+
Părintele Paulin Lecca de la
Mănăstirea Arnota
~ scrierile si viata (văzută de el însusi si de
altii) ~
BIOGRAFIE
Motto: Trec părintii pe lângă noi,
nepăsătorii...
Dumnezeu
a binecuvântat neamul românesc cu multi părinti duhovnicesti; unul dintre
acestia a fost si Părintele Paulin Lecca, staretul Mănăstirii Arnota din
judetul Vâlcea. Toti acesti monahi îmbunătătiti au făcut în viata lor
experienta Duhului Sfânt, arătându-ne unde se poate ajunge sau mai bine zis
unde se poate ridica un om ajuns deja la transparenta duhovnicească.
L-am
cunoscut pe Părintele Paulin Lecca în primăvara anului 1992, când a venit în
obstea mănăstirii noastre. Auzisem de el de la alti părinti mai în vârstă, care
avuseseră binecuvântarea de a-l fi cunoscut. Ardeam de nerăbdare să-l cunosc si
eu. Toti aveau numai cuvinte de laudă despre el si, mai mult decât toti,
staretul nostru care îl avusese ca îndrumător spiritual la Seminarul de
Teologie “Radu Vodă”. Ne povestea despre minunatele sale predici tinute în fata
seminaristilor care văzându-l pe Părintele Paulin Lecca cum plângea vorbind,
erau adânc miscati. Îl cunostea staretul, îl cunosteau părintii mai în vârstă
din mănăstirea noastră, Părintele Nicodim, Părintele Pantelimon - Bunicutul sau
Năsicul nostru -, supranumit asa deoarece ne născuse întru Hristos pe cei mai
multi dintre noi, tinerii veniti în mănăstire, luându-ne sub mantia sa. Toti
acesti tineri monahi ai obstii noastre, auzind atâtea cuvinte de laudă despre
acest misterios duhovnic, ardeau de nerăbdare să îl cunoască.
Iată-l
venit în mănăstirea noastră. L-am întrebat: De ce ati venit, Părinte, la noi?
De ce ati lăsat Arnota, de ce ati lăsat obstea toată venind aici la bătrânete?
Si el mi-a răspuns: Să stii, elefantii când îsi simt sfârsitul apropiindu-se,
se duc într-un loc numai de ei stiut, într-un cimitir numai al lor. Auzind
acestea, nu am rămas defel încântat că mănăstirea noastră avea să fie cimitirul
unui atât de mare părinte spiritual - si parcă comparatia cu elefantul nu este
departe de adevăr. Dar mă bucuram totodată la gândul că tot noi aveam să fim
aceia care îi vom lua fildesul.
M-am
atasat de el încă de la început; eram printre ucenicii care îi aduceam lemne la
chilie, îi dereticam, bucurându-mă astfel de prezenta lui timp de trei
anotimpuri: de la sosirea în obstea mănăstirii, din primăvara lui 1992, si până
la mijlocul toamnei aceluiasi an s-a încumetat, însă pentru ultima oară, să-si
strămute bătrânetile la o altă mănăstire.
Mi-aduc
aminte că în anul acela, începutul lui octombrie nu făcuse încă pe deplin loc
toamnei celei zgribulite de ploi reci si de frig. Dar într-o dimineată,
trezindu-mă din somn, am găsit peste firele târzii de iarbă căzută bruma. La
fel de neasteptată si rece a fost si plecarea Părintelui Paulin Lecca din
mănăstirea noastră. În acea dimineată mă trezisem devreme, căci trebuia să merg
la facultate, la Bucuresti; Părintele plecase deja, însă nimeni nu stia de ce.
Venind
în obstea noastră, Părintele Paulin Lecca si-a adus cu sine crucea pe care ar
fi vrut s-o aibă la mormânt si pe care o pregătise în tihnă la Mănăstirea
Arnota.
Noi,
ucenicii, ne-am aciuat pe lângă el, ajutându-l la chilie în toate felurile
închipuite si neînchipuite, numai ca, stând în preajma lui, să ne folosim de
experienta lui duhovnicească bogată si de cuvintele lui adânci. Părintele
Paulin era un om erudit, un om cunoscător el teologiei pe care o studiase la
Cernăuti înainte de desfiintarea Facultătii de Teologie si a Mitropoliei
Ortodoxe din 1939.
Era
un om care trecuse prin mai multe obsti monahale în perioada sa de noviciat,
înainte de a se hotărî să rămână în Mănăstirea Frăsinei ca frate de mănăstire:
fratele Pavel. Avea 22 de ani.
Însă
acolo, la Frăsinei, cum auzea de vreun părinte îmbunătătit, de vreun om care să
fi experimentat rugăciunea lui Iisus, se ducea să îl cunoască. Bunăoară, asa
s-a întâmplat si cu Părintele Arsenie Boca de la Sâmbăta de Sus; cum a auzit
despre el, imediat Părintele Paulin Lecca a fugit la Sâmbăta. Având
binecuvântare pentru o săptămână de la staretul său, a fugit la Sâmbăta si a
stat acolo o lună. Când s-a reîntors în obste, folosit de cuvintele Părintelui,
părintii l-au apostrofat; toti erau porniti împotriva lui, vrând să-l dea
afară, dar staretul însusi l-a primit totusi ca pe un fiu, cu căldură. I-au dat
canon - puteti citi mai pe larg această scenă într-un articol deja apărut în
revista “Icoana din adânc” - pe când fratele Pavel bătea metaniile în trapeză
si căuta să-si ducă la capăt canonul, unul din părinti, trecând pe lângă el,
l-a bătut pe umăr si i-a spus: “Nu te deznădăjdui, si eu am făcut acest
canon!”, iar fratele Pavel cu multă bucurie a dus canonul până la sfârsit.
Mai
povestea Părintele Paulin că el obisnuia, după cum am mai spus, să se aciueze
pe lângă tot felul de părinti pentru ca acestia să-l învete să deprindă
rugăciunea inimii. Era un înfocat căutător al acesteia si se străduia din
răsputeri să o aibă. Duhovnicul lui de atunci, nu îmi aduc aminte numele -
probabil că Părintele mi l-a spus, dar toate aceste personalităti pe care el le
evoca mie nu-mi spuneau prea mult - l-a învătat rugăciunea inimii. Când noi,
fratii mai tineri, îl îndemnam: “Haideti, Părinte, la strană să cântati cu
noi!”, el spunea: “Nu, eu nu cânt cu fratii pentru că n-am deprins niciodată
glasurile. Am preferat să stau în spatele bisericii, în coate si în genunchi,
si să zic: Doamne Iisuse...; pentru că am vrut să mă împărtăsesc din
dulceata acestei rugăciuni, n-am învătat niciodată să cânt.
O
dată l-a rugat pe duhovnicul lui să-i facă o rugăciune, o rugăciune
puternică... el vroia să se ducă la pustie, Părintele Paulin ardea de dorul
pustiei. S-a dus la duhovnicul lui si a zis: “Părinte, faceti-mi o rugăciune,
faceti-mi o rugăciune în biserică, la miezul noptii, să primesc si eu de la
Dumnezeu suferinta, să fiu si eu cumva contemporan cu Mântuitorul Iisus Hristos
în suferintă”. Si părintele i-a zis: “Tu nu stii ce ceri, nu-ti dai seama...
lui Dumnezeu când îi ceri, se grăbeste să-ti dea, să stii, chiar dacă nu stii
ce ceri...!” Iar el a insistat: “Nu, părinte, fă-mi rugăciunea asta!” Si la
miezul noptii, ar fi trebuiti să vedeti starea în care era când povestea asta,
era transfigurat, deci la miezul noptii a venit cu duhovnicul în biserică, i-a
pus patrafirul în cap, întâi l-a spovedit si a primit un canon, nu mi-au spus
ce au discutat ei la acea spovedanie, după care duhovnicul i-a făcut acea
rugăciune în timpul căreia Părintele Paulin, sub patrafir, se ruga lui Dumnezeu
să-i trimită suferinta. Cu binecuvântarea duhovnicului a plecat apoi la o
pesteră si acolo a stat cam vreo trei luni de zile. Nu stiu dacă grota era pe
lângă Frăsinei sau mai degrabă era pe lângă Arnota... poate lângă Bistrita...
Părintele cunostea bine împrejurimile multor mănăstiri - ca o paranteză,
Părintele Paulin Lecca a umblat prin multe mănăstiri, a fost exarh mănăstiresc
si la Bucuresti, si în Oltenia, a avut o viată foarte bogată. Deci a mers la o
pesteră la care a stat trei luni de zile... câte experiente a avut acolo...
când ascultai ce povestea el parcă revedeai Patericul cu toate luptele
Sfântului Antonie cel Mare, parcă ai fi citit pe larg viata lui din Mineiul pe
ianuarie: lupte cu demoni, vedenii si viziuni, încercări de tot felul, căderi
de-a dreapta, părere de sine, toate astea trei luni de zile. Desigur că
umezeala pesterii nu l-a crutat si a dobândit reumatism: asadar suferinta a
venit. Iar el zicea: “Să fi văzut suferintă, toată viata mea am tras de pe urma
acestei cereri înfocate...” Si într-adevăr, s-a chinuit mult cu acest
reumatism. La venirea în mănăstirea noastră, într-o primăvară, când deja
începuse să răsară coltul ierbii, vremea se încălzise, era frumos, era soare, însă
Părintele Paulin cerea să i se facă focul în chilie. De primăvara până toamna,
când a plecat, eu, cu Părintele Mihail si cu Părintele Efrem care pe atunci
erau frati, îi căram lemne la chilie, iar el ne era recunoscător, se vedea din
priviri; căuta să ne arate recunostinta asta si material: ne dădea diferite
daruri. Bunăoară, eu am primit de la el o casetă în care era închisă Sfânta
Împărtăsanie si care provenea de la Ambrozie de Optina: era un chivot mic în
care era cuprins un potir, în miniatură si el, lingurita, niste vase
foarte-foarte mici în care era Sfânta Cuminecătură, pe care preotii militari le
purtau la gât când mergeau pe front să împărtăsească rănitii. “Si toate acestea
- îmi spunea el - vin de la Sfântul Ambrozie de la Optina!” Iar eu am întrebat:
“Dar cum asa?” “De la duhovnicul meu, Ioan Culighin!”
Am
tot auzit adesea, Părintele Paulin vorbea, si multi duhovnici în vârstă vorbeau
de acest Ioan Culighin. Si de la el Părintele Paulin a învătat multe despre
rugăciunea inimii. Am aici o fotografie cu dânsul pe spatele căreia sunt scrise
câteva cuvinte scrise chiar de Părintele Paulin Lecca.
La
preotia mea mi-a dat această casetă - de altfel el a fost cel care m-a
recomandat pentru preotie - si împreună cu caseta mi-a dat si această
fotografie pe care o avea chiar de la Părintele Ioan. Acesta venit în tară
împreună cu Mitropolitul Nicolae al Rostovului, tinea predici la Mănăstirea
Antim, în Bucuresti; se pare că si el a fost în grupul de părinti care au
initiat miscarea “Rugul aprins”.
Părintele
Paulin mi-a vorbit adesea despre Andrei Scrima, despre Sandu Tudor - Părintele
Daniil, despre Părintele Benedict Ghius, Vasile Voiculescu, despre Părintele
Sofian, dar eu cunosteam si auzisem foarte putin despre fiecare. Dar despre
acest om, Părintele Ioan mi-a mărturisit că era un lucrător al rugăciunii
inimii. Si să vedeti ce spunea despre el: “Părintele Ioan Culighin a fost
ucenicul Staretului Ambrozie de la Mănăstirea Optina. L-am cunoscut în Odesa.
M-a învătat să spun mereu rugăciunea lui Iisus. Venind în tară cu Mitropolitul
Nicolae al Rostovului, tinea predici la Antim, în Bucuresti. Cineva l-a pârât.
A fost arestat si dus în Rusia cu acuzatia: trădător de tară. Nu stiu dacă mai
este în viată”. Asta mi-a spus-o mie în 1992.
Multe
lucruri am primit de la Părintele Paulin Lecca, bunăoară când a vrut să meargă
să propovăduiască în Transnistria, în tinuturile cu români, în “gulagul
românesc” - cum era numit -, rugându-se la Dumnezeu si primind un semn, a
plecat într-acolo să-L vestească pe Dumnezeu, să-i învete pe copii religia” -
după cum spunea chiar el. El avea foarte multe modele de cateheze, de lectii
pentru copii. Dintre acestea îmi citea multe; multe mi le-a dat chiar mie. Mă
bucuram si eram încântat de harul care transpărea prin ele, dar atunci nu le-am
apreciat cum le apreciez acum, când Părintele nu mai este. Am avut si foarte
multe fotografii, chiar de pe timpul când el era novice, dar pe toate le-am
înstrăinat, le-am dat la unul si la altul, încât acum, de pildă, nu mai am nici
măcar o fotografie cu Părintele.
Să vă
mai spun despre cum era el văzut în mănăstirea noastră...
La
Părintele Paulin Lecca veneau foarte multi credinciosi. Avea un dar al lui de a
atrage credinciosii. Veneau foarte multi, si tineri, si bătrâni. Oameni cu tot
felul de probleme, dar el le vorbea la toti foarte mult din Fratii Karamazov.
El stia că Staretul Zosima nu fusese altcineva decât Staretul Ambrozie de la
Optina, dar tot ce am citit noi în Fratii Karamazov el trăia; probabil că
fusese si la Optina.
Veneau
si foarte multi tineri; nu stiu dacă cei de la ASCOR... Nu, acestia l-au
descoperit ulterior, când era la Rogozu, de unde l-au si adus la conferinte.
Pentru
toti cei care veneau la el avea un antidot, avea un sfat pentru fiecare
problemă. Bunăoară, au venit la mănăstire doi tineri cărora le murise copilul
la doi ani de zile. Tatăl a suferit foarte mult, dar a reusit să depăsească
momentul, însă mama, de atâta durere, s-a îmbolnăvit de nervi. Si avea
permanent impresia că copilul lor revine în casă. Dimineata, când îsi făceau
rugăciunea, ea auzea pasi, simtea o prezentă în cameră, o prezentă plăcută,
nu-i tulbura... cineva mergea pe lângă ei... Să fi fost doar impresia lor?
Gândul din ce în ce mai puternic la copilul lor? Părintele Paulin Lecca le spune:
“Voi nu stiti ce spune Părintele Zosima în cartea Fratii Karamazov, că sufletul
celui răposat se întoarce si vine umblând prin locurile care i-au fost dragi,
pe la părinti si rudele lui, în perioada de la înmormântare până la 9 zile,
când se face judecata personală.
Vă
spun, am cunoscut personal oameni care plecau îmbărbătati si înseninati după o
discutie cu Părintele Paulin.
Ce să
mai vorbim de predici... Noi ne uitam cu nerăbdare pe planificarea care se
făcuse la altar, în care se spunea cine în ce duminică va predica, căci abia
asteptam să vină rândul Părintelui Paulin. Când predica, vorbea cu predilectie
despre rugăciune... Totul venea spontan. Se uita precum fac predicatorii mari,
să vadă ce oameni formează auditoriul, se ruga pentru ei si ce-i dădea Dumnezeu
să grăiască, aceea grăia; comunica ce avea de spus aproape fără să se
folosească de cuvinte... era o legătură sufletească puternică. Nu-i cunostea,
multi dintre ei îl vedeau poate pentru prima oară, însă el se uita si parcă îi
întelegea; avea asa o premonitie si întelegea dintr-o privire problemele lor.
Oamenii erau foarte atenti, putea să vorbească jumătate de oră si nimeni să
treacă de pe un picior pe altul.
Nimeni
nu se plictisea, căci tot ce spunea el era viu si din viată.
Tot
ce spunea el era viu, pătrundea, penetra sufletele si totodată le transforma,
le electriza... începea să plângă si toti oamenii împreună cu el. Abia acum
realizez ce însemna fericita întristare a lui Kovalenski... La această fericită
întristare ajunsese Părintele Paulin Lecca, si după cum îl numeste în cartea
lui, De la moarte la viată, un adevărat testament, un adevărat testament, un
adevărat jurnal duhovnicesc, Valeriu Cristea, care a prefatat această lucrare,
îl numeste deci “un fericit asemenea lui Nicu Steinhardt cel de trei ori
fericit”. Părintele Paulin este un fericit pe care l-a “lins” flacăra Duhului
Sfânt. El a avut această experientă mistică a vederii lui Dumnezeu. Adesea
vorbea despre Arhimandritul Sofronie. A avut această experientă, a cunoscut
roadele rugăciunii curate... Îl întrebam: “Părinte, cum vedeti capitolele
acelea din Filocalie, despre rugăciune, care sunt darurile rugăciunii curate?”,
iar el spunea: “Bucuria, pacea, îndelunga răbdare, astea sunt roadele
rugăciunii, roadele dragostei, dar printre altele roadele rugăciunii lui Iisus
sunt si lacrimile. În clipa în care ajungi la treapta rugăciunii curate, când
rugăciunea se rosteste cu mintea, atunci nu mai esti tu cel care te rogi, ci
Duhul Sfânt este Cel Care Se roagă în tine. Dumnezeu este Cel Care Se roagă în
tine, după cum spune Mântuitorul, si strigă cu suspine Avva Părinte.
Atunci tu nu esti decât instrumentul prin care Dumnezeu lucrează si strigi:
“Neputincios cad, Stăpâne, în fata Ta!”, în timp ce lacrimile-ti inundă fata.
Eu cred
că Părintele, atunci când îi curgeau lacrimile, era în plinătatea rugăciunii.
Pentru el, cuvintele erau într-adevăr purtătoare de har, harismatice... Pentru
el nu erau cuvinte goale; chiar dacă aceleasi cuvinte, rostite de altii, puteau
părea goale, însă erau vii când le spunea Părintele Paulin. Te miscau, te
mobilizau, te schimbau...
Cum
spuneam, Părintele Paulin era un om erudit, un om cu o cultură foarte mare,
care citise foarte mult în viata lui, dar care, mai ales, a trăit ceea ce a
citit.
Părintele
Paulin a început să traducă din franceză o carte a Părintelui Sofronie de la
Essex, si el ca si Părintele Paulin trecut de acum în vesnicie. Părintele
Paulin Lecca era cunoscător al limbii ruse, dar foarte bine vorbea si foarte
frumos vorbea si franceza. Avea si un dictionar al unui teolog francez, Dictionar
al Părintilor mistici, dăruit lui de însusi autorul. În sfârsit, cum spuneam, a
început să traducă cartea Părintelui Sofronie, Sa vie est la mienne, Viata lui
este si a mea. Cred că a apărut o traducere din engleză sub titlul Să Îl vedem
pe Dumnezeu asa cum este. Eu nu am văzut încă această carte, însă nu este
traducerea Părintelui Paulin Lecca. La începutul acestei cărti, Arhimandritul
Sofronie îsi povestea viata; el, în tinerete, ca si multi din tinerii de azi, a
avut oarecare experiente orientale, era preocupat foarte mult de yoga, a trecut
prin niste încercări făcând exercitii complicate, dar si-a dat seama că acestea
nu duc la nimic. Eu îl ajutam pe Părintele Paulin la această muncă scriind ceea
ce îmi dicta el, dar, pe măsură ce traducea, se oprea si îmi punea câte o
întrebare: “Ai înteles asta? Ia zi-mi ce-ai înteles de aici?”. El mă testa
permanent ca să mă facă atent la ceea ce scriu.
Această
carte, foarte frumoasă, a fost tradusă în întregime înainte ca în România să fi
apărut vreo carte despre Arhimandritul Sofronie. Acum sunt multe, dar atunci nu
era nici una, iar eu m-am bucurat foarte mult de contactul cu această carte
nouă, inedită. Traducerea era mai putin literară, dar era în duh, prindea duhul
cu care fusese scrisă de Arhimandritul Sofronie.
Dintre
cărtile pe care le-a scris Părintele Paulin Lecca, cărti care au apărut la noi,
vă pot spune câteva: Frumosul divin în opera lui Dostoievski, apărută anul
acesta la Editura Fundatiei Dosoftei, dar înainte ca aceasta să apară în
librării, studentii de la ASCOR au avut initiativa de a-l invita pe Părintele
în câteva rânduri spre a conferentia despre acest subiect. A fost impresionant.
Tin minte că eu eram student în anul acela si am fost si eu la o asemenea
prelegere. Veneau studenti de la tot felul de facultăti si întrebau: “Cine
vorbeste astăzi? Ce e atâta lume aici, ce se întâmplă?” Si noi spuneam: “Vine
un părinte extraordinar!” “Ei, un preot - spuneau neîncrezători - dar hai să-l
văd si eu, că nu degeaba s-a strâns aici atâta lume”. Si când a început acest
părinte să vorbească, toti au amutit si s-au asezat, dar nu pe locuri, pentru
că nu mai era nici unul liber, ci pe jos, pe unde apucau. A fost aula
plină-plină, ca în perioada Pastilor, când vorbea Părintele Teofil de la
Sâmbăta.
Avea
o figură sfântă; se vedea că Duhul Sfânt sălăsluieste în el... Seninătatea lui,
căldura pe care o răspândea în jur, deschiderea lui atrăgea si încânta foarte
mult pe oricine, indiferent de formatie sau de vârstă. În plus, Părintele era
un om intelectual, era un om erudit si asta se vedea din felul în care vorbea,
din felul în care reactiona spontan atunci când era interpelat, l-am surprins
în situatii când făcea praf cu o singură replică.
Părintele
a avut foarte multe cărti pe care le-a dat în manuscris pe la alti duhovnici
din tară pentru a fi revizuite si prefatate, dar din păcate multora din aceste
lucrări li s-a pierdut urma. Bunăoară, mi-aduc aminte de traducerea din ruseste
a Pelerinului rus, făcută de Părintele Paulin, traducere mult superioară celei
frantuzesti, dar care nu a văzut vreodată lumina tiparului (între timp,
traducerea Părintelui Paulin Lecca a fost editată - n.red.).A apărut această
carte deja, tradusă si din limba franceză, si din rusă, dar traducerea din rusă
nu e a Părintelui Paulin. Sau alt exemplu, a revizuit o carte tălmăcită de
Ieromonahul Calinic de la Schitul românesc Prodromu, din Sfântul Munte, cu
titlul Carte pentru lucrarea inimii - iată înclinatia către rugăciunea lui
Iisus -, sau Din viata si învătătura staretilor de Igor Smolici, tălmăcită de
Părintele Paulin în româneste. Altă carte este Patericul Lavrei Pecerskaia,
care are o prefată de Părintele Paulin. Mai are o traducere, Telul vietii
crestine, după Sfântul Simeon Noul Teolog. Are o cărticică iarăsi,
foarte-foarte frumoasă, o carte de rugăciune, intitulată sugestiv Rugăciunea
vamesului; este într-un limbaj foarte viu, si dacă citesti această carte ai
impresia că parcurgi confesiunile Fericitului Augustin. Am stat si m-am întrebat
de multe ori, si Părintele Paulin, mi-amintesc acuma, se întreba si el si
zicea: “Ai văzut rugăciunile Sfintei Împărtăsanii?” “Le-am văzut”, răspundeam.
“Toate păcatele sunt pomenite acolo - continua el -, cele de noapte si cele din
zi, cu lucrul si cu cuvântul, mângâierile si desfrânările mărturisite ba de
Sfântul Ioan Gură de Aur, ba de Sfântul Vasile, ba de Sfântul Simeon
Metafrastul... Tu chiar crezi că sfintii acestia au făcut aceste păcate? Eu nu
cred...!” Si adăuga: “Dar în clipa în care un om îsi analizează viata si se
găseste păcătos, atunci el trebuie să se considere mai păcătos decât toti
păcătosii”.
În Rugăciunea
vamesului, dar parcă mai evident în jurnalul său De la moarte la viată,
Părintele Paulin Lecca poate fi numit un al doilea Fericit Augustin. Cu o
dezinvoltură si cu o nonsalantă greu de închipuit, întocmai ca si Fericitul
Augustin, Părintele îsi povesteste toată viata lui din tinerete. Dezarmant de
sincer mărturiseste cum era student, cum îi plăcea să bea, îi plăceau fetele,
cum mergea si petrecea si-si pierdea noptile - toate astea până la cunoscut pe
Dumnezeu. Acestea se pot citi în cartea De la moarte la viată. Câti dintre noi
stim că titlul acestei cărti este un stih dintr-o frumoasă cântare bisericească
din vremea Pastilor, si anume din Cântările Învierii: “Ziua Învierii, popoare,
să ne luminăm, / Pastile Domnului, Pastile, / Că de la moarte la viată si de pe
pământ la cer / Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi...”. Deci titlul cărtii
este de fapt o expresie din această extraordinară stihiră. E adevărat că de la
moarte la viată trece cititorul când parcurge această carte a Părintelui
Paulin. Acum, fie vorba între noi, în legătură cu ceea ce spuneam mai înainte,
eu, care l-am cunoscut personal, nu pot să cred că Părintele Paulin a făcut
toate acestea...
Cei
care citesc cartea lui sunt atrasi de lectură pentru că sunt ajutati să-l vadă
pe Dumnezeu asa cum este în realitate: Dumnezeu iertător, Dumnezeu bun,
Dumnezeu care nu se desparte de ei dacă au păcătuit si au gresit. Cartea
aceasta a încântat multi tineri care au avut o viată departe de Hristos si care
după lectură si-au revăzut viata si s-au îndreptat. Stilul lui si talentul lui
literar sunt impresionante, iar cartea, după cum spune Valeriu Cristea, “e o
carte decât care nu stiu să se fi scris o alta atât de frumoasă (...) fericită
e editura care publică o astfel de carte...”.
Cartea
începe cu găsirea unui caiet a unui oarecare frate Victor, în podul Mănăstirii
Frăsinei. Dar fratele Victor nu e altul decât Părintele Paulin Lecca; deci iată
câtă smerenie. Nu a spus: “Asta este viata mea”, cum apar azi nenumărate
jurnale duhovnicesti, în care desi oarecum ascuns lasă să se înteleagă de fapt
al cui este jurnalul. Ei nu, în acest caz nu se stie cine a fost fratele
Victor. Caietul începe cu o initiere în rugăciune, mă rog, se trece imediat la
viata lui, iar caietul se încheie în finalul cărtii prin cuvintele: "Aici
se încheie caietul fratelui Victor”. Ceea ce am remarcat eu este relatarea,
imediat înainte de încheiere, unde se arată cum fratele Victor, după ce a făcut
experienta călătoriei în tinuturile Transnistriei, propovăduind acolo si mai
apoi fiind închis pentru vina de a fi refuzat să pună mâna pe armă împotriva
fratilor săi, după toate acestea se povesteste întoarcerea lui la mănăstire si
el spune: “Doream să mă întorc la mănăstire ca să-mi regăsesc chiliuta mea,
pădurea, păsările si pe părintii luminati care m-au primit prima oară când am
venit în mănăstire... Ardeam de bucurie să mă întorc în mănăstirea mea”. Deci e
clar că autorul cărtii nu poate fi decât Părintele Paulin Lecca.
Părintele
Paulin Lecca nu putea fi văzut vorbind de bunul Dumnezeu fără să plângă. Era
foarte sensibil, iar pentru el practic cuvintele aveau alt sens. El ajunsese la
o curătie încât nu mai putea să considere pe nimeni păcătos. Dacă-i spuneai:
“Părinte, acela e un ticălos, nu vrea să se îndrepte; Părinte, nu sta de vorbă
cu el!”, răspunsul era: “Nu, nu se poate, trebuie să fie un om bun!”. În mintea
lui lipsită de orice întunecime nu putea să încapă gândul că cineva ar fi
păcătos.
Părintele
Paulin Lecca, după cum am mai spus, a plecat în toamna anului 1992 din
mănăstirea noastră. Intuiesc o întrebare pe care doriti să mi-o puneti: “De ce
a plecat Părintele?”. Părintele Paulin a venit cu multă dragoste la noi, dar în
curătia la care ajunsese, considera toti oamenii curati, la rândul lor. Nu
putea concepe că cineva ar putea fi fariseu, ar putea fi un om care
disimulează. În conjunctura aceea, după Revolutie, în perioada alegerilor din
acea toamnă, Părintele Paulin Lecca aprecia în mod deosebit o personalitate
politică pe care nu se sfia să o declare în mod deschis harismatică. Un om care
pe noi ceilalti ne intriga. Si auzind părerile Părintelui Paulin, multi dintre
noi eram dezamăgiti. Poate sminti pe unii ca un călugăr de talia Părintelui
Paulin Lecca avea si o preferintă politică. Dar uite că era un om într-o
mănăstire căruia nu-i era indiferent cine va conduce tara lui, din care făcea
si el parte, si nu întâmplător. (Ca o paranteză, el se considera mai român decât
toti românii, spre deosebire de multi basarabeni de astăzi care spun: “Nu, noi
nu suntem români, noi suntem moldoveni”. Părintele Paulin Lecca spunea: “Eu
sunt născut, nu făcut (român)”.). Acestei personalităti considerate harismatice
el s-a grăbit să-i scrie, să o laude, iar persoana politică i-a răspuns cu o
scrisoare chiar la noi în mănăstire. Când a auzit de aceasta, un alt părinte,
de aceeasi talie duhovnicească, vietuitor în mănăstirea noastră, dar având altă
înclinatie politică, l-a întrebat mirat: “Cum ai putut să faci un asemenea
lucru? Nu-ti dai seama că este un om care disimulează?”, si asa mai departe, si
s-au certat părintii ca doi copii, ca doi bătrâni ajunsi la curătie,
contrazicându-se, fiecare cu argumentele lui, dar faptul că i-a putut scrie
acelei persoane si pe deasupra că a primit si răspuns nu a putut fi iertat de
celălalt părinte.
Povestind
lucrurile acestea, îmi vine în minte o istorioară pe care nici nu îmi mai aduc
aminte unde am citit-o. Se spune că un jurnalist, umblând prin locuri pustii,
departe de orice asezare omenească, dă întâmplător peste un pustnic. Bătrânul,
care nu mai văzuse fată omenească de multi ani, se ispiti si-l întrebă pe
drumet: “Fiule, cine mai conduce tara asta?” Iar jurnalistul: “Dar matale cine
crezi?” “Apoi după mine - răspunse pustnicul -, ar fi acela, cum îi zicea,
Dej”. “Ehe, taică, nu mai e demult acela!”, râse ziaristul si continuă: “Dar de
Ceausescu ai auzit?” “De cine? ...usescu? Cine mai e si ăsta?” “Ăsta a condus
tara până la o vreme, tataie, dar acum nu mai e nici ăsta! De Iliescu ai
auzit?” “Vai de păcatele mele, da’ cine-o mai fi si ăsta?”, se văita pustnicul.
Iar ziaristul se întristă deodată si se gândi: “Doamne, mi-am pierdut atâtea
luni si atâtia ani din viata mea preocupându-mă de oameni de care altii mai
întelepti decât mine nici măcar nu au auzit...”. Si plecând din locurile
acelea, se hotărî să nu mai facă politică.
Deci
din cearta aceasta oarecum copilărească, Părintele Paulin a plecat. Când am
auzit, m-am întristat foarte tare. Au trecut niste ani buni, eu am terminat
facultatea; l-am reîntâlnit pe Părintele Paulin întâmplător prin Bucuresti, si
revăzându-l îmi reaminteam brusc de cearta lui. Atunci mă întrebam în sinea
mea: “Doamne, oare oamenii acestia se vor împăca vreodată?” Nu îmi puteam
explica nici atunci disputa aceasta pentru o chestie atât de măruntă, parcă
incompatibilă cu viata călugărească adevărată. Dar celălalt părinte s-a dus si
l-a vizitat la mănăstirea unde s-a retras, undeva lângă Râmnicu Vâlcea, la
Mănăstirea de maici Rogozu, dincolo de Mănăstirea Podul Bulgarului.
Aici
maicile l-au primit cu multă dragoste. Pe spatele cărtii De la moarte la viată
este chilia Părintelui de la Rogozu, cu candela aprinsă, cu crucea lui, cu Ceaslovul
si patrafirul asezate pe măsuta lui de rugăciune. Acolo, la Rogozu, Părintele a
fost foarte-foarte fericit. Era căutat de foarte multă lume. Acolo l-a căutat
si părintele cu care se certase. Iar Părintele Paulin l-a întâmpinat cu
cuvintele: “Stii ce? Eu te-am iubit dintotdeauna si te iubesc si acuma si nici
o clipă nu am fost supărat pe tine!” Si au râs amândoi ti s-au îmbrătisat, după
care au slujit Sfânta Liturghie împreună. Când am auzit un asemenea fericit
deznodământ, m-am dus cu gândul la domnitorul Radu, domnitorul Tării Românesti,
si la Sfântul Patriarh Nifon al Constantinopolului. Acesta din urmă nu a vrut
să binecuvinteze cununia unei nepoate de-a domnitorului, care se făcea între
rude. Si atunci acestia s-au certat. Sfântul Patriarh Nifon a plecat din nou la
Muntele Athos. Ulterior, peste ani, prin anumite demersuri, moastele Sfântului
Nifon au fost aduse în tară, la Mănăstirea Dealu. Ele au fost asezate peste
osemintele domnitorului. În clipa atingerii, moastele au izvorât mir, iar
oasele domnitorului au albit, si asa au înteles oamenii că cei doi s-au iertat.
Eu m-am bucurat însă la gândul că n-a fost nevoie să se facă asa ceva la doi
părinti pe care îi consideram deopotrivă mari duhovnici.
Când
am auzit că anul acesta, în ziua a doua a lunii februarie, Părintele Paulin
Lecca a trecut la cele vesnice, m-am lăsat cuprins de o mare tristete, căci
mi-au revenit în minte toate momentele petrecute lângă el. Atunci am înteles
cum trec Părintii pe lângă noi, nepăsătorii... M-am gândit atunci la tot ce
mi-a spus el, si parcă aceste cuvinte aveau altă valoare acum. Faptul că
Părintele m-a spovedit atâta timp, că m-a încurajat pentru preotie si m-a
recomandat pentru aceasta, deschiderea cu care el mă primea de fiecare dată -
aveam sentimentul că îmi cunosteam gândurile si lucrul acesta mă ajuta să mă
destăinui, mă îmbrătisa, se deschidea cu atâta căldură încât puteam să-i spun
cele mai ascunse gânduri ale mele -, îmbărbătarea pe care o simteam când plecam
din chilia lui vor rămâne în inima mea pentru totdeauna.
Era
un om intransigent, altminteri, fapt care i-a si adus peregrinarea aceasta de o
viată, de la o mănăstire la alta. Când îi venea ceva să spună - tipul
basarabeanului -, Părintele Paulin Lecca o spunea fără ocolisuri. Ti-o trântea
în fată fără să te menajeze nicidecum. Dar altfel era un om cald. Mi-aduc
aminte că după o spovedanie m-a îndemnat: “Primeste preotia. Tu nu-ti dai seama
ce înseamnă să proscomidesti, să slujesti Sfânta Liturghie, să faci să Se nască
Hristos la Sfânta Proscomidie, să vii si să tii cu mâinile tale pe Hristos
prefăcut în chip de pâine si de vin... E o taină foarte mare”.
Din
păcate n-am fost la înmormântarea lui si nici măcar n-am putut ajunge până acum
la Mănăstirea Rogozu. Nu-mi pot explica de ce vestea mortii lui a fost oarecum
tăinuită de maicile de acolo.
Mi-amintesc
de un alt moment legat de faptul că mi-a fost duhovnic. Cum vă spusei, mă
spovedeam la Părintele, iar acesta, ca un adevărat Părinte, prelua toate
frământările mele, toate problemele mele, toate angoasele, că vorba ceea, erau
destule în perioada de noviciat. Într-o seară, având tot felul de gânduri si
ispite, îmi făceam rugăciunile de seara foarte tulburat si frământat. Era
târziu, cam 10 noaptea, era toamnă. Si cu nelinistile astea cumplite m-am
muncit eu vreo oră. După o oră am plecat istovit către chilia Părintelui
Paulin. Stătea undeva sus, la o - să zic asa - mansardă, într-o casă mai mare,
cu etaj. Mi-aduc aminte că avea de acolo o vedere foarte frumoasă, cuprindea cu
privirea toată valea mănăstirii noastre, albia râului de pe firul văii, chiliutele
si biserica mănăstirii, crucea din deal. Deci m-am dus la Părintele. Când mă
uit, storurile erau trase, adică nu storuri, lăsase o pânză, un cearceaf peste
geamuri. Am presupus că Părintele se odihneste, si deodată mi s-a făcut foarte
frică. Am început să mă rog, dar pe măsură ce mă rugam, frica era din ce în ce
mai mare; mă rugam si mi se făcea tot mai frică. Atunci am înteles că nu prea
stiu să mă rog. M-am întors în chilie si m-am frământat toată noaptea, de
gânduri, de ispite; n-as putea să redau cum au fost gândurile astea ale mele si
ispitele. Si pe deasupra, o teamă nedefinită mă stăpânea, nu stiam sigur de
cine si de ce mi-era teamă. Dar stiu că abia spre dimineată, când s-a crăpat de
ziuă si prima rază de lumină a intrat în cameră, atunci m-am linistit si m-a
cuprins o pace adâncă si am adormit atât de profund, încât nici toaca nu am mai
auzit-o. Si imediat cum m-am trezit, tusti la Părintele Paulin în chilie.
“Părinte, Avva - îi zic -, uite ce am pătit astă-noapte”. El mă întreabă repede
asa, că era foarte iute, foarte vioi: “Când, la ce oră?” “La orele zece seara!”
Si spune: “Si la mine a fost!” Si zic: “Ce?” “O neliniste, o teamă...”.
Părintele îmi descria chiar starea în care fusesem, dar fără să-i fi spus ce-a
fost. Deci toată starea mea sufletească prin care am trecut, pe care am
încercat-o si în care m-am zbătut, Părintele o simtise si el. Si atunci am
înteles ce însemna comuniune, comuniune cu Părintele tău duhovnicesc, care se
roagă pentru tine, care simte problemele tale, cum ati citit în Pateric sau în
cărtile noastre de spiritualitate.
Multe
lucruri pe care le făcea Părintele Paulin Lecca eu nu le-am înteles atunci.
Poate că nici acum nu le înteleg în profunzimea lor. De pildă îi plăcea foarte
mult să stea la Sfânta Liturghie. Nu stiu dacă a lipsit vreodată în trei
anotimpuri, si parcă nu e întâmplător numărul de trei, cât a stat în mănăstirea
noastră. Mi-aduc aminte de zilele când îmi venea mie rândul dă slujesc - eram
proaspăt hirotonit -, venea în biserică si-mi zicea: “Stii ce, te rog frumos,
lasă-mă cu tine în altar când slujesti!”. El nu vroia să slujească decât în
sobor si în sărbătoare. În zilele de rând nu slujea, medita, se ruga, se
împărtăsea când dorea. Si-mi zicea: “Lasă-mă cu tine în altar!”, dar el stia că
mie nu-mi place să mai fie altcineva cu mine în altar când slujeam. La epicleză
se uita la mine când ridicam mâinile. El vroia să vadă cum e Sfânta Liturghie
la mine. Si se uita... Mă uitam si eu la el, oarecum cu jenă, cu rusine, căci
lacrimile curgeau, nu puteai să le tii, iar el se uita la mine si plângea si el
de bucurie. Iar eu mă rugam de el: “Părinte, nu mai rămâneti în altar când
slujesc Sfânta Liturghie!” “Nu, te rog - zicea -, lasă-mi bucuria aceasta, căci
asa Îl simt pe Hristos mai aproape”. Iar eu îl lăsam.
Dar
într-una din zilele de vară - tin minte că a fost o săptămână de secetă, grea
secetă în anul acela, se crăpase pământul, călugării se rugau pentru ploaie,
iar Părintele Paulin mă învătase că pot să mă rog si eu ca preot slujitor,
scotând părticele la proscomidie si să pun chiar ectenii pentru ploaie în
cadrul Sfintei Liturghii, rugăciuni care se încheiau asa: “... cu lacrimi ne
rugăm Tie, auzi-ne si ne miluieste pe noi”. Iar lacrimile veneau, căci era
Sfânta Liturghie, si Părintele Paulin se uita, si l-am văzut că s-a întunecat
deodată la fată si s-a supărat, nu mi-a zis nimica si a plecat din altar. După
câteva zile a venit un potop si o ploaie ca pe vremea lui Noe. Si ploua, si
ploua, si să vezi zile de ploaie! S-au inundat straturile de flori, brazdele de
legume, ploaie, ploaie, ce să spun, nu se mai oprea. Si Părintele Paulin, prin
curtea mănăstirii, ridica mâinile la cer si striga: “Cu lacrimi ne rugăm Tie,
auzi-ne, Doamne, si ne miluieste pe noi”, si striga, si adăuga: “Asa a făcut
ticălosul ăsta mic” si arăta spre mine. Si zicea: “Asa a făcut. Îl învată el pe
Dumnezeu când să dea ploaie!”. Lucrul acesta de a striga prin curtea mănăstirii
m-a umilit în fata tuturor călugărilor. Putea părea o nebunie sau un act
necugetat în mintea celorlalti, eram doar fiul lui duhovnicesc. Dar el stia de
ce o face sau poate că Dumnezeu i-a dat să facă asa, că pe mine m-a îndreptat,
nicicum nu m-a supărat, m-a făcut să fiu mai atent la mine însumi. Era un om
intransigent, îti dădea peste nas. Când gresea un om, nu îl menaja. Îti spunea:
“Nu-mi place de tine, ai o privire tulbure care nu-mi spune nimica, nu pot să
citesc în sufletul tău...”. Era un basarabean dintr-o bucată.
“Ticălosul
ăsta mic” care eram eu a trebuit să mă duc cu el la Mănăstirea Arnota. Nu
întelegeam de ce Părintele părăsise obstea, asa că îl întrebam tot timpul:
“Părinte, de ce pleci de la Arnota, de ce lasi obstea?” Zicea: “Pentru că am
făcut si eu un ucenic acolo, l-am făcut preot si uite, nu mă ascultă, nu vrea
să mă asculte. Nu mai pot să stau; nu m-a ascultat, trebuie să plec”.
Deci
m-am dus cu Părintele Paulin la Arnota ca să-si ia lucrurile de acolo, să-si
aducă crucea, să-si aducă cărtile - avea foarte multe cărti , multe cu
dedicatie de la însăsi autorii lor, multe cărti de teologie, de teologie patristică
-, avea, de asemenea, multe amintiri, tablouri. Nu realizam atunci dacă erau
chiar opere de artă, dar mie mi se păreau foarte frumoase, si, cum spunea
cineva, chiar dacă nu aveau talent cei care le pictaseră, erau sincere, si
pentru Părintele, cu atât mai mult, aveau altă semnificatie, probabil că erau
de la fii duhovnicesti.
O să
spun un lucru care pe multi îi poate sminti, îi poate contraria, dar asta o fac
ca să-l întelegeti pe Părintele asa cum era. Asa a fost toată viata: când avea
ceva de spus, spunea, când îi plăcea ceva, spunea, dar când nu, spunea nu. Era
un om cald, care stia să plângă cu cei ce plâng, stia să râdă cu cei ce râd,
stia să sufere cu cei ce suferă. Era un om dintr-o bucată, iar mie mi-au plăcut
întotdeauna oamenii ăstia, asa încât nu o să mă sfiesc să spun niste lucruri
despre Părintele, care să-l arate asa cum era.
Am
ajuns la Mănăstirea Arnota, iar Părintele Paulin îmi tot pomenea de ucenicul
neascultător. Când l-am cunoscut si eu pe acest fiu duhovnicesc al lui, mie mi
s-a părut a fi ascultător si smerit. Nici la ora aceasta nu pot să îmi închipui
în ce o fi constat neascultarea acestui monah fată de Părintele Paulin, dar pot
să spun că Părintelui Paulin îi jucau lacrimile în ochi de întristare când
vorbea cu acela. Îmi povestea, uitându-se în jur cu tristete: “Eu am venit la
Arnota de multă vreme, eu am avut grijă de bisericuta aceasta si de chiliile
acestea...”. Mănăstirea Arnota este un loc extraordinar de frumos. Trebuie să-l
fi văzut pe Părintele Paulin cum povestea despre Matei Basarab. Îl urmăreau
turcii, iar unul dintre arnăutii săi s-a dezbrăcat si a zis: “Doamne, ia
hainele mele si domnia ta dă-mi-le pe ale tale!”. Iar domnul a dat hainele lui
cele scumpe arnăutului, după care s-a băgat cu o trestie în lac. Si au venit turcii,
au căutat locul, l-au căsăpit pe asa-zisul domnitor, pe arnăutul travestit în
haine de domn, iar Matei Basarab a scăpat respirând din mlastină cu acea
trestie. După ce au plecat turcii a iesit, dar mai târziu avea să ridice pe
locurile acelea o mănăstire, Mănăstirea Arnota. Ei, trebuie să-l fi văzut pe
Părintele Paulin, când povestea momentul acesta, cum plângea si cum tremura.
Era un om fierbinte Părintele Paulin, un om care trăia tot ce spunea; totul era
viu în el, nimic conformist sau de complezentă, nimic nu spunea gratuit.
La
Arnota mi-a arătat toate lucrurile de pe acolo, mi le-a explicat, am mers în
chilia lui - o chilie cu adevărat călugărească, în toată simplitatea ei.
Dincolo de cărti, pe care eu nu le consider o avere în sensul profan, căci ele
sunt o avere spirituală, si de acele tablouri amintite, Părintele Paulin nu
avea prea multe lucruri. Aproape nimic: un pat, o masă. Trăia în deplină
simplitate. Iar aceasta era a unui staret, mă rog, a unui ex-staret de acum.
Am
mers si am mâncat. Era într-o sâmbătă seara. A doua zi am fost la Sfânta
Liturghie. Părintele Paulin nu a slujit, a stat numai în altar. Mi-amintesc că
a slujit acel preot, ucenic duhovnicesc al Părintelui Paulin, si a făcut-o cu o
cumintenie, cu sobrietate, iar mie mi-a plăcut foarte mult si iarăsi mă tot
întrebam în ce a constat neascultarea lui.
Dimineata,
în acea duminică, Părintele Paulin a făcut un lucru care pe mine m-a
cutremurat. Mai jos de mănăstire era o carieră de piatră, o exploatare de
calcar, mi se pare, iar acolo îl cunostea si ultimul muncitor. Era Părintele
lor cel mai apropiat. Vai, era jucăria lor. Stiti cu ce bucurie veneau la el?
Precum vin copii la jucării. Veneau adesea după alimente, după un ban, după
una, după alta, căci Părintele Paulin era de o deschidere extraordinară. Pe
scurt, era Părintele lor. Iar Părintele s-a dus în mijlocul lor si le-a zis:
“Ba, uite, eu am să plec din mănăstire, si vă iubesc pe toti. Vă iubesc pe toti
si vreau să vă las lucrurile mele!”. A lăsat mănăstirii lucrurile de valoare,
cărtile, tablourile, iar lucrurile lui personale le-a dat lor. I-a adus pe toti
sus, la mănăstire, în chilia lui, si le-a împărtit tot. Plângea si împărtea. E
un moment în fata căruia am rămas uluit. Nu stiam ce să zic, nu stiam ce să
înteleg. Părintele, ucenicul său duhovnicesc, nici nu a trecut să întrebe ce se
întâmplă. Paradoxal, cu aceeasi neschimbată cumintenie si ascultare îsi vedea
în continuare de treburile lui. Părintele Paulin i-a spus: “Eu o să-mi împart
lucrurile la muncitori”. El a zis: “Faceti cum credeti”. Si le-a împărtit pe
toate si plângea. Mi-a spus: “Haide să plecăm repede, haide să plecăm si să ne
întoarcem la mănăstirea noastră!” Am plecat si până la mănăstire - sunt niste
sute de kilometri bune - n-a mai scos nici un cuvânt. Tot timpul a plâns.
Momentul
acesta eu nu l-am înteles atunci. Era poate revolta unui om. Si multe momente
au mai fost pe care eu nu le-am înteles. Părintele Paulin era un om care dădea
căldură, care răspândea căldură si apropiere sufletească, dar care trebuie că
si avea nevoie de aceasta. Eu cred că a făcut-o într-o criză de căldură, de
apropiere, de ingratitudine din partea celuilalt părinte, dintr-o criză de
recunostintă din partea acestuia. Acela mi s-a părut un monah foarte aspru, îsi
făcea datoria cu sobrietate, dar Părintelui Paulin nu i-a arătat prea multă
afectiune. Poate avea vreun motiv să se poarte atunci asa. Nu stiu, dar stiu
sigur că Părintele Paulin suferea de criză de comuniune, căci îi plăceau
oamenii calzi, oamenii care se deschideau. Pierdea cu ei zile, nopti în sir,
uneori nu-i păsa nici că a început vecernia, nu-i mai păsa de nimic. Când se
deschidea si se dăruia unui om, atunci se dăruia integral.
La
noi în mănăstire aveam un monah minunat, Părintele Pantelimon. Era unul din
Părintii nostri îmbunătătiti. Noi, ceilalti, când ăl vedeam ne apucam si-l
trăgeam de mustăti, de barbă, ca si copiii aceia din primele istorioare ale
copilăriei noastre. Doar că palme nu-i dădeam, dar ne jucam cu el si el făcea doar
atâta, înclina capul într-o parte si se bucura. Chiar si staretul nostru se
juca cu Părintele Pantelimon. Îl lua pe după gât: “Ce faci, năsicutule?”, îi
pupa mâna , pe când el se străduia din răsputeri să si-o tragă din strânsoarea
staretului. Această joacă si gesturile de dragoste dintre călugări le vedea si
Părintele Paulin. Iar el spunea: “Vezi, pe mine nu mă iubeste, cu mine nu se
joacă asa, de ce se joacă numai cu Părintele Pantelimon?” “Păi sfintia voastră
impuneti o anumită sobrietate, dar părintele Pantelimon nu impune, îti vine să
îl iei si să îl bagi în sân”. Iar el iară: “Nu, nu, nu, nu pot să înteleg asta,
nu tine...”. De unde se vede că Părintele Paulin a suferit asa de o criză de
comunicare, desi noi, toti fratii, îi arătam dragoste.
Acesta
a fost Părintele Paulin Lecca. Multi din mănăstirea noastră l-au iubit, dar nu
l-au apreciat la adevărata lui valoare atâta timp cât a fost printre noi, cum
se si întâmplă în general cu toti oamenii, cu toti crestinii. Toti avem parte
de un părinte duhovnicesc, fie el un părinte obisnuit care să nu exceleze, cel
putin vizibil, prin veleităti spirituale, prin anumite harisme si daruri mai
putin comune. Dar numai după ce acestia se duc începi să îi apreciezi si să-ti
dai seama ce a însemnat prezenta lor în viata ta si sfatul pe care ti l-au dat.
O legătură cu un părinte duhovnic trebuie păstrată cu orice sacrificiu, cu atât
mai mult cu cât omul acela ti-a arătat că este un părinte duhovnicesc. Sunt
foarte multi părinti duhovnicesti care la un moment dat te pot sminti printr-un
gest al lor, printr-o vorbă, printr-o inconsecventă sau o aparentă lipsă de
căldură, dar tu trebuie să păstrezi legătura cu duhovnicul tău orice ar fi. Să
nu cauti prea mult la el. Sfântul Ignatie Brancianinov spune că atunci când îti
cauti duhovnic, mai întâi retrage-te si vezi în ce măsură viata lui si
principiile după care se conduce se regăsesc în principiile evanghelice. La fel
si Părintele Paulin Lecca zice că dacă nu se regăsesc îndemnurile evanghelice
în sfaturile duhovnicului, să nu le respecti. Acest lucru pare a fi o scădere a
lui si se contrazice cu felul lui de a fi, plin de căldură si de apropiere.
Aceasta înseamnă să cauti un duhovnic bun, cum a făcut si Părintele Paulin
Lecca - prin mănăstiri, prin pustii, prin Transnistria si pe unde nici nu ne
închipuim -, dar o dată ce l-ai găsit, să-l păstrezi. O spune unul care nu si-a
păstrat duhovnicii, si aceasta pentru că nu am fost consecvent în legătura mea
cu ei. Spun asta cu vehementă, cu atât mai mult cu cât întâlnesc tineri care nu
sunt consecventi, care nu rămân la duhovnicul lor si caută în permanentă un
altul mai bun, mai grozav. Nu cred că este potrivit. Dacă ai încredere si dacă
vii cu toată sinceritatea, Dumnezeu poate să pună pe buzele oricărui duhovnic
sfatul de care ai tu nevoie. Poti astfel progresa, dar asa, dacă rătăcesti
permanent - e o amăgire.
Viata
Părintelui Paulin este o viată de căutare, un model si pentru cei care au avut
privilegiul si binecuvântarea de a-l fi cunoscut, dar si pentru cei care nu
l-au cunoscut, căci spre deosebire de multi părinti duhovnicesti care i-au
învătat pe oameni fiind mari în Împărătia lui Dumnezeu, Părintele Paulin a si
scris multe lucruri si acestea sunt foarte concentrate, foarte adânci. Trebuie
să fii în duhul Părintelui Paulin ca să întelegi ce a scris el si în Frumosul
divin..., si în De la moarte la viată. Încă o dată, această carte este un
adevărat testament duhovnicesc. Mi-amintesc, cartea s-a lansat la librăria
“Mihail Sadoveanu”, la câteva zile după moartea Părintelui Paulin Lecca. M-am
gândit că acest bătrân, la 82 de ani cât a avut, a murit în ajunul praznicului
Întâmpinării Domnului. Cred că se poate face o analogie între Sfântul Simeon
care L-a întâmpinat pe Hristos la templu si Părintele Paulin care a avut o
viată de continuă căutare: L-a căutat pe Mântuitorul ca să Se nască în inima
lui, s-a apropiat de El si n-a putut să moară decât primindu-L în brate pe
Hristos, iesindu-i în întâmpinare la acest praznic. Am observat că, în general,
marii părinti duhovnicesti care au trecu dincolo ne-au părăsit în ajunul
marilor praznice: s-au dus în perioada Sfintelor Pasti sau a Crăciunului. N-as
vrea să pară cuiva fortată constatarea, dar este o realitate.
Protos.
Ambrozie, Schitul Darvari (Bucuresti)
(text preluat din revista Epifania
si publicat aici cu acordul redactiei)