+ Părintele PAISIE OLARU, DELA M-REA sIHLA
Îmi
aduc cu drag aminte de minunatul meu Părinte Paisie!
Asa spunea cu glas duios tuturor: “Am copii de toată
mâna!”.
Iubea Părintele cu
inima de mamă pe toti si pe toate, asa cum ne-a modelat Marele Olar – Dumnezeu.
Nu întâmplător si numele de familie – Olaru – îl purta Părintele pe bună
dreptate. Vestit si iscusit “olar” de vase însufletite, Părintele a stiut să le
dea o formă potrivită multora, însă dacă si lutul se lăsa modelat în mâinile
sale.
Ce minunat a stiut
Dumnezeu să ne zidească: atât de diferiti si de deosebiti unul de altul si în
acelasi timp atât de frumosi sufleteste si trupeste! Părintele Paisie prelua
acest vas creat de Olarul divin si îl înfrumuseta, îl umplea de dragostea sa
părintească si îl îndemna la îndelungă răbdare. Accentuez îndelungă răbdare,
pentru că nu usor este să ai pe mână duhovnicească un vas însufletit si să-l
asezi la loc potrivit pentru a fi bun de folosit atât aici, cât si dincolo, în
fata Marelui Olar, unde “vasul” trebuie să se prezinte încărcat de roade
duhovnicesti spre a-si dobândi un coltisor de rai. Atentie! Trebuie să
întelegeti prin acest “coltisor de rai” că smeritul Părinte nu râvnea la o mare
întindere de rai, ci doar la un coltisor. De ce spunea Părintele asa? Pentru că
iubea atât de mult aceste vase însufletite, adică pe fiii săi duhovnicesti, si
le dorea tuturor să aibă parte de un mic coltisor de rai. Iată bunătate! Iată dragoste!
Iată inima de mamă!
Părintele Paisie nu
făcea diferente între fiii săi duhovnicesti: că unul este mai mare sau mai mic,
mai bogat sau mai sărac, mai puternic sau mai slab, mai ager la minte sau mai
putin priceput. Pe toti îi povătuia Părintele, ca fiecare după a sa putere
să-si agonisească în trăistuta sa roade binecuvântate si la timpul potrivit să
se prezinte cu ea la poarta raiului, la usa milostivirii.
Asa ne spunea
Părintele că până la usă e grea calea, “osteneală si durere”, dar acolo la usă
ne va întâmpina Măicuta Domnului cu milostivirea sa si ne va deschide usa. De
aceea Părintele ne învăta să strigăm totdeauna în rugă spre milostivirea ei.
Avea Părintele o fiică duhovnicească căreia îi dăduse să scrie rugăciuni
închinate Maicii Domnului, si ea cu multă bucurie scria caiete întregi cu
astfel de rugăciuni, cum este de pildă Paraclisul Maicii Domnului, si aceste
caiete le dăruia celor care mai veneau pe la Părintele si care nu aveau cărti
de rugăciuni.
Părintele niciodată
nu spunea că “Maria sau Ioan e mirean si Elena maică”, ci îi iubea pe toti si
pe toate deopotrivă, si nu lăuda pozitia intelectuală sau duhovnicească a
cuiva, stiind să păstreze smerenia fiecăruia, după cât o avea fiecare: mai
multă sau mai putină.
În persoana
Părintelui se întâlneau maturitatea duhovnicească si inima de mamă.
Eram ca un bostan
verde, necopt, pe care Părintele îl astepta să se coacă. Însă era o asteptare
sub o atentă supraveghere, cu fel de fel de povete si îndemnuri, după măsura
vârstei trupesti si sufletesti.
Nu îti dădea repede
nota de reusită în câte ceva, ci trebuia uneori să astepti un timp mai
îndelungat. De aceea mă străduiam să vin cu ceva nou la spovedanie, ca să-l
bucur si să plec si eu mângâiată si ca fulgerul de usoară, însă, după a sa
povată, eram totdeauna cu grija cea mare a cumpătării în toate. Căci mă
avertiza Părintele: “Dacă dobitocul cu patru picioare se mai clatină, dar noi
cu două?”. “Vezi să nu pierzi răbusul” era altă vorbă a sa, adică să nu pierd
calea de mijloc, pe care nu usor se merge, căci este presărată cu fel de fel de
piedici de la cei trei dusmani (trup, negrilă si lume). Îmi aducea mereu aminte
Părintele: “Ochiul la inamic, urechea la comandă si cu Dumnezeu înainte!”.
Părintele îi
sfătuia pe cei ce veneau la el după ce îi cerceta cu răbdare, îi asculta pe
fiecare în parte cu inima sa de mamă si de aceea multi reveneau, iar si iar, si
deveneau copiii săi duhovnicesti iubiti. Chiar dacă erau mai mari sau mai mici
în functii, fiecare îsi primea “papara”, pedeapsa mai dulce sau mai amară, după
greseala fiecăruia, însă era o pedeapsă de la bunul Părinte Paisie! Asa era
Părintele si de aceea multi si multe s-au alipit de blândetea sa statornică.
Pentru că Părintele Îl iubea nespus de mult pe Dumnezeu si cine iubeste astfel,
asa blândete va câstiga.
De te privea, nu se
putea să rămâi o vreme să-l privesti, nu într-un mod fanatic, ci cu sfială si
respect pentru a sa vârstă grăitoare prin virtuti bine conturate si prin aleasa
sa trăire duhovnicească tainică, foarte tainică.
Asa îmi spunea: “Ce
ai văzut rău la mine să nu faci”. Vedeti cât îsi ascundea acel bun, la care eu
trebuia să fiu mereu atentă si receptivă la tot ceea ce împlinea Părintele
minunat în fiecare zi.
Cât ar fi fost
sufletul de atins de ceva vătămător, se transforma, se vindeca prin sfatul
minunatului părinte, care era ca un leac pentru sufletul bolnav si asa dispărea
răul din “vasul” slefuit de iscusitul olar prin acest sfat si uneori cu un
canon: “Să nu mai faci!”. Este un lung proces psihologic si cu anevoie si cu
multă, multă cunoastere de sine vei izbuti să nu mai faci, si să nu crezi că ai
biruit! În urcusul duhovnicesc Părintele te ajuta, dar trebuia să vii si tu ca
luptător spre a urca, cu arme sigure ca spovedania sinceră, exprimată clar, si
îndeplinirea canonului dat de Părintele. Spovedania trebuia să fie exprimată
clar, căci Părintele ne spunea să nu fim ate încâlcite, ci să o facem simplu si
curat: să vorbesti cum îti este portul si să te porti cum îti este cuvântul.
Puterea
rugăciunilor sale era dragostea si frica de Dumnezeu, si asa se transmitea si
în sufletul tău, ca un izvor lin si binefăcător. Sufletul avea de câstigat, ca
si trupul, oricât de bolnav ar fi fost.
Părintele Paisie nu
lăsa pe nimeni singur să lupte, ci până la ultima răsuflare, cât îi stătea în
putere, cu mâinile sale te îmbrătisa si te îmbărbăta ca să te poti lupta, dar
cu conditia să rămâi mereu al său copil iubit si să nu-l părăsesti.
Efortul personal în
tămăduire (credinta si nădejdea celui bolnav în vindecare) era unit cu al
Părintelui, cu ruga sa si dragostea sa părintească pentru copilul său bolnav.
Despre Hrana
Sfântă, aceasta se dădea asa cum s-a rânduit de Sfintii Părinti, si anume: în
fiecare post, si în diferite alte împrejurări în care se aflau cei ce veneau la
el. Părintele chibzuia să nu se ia nici prea rar, nici prea des Sfânta
Împărtăsanie, si aceasta după spovedania fiecăruia separat, căci fiecare
astepta să-si însănătosească sufletul si trupul prin puterea Sfintei Liturghii
si a Sfintei Împărtăsanii.
Părintele ne
spunea: “Mergeti la biserică si după ce vă împărtăsiti veniti la mine să vă
spun si de drum o blagoslovenie”. Si asa, prin puterea Sfintei Împărtăsanii si
cu sfaturile si blagoslovenia Părintelui, toti se însănătoseau sufleteste si
trupeste.
Am spus că
Părintele a fost un mare tăinuitor al darurilor. Când plângeam si lacrimile îmi
curgeau pe obraji, scumpul Părinte prindea cu degetul său o lacrimă si o aseza
pe obrazul său! Asa inimă de mamă, plină de dragoste, avea! Plângeam eu,
plângea si Părintele. Tristetea si bucuria le împleteam împreună. Asa te ridica
minunatul Părinte, coborând la inima ta si alipind-o de a sa. Sufletul ne sălta
de bucurie că Bunul Dumnezeu prin Părintele ne mângâia asa de dulce.
Eu l-am asemănat pe
Părintele Paisie cu Sfântul Serafim de Sarov. Părintele este fratele său mai
mic. Sfântul Serafim de Sarov spunea: “Bine ai venit, bucuria mea!”, iar
Părintele Paisie spunea: “Bine ai venit, dragul tatii!”. Cât ai fi fost de
ostenit si împovărat, când îl întâlneai uitai de toate si nu te mai săturai
să-l privesti si să să-l asculti.
Legături
duhovnicesti cu toată lumea avea. Pe toti îi primea în chilia sa, în inima sa.
Nu era nevoie să spună Părintele: “Să mai vii!”. Chemarea se făcea prin însăsi
prezenta sa de părinte cu inima de mamă. Credinta, nădejdea si dragostea erau
legătura Părintelui cu toti: de la arhiereu la micul cersetor, de la ministru
până la micul tigănas chiar. Îsi primea fiecare portia de hrană duhovnicească
si binecuvântarea sa.
Folosea Părintele
si scrisoarea pentru cei de departe si mijlocea uneori prin cei ce cunosteau
persoana ca să-i ducă mesajul. Era tot timpul veghetor să nu rămână cineva
uitat. Cât de putin ar fi scris, dar mult suflet punea.
Părintele avea o
măsură în toate: în cuvânt, în rugă, în milostenie, în ocară, în bucurie si în
tristete, în laudă. Fiecare îsi afla măsura în tot ce căuta prin măsura
Părintelui. De tine depindea să-l urmăresti, să-l asculti cum vorbeste si cât
vorbeste si să încerci să faci după a ta putere cele spuse de el.
Nu stiu dacă l-a
cunoscut pe Sfântul Ioan Hozevitul, dar îl iubea si îi citea poeziile sale, la
fel si pe Sfântul Paisie Velicikovski îl admira. Dar pe cine nu iubea? Pe toti
Sfintii si Sfintele, si ne dădea exemple din modelul lor de viată si ne
povătuia cum trebuie să păsim în această lume ca să ne fie bine acolo, într-un
coltisor de rai.
Faptele minunate
ale Părintelui acestea sunt: salva de la înecare sufletele si le aducea la
limanul păcii si al bucuriei.
Îi plăcea adesea să
spună capitolul XIII din Epistola întâi a Sfântului Apostol Pavel către
Corinteni si în special versetele acestea: “Dragostea îndelung rabdă; dragostea
este binevoitoare, dragostea nu pizmuieste, nu se laudă, nu se trufeste.
Dragostea nu se poartă cu necuviintă, nu caută ale sale, nu se aprinde de
mânie, nu gândeste răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr.
Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieste, toate le rabdă.
Dragostea nu cade niciodată”.
Despre despărtirea
din ceasul mortii, Părintele vorbea totdeauna cu nădejde. El adesea spunea: “Să
faci, Doamne, cu mine ce vrai, numa-n iad să nu mă dai!”.
Părintele Paisie a
fost echilibrat în gândire si nu a folosit din cele de extremă (visuri,
vedenii) niciodată. Si-a păstrat constiinta limpede, ratională. Se raporta la
suferintă cu smerenia sa, zicând: “Spun la altii să aibă răbdare, dar îmi
trebuie si mie răbdare”. Suspina, îl durea, multumea în tăcere.
Ceea ce a fost
deosebit de minunat la înmormântarea sa a fost iubirea noastră care l-a
înconjurat si iubirea sa pe care ne-a dăruit-o ca un scut de apărare.
Buchetele de copii
duhovnicesti ai săi sunt răspândite pe toate plaiurile române, asa cum însusi
spunea: “Am copii de toată mâna!”. Si sunt convinsă că toti vor face cât de
putin din ceea ce au auzit si au văzut la Părintele.
Relatia sa cu
Părintele Cleopa a fost foarte strânsă, se stie de multă lume, dar vor rămâne
de taină multe, asa cum spunea Părintele: Nu spune tot ce stii. Însă nu dintr-o
stare egoistă nu se spune tot, ci este o măsură si aici pentru cât spui, căci
cu anevoie se pot interpreta unele cuvinte si uneori pot căpăta alte
întelesuri, neplăcut si gresite. Cum spunea Părintele: “Nu tot cu polonicul, e
bine si cu lingurita”. Aceasta are un tâlc, si anume, după cum spunea Părintele
Paisie, să facem putin si bun din toate, după puterea noastră. Nimic să nu fie
fără măsură. Asa făcea si Părintele: Vorbea putin, dar gândea mult. Depindea si
de multimea care îl astepta si scotea din prisosul inimii sale multe si nespus
de bine, atunci când multimea era însetată si flămândă si le spunea: “Ati văzut
oaia: mănâncă ziua si noaptea rumegă. Asa si frătiile voastre: Ce ati auzit la
mine să rumegati acasă”. Părintele Paisie nu punea povară mai mult decât o
putea duce fiecare. Totdeauna era deosebit de atent si cu postul. Uneori zicea
că mai bine mănânci de nouă ori pe zi, decât o dată si mult. De aceea nu
recomanda nevointe. El se străduia să te modeleze, să fii un călător pe calea
împărătească.
Obisnuia tot timpul
ca în vorbele sale să nu lipsească coltisorul de rai. Niciodată nu te îngrozea
cu pedepsele întunericului si bine mai făcea, pentru că cei ce veneau erau
îndurerati si Părintele Paisie le deschidea fereastra raiului, cu soare mult si
flori înmiresmate. Aceasta era un medicament pentru copiii săi duhovnicesti,
atât psihic, cât si cu mult folos duhovnicesc.
Monahia Gorgonia, Mănăstirea
Agapia
(text preluat din Epifania, nr. 5 / 1999)