+ Părintele Benedict Ghiuş
Binecuvântatul
Părinte Benedict
Despre
Părintele Benedict Ghius auzisem, cu mult înainte de a-l vedea pentru prima
dată la chip, de la Mihai Urzică, care avea pentru el o imensă pretuire, ca, de
altfel, mai toată lumea curat implicată a Bisericii. Din toate cele ce ni le
spusese Mihai, doar de două-trei lucruri, notorii de altfel, mi-amintesc. De
faptul că Părintele făcuse ani buni de puscărie comunistă. De faptul că fusese,
pentru lung timp, unul dintre Părintii cei mai duhovnicesti, strălucitori, de
la Patriarhie. Si ne mai spusese Mihai cum, la un moment dat, după iesirea din
închisoare, se pusese problema să fie făcut arhiereu, i se întocmise chiar
"dosarul" în vederea acestui act, totul era pregătit, dar masinatii
externe (Securitatea!) si interne (gelozia de breaslă!) îl feriseră de această
corvoadă. Spun "corvoadă", pentru că după ce l-am cunoscut, atât cât
puteam eu să-l cunosc, mi-am dat seama că pentru un om atât delicat si, într-un
fel, atât de fragil (în sensul cel mai bun al cuvântului), cum era el, acest
lucru ar fi constituit mai degrabă o povară.
Un
episod, pe care chiar Părintele ni l-a povestit o dată, are însă si o notă de
haz. În perioada imediat următoare lui ’64, după eliberarea generală a tuturor
detinutilor politici, s-a pornit un mare scandal în legătură cu biserica
românească din Saint Jean de Beauvais de la Paris, a cărei
"recuperare" sub jurisdictia Patriarhiei noastre era dorită mult de
puterea comunistă. Cum Părintele Benedict fusese în tinerete prieten cu preotul
din acea vreme al acestei biserici, cum statura sa morală si duhovnicească,
aureolată si de anii de temnită comunistă, era extrem de impunătoare, i s-a
impus Părintelui, în pofida vointei lui si în ciuda oricăror încercări de
împotrivire, să meargă la Paris si să "actioneze" în consecintă. A
plecat în cele din urmă, dar hotărât să nu dea curs practic
"misiunii" încredintate. O dată ajuns acolo, românii locului, pentru
care biserica era mai degrabă un bastion de rezistentă anticomunistă decât unul
de întâlnire cu Dumnezeu, oameni pentru care, pe deasupra, Părintele era
necunoscut si nu reprezenta un reper, l-au tratat ca pe un emisar al regimului
comunist si putin a lipsit ca să nu fie scos din Biserică molestat. Noroc că
părintele paroh, prietenul său din tinerete, l-a luat sub protectie, a garantat
pentru el si atunci a fost lăsat în pace. N-a schitat nici cel mai mic gest
pentru a încerca să-i convingă pe acei oameni să revină la Biserica Mamă,
deoarece a realizat rapid cum stăteau lucrurile si că orice întreprindere ar fi
fost în van, mai mult ar fi tulburat lucrurile. După o lună de petrecere
pariziană s-a reîntors în tară, primind reprosurile respective din partea celor
ce-l trimiseseră, dar cu o constiintă la fel de curată ca si la plecare.
Mi-aduc aminte de zâmbetul acela fin si usor amuzat cu care Părintele ne-a
relatat această întâmplare, ca cineva care povesteste o sotie din tinerete.
"{stia, în tară, mă închiseseră pentru atitudini anticomuniste, iar aceia
vroiau să mă ia la bătaie că as fi comunist!"
A
fost, se pare, tot mai marginalizat si până la urmă a fost obligat să se
retragă la Cernica.
Cred
că însotindu-l pe Mihai Urzică am fost acolo prima dată si am bătut împreună la
usa Părintelui. Locuia pe malul lacului, într-o căsută vecină cu cea în care
locuise cu un veac înainte Marele Calinic. Inima mi se făcuse mică si eram de
tot pierit de emotie. Mihai reusise să-mi transmită toată pretuirea lui si
să-mi creeze constiinta că mă voi afla în fata unuia dintre vârfurile
monahismului românesc. Stiam că Părintele Benedict era nu numai un mare
trăitor, dar si un om deosebit de cult, care făcuse studii în Franta (la
Strasbourg, dacă mi-amintesc bine), care citise mult, si nu numai în domeniul
teologiei, dar si din diversele altele ale culturii, ceea ce-i conferea printre
monahi o aură de erudit. Mi-am dat seama atunci că, la rândul lui, Părintele
avea pentru Mihai Urzică o dragoste si o pretuire egală cu a acestuia.
Considera că el este cel care trebuia să ceară învătătură si sfat de la Mihai
si nu invers.
Mi
s-a întâmplat să am de câteva ori în viată prilejul să asist la întâlniri din
acestea, "de gradul zero" duhovnicesc. Lucrurile se petrec extrem de
simplu, nu se spun mari cuvinte, dar în aer pluteste o tensiune sufletească si
duhovnicească de o intensitate greu de suportat de cei mai slăbănogi din punct
de vedere duhovnicesc. Atmosfera este deplin "energizată" (energii
din cele necreate odihneau peste ei si se reflectau). Avem de-a face cu un fel
de icoană a Taborului, cu o transfigurare evidentă a persoanelor respective (pentru
că Hristos era prezent între ele), o lumină nematerială coborând peste ele, si
toate acestea îti dădeau, ca si Apostolilor, o dorintă certă si intensă de a
face colibe în preajma lor si de a petrece vesnic cu ele.
La
chip, Părintele nu era deloc chipul clasic de călugăr mare duhovnic. Barba îi
era putină, rară, tunsă foarte îngrijit, scurt de tot. Pielea îi era subtire,
aproape transparentă, dar un trandafiriu foarte diluat îi înviora vag paloarea
obrajilor. Când l-am cunoscut, suferea deja de Parkinsonul acela puternic.
Trebuia să-si tină o mână cu cealaltă pentru a-i mai potoli tremuratul. Era tot
numai fragilitate si părea în toată clipa că se va frânge în scurt timp.
Privirea
îi era de o nesfârsită candoare si de o blândete binefăcătoare. Numai infinită
milă si iubire întelegătoare. În fata lui te simteai complet dezbrăcat de toate
minciunile tale oportuniste, descoperit si acoperit în acelasi timp.
Zâmbetul
îi era schitat, fin. Râdea mai mult cu ochii, care îi erau din când în când
invadati de o lumină care se revărsa în afară. Era în ochii săi atintiti asupra
ta, totdeauna, o anumită uimire si curiozitate, o întâmpinare timidă, o
încercare sinceră de a-L descoperi pe Hristos în tine.
Noi,
intrând în Biserică la o vârstă... matură, învătasem una si bună: cum dăm de un
duhovnic, să-i cerem imediat cuvinte de folos. De la Părintele nu prea căpătai.
Abia dacă, pe parcursul discutiei, apărea câte unul si trebuia să fii foarte pe
fază ca să-l înregistrezi. Si poate că nu ne-ar fi mirat atâta, dacă nu i-ar fi
mers duhul în legătură cu nivelul său intelectual si cultural. El era cel care
începea să te întrebe. Ce mai era prin oras? La asta mai răspundeai cum mai
răspundeai, dar când te întreba ce mai faci, amuteai. Se interesa de
evenimente, dar mai ales de persoane. Cred că a fost în mod real unul dintre
cei mai smeriti oameni din câti am cunoscut. Părintele era si el un om destul
de timid. Pentru mine, asta făcea întâlnirea cu el cu atât mai dificilă, cu cât
timiditatea lui se întâlnea cu timiditatea mea. Nu plecai totusi niciodată cu
mâna goală de la el. Bucuria sa era contagioasă si o purtai îndelung cu tine.
Părintele
tăcea mult. La început, aveam cumva impresia, credeam că e din cauza mea,
pentru faptul că sunt un intrus păcătos care tulbură comunicarea. Aveam
sentimentul micimii mele, din toate punctele de vedere, dar si o stare de
bucurie neînteleasă si negrăită. Mai târziu aveam să dau de mărturia unor
persoane de a căror statură duhovnicească nu mă îndoiesc, dar care trăiau
aproximativ aceleasi sentimente si stări. Din această cauză e destul de greu de
transmis ceea ce trăiai lângă Părintele Benedict. Aflai în preajma lui mai mult
trăire decât discurs, iubirea era prezentă mai mult sub forma de flux energetic
decât de corpuscul-cuvânt. Vorbea putin si cu mult tâlc. Numai cei care i-au
stat mai mult în preajmă au ajuns să se smulgă cât de cât acestei tensiuni si
să mai noteze câte ceva din cuvintele lui de folos. Avea dreptate si Părintele
Marc-Antoine Costa de Beauregard când observa că datorită tăcerilor prelungi si
încărcate de semnificatii se crea o tensiune spirituală atât de intensă încât
aveai sentimentul că toată casa tremură cu tine si te însotea un anumit
sentiment de disconfort. Căci crestinismul nu este, în fond, un fotoliu
confortabil în care te asezi linistit spre a-ti savura credinta si a judeca
distant lumea.
Dincolo
de cuvintele care se spuneau, putine si întrerupte de pauze lungi, care nouă ni
se păreau si mai lungi, rămânea predica aceea atât de puternică si de subtilă,
cu prezenta. Plecai încărcat si cu o bucurie nemărginită care-ti umplea fiinta,
chiar dacă nu adunai prea multe cuvinte.
La
început, încă ne primea într-un fel de cameră destinată special acestui scop,
aflată în dreapta culoarului de la intrare. Nu o dată a trebuit să-l asteptăm,
pentru că avea în altă cămărută pe cineva la spovedit. Între timp, priveam în
tăcere rafturile pline de cărti, multe din ele în franceză si apartinând la tot
felul de domenii ale culturii. Cred că am zărit pe-acolo, mai la început, în
camera de primire, si un pick-up si discuri de muzică clasică.
Părintele
era foarte bine îngrijit si protejat de o maică, al cărei nume nu mi-l mai
amintesc. Ea ne aducea, câteodată din proprie initiaivă, câteodată la
solicitarea Părintelui, câte o farfurioară cu dulceată de cirese amare, de un
parfum si un gust cum nu mi-a fost să regăsesc în altă parte. Si paharul cu apă
rece de fântână era la fel de bun. Chiar dacă măicuta era cea care făcea cu
atâta mestesug dulceata, aceasta părea să-si tragă mai degrabă savoarea
inconfundabilă, pogorîtă parcă din paradis, de la Părintele în preajma căruia
fusese pregătită.
Mai
târziu tot mai bolnav, ne primea în camera din stânga, unde si dormea. Dar nu o
dată, atunci când i-am bătut la usă, totdeauna cu o emotie peste măsură, maica
ne-a comunicat că Părintele era slăbit si nu putea să ne primească. Se pare că
a suferit mult în ultimii ani din cauza a tot felul de boli. Multi ne miram cum
de poate să reziste atâta un părinte atât de plăpând si aproape dintotdeauna
suferind, în timp ce altii mai voinici se tot duceau.
Pe
birou, în parte răvăsite, pe mijloc, în parte stivuit, pe la colturi, numeroase
cărti si hârtii. Cred că primea destul de multe scrisori. Mai târziu apăruse,
la capul patului, si un radio, destul de bun pentru acea vreme, primit cadou de
la vreun fiu duhovnicesc. Era fixat pe Europa Liberă, cred, dar poate că asculta
si BBC-ul.
Cel
mai adesea, după ce ieseam de la el, simteam nevoia să mai hălăduim prin
mânăstire si ne îndreptam spre ostrov, în cimitir. Îl puteam vedea de departe
cum îsi făcea "plimbarea" de seară în amurgul stins al Cernicăi,
străbătând în lung si-n lat balconul căsutei, ce dădea spre lac si spre insulă.
Se gândea, se ruga, privea minunile întocmite de Dumnezeu...? Uneori aveam
impresia că ne însoteste cu privirea binecuvântător.
Costin Nicolescu