+ Monahul Nicolae Steinhardt

Nicolae Steinhardt, un "belfar" al culturii si spiritualitatii românesti

Personalitatea lui Nicolae Steinhardt este deosebit de complexa si variata. El este doctor în drept si un desavârsit critic literar (1) pentru acest motiv, parintele nu este un om care "adora" notele de subsol, bibliografiile extensive, trimiterile si interconexiunile textuale, ci mai degraba se dovedeste a fi un om al sintezei ideilor si prezentarii]. Trebuie spus ca in cazul lui, memoria extraordinara – cel putin din punctul nostru de vedere – se pare ca nu avea limite. Când ne gândim la el trebuie sa ne gândim în primul rând ca la un om de litere, un literat si un om deosebit de cult (2). Parintele este un estet al edificiului lingvistic si al expresiei formulatoare. Îngemanarea de cultura si spiritualitate este genuina si are un rol fecund în formarea cititorului operelor cultural-teologice scrise de Steinardt. Sunt foarte multe experiente care merita luate în considerare când vorbim despre Steinhardt dar se pare ca cea care a marcat cel mai profund destinul sau au fost anii de puscarie (3). Aceasta experienta se pare ca a fost o "experienta esentiala" care nu poate ramâne fara urme capitale în destinul unui om. Steinhardt însa este o prezenta fascinanta la toate nivelele: literar, teologic, etic, critic, cultural. El parea, dupa marturia celor care l-au cunoscut în viata, ratacitor printre oameni, si o aparitie insolita contrastanta. Convertit de la iudaism la ortodoxie, tragându-se dintr-o familie de evrei, publicându-si un volum de critica literara la 22 de ani [sub pseudonimul de Antistihus (4)], spre sfârsitul vietii se calugareste la manastirea Rohia în Maramures (5). Biografia lui Steinhardt este foarte complexa dar noi ne propunem sa analizam aici mai mult ideile si opera lui în general (6). Departe de a fi un agent care urmareste realizarea unor "performante culturale" (genul lui Constantin Noica si a scolii sale optezeciste), personalitatea lui Nicu Steinhardt (cum îi placea lui Alexandru Paleologu sa-l numeasca) se va contura treptat în aceea unui "sihastru", un fel de avva, un mentor duhovnicesc, care punea "accentul pe ispravi de caracter, de tinuta, de etica artistica si umana". El este un reprezentant aparte al existentialismului crestin la fel ca Berdiaev si Gabriel Marcel. Este binecunoscut publicului românesc, refuzul lui Steinhardt de-a face o "sihastrie culturala" împreuna cu bunul sau prieten Constantin Noica. În timp ce Noica îsi forma generatia sa de intelectuali în duhul unui "Dumnezeu al culturii" (7), Steinhardt se pare ca a înteles latura esentiala a spiritualitatii românesti: manastirea, mortificarea trupului (8). Despre aceasta latura a personalitatii sale, Steinhardt vorbeste cât se poate de atractiv:

"Am înteles (astfel decât teoretic): civilizatiile sunt muritoare, istoria e alcatuita din cicluri, civilizatiile (câte o galaxie fiecare: Toynbec) îsi succed una alteia, catastrofele sunt fenomenul istoric obisnuit, traim acum din nou ceva asemanator cu ce s-a produs în secolul III. Din acest curs absurd si tragic al istoriei, din aceasta succesiune de avalanse, din actuala scufundare am încercat sa ies nitel, macar în parte: de unde si prezenta mea la manastire (deoarece puteam prea bine pastra nestirbita credinta în lume.)" (9)

Fascinatia pe care ne-o creeaza Steinhardt este deosebit de vie. Între vârsta de 8-12 ani, el deja lecturase marea majoritate a capodoperelor literaturii universale: Tasso, Camoens, Goethe, Shakespeare, Balzac, Tolstoi, Ariosto, H. St. Chamberlain, Vergiliu, Homer, Dante, Sofocle, Rousseau, Racine, Saint-Simon, Chaucer (10). Într-un astfel de ritm cultural, mintea îsi creeaza o cu totul alta dimensiune de a vedea realitatea. Aceasta perspectiva intelectuala este numai coaja din afara, ceea ce va încununa aceste eforturi mentale, mai precis miezul, ale Parintelui Steinhardt va venii mult mai târziu. Experienta pe care o relateaza ulterior botezului este nu numai impresionanta dar are menirea sa ne arate dimensiunea mistica de iluminare pe care a dobândit-o:

"Si atunci în noaptea aceea chiar sunt daruit cu un vis miraculos, o vedenie. Nu-L vad pe Domnul Hristos întrupat, ci numai o lumina uriasa – alba si stralucitoare – si ma simt nespus de fericit. Lumina ma înconjoara din toate partile, e o fericire totala, si înlatura totul; sunt scaldat în lumina orbitoare, plutesc în lumina, sunt în lumina si exult. Stiu ca va dura vesnic, e un perpetuum immobile. Eu sunt îmi vorbeste lumina, dar nu prin cuvinte, prin transmiterea gândului. Eu sunt: si înteleg prin intelect si pe calea simtirii – înteleg ca e Domnul si ca sunt înauntrul luminii Taborului, ca nu numai o vad, ci si vietuiesc în mijlocul ei." (11)

Acest gen de experiente este comun celor care trec printr-o perioada de extrema suferinta psihica si fizica. Cea mai comuna analogie ar fi cu Sf. Simion Noul Teolog (12) care relateaza în mod similar starile sale extatice. În anumite "unduiri verbale" Steinhardt devine similar lui Augustin de unde si caracterul purgativ, curatitor expresiei sale. Este foarte evident ca se depaseste nivelul mai mult sau mai putin jenant al unei expresii literare conformiste unui stil personal menit sa se impuna (13). Este foarte evident ca Steinhardt se opune prostiei (14) [la orice nivel ar fi ea luata în calcul]. Prostia aduce cu sine o lipsa de inocenta, o lipsa de integritate a persoanei (15). Dar exista si o nebunie, o prostie favorita, cea a crucii care în mod evident sta diametral opus cu prostia încapatânata a smecherilor, a mucalitilor si oportunistilor. În momente de parasire totala, între raceala cumplita a peretilor temnitei din Jilava, scena crucificarii este un motiv de despatimire, de patrunderea în esenta reala a vietii crestine. În momente de acest gen nu se mai poate pune problema unei privirii superficiale asupra vietii motivata de lipsa de necazuri si tragedii existentiale si comoditatea oferita de o viata caldicica la nivel apocaliptic. Încarnarea (16) lui Hristos este o tema tratata foarte exigent de Steinhardt fiindca prin ea se ajunge la seriozitatea si nebunia crucii. Relatia cu Hristos si destinul Sau de crucificat al istoriei este cât se poate de evidenta.

"1 Corinteni 2,2: "Caci am judecat sa nu stim între noi altceva decât pe Iisus Hristos , si pe Acesta rastignit." De ce adaosul "si pe Acesta rastignit" de nu pentru a pune accentul pe latura cea mai nebuneasca, cea mai scandaloasa? Ratiunea înteleapta s-ar voi în cele din urma cu un Dumnezeu rastignit în mod simbolic si concedând sa sufere aparent (altfel oamenii nu înteleg), dar paradoxul si sminteala (crestinismul) adica înfatiseaza divinitatea nu numai asezata pe cruce – solemniter – ci pironita cu adevarat; unde sufera aidoma cu nervii, fibrele si sufletul bietului om, pâna la cele din urma consecinte. Daca si-ar fi pastrat – macar în parte – impasibilitatea pe cruce, daca n-ar fi gustat din plin deznadejdea omului, evenimentul petrecut pe Golgota n-ar fi fost – pentru filosofi, pentru preoti si pentru prostime – prilej de poticnire si sminteala, ci "scenariu" ori "ritual", deci admisibil, comestibil." (17)

Pentru motive de acest gen Steinhardt este împotriva unui Dumnezeu aritmetizat, un Dumnezeu contabil (18). Aceasta aritmetizare înseamna o degradare a lui Dumnezeu, înlocuirea imaginii Sale cu una demonica:

"Hristos ca gentlemen si cavaler. La diavolul contabil nu încape nici tesatura cea mai mica, Hristos, dintr-o data sterge un întreg registru de pacate. Hristos, boier, iarta totul. A sti sa ierti, a sti sa daruiesti, a sti sa uiti. Hristos nu numai ca iarta, dar si uita. Odata iertat, nu mai esti sluga pacatului si fiu de roaba; esti liber si prieten Domnului… smecherii pentru nimic în lume nu o concep. În bio-noosfera lor, pe care o duc mereu cu ei, în câmpul lor magnetic nu patrunde ce nu-i conform crezului lor." (19)

Este foarte clar ca Steinhardt asociaza imagini plastice cu privire la aspectul demonic al anchetatorilor si tortionarilor. Bataia zilnica, foamea, lipsa de îmbracaminte si frigul, injuriile si dispretul ilogic, toate i-au conturat lui Steinhardt imaginea demonului, a luptei ascetice. Toate aceste îl maturizeaza duhovniceste, îi arata adevarata fata si toata hidosenia demonicului. Iata remarcile lui Steinhardt pe aceasta tema:

"Diavolul nu ne poate oferi decât ce poseda: adica iluzia, maya, imaginea sarita în caracter. Câta vreme însa relatia noastra cu aceasta iluzie sau vraja este întemeiata pe actul nostru de adeziune, el se tine de cuvânt": da ceea ce a promis. În clipa mortii însa (ori a pocaintei cutremuratoare ori a oricarei alt prilej de bilant), când suntem rechemati la realitate, desigur ca acordul stabilit "se lichideaza" (vezi Faust) si aportul diavolesc se dovedeste iluzoriu, simpla reflectie în oglinda." (20)

Atitudinea "anti-contabila" la Steinhardt razbate pretutindeni. Desi s-a "învârtit" prin cercuri intelectule mai toata viata sa, el nu s-a "contaminat" de spiritul academic de fateta, de afisajul nonsalant de cultura mediocra în dorinta dobândirii titulaturilor, banilor, pozitiilor privilegiate [este vorba de carieristi]. Iata cum se explica Steinhardt referitor la aceasta realitate:

"Degeaba le-am avea pe toate: inteligenta, cultura, istetimea, supracultura, doctoratele, supradoctoratele daca suntem rai, haini, mojici si vulgari, prosti si nerozi, doi bani nu facem, se duc pe apa sâmbetei si inteligenta si eruditia si supradoctoratele si toate congresele internationale la care luam parte si toate bursele pentru studii pe care le câstigam prin concursuri severe. Nimic nu poate înlocui si suplinii nitica bunatate sufleteasca, nitica bunavointa, toleranta, întelegere. Bunatatea sufleteasca nu-i o virtute subtila si rafinata, e un atribut de baza al fiintei omenesti si totodata un atribut al culturii." (21)

Cei care sunt "badarani", "rai la suflet", indiferent de stadiul de cunostinte pe care îl au, de stadiul academic sau nivelul intelectual cu care se desfasoara sunt fara scuza daca au rautate interioara. Bunatatea nu este numai o "simpla virtute desueta si sentimentala". Fara bunatate sufleteasca, Steinhardt îi numeste pe intelectuali "memorizatori de informatii". Simpla reproducere de cunostinte la nivel intelectual nu face mare lucru, reprezinta doar o atitudine de mândrie si în final nu are nimic calitativ în ea.

Hristos nu poate fi pacalit, cu El nu se poate juca de-a v-ati ascunselea. Exista permanent o anumita seriozitate, sobrietate pe care o impune Steinhardt când vorbeste de Hristos. Aceasta seriozitate vine din interesul lui maxim pentru o viata hristica. Aici este o viziune teocentrica. Dincolo de asteptarile noastre umane, Hristos actioneaza într-o modalitate cu totul paradoxala, indiferent cum am vedea-o noi, indiferent de observatiile noastre siderale, externe.

"Hristos este întotdeauna paradoxal si actioneaza fara gres în mod neasteptat. Pascal spune ca daca Dumnezeu exista, El nu poate fi decât straniu. Fapt este ca Hristos în viata pamânteasca a actionat întotdeauna altfel decât ne-am fi asteptat. Unde nu credeam ca nu are ce cauta, acolo se afla. Cu cine credeam ca n-are sa stea de vorba, cu acela sta. Parca dinadins, spre a ne scandaliza, a ne trezi din orbire, din obisnuinta, din tabieturi spirituale, pentru a ne soca (asa cum si zenul concepe procedeul satori spre trezirea insului din somnolenta la cunoasterea adevarului)." (22)

Steinhardt este iubitor de prezenta harica, de manifestarea "clar-obscura" a lui Dumnezeu. El îl vede pe Hristos prezent în locuri "de taina cu armonii secrete". El pare intoxicat si satul de teorii si abstractiuni despre prezenta harica. El doreste si realizeaza aceasta nevoie divina de har. Este comun traditiei ortodoxe si celei iudaice similaritatea în doctrina în ceea ce priveste harul lui Dumnezeu. Steinhardt este foarte constient însa de ariditatea mozaismului, de lipsa lui de continuitate istorica, de habotnicia si fanatismul religios al unor evrei. Cu privire la acest adevar religios el face o distinctie transanta.

"Credeam ca sinagoga este o biserica. Nu, e un locas de recitare a unor texte, de exegeza si îndeplinire a unor rituri. Religia evreiasca e o religie "în suspensie" si lipsita de cult, iar sinagogile nu-s decât "case memoriale". În esenta, Templul fiind darâmat si jertfele de animale cu neputinta, totul se reduce la citirea sau rostirea regulilor sau prescriptiilor. E o memorizare, si un tip de structura absoluta, unde virtualitatile nu se configureaza… Experienta maurrasista a preluarii traditiei religioase pentru integrarea în comunitatea sociala a durat cât a durat si m-a învrednicit decât de o foarte relativa cunoastere a elementelor ebraice (apucasem sa citesc Vechiul Testament în original, cu dictionarul românesc alaturi) si convingerea ca a starui e inutil. La care se adauga o respectuoasa senzatie de ramas bun în raport cu sinagoga." (23)

În mod evident ne aflam în fata unui om care încearca sa surprinda esentialul în crestinism. Dumnezeul contabil al religiei iudaice, hindusul Brahma, "Unicul" islamismului, Dumnezeul judecatorilor, al socotitorilor, al gravilor filosofi si geometrilor neeuclidieni este departe de Dumnezeul ortodoxiei, de Dumnezeul lui Steinhardt si al Sfintilor Parinti. Pentru Steinhardt, punctul central al crestinismului pare a fi un Dumnezeu al iertarii, capabil sa stearga instantaneu "tone" de pacate, zeci de greseli, sute de registre cu spurcaciuni, mii de nelegiuiri. Exista ceva scandalos în toata aceasta teologie ortodoxa, ceva care permanent încearca sa optimizeze fiinta crestinului. De acest ceva, Steinhardt este permanent atras indiferent ce imagine primeste, chiar cu riscul de a deveni parca prea credula. Steinhardt nu a fost un negativist, un pesimist, un nihilist si un razvratit al generatiei sale. Din contra, în pofida tuturor suferintelor sale se poate vedea în el un elan creator "bergsonian" (24) incredibil, un fel de bucurie si jovialitate la adresa vietii, am putea spune devenirea lui spre nevinovatia de copil.

"Sufletul urca mereu mai sus, curatindu-se, pâna la statia terminus: locul de lumina si verdeata de catei mici si dolofani si de pisicute albe cu funda, acolo unde rasuna acordurile divertismentelor lui Mozart si se ostenesc îngerii cu aripi ai lui Liliom sa ofere necontenit dulceturi si serbet, acolo unde se afla Dumnezeul adevarat, al pruncilor lasati – în sfârsit – sa vina, oricât de batrâni de ani sau împovarati de grele amintiri, sa vada: pe tatal cu barba alba, la mijloc pe Hristos purtator de stigmate si cruce în dreapta, pe Duhul curatitor si alinator în stânga." (25)

Steinhardt îl vede pe Hristos "marinimos", asemenea unui boier de vita fina (26). Pe parcursul timpului Sau istoric Hristos ne-a aratat o fata joviala, a stiut sa aprecieze belsugul alimentar, bunastarea materiala, a facut minunea înmultirii vinului la o nunta în Cana, în parabola fiului risipitor da dispozitii sa se junghie vitelul îngrasat, participa la cântece si jocuri, manânca si se veseleste cu vamesii (27). Este stiuta si consacrata predilectia literara a lui Steinhardt spre literatura franceza si engleza (28). Trebuie sa întelegem ca acesta a fost universul mental si intern a lui Steinhardt pe care l-a adus cu sine la momentul convertirii sale în ortodoxie. Pentru acest motiv el vine cu o viziune mai plastica referitoare la imaginea lui Hristos. Acest lucru se realizeaza prin preluarea si adaptarea unor atribute din limbi straine care aduc cu sine o nota de originalitate, genuinitate si ingeniozitate tehnica sporita. Acest procedeu nu înseamna o schimbare a viziunii traditionale a lui Hristos precum este El reflectat traditia Bisericii, ci o detaliere, o aducere a Lui mai pe înteles, o actualizare menita sa primeasca un impact evanghelic mai mare.

"Marinimia Domnului [rezulta] cred, din nobletea, boieria Lui, înfatisarea de cavaler, gentleman (zic englezii), gentilom (zic francezii) si mare aristocrat (în sens etimologic), de nobil (în sens sufletesc si spiritual). Cum altfel decât a omului superior, marinimos si cavaler, ca ale boierului (cu inima si mintea) pot fi considerate aceste însusiri certe, izbitoare, ale lui Iisus Hristos?" (29)

În aceasta lista intra si alte atribute ale lui Hristos: iubirea vrajmasilor [Matei 5, 14], iertarea, mila, discretia, încrederea [care se exprima printr-un termen bancar: a face credit], darnicia [este caracteristica de baza a lui Hristos de-a da har peste har, clatinat si îndesat, rasplatind înzecit, însutit, înmiit (30). Pe lânga aceste însusiri se mai descopera si altele care tin mai mult de caracterul psihologic a lui Hristos: este politicos [chiar si când e vorba de Iuda I se adreseaza cu "prietene"]; Hristos este calm si are o tinuta demna. Un atribut pe care Steinhardt îl vede esential este curajul. Fricosii sunt cei care la un moment dat, din pricina imposibilitatii lor de-a aprecia în mod real situatia cu care se confrunta, devin meschini, smecheri, tradatori, lipsiti de bun simt, mai ales când sunt dublati de ambitie, de dorinta de-a avansa pe scara sociala, politica, academica, institutionala. Cel curajos se cunoaste mai cu seama prin capacitatea lui de a jertfi, de-a se jertfi, de a se oferi pe sine altora (31).

Predilectia lui Steinhardt spre cultura spaniola se face prin doua nume celebre: pictorul supra-realist Salvator Dali (32) si scriitorul Cervantes cu al sau faimos Don Quijote. Este destul de surprinzator ca Steinhardt prefera sa atinga un punct esential al doctrinei ortodoxe: îndumnezeirea, prin acest personaj. Se trage o paralela între Hristos si Don Quijote. Este vorba de momentul în care aflat într-o cârciuma, Quijote le spune celor de acolo ca de fapt se afla "într-un castel". În acelasi fel omului I se cere sa fie Dumnezeu. Cei care îl ascultau pe Quijote îl considera nebun sau nauc, dar în al sau sens paradoxal Quijote poate avea dreptate daca se ia în considerare ca tot ceea ce exista este dat omului de Dumnezeu, prin urmare omul poate opera numai cu capacitatea de a pune sau a schimba numele obiectelor deja existente. Este aceiasi mare ispitire a credintei la care sunt supusi toti crestini: a crede ca Dumnezeu s-a întrupat în persoana lui Iisus Hristos si ca noi suntem chemati nu numai la mântuire subiectiva, ci la cu mult mai mult: îndumnezeire. Într-un anume sens, îndumnezeirea este o trans-pozitionare a umanului în Dumnezeu, o îngemanare dinamica a acestor doua realitati, aceasta realitate este reprezentata de Steinhardt mai mult decât plastic prin "cârciuma" care devine "castel".

Radu Teodorescu

Note:

(1) A se vedea de exemplu Nicolae Steinhardt, Monologul Polifonic (Dacia: Cluj Napoca, 1993). Exista si o varianta italiana a Jurnalului Fericirii una franceza Journal de la Felicite (Paris : Arcanteres, editions ; UNESCO, 1996) precum si una ungureasca: A Gyumolcs ideje traducator Lang Zsolt (Cluj-Napoca: Koinonia, 1999). Fragmente sau publicat tangential în engleza.

(2) Trebuie spus ca Steinhardt este cel care a pus la punct biblioteca manastirii de la Rohia. Biblioteca aceasta e una dintre cele mai impresionante colectii vazute vreodata in manastirile românesti. Biblioteca înglobeaza aproximativ 25,000 volume.

(3) Exista o întreaga literatura de detentie în peisajul cultural românesc prin care se exprima experientele mai mult sau mai putin spirituale pe care marii intelectuali le-au suferit în timpul unor momente infernale. A se vedea spre exemplu Virgil Ierunca, Fenomenul Pitesti, (Humanitas: Bucuresti, 1990) sau Dumitru Bordeianu, Marturisiri din mlastina disperarii (Bucuresti, 2001). Amprentele vietii de temnite s-au pus pe Steinhardt în mod vizibil. Când privea, Steinhardt scruta terenul piezis, avea aproape permanent atentia încordata, iar trupul sau avea trasaturi ascetice similare cu ale unui soldat încercat. Uneori, chiar monah fiind râdea cu gura pâna la urechi. Nu era bun cântaret de strana fiind afon, dar straduinta cu care încerca sa scoata sunetele suplineau lipsa de melodicitate a vocii si auzului sau. Dispretuia formalismul la orice nivel s-ar manifesta el. Luciditatea era una din virtutile sale de baza.

(4) Este vorba despre În genul lui Cioran, Noica si Eliade retiparita recent la editura Humanitas.

(5) Steinhardt a schimbat cu totul viata manastirii. Acesta a fost, de fapt, testamentul pe care el l-a lasat Rohiei: i-a preschimbat pe calugari în niste adevarati <<intelectuali>>, rafinati si deschisi la minte, canoniti mai mult spre lectura si rugaciune. Se stie ca, dupa convertirea la ortodoxie, petrecuta în închisoarea Jilava (15 martie 1960), Nicolae Steinhardt a început sa-si caute o manastire unde sa se retraga. În 1973, Constantin Noica l-a adus prima data la Rohia. Si, doar intrând in curtea manastirii, a spus ca se va întoarce, va îmbraca haina monahala si va ramâne aici pana la sfârsitul zilelor sale. Imediat dupa ce a fost calugarit - in anul 1980 - l-a întrebat pe staret daca mai are voie sa scrie. Iar episcopul Iustinian Chira i-a raspuns: "Scrie, frate Nicolae, scrie fara frica. Îti dau canon sa scrii de sute si mii de ori mai mult decât pana acum. Caci sunt sigur ca ceea ce vei scrie va folosi mult mai mult oamenilor, decât daca vei face una din ascultarile obisnuite ale obstii..." Informatie prelucrata din Revista As.

(6) "Metoda biografica ne poate ajuta sa întelegem pe autor, nu opera. Ne poate lamuri cum a fost scrisa si dezvalui unele amanunte interesante, însa opera ca fapt ca unicitate, ca miracol nu ne-o lamureste deloc! Tot astfel ca si pamântul, cu lumea: geologia, paleontologia, biologia, antropologia ne pot fi de ajutor ca sa aflam cum a evoluat pamântul si ni-l pot descrie; ori astrofizica si astronomia cum a evoluat si se prezinta cosmosul. Dar ce este pamântul ori ce este ce este cosmosul ori de ce exista cosmosul (si în general, vorba lui Einstein, de ce exista ceva), stiintele mentionate si altele înrudite lor nu ne pot spune. Opera în sine, ca atare, sta dincolo de biografia cea mai amanuntita, mai exacta ori mai picanta, ea "scapa" biografiei, sta probabil chiar dincolo de puterea de întelegere a celui care a compus-o." N. Steinhardt, Între lumi, (Târgu Mures, 1994) p. 8.

(7) Aceasta idee se pare ca a fost conturata în cadrul unui dintre Constantin Noica si fiul sau ieromonahul Rafail: "Si mai îndemnat mereu catre cultura, desi ai vazut ca nu am nici o tragere, nici menire. Reprosul meu este acesta: "Sa stii ca lucrul caruia esti gata sa-ti sacrifici pe fiul tau unul nascut, acela îti este Dumnezeu." Si tata a deschis bratele sa ma îmbratiseze si mi-a zis: "A, dragul meu, pe cuvintele astea ne putem desparti." Rafail Noica, Celalalt Noica (Bucuresti, 1994) p. 111.

(8) Stim despre parintele Steinhardt ca stomacul lui nu functiona normal. Pentru acest motiv pe tot parcursul vietii de dupa detentie a avut restrictii alimentare. Mâncarea lui se compunea din elemente foarte simple în special din paste fainoase. Desi avea aceasta dieta la nivel de regim, mai toti cei care îl asistau la masa ramâneau impresionati de eticheta si rafinamentul cu care-si consuma produsele. Rafinamentul si suavitatea erau caracteristici de baza ale lui Steinardt care l-au urmat toata viata. De asemenea parintele obisnuia sa faca multe dusuri zilnice, fiind deosebit de preocupat de igiena corporala.

(9) Între lumi, p. 21

(10) Jurnalul fericirii (Dacia: Cluj Napoca, 1998) este o îngemanare a tuturor acestor autori. Din aceasta îngemanare, precum si din generalitatea unei experiente spirituale exceptionale s-a nascut una dintre cele mai prolifice opere de introspectie culturalo-mistice din peisajul literaturii noastre post-moderne. Manuscrisul a fost furat de Securitate în 1972 si restituit autorului în urma interventiei Uniunii Scriitorilor Români dupa care a fost din nou confiscat în 1984 si depus la Arhivele Statului. Fara îndoiala, un atribut care ar fi foarte aproape de realitatea în care a fost scris acest jurnal ar fi: complexitate la toate nivelele. Trebuie evidentiat ca Jurnalul – recent tradus în italiana – nu este un "bun literar" accesibil maselor neculturalizate. Se cuvine a face o distinctie transanta de stil în ceea ce priveste destinul post-mortem al Jurnalului: el intra în categoria cartilor de initiere mistica, dar spre deosebire de opere similare, din care foarte probabil, jurnalul îsi trage sursa inspiratore [exemplul Arhipelagul Gulag a lui Soljenitân, pentru care autorul a devenit laureat al premiului Nobel], cartea aceasta nu se rezuma numai la o "ideologie" ascetica, sau un fel de memorialistica critica care urmareste un glorios destin literar post- si ante-mortem, ci la o reala "experienta eclesiala" care vine sa aduca aportul personal al autorului prin relatarea sa de exceptie si exceptionala la o convertire genuina, un sablon pentru cei aflati în situatii similare.

(11) Jurnalul fericirii p. 97. Aceasta experienta a fost confirmata ca venind de la Duhul Sfânt a doua zi de parintele Haralambie care va si muri curând în temnita. Este în interesul nostru sa subliniem ca la o lectura atenta jurnalul îsi dezvaluie o structura arhitectonica interna impresionanta, în ciuda aparentei neorânduieli si intercalari tematice precum si cronologice. Trebuie spus din capul locului ca este foarte greu de facut o selectie pentru citatele folosite pe parcursul cartii, multe fiind extrem de pretentioase si pline de o dialectica interna complexa. Credem ca "în duhul" acestei viziuni sunt scrise si eseurile sale inedite din Drumul catre isihie : editate de Oana Catina (Cluj-Napoca : Dacia, 1999).

(12) Imnele Iubirii Dumnezeiesti (Craiova, 1991).

(13) "Sunt pierdut si pentru ca asta trebuia sa-mi fie soarta – asta, nu alta. Oare nu-s un mânjit, un ratat, un îmbatrânit în concesii si cedari, în rusinate mânii, în zvâcniri de invidie, de mândrie sângerânda, de pofte mereu treze, satisfacute dar niciodata maret si pe deplin, mereu ciuntite, nu-i locul meu firesc pentru murdarii, printre caldicei, haznaua asta odihnitoare a renuntarii si supunerii, a confirmarii adevarului adevarat nu-I ea capatul logic al unei lungi purulente? La ce bun sa ma amagesc pe drumurile departate ale mândriei si demnitatii? Inaccesibile. Calea-I barata definitiv." Jurnal p.13.

(14) În limba latina etimologia cuvântului prostie e diferita de limba româna unde cuvântul vine pe filiera slavona. În latineste cel mai apropiat cuvânt de termenul prostie ar fi "stupid" [din stupidus] care înseamna blocaj, încremenire în a îndeplinii ceva. Termenul din Pateric desi este mai dur în nuanta, are un calificativ mai purificator: tâmpirea pacatelor, care înseamna realizarea si la nivel logic a zadarniciei lor, a lipsei lor de continut etic. Steinhardt preia un termen frantuzit pentru prostie: bondieuserie realizat prin mixiunea lui Bon = bun si Dieu = Dumnezeu care în cele din urma ar duce tot la o relativizare a "bunatatii" gratuite a lui Dumnezeu, un fel de abuz moral, un detriment unui bun gratuit care nu este apreciat la adevarata valoare. Pe aceasta linie de gândire, se aseaza, cecitatea si paraplegia. În acest context este citat Leon Daudet: "Iubesc naivitatea dar nu la barbosi." Naivitatea trebuie înteleasa în acest context la nivel de smecherie. Este foarte de actualitate remarca lui Steinhardt în ceea ce priveste smecheria, trucurile ieftine, simtul ironic si schimbator al vorbirii si actiunii. A fi smecher [englezescul to be cool] devine un pacat al derâderii, o schimonosire nesanatoasa a continutului activitatilor. Tot în aceasta directie, Steinhardt este critic la întelegerea pe care o acorda românii verbului a te descurca, a-ti face drumul tau prin lume, care este vazuta ca o semi-smecherie.

(15) Drogurile, halucinogenele, compusii acidului lisergic [LSD-ul], marijiuana, mescalina, peyotl, olilouqui, teonnanacatl, stupefiantele, hasisul, heroina, opiaceele sunt o încercare chimica de reintegrare în nevinovatia paradiziaca, o "furisare" în fata sentimentului "vinei" primordiale. Orisicum aceasta fuga este ineficienta, sterila si artificiala Jurnal p. 42.

(16) Steinhardt este constient de o anumita închistare, îngrosare în materie, de aceea "întunecare dogmatica a chipului lui Dumnezeu în om" care trebuia abolita la nivel virtual si potential cumva. Aceasta abolire vine prin întrupare. Iata ce zice Adrienne von Speyr referitor la aceasta realitate: "Simturile omului nu mai sunt bune sa-L cunoasca pe Dumnezeu. Daca Dumnezeu S-ar mai preumbla prin preajma lui, ca în rai, el nici n-ar baga de seama: ar lua duhul lui Dumnezeu drept o adiere. Si atât a ajuns sa nu ai stie decât de sine însusi, încât Dumnezeu a trebuit în cele din urma sa trimita în lume pe fiul Sau, spre a I se face cunoscut omului ca Om." Adrienne von Speyr, Misterul mortii (Anastasia: Bucuresti, 1996) p. 13.

(17) Jurnal p. 56. În acest mod se pune în contrast moartea filosofica [Socrate] si moartea divina [Iisus]. Prima este demna, plina de adulatia discipolilor: "Socrate moare ca un senior, Hristos ca un netrebnic, între doi banditi pe un maidan" (p. 57). În timp ce Socrate încearca sa-si zeifice moartea si prin ea continutul vietii, se pare ca Hristos are o tendinta extrema, opusa, El coboara pâna jos la cele mai de jos straturi ale conditiei umane.

(18) Aceasta sta în legatura cu ceea ce zice Paul Claudel: "Am încheiat un pact cu iadul. Acolo unde nu mai e libertate nu mai încape decât Legea, o dreptate stricta, o dreptate totodata penala si matematica." Aceasta atitudine aduce cu sine meschinarie, duh negustoresc, grija pentru paralute si zecimale. Crestinismul este o religie a incertitudinii "depinzi numai si numai de har", spre deosebire de iudaism care este o religie a certitudinii depline: îndeplinesti cele 613 comandamente si nu mai este motiv sa fi îngrijorat. Iar acest har devine "har peste har", plin si îndesat aducând cu sine plenitudinea, pleroma de fiinta si bunatate.

(19) Jurnal, p. 128-129. "Cu mincinosi, cu smecheri, cu oameni cu doua fete si cu doua grairi nu poti alcatui ansambluri sociale viabile si în progres Cu lemne putrede si cu caramizi hârbuite nu poti ridica o casa temeinica. Tot astfel, si cu indivizi corupti si subminati de ipocrizie, necinste, invidie, cu indivizi care îsi gasesc supapa psihica si placerea suprema în a-si denunta semenii si a le pregatii curse, si ambuscade, si belele, si care-si practica în mod dezinvolt duplicitatea [cu asemenea indivizi] nu poti spera altceva decât soarta castelului din carti de joc, când se deschide fereastra si le-mprastie vântul." N. Steinhardt Cartea Împartasirii (Cluj, 1995) p. 152.

(20) Jurnal, p. 91. Steinhardt iubeste imaginile contrastante, paralelismele, nuante diferite, tipologiile aflate în opozitie, coincidentia oppositorum, Hristos vis-à-vis Don Quijote etc. Principiul ascetic pe care Steinhardt îl traieste în temnita vine din experienta milenara a misticii ortodoxe. "A tine mintea în iad" – cuvântul revelat de Hristos la începutul secolului XX sfântului Siluan – se aplica situatiei extreme pe care o întâlnim în cartea de fata. "Ce poate însemna: sa-ti tii mintea ta în iad? Nu înseamna în cele din urma a ne face despre aceasta o imagine simplista asemenea celor pe care le vedem uneori pe tablourile grosolan de realiste datorate imaginatiei naive a omului? Nu acesta este cazul. Lui Siluan ca si unor parinti din cei mai de seama, ca de pilda Antonie, Sisoe, Macarie si Pimen, I-a fost dat sa traiasca înca de aici chinurile iadului. Era vorba de o stare a carei intensitate sfârsise prin a lasa în inima lor o urma atât de adânca, încât o puteau înnoi printr-o miscare launtrica adecvata oricând voiau acest lucru." Arhimandrit Sofronie, pp. 194-195.

(21) N. Steinhardt, Primejdia Marturisirii (Dacia: Cluj Napoca, 1998) p. 41. Un alte atribut al culturii asupra caruia trebuie insistat este relativitatea. Conform teoriei lui Einstein, spatiul ca atare nu exista, ci este creat de materia în expansiune, putem spune ca relativitatea nu exista în sine, ci este creata de cultura însesi. Relativitatea culturii, trebuie vazuta în strânsa legatura cu echilibrul culturii. Fara un echilibru cultural se poate ajunge la absolutizarea sau autonomia deplina a culturii fata de mistica si spiritualitate. "Echilibrul pare a fi expresia ultima a modalitatii fenomenale, pentru ca numai la anumite temperaturi, numai într-o anumita asezare a partilor componente, numai cu anumite dramuiri cantitative, se produc anumite rezultate. Iar numerele acestea de aur sunt foarte exigente si fragile, ocupa pe scara valorilor cifrice locuri foarte reduse spatial, cea mai infirma deviere împiedicând realizarea respectivului fenomen." Cartea Împartasirii p. 29. Aceasta bunatate aduce cu sine acest dorit echilibru, principiu fizic dar care se accepta si în cultura si viata spirituala ortodoxa. Aceiasi situatie se întâlneste pretutindeni: axiomele nu pot fi demonstrate, simultaneitatea nu exista, principiul al II-lea al termodinamicii e ineluctabil, energia se degradeaza, relatiile noastre cu particulele elementare stau sub semnul incompletitudinii.

(22) Primejdia…, p. 86. Aceasta "scandalizare" a noastra pe care Hristos ne-o face în mod permanent în evanghelii este foarte bine exprimata de Paul Claudel în Un poet priveste crucea (Bucuresti, 1994): "Ceea ce pare sa fi socat cel mai mult sinagoga, adica pe reprezentantii religiei constituente, în lucrarea lui Hristos, reprosul care vine pe fiecare pagina a Evangheliei, este ca El face minuni, într-un cuvânt ca Dumnezeu îsi face meseria în ziua de sabat, adica chiar în ziua pe care, printr-o declaratie solemna, Si-a fixat-o El… Daca acum Îsi permite sa intervina personal si sa-Si retuseze opera, înseamna ca nu se tine de cuvânt, e un scandal intolerabil, o calcare de lege! Si sinceritatea acestei plângeri este asa de mare încât, din ziua celei dintâi Parusii, nu conteneste sa umple toata Omenirea. Miracolul este scandalul prin excelenta" (p. 19).

(23) Jurnal, p. 123.

(24) Henri Bergson este cel care a emis teoria filosofica a elanului creator, a elanului vital pe la începutul secolului XX.

(25) Jurnal, p. 163. Aceste expresii stau în legatura cu G. K. Chesterson si personajele lui Dickens din Pickwick Papers si Colindul de craciun. Prin aceasta atitudine literara reflectata si la nivel teologic printr-o expunere coerenta, Steinhardt urmareste sa scoata din joc orice atitudine fanatica religioasa, orice fanatism. Fanatismele sunt cele pe care, dupa cum le vede Pascal, sunt daunatoare religiei si culturii, transformând din adevar un idol mental sau ideologic. Prin acesta, adevarul care are atributul de-a fi liber, devine – în sensul lui Berdiaev – o deformare de constiinta. În acest caz, aceasta deformare se manifesta prin degenerescenta psihicului omenesc, devenind un soi de nebunie care pâna la urma duce la respingerea si neprimirea adevarului însusi si înlocuirea lui cu un surogat. Trebuie sa se tina cont în mod permanent de toleranta raului pe care o arata Domnul [de pilda cazul lui Iuda]. "Toleranta nu e o nepasare fata de bine si de rau, e îndragire a libertatii omului si dragoste de omenire." Fanaticul religios spune un nu definitiv în fata complexitatii lumii divine pe care nu este capabil s-o aprecieze la adevarata valoare.

(26) Daruind vei dobândi (Baia Mare, 1992) pp. 193-198.

(27) "Zafaietul e în toi, fara reticente si fatarnice farafastâcuri: oamenii, cu inima buna, râd, chiuie, salta. Nimic rigid, scortos, afectat în aceasta explozie candida a multamitei." Daruind p. 193-195.

(28) Saint-Beuve, Proust, Duhamel, Somerset Maugham, Stendhal, Gide, Eliot, Jules Verne, Henri Boissonande, Balzac, Baudelaire, G. B. Shaw, Arsene Lupin, Maurice Leblanc, Gaston Leroux, Conan Doyle, G. K. Chesterson, Dorothy Sayers, Van Dine, Andre Steeman, Aghata Christie, spaniolul Cervantes ca sa enumeram numai câtiva.

(29) Daruind…, p. 193-195.

(30) În acest context se iau în seama vorbele lui Lucian Blaga care spune ca în rai a socoti e un pacat.

(31) "Teoria jertfei propusa de filosoful francez Georges Bataille: omul se cunoaste dupa capacitatea de jertfa, dupa cât e în stare sa "risipeasca", sa "iroseasca" din avutul si din bunurile sale în mod ne-utilitar, numai pentru placerea înaltatoare si euforizanta de a darui altuia, ori de a sarbatori cu fast un eveniment, ori a-si acorda sloboda bucurie de a iesi când si când din monotonia si sordidul vietii cotidiene." Daruind p. 196.

(32) Este cunoscuta analiza pe care Steinhardt unui tablou religios deosebit: Ispitirea Sfântului Antonie în care în mod simbolic cele 7 pacate capitale evagriene cu care se lupta monahii sunt reprezentate ca himere pe niste picioare lungi si subtiri care primesc forma unor elefanti ce umbla prin desert. Se pare ca supra-realismul este un curent artistic familiar lui Steinhardt. Cu toata capacitatea sintetica si simbolica a acestui tablou analizat de Steinhardt, trebuie sa scoatem în evidenta umorul lui si combinatia de seriozitate cu dimensiune analitica profunda.

HOME