Părintele Dometie Manolache de la Mrea Râmet
Repere
biografice
Arhimandritul
Dometie Manolache a fost, asa cum afirma Părintele Dumitru Stăniloae, “un erou
al credintei, un suflet de mare sfintenie si puritate”. S-a născut în satul
Mărculesti, la poalele Muntilor Pănătău (jud. Buzău), în 15 octombrie 1924. A
fost cel de-al patrulea din doisprezece copii ai unor părinti evlaviosi si
muncitori, care l-au crescut prin truda bratelor, în frică de Dumnezeu, în
ascultarea si respectul celor mai mari, cu simtul răspunderii si al muncii.
Cele sase clase primare le-a absolvit la
Târlele-Filiu. În anul 1937 s-a înscris la Seminarul Teologic din Buzău, pe
care l-a absolvit în anul 1945 ca sef de promotie. În acelasi an s-a înscris la
Institutul Teologic din Bucuresti, iar în anul 1949 a fost declarat licentiat
în teologie, în urma prezentării tezei de licentă Mărturisirea Ortodoxă a lui
Petru Movilă, notată cu calificativul “exceptional”. Vocatia deosebită pentru
viata monahală îl determină ca la 6 iulie 1949, în aceeasi zi si lună în care a
trecut la cele vesnice, să se închinovieze la Mânăstirea Prislop. Este
hirotonit preot la 6 august 1949, în Mânăstirea Hodos- Bodrog, si duhovnicia o
primeste în catedrala episcopală din Arad, prin Episcopul Andrei Mageru. Pe
data de 14 septembrie primeste chipul îngeresc la Mânăstirea Prislop, în
acelasi timp cu colegul său de facultate, viitorul Mitropolit Antonie
Plămădeală, avându-l drept nas de călugărie pe Părintele Arsenie Boca. Desi
avea doar 25 de ani, pătruns adânc de responsabilitatea luată înaintea lui
Dumnezeu, a respectat cu strictete cele trei voturi monahale, aplicându-le în
mod consecvent, fără sovăire, în duh de smerenie si jertfă totală. Rămâne la
Prislop până în 18 mai 1952, când se transferă la Mânăstirea Afteia Cioara.
Viata mânăstirească în Transilvania nu era
într-o stare înfloritoare, ca în Muntenia si în Moldova, realitate pe care o
cunostea atât din studiul Istoriei Bisericii Ortodoxe Române, cât si
nemijlocit, de aceea Părintele dorea să-si închine toată puterea de muncă
întăririi credintei strămosesti si unitătii neamului. Părintele Dometie a
socotit că nu putea să slujească mai bine acestui ideal decât printr-o
reînviorare a vietii mânăstiresti din Transilvania. Din rândul tinerelor care
veneau la Prislop si Afteia, douăzeci si trei de fete de pe Valea Sebesului
s-au decis să intre în cinul monahal sub îndrumarea Părintelui Dometie. Cu
sprijinul lor, al părintilor lor si al unor credinciosi, Părintele a pus la
cale construirea unei mânăstiri în apropierea comunei Strungari-Sebes. Pentru
ca tinerele să învete viata călugărească într-o mânăstire cu veche traditie
monahală, cu binecuvântarea Prea Sfintitului Antim Angelescu de la Buzău au
fost primite, în anul 1952, la Mânăstirile Rătesti si Barbu, Părintele Dometie
fiind închinoviat la Mânăstirea Ciolanu. Timp de trei ani a fost duhovnicul
lor, precum si al vietuitoarelor Mânăstirii Rătesti. Concomitent a fost numit
director si profesor la scolile monahale ce functionau la cele trei mânăstiri.
După ce au învătat rânduiala monahală, tipicul slujbelor si muzica psaltică,
după ce au absolvit scoala monahală si s-au calificat în meseria de tesătoare,
au fost închinoviate la Mânăstirea Râmet care tocmai fusese transformată în
mânăstire de maici, deoarece forurile superioare bisericesti si de stat nu au
permis înfiintarea proiectatei mânăstiri pe Valea Sebesului. Părintele Dometie
a întâmpinat multe dificultăti până să ajungă ca duhovnic la Râmet, atât din
partea Prea Sfintitului Antim, care nu dorea ca el să plece din eparhie, cât si
din partea Prea Sfintitului Nicolae al Clujului, care cunostea sălbăticia
tinutului Râmet si sărăcia locuitorilor. Abia la 1 martie 1959 este numit
preot-duhovnic la Mânăstirea Râmet si parohia Râmet-Sat, după ce a trebuit să
rămână câtva timp la Mânăstirile Piatra-Fântânele si Dragomiresti. Viata
Părintelui Dometie este strâns legată de obstea Mânăstirii Râmet. În primii ani
ai înjghebării mânăstirii, Părintele si cele 40 de vietuitoare au îndurat multe
neajunsuri: chilii putine, un atelier necorespunzător, lipsa hranei, a
îmbrăcămintii si a medicamentelor. În anul 1960, luna mai, în urma decretului
410, maicile au fost nevoite să plece pe la casele părintilor sau să lucreze în
lume, mânăstirea fiind desfiintată. Această pribegie a durat până în 1969, timp
în care cea mai mare parte din ele au lucrat într-o sectie de covoare ce
apartinea Cooperativei Record din Aiud. În tot acest timp, Părintele Dometie
si-a întărit obstea risipită în tară, direct sau prin scrisori, iar maicilor
din Aiud le-a cumpărat două case în care să locuiască împreună. Mânăstirea
Râmet a fost transformată în cabană si bufet, maicile reusind să se întoarcă
întâi ca civile, cu sectia de covoare, fiind chiriase si locuind împreună cu
turistii. Părintele reuseste să construiască o cabană în care o mută pe cea din
incinta mânăstirii. Toate edificiile pe care le-a făcut aici au însemnat un
risc, unele fiind construite fără acte: atelierele de covoare, arhondaricele,
trapeza, paraclisul, introducerea curentului electric si a apei potabile, cele
două case parohiale. A sădit livadă, a instalat o stupină, a amenajat un lac de
peste. De asemenea, s-a ocupat de restaurarea bisericii vechi si a ajutat la
înfiintarea muzeului. A introdus cursa pe Valea Mânăstirii, plătind biletele
multă vreme ca să fie rentabilă.
Pe lângă activitatea
administrativ-gospodărească, Părintele Dometie a acordat o importantă deosebită
si studiului. În anul 1972 s-a înscris la cursurile de doctorat în teologie, la
Institutul Teologic din Bucuresti, pe care le-a terminat cu media 10, cu o lună
înainte de sfârsitul său fulgerător.
Părintele Dometie a murit într-o duminică, pe
data de 6 iulie 1975. În cuvântul rostit la înmormântarea sa, Prea Sfintitul
Emilian sintetizează personalitatea duhovnicească a Părintelui: “Teolog
distins, părinte duhovnicesc, spirit de înaltă jertfelnicie, altruist gospodar
de o mare capacitate...si-a dat necontenit silinta pentru a îmbogăti, lărgi si
aprofunda, în toate fibrele fiintei păstoritilor săi, constiinta dăruirii de
sine pentru interesele obstei, pildă dându-se, din belsug, ca unul care toată
viata a ars pentru ideea dăruirii de sine...Cel mai viu si mai frumos omagiu pe
care i-l putem aduce este să-i urmăm îndemnurile, dar mai ales pilda vietii
sale, după puterile noastre”.
Monahia
Eudoxia - Mânăstirea Râmet, Alba - Epifania nov-dec 1997