
trei paveze aprinse ale Duhului Sfânt: una a mintii, una a inimii si una a
vointei - săgetile vicleanului nu ne ating, ci-l ard ale noastre pe el. Căci
celor întăriti în smerenie le îngăduie Dumnezeu să-l ardă pe vicleanul cu sabia
duhului.
Rasa aminteste hainele de zale care apără pieptul si toate încheieturile.
Rasa e îmbrăcămintea cuviosilor care sting toate gândurile rele si îndemnările
voii proprii, smerindu-le cu gândul mortii. Haina aceasta de luptă are
deasemenea culoarea neagră. Cu gândul mortii omori plăcerea pătimasă de viată
desartă. Culoarea neagră a îmbrăcămintii călugăresti nu are însemnătatea de
doliu pe care o are această culoare la mireni.
Sandalele sunt încăltămintea usoarei alergări în luptă, căci mult trebuie să
alergi până plinesti gătirea Evangheliei păcii. Până la pacea nepătimirii e
mult de alergat si totusi trebuie ajuns la pacea evanghelică (pentru care avem
Evanghelia) în termen. Termenul dobândirii biruintei asupra patimilor e
până este ziuă
adică mai înainte de seara vietii sau chiar a noptii. Ca să stim cum să ne
împărtim vremea sau stadiul vietii acesteia, aducem la mijloc cuvântul Sf. Ioan
Scărarul:
Celor începători stirea că sunt după Dumnezeu le-o dă pasii lor care sunt
roadele smereniei. Celor din stadiul de mijloc, disparitia luptelor, iar celor
desăvârsiti, manifestarea si prisosinta luminii dumnezeiesti
.
Mantia se vede în zugrăvirile sfintilor mucenici, apartinând si ea
îmbrăcămintii ostasilor. De la dobândirea nepătimirii firea omenească se bucură
de harul luminii dumnezeiesti, ca si îngerii. De vrei să te faci călugăr, fă-te
ca focul. Mantia desi e neagră nu înseamnă gândul mortii, desi cuviosii
adormiti se înfăsoară în mantie. Mantia e o îmbrăcăminte plisată, ceea ce
aminteste o îmbrăcăminte de raze a unei lumini necreate, tâsnind ca fulgerele
din fiinta lui Dumnezeu asa cum s-au învrednicit s-o vadă pe Muntele Tabor
Petru, Iacov si Ioan, si aceasta numai cât îi este cu putintă firii omenesti.
Aceasta este îmbrăcămintea nestricăciunii si sfinteniei, lumina dumnezeiască în
care au strălucit multi,
oameni după fire si dumnezei după har
(Sf. Simeon Noul Teolog).
Camilafca e un văl usor, aproape străveziu, care pogoară de pe cap la corp.
Desi e negru si el, nu înseamnă gândul mortii. E un simbol al mintii care sub
puterea curătitoare a Harului devine străvezie, devine de culoarea cerului si
se vede pe sine ca lumină întelegătoare. Aici e o mare taină a vietii
duhovnicesti. Altarul mintii în care s-a sălăsluit Hristos la Botez devine tot
luminos si lumina dumnezeiască din Iisus străbate catapeteasma care este trupul
în întregimea lui si astfel mintea noastră se uneste cu mintea lui Hristos -
cum spune Sf. Apostol Pavel - si tot trupul nostru se face primitor de lumină
întelegătoare. Iată unde are să ajungă rugăciunea mintii, să străbată nu numai
luptele ci si nepătimirea. Într-o atare tărie si deplinătate de Duh mintea nu
mai cugetă gresit sau rătăcit pe Dumnezeu ca obiect ci ne întâlnim noi si
Dumnezeu în acelasi subiect al unei altfel de cunoasteri, mai presus de firea
de dincoace a mintii (Dumnezeu este subiectul universului văzut si nevăzut si
tot universul este obiectul cugetării lui Dumnezeu; deci Dumnezeu gândeste
lumea iar nu făptura Îl gândeste pe Dumnezeu; când face aceasta nu e de mirare
că nu-L găseste, de vreme ce-L face ceea ce nu e: obiect). În felul acesta El
se face hrană mintii noastre căci în ea s-a sădit putinta unirii omului cu
Dumnezeu.
Metaniile sunt o asemănare a sabiei. Rugăciunea mintii este sabia Duhului
care taie gândurile rele cu Numele lui Iisus. Propriuzis, Iisus ne izbăveste
neîncetat de lupta potrivnică:
Cu Numele lui Hristos Iisus batem pe vrăjmasi. Căci armă mai puternică
asupra diavolului ca Numele lui Dumnezeu în cer sau pe pământ nu este
(Sf. Ioan Scărarul).
Crucea de mână noului mărturisitor al lui Hristos îi aminteste că lepădarea
de sine si luarea crucii e o lucrare permanentă în toată calea spirituală.
Bobul care nu vrea să moară, fie chiar si de grâu, nu mai aduce nici o roadă.
Mântuirea se lucrează numai pe ruinele egoismului.
Făclia nu este o simplă luminită sau simplă candelă aprinsă. Însemnătatea ei
în rânduiala călugăriei e mult mai cuprinzătoare si vrea să spună că noi însine
trebuie să ne transformăm într-o făclie. Noi suntem pietrele, lemnele sau
jertfa de bună voie pe altarul lui Ilie, altarul de dovedire al adevăratului
Dumnezeu. Iar de foc se va îngriji Dumnezeu. Dovezile existentei Celui
Preasfânt - cele mai strălucite dovezi - sunt sfintii în lumina dumnezeiască.
Acesti biruitori asupra firii, asupra zidului, a vălului necunostintei de
Dumnezeu, aduc irezistibil pe oameni să dea slavă si să cunoască pe Dumnezeu.
Asa au strălucit ca soarele: Avva Sisoe, Avva Pamvo, Avva Siluan, Avva Simeon
Noul Teolog, Sf. Serafim de Sarov, ca să nu pomenim decât pe cei mai cunoscuti.
După ce noul monah a primit toată îmbrăcămintea si uneltele de ostas al
Duhului, preotul îl binecuvintează.
Acestia sunt binecuvântatii Tatălui Meu
, binecuvântatii Sfintei Treimi. Preotul, iconomul Tainelor lui Dumnezeu, se
roagă pentru noul monah să fie numărat în ceata cuvântătorilor de Dumnezeu si
scris în Cartea Vietii, să străbată în lumea aceasta toată calea ascetică,
prezentată în icoana călugărului răstignit pe cruce, interiorizat, cu făcliile
aprinse, desi în afară patimile îi strigă toate:
Dă-te jos de pe cruce
. Cu acestea, noul monah este dus într-o strană. Asa i se dă un loc în
Biserica luptătoare. Și continuă Sf. Liturghie în care se iveste rugăciunea
pentru noul luptător al Duhului: să fie acoperit de către săgetile
potrivnicului si ajutat de Dumnezeu ca să petreacă în smerenie, dreaptă
credintă si neprihănire, ca să biruie firea cea veche a patimilor si să crească
într-însul omul cel nou, Hristos. Ectenia continuă:
... si pentru iertarea păcatelor lui
. Călugăria e dătătoare de Har, sterge tot trecutul păcatelor, e Taină a
Pocăintei. Avva Moise Arapul
cel din tâlhari
a ajuns preot. Sf. Liturghie se orientează si ea cu atentie către noul
mărturisitor al Jertfei, care acum e un nou botezat. Trisaghionul - cântarea
Sfintei Treimi - e al Tainei Botezului sau a praznicelor împărătesti:
Câti în Hristos v-ati botezat, în Hristos v-ati si-mbrăcat
. Bucurie în cer s-a făcut, bucurie împărătească. Stihurile Apostolului sunt
profetice:
Domnul este luminarea, Domnul si Mântuitorul meu, de cine mă voi teme ?
Domnul este sprijinitorul vietii mele, de cine mă voi înfricosa ?
Până aici nu s-a arătat si latura de primejdie a răboiului. Pot apare lupte
ascutite, răniri, amăgri, curse, înfricosări, vedenii mincinoase, năluci,
halucinatii, spăimântări. Multimea curselor o trece smerenia, ea nici măcar
atinsă nu e. Vedenii nu primi, în primejdii atârnă-te de Dumnezeu. Apostolul
călugăriei aminteste încă odată simbolul îmbrăcămintii de război. Toti sunt
îndrumati de Apostolul Pavel să-si întărească curajul, întemeindu-se pe tăria
puterii lui Dumnezeu. Firea noastră trebuie să o îmbrăcăm cu toate armele cu
care l-a bătut Iisus pe potrivnic. Căci nu suntem împotriva firii ci împotriva
duhurilor răutătii care au abătut firea de la Dumnezeu. Cu armele lui Dumnezeu
vrăjmasul spiritual poate fi biruit. Ca începători avem a ne lupta cu patimile
noastre si cu deprinderea sau învătarea smereniei, care e o nouă armă. Pentru
curse mai grele, războiul cu diavolul e al celor mai sporiti si desăvârsiti.
Aceasta e prin îngăduinta lui Dumnezeu, fie ca prin om să-l judece Dumnezeu pe
diavolul, fie ca pe om să-l smerească prin potrivnic. A sta drept în luptă nu e
a firii omenesti nici a virtutii tale ci a harului lui Hristos si a tot
ajutorul lui Dumnezeu. Apostolul se încheie cu un stih de smerenie din Psalmi,
după care luptătorul prin firea sa e sărac, un neputincios, dar care poate
striga în constiinta sa către Dumnezeu si e auzit si izbăvit din toate
necazurile lui. De la cunoasterea acestei sărăcii din fire, a sărăciei noastre
de duh, de aici începe îmbogătirea noastră în Dumnezeu.
Evanghelia călugăriei reaminteste pe scurt că unui ucenic Iisus îi cere:
capacitate sau putere de dragoste, capacitate sau putere de suferintă, mai
exact spus de jertfă, îi cere o încredere neclintită în biruinta asupra
patimilor si asupra puterii potrivnice, iar ca o încununare îi cere curajul
smereniei sau al umilirii. Cu aceste însusiri sufletesti se ajunge la odihna
sufletului sau nepătimirea. Acestea se pot ajunge încă în veacul acesta, iar în
veacul viitor ucenicul va intra în ziua cea neînserată a odihnei.
Sf. Liturghie continuă, iar la vremea dumnezeiestii Împărtăsiri vine si noul
monah, căci după cum la primul Botez e rânduită si Sf. Împărtăsanie asa si la
al urmării lui Hristos.
Cu sufletul si cu trupul să mă sfintesc, Stăpâne, să mă luminez si să fiu
Tie casă prin împărtăsirea Sfintelor Taine, să Te am pe Tine cu Harul vietuind
întru mine, cu Tatăl si cu Duhul, multMilostive, Făcătorule de bine
.
Ca focul si ca lumina să-mi fie mie Trupul si Sângele Tău cel scump,
Mântuitorul meu, arzând materia păcatului si mistuind spinii patimilor si luminându-mă
întreg pe mine, care mă închin dumnezeirii Tale
. Aceasta este taina unirii cu Hristos, unul din rosturile Liturghiei.
În vremea rugăciunii Amvonului de la sfârsitul Liturghiei, noul călugăr
primeste o Evanghelie în mâini, ca bine să-si întipărească în suflet acest
testament nou pe care l-a primit si el din darul lui Dumnezeu. Făgăduinta lui
către Dumnezeu o sărută toată obstea, sărutând si ei Evanghelia si crucea
noului monah, întrebându-l cum îl cheamă. Noul monah îsi spune numele său nou
si fiecare îi urează să se mântuiască, să sfintească si el numele acesta si să
fie primite la Dumnezeu si rugăciunile lui pentru obste, pentru crestinătate si
pentru toată făptura.
Cu aceasta se încheie Sf. Liturghie iar noul ales, cu lumânarea aprinsă, cu
sufletul luminat, iese si el din biserică si merge la staret sau egumen pentru
blagoslovenie si dulce povătuire. Acesta îl învată iarăsi despre însusirile
sufletesti cu care se realizează călugăria: ascultarea de Hristos, lepădarea de
voia proprie, smerenia si celelalte, din care l-a luminat si pe el Duhul lui
Dumnezeu în calea aceasta. Îi adânceste în suflet statornicia si dragostea de
această aleasă cale:
Asa să-ti fie toate zilele vietii tale în călugărie ca ziua cea dintâi.
De acum, fiule, înfloreste unde te-a chemat si te-a sădit Dumnezeu. Amin.