+ Părintele
Paulin Lecca de la Mănăstirea Arnota
De la moarte la viată, Ed.
Paideia, 1997, Prezentare de Maria-Elena Ganciu
Monahii
au scris din necesitatea de a fixa si transmite învătături de credintă sau
experiente duhovnicesti, de aceea textele lor nu sunt fictionale, ci încărcate
de realitate.
În
acest context, romanul Părintelui Arhimandrit Paulin Lecca ar putea surprinde
dacă nu am afla, citind Postfata criticului Valeriu Cristea, că este vorba de o
autobiografie mascată de un nume fals si pretextul găsirii unui jurnal în podul
Mânăstirii Frăsinei.
Putini
scriitori s-au încumetat să se refere exclusiv la probleme monahale. Dintre
acestia ne amintim de Damian Stănoiu si Tudor Arghezi (ambii fosti vietuitori
în mânăstire), precum si de Vasile Voiculescu.
Dar
toti trei realizează o critică a crizei monahale din perioada interbelică,
prezentând mânăstirea nu ca o intrare în Împărătie, ci ca o poartă a iadului,
ca un loc al compromisurilor si al tuturor păcatelor. Astăzi avem în fată o
carte autentică ce răspunde duhovniceste acestor scrieri.
Este
un “Bildungsroman”, prezentând initierea unui tânăr teolog prins între
deliciile si ispitele vietii studentesti (care numai “teologică” nu e) si
aspiratiile sale de a trăi crestinismul asa cum cei din jur nu mai erau în
stare s-o facă. “Nebunia” de a părăsi totul si a intra în mânăstire era taxată
ca atare de părinti, prieteni, rude, profesori, chiar si de cei pe care-i află
în mânăstire, monahi prin haină, dar nu prin străduintă.
“Nu
mai era nevoie să mă fac nebun pentru Hristos”, spune autorul, “pentru că si
asa toată lumea mă considera nebun”(pg.111).
Fratele
Victor Moldovanu reface pas cu pas traseul Părintilor din Pateric: căderea în
păcat, remuscările constiintei, părăsirea lumii si intrarea în mânăstire,
ispitele primirii, acomodarea cu viata monahală si primele bucurii
duhovnicesti, diferite încercări, misunea în lume si reîntoarcerea la
mânăstire. Cu o singură diferentă: datele exacte ale evenimentelor istorice le
plasează între 1940 si 1944, în România, Basarabia si Transnistria.
Pagini
întregi ne amintesc de “pelerinul rus” si Dostoievski (de altfel, Staretul
Zosima este “părintele duhovnicesc” al fratelui Victor), dar si de texte
filocalice: “În clipe de durere, îmi găseam unica întărire si mângâiere în
rugăciune.
Ca si
în primele luni de la Frăsinei, as fi fost pierdut dacă nu m-as fi rugat. Acolo
aveam slujbe, Sfânta Liturghie, Acatistul, Paraclisul..., dar aici nu aveam
decât Psalmii lui David. Mă asezam jos, pe podele, într-un colt de baracă, si
începeam să mă rog.
Dar
rugăciunea mea nu era o rugăciune obisnuită. Rugăciunea mea tâsnea din sufletul
meu, asa cum tâsneste gheizerul din inima pământului, mânat de un foc si de o
presiune grozavă. Numai în primele luni de la Frăsinei mă mai rugam cu atâta
putere”(pg. 231).
Mentionăm
că cel ce se ruga astfel se afla în închisoare, condamnat la moarte. Sau: “El
nu stia că tocmai în chinurile de la Frăsinei eu îmi găseam fericirea pe
care n-o puteam găsi nici în căsătorie, nici în bunăstare.
Si
apoi fratele meu nu stia că si eu sunt logodit, căsătorit, îndrăgostit. Si asa
cum într-o teacă nu pot încăpea două săbii, tot astfel în inima mea nu mai
putea intra o altă dragoste.
Pentru
vecii vecilor mi-am dat inima lui Hristos. Iar Iisus mă cheamă din nou la
Frăsinei....
A
doua zi am ajuns la Frăsinei, unde într-adevăr mă asteptau fratii si părintii
mei iubiti, chiliuta, pădurea, păsările”(pp. 287-288).
Putem
considera această carte si un roman de aventuri, dar de aventuri duhovnicesti.
Ea se găseste pe tarabe alături de alte cărti de aventuri, care propun o lume a
păcatului. Oricui îi este la îndemână s-o cumpere si s-o citească, chiar numai
din curiozitatea de a afla ce si cum poate scrie un monah.
Si va
constata că surprinzător de interesant, de bine si de folositor.
Epifania sept-oct 1997