+
Monahul Nicolae Steinhardt
JURNALUL FERICIRII
Nicolae Steinhardt (- fragmente –)
"Cred, Doamne, ajuta
necredintei mele." (Matei 9, 24)
CUPRINS:
Trei Solutii * Pagina 1 * Pagina 2 * Pagina
3 * Pagina 4 * Pagina 5 * Pagina 6
"Creion
si hartie nici gand sa fi avut la inchisoare. Ar fi asadar nesincer sa incerc a
sustine ca 'jurnalul' acesta a fost tinut cronologic; e scris apres coup,
in temeiul unor amintiri proaspete si vii. De vreme ce nu l-am putut insera in
durata, cred ca-mi este permis a-l prezenta pe sarite, asa cum, de data aceasta
in mod real, mi s-au perindat imaginile, aducerile aminte, cugetele in acel
puhoi de impresii caruia ne place a-i da numele de constiinta. Efectul,
desigur, bate inspre artificial; e un risc pe care trebuie sa-l accept."
TREI SOLUTII
Testament politic
Pentru a iesi dintr-un
univers concentrationar - si nu e neaparat nevoie sa fie un lagar, o temnita
ori o alta forma de incarcerare; teoria se aplica oricarui tip de produs al
totalitarismului - exista solutia (mistica) a credintei. Despre aceasta nu va
fi vorba in cele ce urmeaza, ea fiind consecinta harului prin esenta selectiv.
Solutia intai: a lui Soljenitîn
In Primul cerc,
Alexandru Isaievici o mentioneaza scurt, revenind asupra-i in volumul I al Arhipelagului
Gulag.
Ea consta, pentru oricine
paseste peste pragul Securitatii sau altui organ de ancheta, in a-si spune cu
hotarare: in clipa aceasta chiar mor. Ii este permis a-si vorbi consolandu-se:
pacat de tineretele ori vai de batranetele mele, de nevasta mea, de copiii mei,
de mine, de talentul ori de bunurile ori puterea mea, de iubita mea, de
vinurile pe care n-am sa le mai beau, de cartile pe care n-am sa le mai citesc,
de plimbarile pe care n-am sa le mai fac, de muzica pe care n-am sa o mai
ascult etc. etc. etc. Dar ceva e sigur si ireparabil: de-acum incolo sunt un om
mort.
Daca asa gandeste,
nesovaitor, insul e salvat. Nu I se mai poate face nimic. Nu mai are cu ce fi
amenintat, santajat, amagit, imbrobodit. De vreme ce se considera mort, nimic
nu-l mai sperie, imbrobodi, atrage, atata. Nu mai poate fi amorsat. Nu
mai are - fiindca nu mai spera, fiindca a iesti din lume - dupa ce jindui, ce
pastra sau redobandi, pe ce isi vinde sufletul, linistea, onoarea. Nu mai exista
moneta in care sa-i poata fi achitat pretul tradarii.
Se cere insa, fireste, ca
hotararea sa fie ferma, definitiva. Te declari decedat, primesti a te
invoi cu mortii, desfiintezi orice speranta. Te poti regreta, ca doamna
d'Houdetot, poti regreta, insa aceasta sinucidere morala si prin anticipatie nu
da gres. Riscul unei cedari, al consimtirii la denunt, al unei recunoasteri
fanteziste a pierit cu desavarsire.
Solutia a doua: a lui Alexandru Zinoviev
Este cea gasita de unul
din personajele cartii Inaltimile gaunoase. Personajul e un om
tanar, prezentat sub porecla alegorica Zurbagiul. Solutia sta in totala
neadaptare in sistem. Zurbagiul nu are domiciliu stabil, nu are cate
in regula, nu e in campul muncii; e un vagabond, e un parazit, e un coate goale
si o haimana. Traieste de azi pe maine, din ce i se da, din ce pica, din te
miri ce. E imbracat in zdrente. Munceste pe apucate, uneori, cand si daca i se
iveste prilejul. Isi petrece mai toata vremea in puscarii ori lagare de munca,
doarme pe unde apuca. Hoinareste. Pentru nimic in lume nu intra in
sistem, nici macar in cea mai neinsemnata, mai pacatoasa, mai neangajanta
slujba. Nici macar pazitor la porci nu se baga, neurmand pilda eroului unei
nuvele a lui Arthur Schnitzler: acela, obsedat de frica de raspundere,
sfarseste porcar. NU, Zurbagiul s-a proiectat (in stil existentialist)
odata pentru totdeauna caine de pripas, capra raioasa, calugar budist cersetor,
smintit, nebun pentru (intru) libertate.
Un asemenea om, aflat la
marginea societatii, e si el imun: nici asupra lui nu au de unde exercita
presiuni, nu au ce-i lua, nu au ce-i oferi. Il pot oricand inchide, hartui,
dispretui, batjocori: dar le scapa. Odata pentru totdeauna a consimtit a-si trai
propria viata conform exemplului si modelului unui perpetuu azil de noapte. Din
saracie, neincredere, neseriozitate si-a facut un crez; se aseamana unui animal
salbatec, unei fiare jigarite, unui talhar la drumul mare. E Ferrante Palla al
lui Stendhal. E Zacharias Lichter al lui Matei Calinescu. E un iurodivii laic,
un drumet neplictisit (iar Wotan coborand pe acest pamant ce nume poarta? Der
Wanderer), un jidov ratacitor.
Si-i slobod la gura,
vorbeste de istov, da glas celor mai primejdioase anecdote, nu stie ce-i
respectul, toate le ia de sus, spune ce-i trece prin minte, rosteste adevaruri
pe care ceilalti nu-si pot ingadui se le sopteasca. E copilul din povestea
regelui gol, a lui Andersen. E bufonul regelui Lear. E lupul din fabula - si ea
indrazneata - a lui La Fontaine: habar nu are de zgarda.
E liber, liber, liber.
Solutia a treia: a lui Winston Churchill si Vladimir Bukovsky
Ea se rezuma: in prezenta
tiraniei, asupririi, mizeriei, nenorocirilor, urgiilor, napastelor,
primejdiilor nu numai ca nu te dai batut, ci dimpotriva scoti din ele pofta
nebuna de a trai si de a lupta.
In martie 1939, Churchill
ii spune Marthei Bibescu: "Va fi razboi. Praf si pulbere se va alege din
imperiul britanic. Moartea ne pandeste pe toti. Iar eu simt ca intineresc cu
douazeci de ani".
Cu cat iti merge mai rau,
cu cat greutatile mai imense, cu cat esti mai lovit, mai impresurat ori mai
supus atacurilor, cu cat nu mai intrevezi vreo nadejde probabilistica si
rationala, cu cat cenusiul, intunerecul si vascosul se intensifica, se puhavesc
si se incolacesc mai inextricabil, cu cat pericolul te sfrunteaza mai direct,
cu atat esti mai dornic de lupta si cunosti un simtamant (crescand) de
inexplicabila si covarsitoare euforie.
Esti asaltat din toata partile,
cu forte infinit mai tari ca ale tale: lupti. Te infrang: le sfidezi. Esti
pierdut: ataci. (Asa vorbea Churchill in 1940). Razi, iti ascuti dintii si
cutitul, intineresti. Te furnica fericirea, nespusa fericire de a lovi si tu,
fie chiar infinit mai putin. Nu numai ca nu deznadajduiesti, ca nu te declari
invins si rapus, dar si gusti din plin bucuria rezistentei, a impotrivirii si
incerci o senzatie de navalnica, dementa voiosie.
Solutia aceasta, fireste,
presupune o tarie de caracter exceptionala, o conceptie militara a vietii, o
formidabila indarjire morala a trupului, o vointa de otel innobilat si o
sanatate spirituala adamantina. E probabil ca presupune si un duh
sportiv: sa-ti placa batalia in sine - incaierarea - mai mult decat
succesul.
E si ea salutara si
absoluta, deoarece e bazata pe un paradox: pe masura ce ei te lovesc si-ti fac
mai mult rau si-ti impun suferinte din ce in ce mai nedrepte si te incoltesc in
locuri mai fara iesire, tu te veselesti mai tare, tu te intaresti, tu
intineresti!
Cu solutia Churchill se
identifica si solutia Vladimir Bukovsky. Bukovsky povesteste ca atunci cand a
primit prima convocare la sediul KGB n-a putut inchide un ochi toata noaptea.
Firesc lucru, isi va spune cititorul cartii sale de amintiri, cum nu se poate
mai firesc; nesiguranta, frica, emotia. Dar Bukovsky urmeaza: n-am putut dormi
de nerabdare. Abia asteptam sa se faca ziua, sa fiu in fata lor, sa le
spun tot ce cred eu despre ei si sa intru in ei ca un tanc. Fericire mai mare
nu-mi puteam inchipui.
Iata de ce n-a dormit: nu
de teama, de ingrijorare, de emotie. Ci de nerabdarea de a le striga adevarul
de la obraz si de a intra in ei ca un tanc!
Cuvinte mai extraordinare
nu cred sa se fi pronuntat ori scris vreodata in lume. Si ma intreb - nu
pretind ca e asa cum spun eu, nu, catusi de putin, ma intreb doar, nu pot sa nu
ma intreb - daca nu cumva universul acesta, cu toate roiurile lui de galaxii
cuprinzand fiecare mii ori milioane de galaxii fiecare cu miliarde de sori si
cel putin cateva miliarde de planete in jurul acestor sori, daca nu cumva toate
spatiile, distantele si sferele acestea masurate in ani-lumina, parseci si
catralioane de mii de mile, toata viermuirea aceasta de materie. Astri, comete,
sateliti, pulsari, quasari, gauri negre, pulberi cosmice, meteori, mai stiu eu
ce, toate relele, toti eonii, toate timpurile si toate cuantumurile
spatio-temporale si toate astrofizicile newtoniene ori relativiste au luat
fiinta si exista numai pentru ca sa fi putut fi exprimate aceste cuvinte ale
lui Bukovski.
Concluzie
Tustrele solutii sunt
certe si fara gres.
Altele pentru a iesi
dintr-o situatie-limita, dintr-un univers concentrationar, din mrejele unui
proces kafkian, dintr-un joc de tip domino, labirint sau camera de ancheta, din
teama si panica, din orice cursa de soareci, din orice cosmar fenomenal nu stiu
sa existe. Numai acestea trei. Insa oricare din ele e buna, suficienta si
izbavitoare.
Luati aminte:
Soljenitsyn, Zinoviev, Churchill, Bukovsky. Moartea consimtita, asumata,
anticipata, provocata; nepasarea si obraznicia; vitejia insotita de o veselie
turbata. Liberi sunteti sa alegeti. Dar se cuvine sa va dati seama ca -
lumeste, omeneste vorbind - alta cale de a infrunta cercul de fier - care-i in
buna parte si de creta (vezi Starea de asediu a lui Camus: temeiul
dictaturii e o fantasma: frica) - e foarte indoielnic sa gasiti.
Veti protesta poate,
poate, considerand ca solutiile subinteleg o forma de viata echivalenta cu
moartea, ori mai rea ca moartea ori implicand riscul mortii fizice in orice
clipa. Asta asa este. Va mirati? Pentru ca nu l-ati citi pe Igor Safarievici,
pentru ca inca nu ati aflat ca totalitarismul nu e atat inchegarea unei teorii
economice, biologice ori sociale cat mai ales manifestarea unei atractii pentru
moarte. Iar secretul celor ce nu se pot incadra in haul totalitar e simplu: ei
iubesc viata, nu moartea.
Moartea, insa, cine,
Singur, a invins-o? Cel ce cu moartea o a calcat.
Nicolae Niculescu*
* E inutil, credem, a explica ratiunea
adoptarii acestui pseudonim. Reamintim ca textul fusese destinat unei
circulatii mai mult sau mai putin restranse. E, de asemenea, inutil a insista
asupra legaturii intrinseci dintre cele doua testamente ale lui N. Steinhardt.
Cuvantul era pentru el doar o expresie a faptei.
Lucrurile acestea, ale credintei,
incep asadar de mult. Rudolf Otto imparte: mysterium fascinans, mysterium
tremendum.
Sa le iau pe rand. Fascinatia pentru
mine a inceput aproape din totdeauna, adica din copilarie, in comuna purtand
nume de sfant ori de talhar: Pantelimon. Pe atunci cu totul in afara orasului.
Odata cu lasarea serii nici un bucurestean nu cuteza sa mai intre in mahala.
Isi aveau flacaii gelosi si mandri cartierul lor, domeniu rezervat. Erau si
numerosi betivi, de buna seama, cum sa nu fie, zavozi care latrau in tacerea
noptii ori se repezeau la trecatori, drumuri desfundate, praf, noroi. Dar
totul, si numai pentru copilul ce eram, se proiecta pe un fel de pace
patriarhala, pe credinta fiecaruia ca lumea in strafundurile ei cele mai
tainice nu-i totusi ostila si rea; ca, la o adicatelea, oamenii nu te vor lasa,
ca o bucata de paine si un pahar cu vin tot vei gasi pe undeva; ca - pana-n
clipa mortii, se-ntelege - nu vei fi dat afara de la locul si culcusul tau; ca
lucruri cu totul de mirare si de-a dreptul infioratoare nu se vor intampla. (Un
fel de acoperamant - al Maicii Domnului mai ales care chezasuieste oamenilor de
treaba - si daca-i vorba asa toti suntem de treaba - caracterul indepartat si
improbabil al tragediilor.)
La biserica Capra,
asezata mai spre oras, se duceau Duminica si de sarbatori aproape toti; macar
primprejur. Ca proprietari de fabrica si la poftirea preotului Marculescu,
mergeau si parintii mei. Biserica, lipsita de orice frumusete dar incapatoare,
avea clopote cu batai prelungi, cu dangat grav, in contrast cu modicitatea
locului, batand des, insidios si nobil. Ele, pe care le auzeam limpede cu toate
ca se aflau departe de fabrica, ele au constituit fundalul sonor si emotiv al
anilor mei dintai. Ele m-au aparat, macar un timp, si tot ele alungau duhurile
rele, grindina si farmecele viclene; imi indulceau, cu sunet, crescandele
trasaturi odioase ori derutante ale realitatii: realitatii inconjuratoare,
realitati launtrice (unde imaginea latenta iesita din nedeslusit, trecand de la
negativ la pozitiv, incepea sa-mi ranjeasca sfidator). Binecuvantat fie Sf.
Paulin de Nola, initiatorul folosirii clopotelor la biserici. Blagoslovit fie
si parintele Gala Galaction ca a gasit - asa taler cu doua sau trei fete cum a
fost - pentru unele din cartile sale titluri cu minunat ecou: Clopotele
manastirii Neamtu, Langa apa Vodislavei, Piatra din capul unghiului, Bisericuta
din razoare. (De la Pantelimon pana la Fundeni se intindeau gradini,
cranguri, lacuri, verdeata buna de odihna si balarii cuminti, vii micute - si
mai mult dadeai de turme decat de holde, amanunt mioritic ratacit dincolo de
garduri si maidane. Intareau si ele parerea lui Eminescu: blandetea poporului
roman isi are obarsia in bunastarea lui pastorala, mereu superioara celei a
neamurilor agricole.)
Mai erau - tin bine minte
- si clopotele de pasti, acelea diferite: nu indemnau spre duiosie, ca la
Craciun, ci rascoleau, staruind tagaduindu-ti pacea.
(De Craciun toate erau
bune: si bradul si cozonacii si colindele si micutul prunc Iisus. De Pasti
toate erau ciudate si apasatoare: si postul si prohodul si crucea rea si
infricosatorul batut in cuie Hristos.)
Are orice om cate o ulita
a copilariei. (Ciutura ce cumpaneste in anii inceputului pacatul stramosesc.) A
mea acolo a fost, in Pantelimonul cel atat de oarecare, intre Capra si Fundeni
- si-n curtea fara capat a unei fabrici de cherestea, poate industria cea mai
curata, adanc patrunsa de mirosul lemnului taiat si al rumegusului. (Dupa ce
ploua, din scanduri si butuci imbibati se raspandeste un parfum intepator.)
Fascinatia unei mahalale
romanesti din vremuri bune. Fascinatie pentru suflet a locului unde a nimerit?
Pentru mine, captare puternica - desi cu mijloace atat de modeste. Ce poate fi
mai neinsemnat, mai pieritor, decat salcamul curtilor sarmane si carciumile
targovetilor mintosi?
De la inceput, din
vesnicia copilariei mele. Tremendum a venit mai tarziu, mult mai tarziu, pe cai
negingase.
- 1935, Manole [Emanuel
Neuman]* despre morala si libertate.
Fundamentul drepturilor
naturale e in educatia pe care o primesc oamenii, in mentalitatea lor: tine de
ceea ce cred, de faptul ca au sau nu o credinta in vreo regula, de parerea pe
care si-o fac - in sensul cel mai simplu - despre cinste si corectitudine. Nu e
nevoie sa stie multe lucruri, e neaparata nevoie sa fie convinsi de valoarea
unui singur cuvant, un adjectiv: cumsecade.
Teoreticienii democratiei
privesc prea sus: cred ca distrugand religia, morala, onoarea, proprietatea,
respectul si distinctia vor obtine totul.
Cand eu le spun acestor
atat de progresiste personaje ca vor pierde totul, sunt luat in batjocura. Ce
legatura, spun personajele, poate sa fie intre viata de familie si libertatea
politica, intre morala si puterile Statului, intre educatie si drepturi? Sa
stii ca gresesc rau de tot, dumnealor. Dreptul e o disciplina autonoma, dar nu
poate functiona decat intr-o societate morala. Prevost-Paradol si Victor de
Broglie credeau ca dand massei sufragiul universal o satisfaci, o impiedici de
a mai cere altceva pentru ca - ziceau ei - ce altceva ar mai putea cere? Nu
puteau banui ca in curand massa va cere mai mult, va intrebuinta drepturile ei
politice in scop nepolitic, va cere unele reforme sociale, apoi Reforma
sociala, apoi revolutii morale si in sfarsit catastrofe mintale, totul.
Ma, poate ca e
intristator, dar asa e: ne asteptam sa nimerim undeva departe, suntem readusi
pe cale circulara la institutiile si ideile cele mai de toate zilele. La
familie, la educatie, la cinste, la moralitate am ajuns! Da, ma, aici e miezul.
Daca spui ca votul universal va rezolva totul, minti; pentru ca votul universal
poate induce sau aproba tirania. Daca astepti ajutorul de la cultura stiintifica
esti naiv, stiinta nu se sinchiseste de drepturile individuale. Alta e baza
drepturilor omenesti fundamentale si naturale: e imaginea induiosatoare si
inaltatoare, sfanta si grava a omului cumsecade. Credinta in coexistenta
libertatii cu surparea principiilor e o gluma sau o inconstienta. S-o creada ai
din Sarindar. Libertatea e un bun de pret si e rara: popoarele care din cand in
cand, in cursul istoriei, se bucura de libertate au noroc. Stii parca ce spune
La Rochefoucauld: trebuie virtuti mai mari si tarie mai multa pentru a sti sa
duci o viata fericita decat pentru a indura nenorocirea.
1936
Sionistii ne invita la masa pe Manole
si pe mine. Cinam la un restaurant evreiesc din Vacaresti, unde la intrarea
sefilor sionisti lumea se ridica in picioare. Proprietarul localului si
chelnerii se reped sa ne intampine de parca ar veni seful statului. (Si-n
conceptia sionista asa si e: deputatii, gazetarii si organizatorii acestia sunt
reprezentantii viitorului stat national.)
Am oarecum impresia - dar
o contrazice veselul décor - ca sunt in Irlanda pe vremea luptelor Sinn
Fein-ului ori printre Chouani: ierarhia subterana e alta decat pe strazile
orasului! Orchestra canta imnul Sperantei si o violonista intre doua varste
ofteaza apasat si ne face ochi dulci.
Ni se servesc cele mai
autentice (si mai savuroase) fripturi romanesti, pe care teoreticienii
renasterii ebraice le mananca de istov (dimpreuna cu muraturi grozave). - Pe
ziduri sunt afise care interzic discutiile politice, dar de ele nu se
sinchiseste nimeni. Toata mania sionistilor e indreptata impotriva asociatiei
U.E.R. a doctorului W. Filderman. Manole sis castiga entuziaste simpatii
unanime spunand despre careva: "un uerist, un prost". (Iar despre
seful advers: cu mania asta ardeleneasca a titlului de doctor are sa se
pomeneasca intr-o noapte chemat la telefon pentru o nastere!)
Cina, dupa cuviinta, se
prelungeste: atmosfera devine din ce in ce mai cordiala. Fripturile sunt
insotite de un vin vrednic si el de oaspeti. Violonista canta solo. Manole o da
cu melodii autohtone si sionistii - uitandu-si doctrina - i se unesc pentru
cateva clipe in celebrarea frunzei verzi si a mândrii de sub deal. Incat nu se
mai stie bine - convorbire politca a fost de mult parasita - daca petrecerea are
loc sub semnul Sperantei ori a Lelitei.
Abia tarziu, la plecare,
pe strada rece si goala, se despart iar drumurile si - era sa zic, dar ar fi
gresit - apele.
Rationamentul lui Manole
era simplu: de vreme ce ne-am nascut ovrei (el pentru nimic in lume n-ar fi pus
un "e" la inceput), ovrei suntem. Sa fim, asadar, ceea ce suntem.
Ma rog, nu-i destul; ca
sa fii ovrei trebuie sa faci ca toata lumea (orice singularizare e suspecta):
sa apartii traditiei tale, adica religiei iudaice.
Pun-te in cautare de un
rabin. Primii pasi s-au dovedit destul de grei. La o adresa ce mi s-a dat am
nimerit la un haham. Manole s-a distrat grozav: anecdota de Theodor Sperantia,
ce mai la deal la vale. Dar am descoperit un coleg, fiu de rabin, conservator
si el, antiprogresist foarte, insa de nuanta evreu mistic ortodox. A consimtit
sa ne asculte, dezaproband argumentele, nu concluzia; oarecare surpriza nu
ostilitate.
Apoi a consimtit sa ne
prezinte tatalui sau, care ne-a ascultat si el, blajin, ne-a cercetat cu priviri
adanci, intelegandu-ne numai in parte. Am citit atunci si Copilul profet de
Edmond Fleg. Dupa aceea lucrurile s-au incurcat.
Reiesea ca pentru a fi
ovrei, macar in sens de integrare intr-un sistem de traditie sociala, era
nevoie sa mergi la sinagoga vineri seara si sambata dimineata, toata; ca
trenuie sa-ti cumperi filacterii si, desigur, salul alb cu numele, ebraic,
talit - invatand ritualul folosirii acestora si, mai inainte de orice, ca
trebuie sa inveti ebraica. Ebraica, adica ivritul, alta noutate. Solutia
citirii textului rugaciunilor cu litere latine n-am putut-o aplica. Existau,
pare-se, unele carti de acestea, dar n-am dat de ele. Am nimerit intr-o
dupa-amiaza catifelata de toamna undeva pe chei, intr-o curte cu oratanii
multe, la un batran despre care auzisem ca are ce cautam. A iesit din casa
buimac - purta un halat imens - dar nici n-a priceput bine ce vrem.
Lui Manole regulile
acestea nu i se pareau excesive, erau conforme cu disciplina si efortul pe care
orice societate este indrituita sa le ceara componentilor ei. Ma rog, si
triburile salbatice au testurile lor initiatice. Ne-am apucat asadar de treaba,
de cumparaturi, de frecventarea regulata a sinagogii (unde oficia tatal
colegului nostru), iar mie mi-a revenit si partea, mai grea, a invatarii
ebraicei, unde am facut de asemeni cateva descoperiri pe drum: ca nu este de
ajuns sa cunosti ebraica si alfabetul ei, mai e necesara si aramaica, aceasta
avand si ea pentru comentarii un alfabet diferit, al invatatului Rashi care si
el era, la randul lui, comentat cu alte litere… Pe scurt, repetam - viata doar
imita arta - experienta micului erou al lui Fleg si constatam ca dadusem de
belea…
Cu ebraica n-a mers prea
rau, aramaica mi s-a parut mai armonioasa (genitivul ei o fereste de excesiva
guturalitate a celeilalte), cu frecventarea sinagogii m-am impacat insa mai
putin. Credeam ca sinagoga e o biserica. Nu, e un locas de recitare a unor
texte, de exegeza si indeplinire a unor rituri. Religia evreiasca e o religie
"in suspensie" si lipsita de cult, iar sinagogile nu-s decat
"case memoriale". In esenta, Templul fiind daramat si jertfele de
animale cu neputinta, totul se reduce la citirea sau rostirea regulior si
prescriptiilor. E o memorizare, si un tip de structura absoluta, unde virtualitatile
nu se configureaza.
Rabinul nostru vorbea
fluent, dar intr-o romaneasca fantezista ce adeseori intarea impresia de
anecdota scoasa din culegerile lui Sperantia. Si amanuntele si nasamblul mi se
prezentau ca ceva rece, prafuit, indepartat si indaratnic. Mi se facea dor de
biserica din Pantelimon, de biserica Silvestru si de clopotnita ei cu bolta (pe
sub care se trece in strada Oltarului), de bisericuta de la Clucereasa. Capacul
l-a pus rabinul, pe cale lingvistica, exprimandu-se intr-o Sambata: si a facut
o gaura unde es sint heraus gekimăn flacărăs.
Experienta maurrasista a
preluarii traditiei religioase pentru integrarea in comunitatea sociala a durat
cat a durat si nu m-a invrednicit decat de o foarte relativa cunoastere a
elementelor ebraice (apucasem totusi sa citesc Vechiul Testament in original,
cu dictionarul si textul romanesc alaturi) si convingerea ca a starui e inutil.
La care se adaoga o respectuoasa senzatie de ramas bun definitiv in raport cu
sinagoga.
Am incercat, de buna
credinta, cu buna credinta. Pentru Manole a fost mai ales o experienta, sa-i
spun, psiho-sociala, pentru mine o truda mai din inima, mai febrila. Am
incercat.
- "Dati deci
Cezarului cele ce sunt ale Cezarului si lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu"
(Mat. 22, 21; Marcu 12, 17; Luca 20, 25).
Fraza e clara si
regimurile totalitare, adaugandu-i si Rom. 13, cer credinciosilor sa le dea
ascultare si respect. Iar multi crestini, care-si confunda religia cu prostia,
sar si ei sa le aprobe: "e text!".
Numai ca nu citesc atent.
Dam Cezarului - se talmaceste: Statului - ce este al sau, daca e in adevar stat
si se poarta in consecinta. Cand statul (Cezar) se indeletniceste cu ale lui,
cu intretinerea drumurilor, mentinerea ordinei, canalizari, transporturi,
apararea tarii, administratie si impartirea dreptatii, i se cuvine respectul si
tot ce este al sau: impozitul, serviciul militar, civismul. Atunci insa cand
Statul nu mai e Cezar ci Mamona, cand regele se preface in medicine-man si
puterea civila in ideologie, cand cere adeziunea sufleteasca, recunoasterea
suprematiei sale spirituale, aservirea constiintei si procedeaza la
"spalarea creierului", cand fericirea statala devine model unic si
obligatoriu, nu se mai aplica regula stabilita de Mantuitor, deoarece nu mai
este indeplinita una din conditiile obligativitatii contractului: identitatea
partilor (lui Cezar i s-a substituit Mamona). Mantuitorul nu numai ca n-a spus
sa dam lui Dumnezeu ce este a lui Dumnezeu si lui Mamona ce este a lui Mamona,
ci dimpotriva (Mat. 6, 24; Luca 16, 13) a stabilit ca nu poti sluji si lui
Mamona si lui Dumnezeu. Cand pe scaunul de domnie lumeasca sta un Cezar,
indemanarea nu este interzisa si Biserica, de-a lungul veacurilor, si-a avut
politica ei. Dar cand politica incape pe mainile Celuilalt, se aplica regula
vaselor engleze care faceau piraterie sub pavilion strain: deindata ce
bastimentul inamic deschidea focul, era inaltat steagul national. Cezarului,
cele cuvenite. Cu Mamona nici o legatura, oricat de mica - nici asupra
punctelor comune. Lui Mamona numai blestemele din moliftele Sfantului Vasile
cel Mare.
(Diavolul: sa incheiem un
pact. - Nu. - Atunci hai sa semnam un document prin care recunoastem si tu si
eu ca doi plus doi fac patru. - Nu. - De ce? Nu admiti ca doi si cu doi fac
patru? De ce n-ai subscrie un adevar incontestabil? - Nu-mi pun semnatura
alaturi de a ta nici pentru a recunoaste ca exista Dumnezeu.)
- Cateva cugetari
lamuritoare despre libertate: Alfred Jarry: Exista oameni pentru care a fi liberi
e o plictiseala, e o belea.
Thomas Mann: Libertatea e
o notiune pedanta si burgheza.
Ambele pun sub semnul
intrebarii sansele de supravietuire a libertatii in lumea pe care Ortega y
Gasset a numit-o, mai pertinent ca oricine, a masselor.
Alexandru Herzen:
masselor nu le pasa de libertatea individuala, de libertatea cuvantului; ele
indragesc autoritatea… prin egalitate inteleg egalitatea opresiunii… doar
indivizii civilizati doresc libertatea.
Sa fim deci mai putin
convinsi, noi, intelectualii si detinutii politici, ca toata lumea se omoara
dupa libertate.
Denis de Rougemont:
Libertatea nu e un drept, e asumarea unui risc.
Sa fim deci mai putin
siguri ca oamenii sunt dispusi sa riste. Drepturi, da, cate vrei, dar riscurile
le considera a fi piedici, intrigi, insulte.
Ioan 20, 29: "Iisus
i-a zis: Pentru ca M-ai vazut, ai crezut? Fericiti cei ce n-au vazut si au
crezut."
Sa intelegem ca
libertatea e mai presus de orice, un act (riscat si nerational) de credinta,
deci un pariu.
II Cor. 3, 17: "Domnul
este Duh, si unde este Duhul Domnului acolo este libertate."
Daca nu suntem liberi nu
suntem vrednici a ne chema - cum ii place lui Hristos sa ne socoteasca -
prietenii Sai.
Apocalipsa 3, 20: "Iata,
stau la usa si bat."
Sa ni se topeasca inimile
la gandul pozelor populare unde Domnul cu traista si toiag asteapta sa-i
deschidem, daca vrem, de buna vrerea noastra libera.
Nicolae Balcescu in
Istoria Romanilor sub Mihai Voda Viteazul: Cine lupta pentru libertate se lupta
pentru Dumnezeu.
Fraza putin citata de
actualii admiratori ai lui Balcescu.
Ianuarie 1954
Din nou la Schitul
Maicilor. Plecat tarziu. Drumul acasa pe jos, prin nameti. Nici un tramvai,
nici un autobuz. Orasul ca pustiu. Impresie dezolanta de parasire, de regres:
cata deosebire fata de Bucurestii dinainte.
Simt ca parintele Mihai
[Marcel Avramescu] nu intelege: vin la ei, merg pe la slujbe, citesc autori
crestini; de ce nu face pasul hotarator?
De ce? Ma intreb.
Din lene, fara-ndoiala.
Si de frica: mi-e frica, doresc oare cu adevarat botezul sau e numai o pornire
(sentimentala, cerebrala…)? Nu caut o compensare, o supapa, o portita, o
bucurie noua in searbada tristete care ma inconjoara? (Un loc racoros pe
nadusita perna de dormit, cum ar zice Cocteau.) Din nesiguranta, asadar. Si
dintr-un fel de rusine, cum demonul ii marturiseste lui Ivan Karamazov: la
inviere ar fi voit sa strige si el de bucurie, sa umple universul cu un urias
hosana, dar s-a jenat, nu-i sta bine. Si din motive mici, mici de tot, dar nu
chiar mci: ce-or sa zica rudele, prietenii? Mama, sunt convins, ar fi fost de
acord daca i-as fi cerut consimtamantul, dar era prea cuminte si timida ca sa
fi luat, cand mai traia, initiativa. Si Manole! Ce-ar zice Manole, care mi-a
povestit nu o data anecdota cu negustorul ovrei a carui pravalie pe colt purta
emblema "La Jean", pe cand la celalalt colt al strazii fiinta
magazinul "La Iancu". S-a botezat omul, romanizandu-si numele, tot in
acel de Iancu. Si ce-a urmat? Lumea, spre a-l deosebi, nu i-a mai spus decat
"Conul Iancu jidanu". Si-apoi rabinul G., alaturi de care am incercat
zadarnic sa-mi aflu un loc in sinagoga, rabinul G. ai carui doi baieti au fost
ucisi sub ochii si-n bratele lui in padurea de la Jilava in timpul rebeliunii?
Si dupa cum oamenii pe
masura ce imbatranesc, decad si duc o viata mai lipsita de sens si bucurii, dar
tin mult la ea si se agata cu incapatanare de vid, in timp ce tinerii plini de
avant sunt oricand gata sa se jerfeasca, sa se inroleze ca voluntari ori sa se
sinucida, asa si eu traiesc prea meschin, prea murdar, prea stupid pentru ca sa
gasesc in mine puterea savarsirii unui act de curaj, de incredere, de speranta
si de sfruntare. Spatiul locativ, cadrele, slujbele din care abia primit sunt
dat afara, autobuzele, cozile, boala, orele petrecute in salile de asteptare
ale spitalelor m-au impotmolit intr-un mal de oboseala tampa. (De ce tii un
regim atat de sever? De ce nu faci cerere de plecare? De ce nu incerci sa te
inscrii in partid si tu? De ce n-ai plecat la vreme? De ce nu te-ai dat cu ei?
De ce nu te adresezi procuraturii?…)
Sosesc acasa tarziu de
tot, frant, iritat. Acasa: bucuriile colocatiunii. In odaia de alaturi, zaiafet
mare, cu ghitare, banjouri si cantece de inima albastra pana-n zori.
Ianuarie 1955
Orele 14. Telefon al
parintelui Mihai. Sunt convocat la orele 16. Voi vedea de ce. S-a petrecut ceva
rau? Vreo boala? - Sunt eu om sa ma adresez (traducerea franceza: suis-je
homme a …) unui avocat in caz de boala? Il aud surazand la celalalt capat
al firului.
In odaita-hol din casa
parohiala a Schitului gasesc lume multa de tot, numai crema si elita. Ma
lamuresc de indata asupra temei reuniunii. Parintele Cleopa, spiritualul
manastirii Slatina, calugar de origine taraneasca si cu reputatii de sfant,
sade pe scaunul oaspetelui, iar acesta pe un taburet la picioarele lui, cuminte
si cucernic, foarte prevenitor si nitel prea supus. De ce oare gestul acesta de
fireasca smerenie pare calcat pe vorbele din Fapte 22, 3? Daca cel ce sta la
picioarele maestrului e Pavel, cel de pe scaun nu mai e decat Gamaliel.
Parintele Cleopa, destul
de tanar, simplu, vorbitor inlesnit, cu privire blanda, parul, barba si
mustatile foarte negre, si purtare serioasa. I se pun tot felul de intrebari si
raspunde la toate nu numai cu multa rabdare si dreapta socotinta, dar si cu
vadita atentie, reflectand indelung. Codin Mironescu [Alexandru Mironescu],
Todirascu [Stefan Todirascu], Pillat [Dinu Pillat], Alice Voinescu, Mihai
Musceleanu, doctorul Voiculescu [Vasile Voiculescu], Alexandru Dutu, multi tineri
cu ochii aprigi si calzi ascultarapiti si se cunoaste ca au parte de fericire.
Unii dintre ei, ca Pavel Sim. [Paul Simionescu], Virg. Cd. [Virgil Cândea] si
altii studiaza teologia in orele libere si dau examenele clandestin. Da, astia
n-ar pleca intristati de la Domnul.
Se sta pana tarziu de
tot, de parca somnul, odihna, oboseala, treburile, orariile n-ar exista. Si
nici nu se afla un samovar, ca la Rusi.
Eu insa plec ingandurat;
de ce ascult din afara toate lucrurile acestea imbietoare, de ce mi-e teama sa
fac pasul hotarator?
* Numele trecute intre paranteze patrate nu apar in textul original. Ele au
fost ulterior identificate cu ajutorul persoanelor din anturajul lui
Steinhardt.
5 Martie 1960
Duba ne-a adus, mergand incet si
hurducaind, de la Malmaison la Jilava, inainte de pranz. Coboram: Fortul 13.
Primirea ne-o face locotenentul Stefan, carura de primat, facies de antropoid,
gesturi si cautatura de sergent de colonie pentitenciara intr-un film negru. Ii
face multa placere, isi joaca rolul cu incetinitorul, cum si-ar fila indelung
cartile un cartofor.
Petrecem restul zilei intr-o celula de
carantina, mica, neinchipuit de murdara, tinetele nedesertate. Seara suntem
transferati la serparie, vasta pestera, sinistra, imputita, care desi luminata
electric pastreaza o seama de unghere intunecoase.
Totul – ca de atatea ori in atatea
locuri penitenciare, dar acum e primul contact – se arata in asa masura de
lugubru si apasator incat nu pare a fi real. Incantatoare e prezenta doctorului
Voiculescu [Vasile Voiculescu] foarte
imbatranit, numai oase, bland, manierat, pasnic, nobil, vioi la minte, dar
frant de oboseala.
Ciudata senzatie de imensa fericire.
Motive:
Pentru ca am scapat in sfarsit de
ancheta. Inchisoarea, dupa Securitate, e un liman, o oaza, un rai. Apoi, cea
dintai intalnire cu legionarii (la carantina nu e numai lotul nostru); de la
care ma reped sa invat alfabetul Morse si versuri de Crainic si Gyr – grabitul meu entuziasm ii amuza. Desigur,
si prezenta foarte linistitoare a lui Voiculescu. Dar si amintirea – exaltanta
– a celor petrecute in duba.
Unde am fost pus intr-o despartitura,
o adancitura, o carcera, cu Sandu L. [Sandu Lazarescu], fost legionar. Abia
inghesuiti, mi-a si vorbit. Imi spune ca-i pare sincer rau ca a fost legionar,
imi cere iertare; mi-o fi foarte nesuferit sa stau cu el, si atat de stransi
unul intr-altul. Nu mi-e groaza? Nici n-a apucat sa termine ca plafonul dubei
s-a si deschis; s-a deschis si albastrul cerului. Ii raspund ca nu vad de ce
imi pomeneste de iertare, ca daca-i vorba asa ii cer si eu iertare pentru ca
sunt evreu si ca trebuie sa stea lipit de mine, ca in ce priveste vinovatia,
vinovati suntem cu totii, deopotriva, laolalta. Ii propun, acum ca ne-am cerut
reciproc iertare, sa ne impacam, sa ne imbratisam, sa ne spunem pe nume. La lumina
becului din carcera pe roate ne sarutam si – considerand ridicolul drept vorba
desarta si simtamant inexistent – cunoastem dintr-odata si din belsug – sub
cerul albastru – starea aceea de nespusa fericire fata de care orice bautura,
orice erotism, orice specatcol, orice mancare, orice lectura, orice calatorie,
orice examen luat, orice portofoliu ministerial sunt nimica toata, praf si
cenusa, amagire, gol, pustietate, arama sunatoare si chimval zanganitor, stare
ce urmeaza implinirii unei actiuni conforme cu prescriptiile divine. Valuri de
bucurie se revarsa asupra noastra, curg, ne inunda, ne covarsesc. Il intreb pe
Sandu – iar de-l copiez pe Sfantul Serafim de Sarov in scena din padure cu
Motovilov, o fac neintentionat – daca nu vede si dansul pe buzele mele zambetul
pe care-l deslusesc pe ale lui: al isihiei provenite din energiile necreate.
Deoarece in stramtul cotlon a mai incaput alaturi de noi si Grigore Pallama,
basca Sf. Serafim cu Nicolae Motovilov dupa el.
Purtarea gardienilor la serparie e atat
de rea, atmosfera atat de dramatica, amintirea scenei cu Sandu L. atat de
scurta, perspectivele de indelungata suferinta atat de limpezi, incat nu pot sa
nu circul de la un capat la celalalt al pesterii intr-o stare de nemaipomenita,
exaltata agitatie. Incep sa presimt ca Hristos e prezent in puscarie. Nu-mi
vine sa cred ca totul poate fi atat de complet, ca am parte de atata
binecuvantat noroc.
Doctorul Voiculescu si episcopul Leu
(tare daramat, umbla in carje, e intolit in straie mitoase de baciu la o stana
de munte inalt) sunt interogati pe indelete de gardienii care, probabil, se
plictisesc. Amandoi sunt batjocoriti si besteliti, insultati, injurati si
porcaiti. Ceilalti scapa mai usor.
- Va sa zica e posibil crestinismul,
va sa zica e cu putinta sa te porti crestineste, sa faci gesturi crestine.
Crestinismul poate si el fi aritmetizat. Imi vine a crede ca nu in zadar au
batut pentru mine clopotele bisericii Capra.
7 Martie 1960
Mi-a facut vant inauntru. Acum stau
increment langa usa. Ma uit. Sunt intr-o bomba de proportii uriase, ma izbeste
o duhoare de necrezut. Bomba e puternic luminata. Un fel de Azil de noapte
geometric amplificat. Sunt cuprins de un dublu si contradictoriu simtamant de
pustieitate si aglomeratie. De ambele parti patru randuri de paturi de fier
care se ridica pana aproape de inaltul tavan boltit. Fereastra, in fata mea, e
batuta in scanduri, dincoace de care sunt gratiile. In spatiul dintre sumedenia
de paturi, o masa ingusta, doua banci inguste si ele, subrede. In coltul din dreapta,
in fund, un ciubar, o balie, o putina acoperita. Atat. Jos, de-a lungul
paturilor, siruri – ce-mi par nesfarsite – de bocanci.
Cateva sforaituri vanjoase nu rup
tacerea inca, asemenea norilor izolati care nu covarsesc unitatea cerului
violent albastru. Cate o horcaitura. Zgomotul metalic al zavoarelor si cheilor
nu a desteptat pe nimeni; si asta ma uimeste.
Incep sa tremur de frig, pironit in
sumara mea imbracaminte cu bocceaua in mana dreapta, orb de pe urma agresivei
lumini. Rasuflarile sunt felurite si disonante. Stau asa multa vreme si astept,
dar nu desprind vreo miscare. Din ochi caut un loc unde as putea sa ma aciuez,
sa ma culc. Nu vad nici unul. Si nu ma vede nimeni.
Dupa ce am scrutat indelung zidurile
cu sarcofage exterioare, imi indrept privirea in jos si dau de un amestec de
huma, ciment, pietris si noroi. Incaperea mi se pare nespus de ostila, de rea,
ma simt caraghios si ratacit. Ma simt si invins de oboseala, dar mai ales
infricosat. Ca la un examen pentru care nu cunosti materia. Cu totul alta
oroare ca la Securitate.
(Premonitiunile nu sunt intotdeauna
valabile. N-am stiut in pragul bombei aceleia puturoase, intens luminata si
prinsa in bifurcat vartej de sforaiala si tacere, ca intr-insa voi gasi acces
la fericire.)
Deocamdata imi plimb iar ochii in sus
si in jos, in dreapta, in stanga, pretutindeni, staruitor, speriat.
Lumina si gol.
(Totul poate fi terfelit; aici si
lumina e rece si rea. Cum ai cazut tu din cer, stea stralucitoare, fecior al
diminetii. Winston Smith in 1984: in locul unde nu e intuneric, in the place
where there is no darkness – si ce se dovedeste a fi acel loc: camerele de
ancheta si de inchisoare! Totusi n-am fost mintit: e mereu lumina, dar ce fel
de lumina? Dintr-aceea probabil pe care o scapara caderea ingerului Lucifer,
cand l-a vazut Domnul cum se prabuseste, fulger, in adancimi.)
Deodata, sus de tot la cucurigu, in
stanga, pe randul cel mai inalt, o mana a ridicat un deget si-mi face semn sa
urc.
Sa urc – dar cum? Mainii care desigur
e inzestrata cu simtul vederii si pricepe ca ma rotesc in cautarea unui mijloc
de ascensiune – i se alatura o a doua, soru-sa de buna seama. Ele schiteaza o
catarare. Cu bocceaua, ca vai de lume, cu gesturi fricoase, clantanind, ma aflu
indeajuns de maimuta ca sa ma pot agata pana sus tinandu-ma de paturile de
fier. O aratare infofolita, mica de stat si ingrozitor de slaba, de o paloare
ce s-ar putea sa tina de alta prisma cromatica decat a universului nostru, se
da mai aproape de alta mumie si ma indeamna tot pe muteste sa ma intind alaturi
de ea; ma acopera cu o jumatate de patura zdrentuita. Si-mi sopteste: culca-te
o tara ca nu mai e mult.
- Poate ca cele mai teribile cuvinte
rostite de Mantuitorul sunt la Luca 22, 67: "Daca va voi spune nu veti
crede".
Aceasta-i conditia umana. Nu-L credem.
Nu ne credem unii pe altii. Nu vrem, nu putem, nu stim, nu cutezam, nu ne
straduim sa-i credem pe ceilalti. Experientele sunt intransmisibile. Ajungem sa
pricepem unele lucruri – la ce bun? Nu suntem crezuti. Putem vorbi, dar nu putem
stabili comunicatia, obtine legatura. Ce ne ramane a face decat, urmandu-I
pilda, sa tacem (neincruntati)?
- Nu trec, imi pare, nici zece minute
si se porneste un zgomot mai mult decat asurzitor; al astrilor acelora
sfaramati care in Le Napus de Leon Daudet provoaca disparitia instantanee a
oamenilor? Un vacarm prelung, o larma dementa; explozie pe care n-aveam s-o uit
vreodata, care si dupa aceea, de-a lungul anilor, ma va trezi la cinci, ba si
cateva minute mai devreme, din groaza anticipativa. Iuresul acesta sonor – de
sonerii? De clopote? De goarne? De arme de foc? – patrunde pana-n straturile
cele mai freudiene, mai jungiene, mai adleriene ale eului si-si stabileste
barlogul in locuri nestiute ale fiintei.
Minunile exista. Dumnezeu lucreaza
mereu. Prevestirile lui N.N.P. [N.N. Petrascu] se implinesc pe loc. Abia
inceteaza rafala de trambite ca vecinul meu binevoitor mi se recomanda: e un
preot-calugar ortodox. Alaturi de el se trezesc alte doua naluci, una
corpolenta si greoaie, alta zvelta si tinereasca: sunt doi preoti
greco-catolici.
Stiu, in mijlocul tumultului care se
isca in celula dupa ce ia sfarsit desteptarea, cand o mare de chelii umple
spatiul si-n fata putinei acoperite s-a si format o coada ca de cometa, stiu ca
am incaput in mainile Dumnezeului celui viu.
- I trust I make myself obscure,
trag nadejde ca-s greu de inteles, vreau sa sper ca nu ma exprim prea clar.
- Calugarul meu e basarabean. E un om
tanar, condamnat pentru a fi avut vedenii si a fi trimis Departamentului
Cultelor o scrisoare in care protesta impotriva desfiintarii schitului unde
vietuise. Abia apuc – bat fierul cat e cald – si-i spun ca sunt ovrei si doresc
a ma boteza, ca se si arata de acord. E blajin, cu gesturi domoale, si
tacut. Cei doi greco-catolici sunt diferiti unul de altul. Parintele Nicolae,
din Alba, tanar, e zglobiu si agitat, glumet si amator de palavre. Aduce foarte
mult a seminarist dintr-un roman rusesc. Parintele Iuliu e mare, voinic, sfatos
si cat se poate de retras. I se citeste pe chip durerea provocata de faptul ca
si fiica lui, calugarita, e condamnata; a facut parte dintr-un lot de monahii
mistice. Daca-i vorba de imperecheri ciudate de situatii si cuvinte, ii spun am
facut si eu parte dintr-un lot de mistico-legionari. Dar parintele Iuliu mai e
necajit si din alta pricina: preot catolic, a semnat, neconvins, in 1948,
trecerea la ortodoxie; lucrul acesta nu si-l poate ierta. Acum se afla aici
fiindca e acuzat de indaratnicie in catolicism si activitate in slujba
Vaticanului. Obsesia faptului dintai nu-l paraseste insa si ma pomenesc in
situatia paradoxala de a-l consola eu pe el, de a-i spune ca numai in iudaism,
brahmanism si budism faptele raman inregistrate de-a pururi si nu se sterg, pe
cand in crestinism credinta si cainta le desfiinteaz? cu totul (crestinismul,
asadar, a descoperit antigravitatia) si ca, dealtfel, chiar in iudaism,
brahmanism si budism exista o lege a compensarii si ca deci suferintele lui
actuale cumpanesc greseala trecuta. Parintele Iuliu ma asculta, suspina si da
din cap – dar e limpede ca tot se caineaza.
Parintele Mina, calugarul ortodox, mi-a impus
numai cateva lectii de catehizare si le facem sezand pe marginea unui pat de
fier, cu spatele spre usa, unul langa altul, vorbind in soapte. Suntem,
fireste, amandoi in uniforma de puscarias: bocanci fara sireturi, zeghe vargata
si giorsita bonetica (de data aceasta cu dungile orizontale) pe cap. Vestonul
nu are nasturi, pantalonii, prea scurti, stau gata sa cada. Dealtfel totul
aici, la Jilava, are cel mai violent aspect de puscarie, de parnaie, nu de
temnita grava. Cladirea e sinistra, dar interiorul celulei aduce a iarmaroc, a
tablou de Breughel, Chagall, a balamuc. Marcuta. E o aglomeratie de neconceput,
abia te poti misca, galagia e formidabila, desi se vorbeste numai in soapte
(cel putin teoretic), coada la tineta e neintrerupta, circula intrebarile cele
mai nastrusnice (cum se spune cintezoi pe frantuzeste? Prin ce pace s-a
incheiat razboiul de sapte ani? Cum se spune alarma pe nemteste? Care-i numele
celor trei parce, celor doua muze, celor trei gratii, celor sapte intelepti ai
lumii antice? Celor sapte regi ai Romei? Celor trei cuconi din Babilon, dar pe
siriaca? – cum ii chema pe fratii Buzesti cu numele mic? Cine a compus, Tzar
si teslar? Care-i capitala Suabiei? Care sunt raurile din Eden? Da’
hasmatuchi, cum se spune pe frantuzeste? Dar gutui pe englezeste?)
Bughi mambo
rag.
Mancam in doua serii, la interval de
vreo zece minute. Mancarea e incandescenta, de obicei arpacas. Linguri sunt
numai pentru a cincea ori a sasea parte din detinuti. Seria intai e nevoita sa
termine repede ca sa se poata spala gamelele si sa fie pregatite gramada la
vizeta pentru seria doua. Dar cum sa mananci fara lingura si in cinci minute o
coca fierbinte aidoma presupusei magme ori supe din care a izvorat viata
monocelulara pe pamant? Mai toata mancarea ramane in gamele; e turnata in
tineta, care se umple ochi. Spalarea vasului in care a stat arpacasul cleios
este o lucrare din cele mai laborioase. (Care au fost cele douasprezece
munci ale lui Hercule? Cine a compus Cruce alba de mesteacan? Unde-i
inmormantat Alexandru cel Mare? Gulie pe frantuzeste se spune navet. Fereasca
Dumnezeu, se spune poireau. Imi pare rau, poireau e praz. Fii serios, domnule,
cum sa fie praz. A fost atasat militar la Londra. D’aia stia englezeste. La
Racaciuni, acolo s-a semnat. Mi se pare ca se spune Messing. Sa stii ca ai
dreptate. A, marar e usor, e fenouil. Ba nu, e aneth.) Cadem, Al. Pal.
[Alexandru Paleologu] si cu mine, de rand la serviciu pe camera chiar a doua,
ori a treia zi. Nu stiu care binevoitor ne indeamna sa folosim cenusa din
sobita; apa rea, puturoasa, viermanoasa – e foarte putina. Avem de spalat in
cateva clipe saizeci de gamele, ori saptezeci. Cenusa se combina cu zeama de
arpacas si formeaza un pap rezistent. Putina apa de care dispunem s-a dus. Ce
ne facem? Ne este ciuda: doi intelectuali care se fac de bafta din
neindemanare. Schimbam priviri lipsite de orice simt al umorului. Ce ne facem?
Dumnezeu se indura de noi si face o minune.
(Minuni vor fi in cursul anilor de
inchisoare cu duiumul. Cine a trecut prin inchisoare nu numai ca nu se
indoieste de minuni, ci se mira ca nu sunt recunoscute de toata lumea ca lucrul
cel mai normal.)
- N-am stiut. Traisem ca un dobitoc,
ca o vita, ca un orb. La inchisoare, inspre amurg, am aflat ce-i aia bunatate,
buna cuviinta, eroism, demnitate. Vorbe mari! Vorbe goale! Vorbe mari si goale
pentru smecheri si pentru turnatori; vorbe mari si de mare folos si pline de
inteles cand le simti racoarea in iezerul de foc si le poti gusta farmecul
experimental. Creada fiecare ce vrea, de valoare absoluta nu am caderea sa
vorbesc, una stiu: ca vorbele acestea mari si insusirile pe care le semnifica erau
acolo mai de pret decat un siret, o ata, un cui (cuiul pe care a invatat sa-l
respecte si Geo Bogza in puscaria de drept comun), o hartie sau alt obiect
interzis, de natura sa-si fericeasca posesorul.
H.C. Wells in The Research
Magnificient: doua mari forte: frica si aristrocratia. Acum il inteleg.
Frica trebuie invinsa. Nu exista in lume decat un singur lucru, decat unul:
curajul. Iar secretul este sa ne purtam aristrocratic. Numai gentiletea,
bunatatea, calmul, purtarile frumoase au haz.
Incep sa-mi dau seama ca numai
caracterul importa. Convingerea politica, parerile filosofice, originea
sociala, credinta religioasa nu sunt decat accidente: doar caracterul ramane
dupa filtrarile produse de anii de puscarie – ori de viata -, dupa ale uzurii
si oboselii: schelet, cod, model electric.
- Minunea consta in aducerea
suplimentara, cu totul neobisnuita, a unei balii cu apa de catre plantoanele de
pe coridor. Suntem pusi cu fata la perete si mainile pe ceafa cand se deschide
usa; dupa inchiderea ei, ne intoarcem si aflam balia. Ba mai mult, mancarea
pentru seria a doua intarzie ca niciodata, asa ca Al. Pal. si cu mine putem
prezenta atunci cand ne sunt cerute la vizeta niste gamele ce s-ar zice
curatate.
Manole [Emanuel Neuman] repeta ruga
lui La Hire, unul din capitanii care au luptat alaturi de Ioana d’Arc:
poarta-Te , Doamne, cu mine cum m-as purta eu cu Tine daca as fi eu in locul
Tau si Tu intr-al meu.
10-15 Martie
1960
Lectiile de catehizare merg foarte
repede; parintele Mina e ingaduitor
si nepretentios, si e drept ca si eu ma dovedesc a cunoaste destul de multe.
Cei trei preoti se sfatuiesc intre ei, apoi vin sa ma intrebe, ce vreau sa fiu,
catolic sau ortodox? Le raspund fara sovaiala ca ortodox. Foarte bine. Ma va
boteza calugarul. Dar cei doi greco-catolici vor asista la botez si ca un
omagiu pentru credinta lor si ca o dovada ca intelegem cu totii a da viata
ecumenismului intr-o vreme in care Ioan al XXIII-lea e pe tronul pontifical, voi
rosti crezul in fata preotilor catolici. Toti trei imi cer sa ma consider
botezat in numele ecumenicitatii si sa fagaduiesc a lupta – daca-mi va fi dat
sa ies din inchisoare – pentru cauza ecumenismului, mereu. Ceea ce fagaduiesc
din toata inima.
Nu se poate sti cand vom fi
scosi din celula 18 (e de tranzit) si raspanditi pe unde s-o nimeri. Este
asadar bine sa nu mai amanam. Botezul va avea loc la cincisprezece ale lunii.
Nu vor fi trecut prin urmare nici zece zile intre sosirea mea in celula si
efectuarea botezului. N.N.P. (N.N. Petrascu) a avut dreptate.
Harmalaie, harababura,
aglomeratie crescanda (noi detinuti nu inceteaza sa intre pe usa), mai toata
vremea nu e un strop de apa, cozi din ce in ce mai lungi la tineta (suntem mai
numerosi zi de zi si pe mai toti ne doare burta), invalmaseala, frig, racnete
ale gardienilor, vizite inopinante ale locotenentului Stefan: injura de mama
focului, se holbeaza fioros si ne ameninta ca "ne sare in cap"; se
fac controale si cei gasiti cu sireturi la bocanci sunt trimisi la
"neagra". Nu-s gamele, nu-s linguri, nu-s paturi… Lotul Noica-Pillat,
cati sunt aici, nu ia aminte la tambalau si organizeaza cateva cercuri de
cultura: lectii de sanscrita predate de dr.-ul Al-G [Sergiu Al-George], de
istoria artelor (Remus Niculescu), de spaniola (Theodor Enescu), de biologie
generala (Dr.-ul C. Raileanu), de istoria culturii (Alexandru Paleologu), de
tehnica agricola (Iacov Noica), de filosofia dreptului (Dinu Ranetti);
"deschid" si eu un curs de engleza. Sub imboldul doctorului Al-G
(care se dovedeste a fi o personalitate cu totul exceptionala: numai tarie,
curaj, buna dispozitie, adancime in tot ce spune, serviabilitate, tinuta) au
loc niste sedinte colective cu teme de problematica generala, la care iau parte
in mod obligator toti "cursantii". Prima tema e teoria actului. In
paralel se povestesc marile carti ale veacului al XX-lea: Doktor Faustus
de Thomas Mann (Remus Niculescu), Zauberberg de acelasi (eu), Marii initiati
de Schure (Emanuel Vidrascu). Revolta maselor de Ortega y Gasset (Theodor
Enescu)… Sunt si subiecte mai lumesti: un domn Radu Ant. (Antonescu) – oltean
si legionar- ne vorbeste amanuntit despre pregatirea bucatelor la tzest.
Starniti de exemplul nostru,
ceilalti intelectuali din celula – ramasi pana acum in morfolita rezerva – se
pun si ei pe treaba: un grup de ofiteri superiori preda: istoria celui de-al
doilea razboi mondial, campania din Rusia a lui Napoleon, principii generale de
strategie. Mai e si o ceata de baieti tineri – de nuanta social-democrata cu un
adaos de nationalism – plini de entuziasm, sete de cunoastere si maniere
frumoase. Unul din ei este nepotul Sofiei Nadejde. Life’s little ironies.
(Cartea asta a lui Thomas Hardy ar trebui povestita si ea, se potriveste macar
cu titlul.) Gentili si buni, tinerii social-democrati ne lumineaza si ne
indulcesc zilele. Mai sosesc si cativa studenti frontieristi, baieti de familie
buna. (E reprezentat si Jean Bart printr-un descendent.) Sunt foarte curajosi,
dezinvolti, dar cu toate ca se poarta impecabil nu manifesta prea mult interes
pentru sustinuta noastra activitata culturala. Remus Niculescu ne intrece pe
toti, vorbindu-ne pasionat despre pictorii impresionisti si prietenul lor,
baronul roman Belliou (Bellu).
Ceva mai tarziu, in celula din
ce in ce mai ticsita, apar doua siluete desirate si de o slabiciune cum n-am
mai vazut: un functioar din Ploiesti si un inginer legionar, care ne spune ca a
fost comandantul Fratiilor de cruce.
15 Martie 1960
Catehizarea a luat
sfarsit. Botezul, hotarat pentru ziua de cincisprezece, are loc asa cum
stabilisem. Parintele Mina alege
momentul pe care-l socoteste cel mai potrivit: la intoarcerea "de la
aer", cand caraliii sunt mai ocupati, cand agitatia e maxima. Trebuie sa
lucram repede si sa actionam clandestin in vazul tuturor. Conspiratia in plina
zi a lui Wells. Ceva in genul manevrelor invizibile ale lui Antonov-Ovseienko.
Eu unul nu voi iesi la plimbare. (Lucru usor, deoarece m-a ros bocancul si am o
umflatura purulenta pe laba piciorului drept. La infirmerie n-am izbutit sa fiu
dus cu toate ca ma prezint in fiecare dimineata la raport. Doctorii Raileanu si
Al-G (Sergiu Al-George) ma trateaza aplicandu-mi pe "buba" un stergar
muiat in apa viermanoasa din ciubar. Cu o zi inainte un plutornier mi-a spus ca
"nici mort" nu ma duce la medicul oficial. Caile Domnului, ocolite.)
Raman deci singur vreun
sfert de ora cat dureaza "aerul" – adica aproape singur, caci mai
sunt cativa scutiti de plimbare pentru felurite pricini. Pustiita de zarva si
forfota, camera ia un aspect si mai ciudat, ca o scena goala in care gramezile
de recuzite isi gasesc salasul la nimereala. Dar mai ales deosebirea sonora
fata de camera plina este atat de izbitoare, incat am impresia unei taceri
absolute – tacerea devine, vorba lui Cervantes, un spectacol – si ma pot
linisti, reculege nitel.
Cand puhoiul de oameni se
intoarce cu zgomot mare, ducand in rand de cate doi balia, ciubarul, tineta si
un rezervor cu apa, parintele Mina, fara a-si scoate mantaua, da buzna la
singura canita din camera - e o canita rosie, cu smaltul sarit, naclaita
si respingatoare – si o umple cu apa viermanoasa proaspat adusa in
"rezervorul" purtat de el si de un alt detinut. Vin la patul meu si
cei doi preoti greco-catolici si nasul. Nas mi l-am ales cu cateva zile inainte
pe Em. V. [Emanuel Vidrascu], fost avocat si profesor, bun cunoscator de latina
si greaca, trimis in judecata pentru a fi redactat ordinul de zi "Va
ordon, treceti Prutul". V. a fost directorul de cabinet al lui Ica
[Mihai Antonescu] si a purtat cu masina la tipografie faimosul ordin pe care
pentru nimic in lume orgoliosul si altminteri foarte cultul general Antonescu
nu ar fi ingaduit altcuiva sa-l scrie in numele sau. De ce l-am ales pe V. pe
care nu-l cunosteam dinainte (ca de altfel pe cei mai multi din oamenii alaturi
de care am complotat) si nu pe Al. Pal. [Alexandru Paleologu] – un vechi
prieten, ma rog, prieten din 54, dar spiritist si el, si apoi luasem hotararea
de a ne considera prieteni din copilarie – ori pe dr. Al-G. a carui
personalitate ma impresionase atat de puternic, care a si ramas pentru mine
fiinta cea mai desavarsit multilaterala pe care am intalnit-o in puscarie si
omul cel mai daruit cu virtutea curajului – Marinica P. [Marin Popescu] a fost
cel mai bun, la el bunatatea prefacandu-se prin intensitate, si in inteligenta
si in tact si in politete si in rafinament si in putere de judecata, dar totul
la un nivel mai lipsit de grandoare – ori pe vreunul din generalii prezenti (nu
m-ar fi refuzat) ori pe blandul Toto Enescu, nu stiu sa spun.
Doi dintre detinuti,
complici, trec in dreptul vizetei, s-o astupe. S-ar putea in orice clipa sa
vina gardianul sa se uite, dar acum cand celulele, pe rand, sunt scoase la plimbare
ori aduse inapoi, e putin probabil. La repezeala – dar cu acea iscusinta
preoteasca unde iuteala nu stanjeneste dictia deslusita – parintele Mina
rosteste cuvintele trebuincioase, ma inseamna cu semnul crucii, imi toarna pe
cap si pe umeri continutul ibricului (canita e un fel de ibric bont) si ma
boteaza in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. De spovedit, m-am
spovedit sumar: botezul sterge toate pacatele. Ma nasc din nou, din apa
viermanoasa si din duh rapid.
Trecem apoi, oarecum linistiti,
oarecum usurati – hotul care nu-i prins in fapt e om cinstit – la patul unuia
din preotii greco-catolici: e langa tineta si balie (am coborat cu totii de la
cucurigu), si acolo recit crezul (ortodox), dupa cum fusese stabilit.
Reinnoiesc fagaduinta de a nu uita ca am fost botezat sub pecetea
ecumenismului. Gata. Botezul, in asemenea imprejurari, e perfect valabil si
fara cufundare si fara de mirungere. (Daca voi ajunge sa scap din inchisoare cu
bine, urmeaza, pentru taina mirungerii, sa ma prezint la un preot al carui nume
imi este dat de parintele Mina; numele acesta aveam sa-l uit si apoi sa mi-l
reamintesc.)
Ritmul intens al celulei
nr. 18 ne infasca imediat. Parintii greco-catolici sunt de serviciu pe camera.
Parintele Mina are de spalat o camasa. Doctorul Al-G ne convoaca: vreo cativa
stam inghesuiti pe marginea patului sau, altii pe a patului din fata. Se
vorbeste in continuare despre teoria actului si astazi mie imi revine a vorbi
despre actul de creatie la Proust. Stam ingramaditi si vorbim aprig in soapte.
Multi dintre detinuti, atrasi de tot ce face "lotul Noica", se strang
in jurul nostru. Se vede limpede ca timp de un ceas ori doua uita de locul unde
se afla. Abstractiunea si documentarea isi intind mrejele si-i rapesc nitel pe
oameni intru bucurie, amagire.
Jilava, 1960
Cine a fost botezat de
mic copil nu are de unde sa stie si nu poate banui ce-nseamna botezul. Asupra
mea se zoresc clipa de clipa tot mai dese asalturi ale fericirii. S-ar zice ca
de fiecare data asediatorii urca mai sus si lovesc mai cu pofta, cu precizie.
Va sa zica este adevarat: este adevarat ca botezul este o taina sfanta, ca
exista sfintele taine. Altminteri fericirea aceasta care ma impresoara, ma
cuprinde, ma imbraca, ma invinge n-ar putea fi atat de neinchipuit de minunata
si deplina. Liniste. Si o absoluta nepasare. Fata de toate. Si o dulceata. In
gura, in vine, in muschi. Totodata o resemnare, senzatia ca as putea face
orice, imboldul de a ierta pe oricine, un zambet ingaduitor care se imprastie
pretutindeni, nu localizat pe buze. Si un fel de strat de aer bland in jur, o
atmosfera asemanatoare cu aceea din unele carti ale copilariei. Un simtamant de
siguranta absoluta. O contopire mescalinica in toate si o desavarsita
indepartare in senin. O mana care mi se intinde si o coniventa cu intelepciuni
ghicite.
Si noutatea: nou, sunt un om nou; de unde atata prospetime si innoire? Se
adevereste Apocalipsa (21, 5): Iata, noi le fac pe toate; si de asemenea Pavel:
daca este cineva in Hristos, este faptura noua; cele vechi au trecut, iata
toate noi s-au facut. Noi, dar de negrait. Cuvinte nu gasesc, decat banale,
rasuflate, tot acelea pe care le folosesc mereu. Sunt cuprins in cercul de
creta al cuvintelor stiute si al idealurilor scoase din peisajul cotidian. Doamna
Cottard al lui Proust daca ar fi fost intrebata ce-si doreste ar fi indicat
situatia unei mai bogate vecine din coltul strazii: nici nu i-ar fi trecut prin
minte a cere sa devina ducesa de Mortemart. Idealul nostru merge pana la cercul
ori la cerul imediat superior. Dar mai sunt altele, pe deasupra, nebanuite si
prin urmare de neformulat, de negandit. Si thalassa lui Xenofon si pamantul lui
Columb. Botezul e o descoperire.
- In camera 18 nu toti au
stiut ca m-am botezat. Altfel, fostul sef al Fratiilor de Cruce nu m-ar fi
poftit sa iau loc langa el pe bucatica de bancuta si nu mi-ar fi spus: ei, acum
sa stam de vorba in contradictoriu, legionarul si evreul, dupa cuviinta. Vrei?
Ii arat ca nu avem ce
discuta in contradictoriu pentru ca unde ne aflam toti credem acelasi lucru.
Si-ar fi sa dam prea lesne castig de cauza planului cusut cu ata alba al
administratiei de a isca discutii si certuri, asezand in aceeasi incapere
oameni cu apartenente politice, sociale sau etnice diferite.
Intamplarea vrea ca dupa
cateva clipe sa fie scos din celula. Il duc pana la usa si-l sarut pe amandoi
obraji. Gestul meu e oarecum teatral, dar sincer. Simt ca asa trebuie sa
procedez. Nimeni nu-mi ia gestul in ras. Dimpotriva, se creeaza o atmosfera
grava. Omul care pleaca este si el miscat. Ne paraseste cu un zambet de bucurie
pe fata, rostind: urmele revolverului legionar…
A ramas Mirel Gab. [Mirel
Gabor], care neobosit, ma invata sumedenii de poezii [poezii din inchisori] de Gyr si Crainic si splendida bucata a lui Sergiu
Mandinescu. Si azi ca ieri.
- Dintre cartile
Vechiului Testament, cea mai opusa Noului este infioratoarea cronica a lui
Ezdra, moment desavarsit al exclusivismului si rasismului.
Ce se cuvenea sa faca
iudeii intorsi acasa din lunga si grea robie? Sa cante si sa se veseleasca?
Catusi de putin. Dupa ce ajutorul vecinilor a fost respins de foarte de sus
("Nu se cuvine sa ziditi impreuna cu noi casa Dumnezeului nostru, ci
numai noi singuri vom zidi"), Ezdra le vorbeste alor sai pe tonul cel
mai eugenic, mai rosenbergian ce poate fi. Pentru ca israelitenii au luat ca
sotii pe fiicele strainilor si s-a amestecat samanta cea sfanta cu popoarele
cele de alt neam, trebuie sa se procedeze mai inainte de toate la despartirea
celor alesi de necuratia si spurcaciunea altor popoare ticaloase spre a curma
nelegiuirea, amestecului.
Nici nu le-a dat voie sa
intre in oras; pe toti nenorocitii aceia ii tine afara in ploaie zile intregi
ca sa se intocmeasca listele de israeliteni casatoriti cu femei straine.
Si se porneste lunga si
migaloasa treaba a intocmirii listelor de catre comisiile special numite. E
ziua cea mare a triumfului Birocratiei. Si dupa ce birocratia rasista – in
atmosfera de inventariere si de lagar de concentrare – si-a incheiat lucrarile,
femeile straine si copiii lor sunt alungati.
Abia atunci ingaduie
activistii lui Ezdra poporului sa intre in oras, sa-si caute adapost.
Celor ce inteleg anevoie
cuvintele Sfantului Pavel – am iesit de sub blestemul legii si am intrat sub
mila – le-ar fi de folos sa citeasca intaia carte a lui Ezdra. De asemeni celor
ce se intreaba de ce se numeste invatatura lui Hristos "buna
vestire", celor ce cauta obarsiile rasismului si celor pe care-i
intereseaza prototipurile Birocratiei.
Noiembrie 1960
Sosim la Gherla desalati,
spetiti; amortiti; intepeniti. De unde coboram se pot zari casute si ulite. Zi
de toamna tarzie, rece, ploioasa. Calcam in balti de apa si noroi. Dupa
nesfarsita calatorie in vagonul-duba ticsit, aerul si burnita ne fericesc.
In loc de o masina-duba
ne asteapta niste camioane obisnuite. Suntem ghemuiti, inghesuiti in pozitii
nefiresti, absurde, ca nenorocitii de pe garrotte din ilustratiile lui Goya, si
acoperiti cu prelate.
Pe drum, saltand putin
prelatele, apar clipiri de strazi desfundate, felinare, oameni zoriti.
Serviete, galeti, basmale. Apoi o cladire patrata, inalta, in care sunt lumini:
Inchisoarea. Proportiile cladirii si luminile produc o stranie senzatie
imbietoare. Moment de nebunie: amintirea unei sosiri la Brasov, la hotelul
Coroana, odata seara, spre toamna, cu mama. Caldura din hol. Mirosul de
fripturi dinspre restaurant. Un baiat se repede sa ia geamantanele. Usa
turnanta. Zambete in jur.
Suntem primiti cu bate si
toroipane.
- (prieteni dragi, de
vreti sa va pregatiti pentru viata si sa nu aveti surprize, bune sunt studiile,
buna e ingineria si mai buna meseria – bratara de aur -, bune-s tehnica dentara
si sudura, bune sunt limbile straine si biblioteconomia, dar dupa cum cea mai
rapida cale pentru a intelege ce se intampla astazi este a studia sfarsitul
imperiului roman – Montesquieu, Gibbon, Mommsen, Ferrero, dar mai ales
Rostovtev – tot asa cea mai sigura metoda pentru a evita surprizele in viata si
a le putea face fata cu oarecare calm, cea mai temeinica pregatire este studiul
Calvarului si al Golgotei. Asta e scoala practica si tehnica, asta e adevarata
scoala profesionala a meseriei de om in lume.)
Gherla, camera
44
Noaptea, mergand spre
tineta, se intampla sa-l vad pe firavul parinte Traian Pop in capul oaselor, pe
saltea; nu doarme, se roaga; din ochii pe jumatate inchisi i se preling
lacrimi: fata ii este luminata extatic.
Privelistea aceasta imi
despica inima-n doua si daca in clipa aceea mi s-ar cere sa-mi dau viata mi-as
da-o fara a sta pe ganduri. M-as arunca pe fereastra in curte. Dar fereastra
are gratii, e batuta in scanduri si eu nu-s decat un sentimental impresionabil,
totul la mine se petrece pe planul emotivitatii, care-i superficialitate. In
sfarsit.
Gherla, Pastele 1961
Inca de mult, Marinica P.
[Marin Popescu] ne-a spus lui Sile Catalinoiu si mie ca are, perfect cusute
intr-un colt de batista, cateva farame de impartasanie, date lui cu vreo trei
ani in urma de parintele Ion Iovan, duhovnicul Vladimirestilor.
Am hotarat, catesi trei,
in lipsa unui preot in celula, sa ne grijim singuri. Vom ajuna sambata si
Duminica dimineata si vom pastra cate ceva din mancarea de sambata, daca se va
putea. Sile, care a venit de curand in celula de la bucatarie, unde a stat vreo
cateva luni, are la dansul o pungulita de plastic si intr-insa cativa biscuiti
uscati si opt bucatele de zahar. Marinica stie la perfectie toate rugaciunile
impartasaniei.
Izbutim sa punem de o
parte felioarele de paine care, in saptamana aceea, ni se dau sambata. Ajunam,
ne rugam.
Duminica la pranz ne
urcam la etajul al patrulea unde e patul lui Sile. Ne asezam turceste. Marinica
recita pe indelete intregul sirag al rugaciunilor. Apoi spunem fiecare: Cred
Doamne si marturisesc… si Luati mancati… De pe podul palmei cu grija
spalata inghitim fiecare cate o firimitura de grijanie; firimiturile sunt de
necrezut de mici, aproape invizibile. Apoi mancam cu mare pofta cartofii care
in ziua aceea se nimeresc a fi fost, ca niciodata, curatati si oarecum fierti.
Rontaim biscuitii si zaharul Marinica rosteste rugaciunile de multumire.
Dupa desteptare,
incercarea de a canta in surdina Hristos a inviat fusese brutal
reprimata de gardieni. Acum insa, la pranz, ne dau pace si din cate un colt, de
sus de unde suntem cocotati auzim – ca din vai, de colo, de dincolo – cate o
inganare de cantec si o reluam si noi, susotind.
- Crestinismul respingand
frica si prostia, pacate groaznice, nu poate decat paroba aforisme ca acestea:
"Activitatea duce
la mai multe impliniri decat prudenta" (Vauvenargues);
"Mai bine e sa te
inseli decat sa nu faci nimic." (Goebbels); "Cine nu risca,
pierde totul." (Fouche)
Iar intrebarii: "Ce
sa facem?" si raspunsului (implicat in citatele de mai sus): "Trebuie
sa facem ceva", le sta in fata fraza lui Yves Guyot: "Primul lucru
pe care trebuie sa-l facem e sa nu facem prostii."
Jilava, 1961
Perioada de inasprire a
regimului. Cati oameni admirabili in jurul meu! Si sfinti, o multime de sfinti!
Si parca asa s-ar cuveni sa fie, accepta cu simplicitate.
Suferinta, ori de cate
ori e indurata sau cugetata cu vrednicie, dovedeste ca rastignirea nu va fi
fost inutila, ca jerta lui Hristos e roditoare.
1961
La Jilava, pe sectia
intai, in celula numarul noua, vreme indelungata cu un macedonean, Anatolie
Hagi-Beca. El, macedonean si legionar; eu, evreu botezat si nationalist roman:
ne imprietenim numaidecat. (Ma insoteste si faima mea de ovrei care a refuzat
sa fie martor al acuzarii in procesul intelectualilor mistico-legionari.) Ajungem
in curand la concluzii care ne bucura pe amandoi. Lucrul de care ne dam seama,
si el si eu, este ca ne aflam deopotriva indragostiti de ceea ce gasim cu cale
sa numim "fenomenul romanesc", altfel spus de poporul roman, de
peisajul, de cerul, obiceiurile, interioarele, campurile, muntii, ceapa, tuica,
ospitalitatea, echilibrul din spatiul nostru. Socotim ca suntem deosebit de
indrituiti sa iubim in deplina cunoastere, deoarece suntem, fiecare in felul
sau, pe jumatate in cuprinsul romanismului si pe jumatate in afara lui, intr-o
situatie cum mai prielnica nu poate fi pentru a prinde, a pricepe si a suferi.
Roman prin sange, Hagi-Beca a venit totusi pe teritoriul tarii la douazeci de
ani, din strainatate; la randul meu, nascut si crescut aici, sunt strain de
sange. Laolalta alcatuim, cine stie, un ins intreg, ca acel personagiu din Napoleon
of Notting Hill al lui Chesterton, real numai prin contopirea mintilor
celor doi eroi ai cartii. Venit din afara unul, faurit inauntru’ dar din alta
plamada celalalt, ne descoperim in aceeasi peste masura de incantati si
indragostiti de tot ce este romanesc.
Februarie 1962
"Si bucuria
voastra nimeni nu o va lua de la voi" Ioan 16, 22
"Asa si eu sa ma
tin drept! Sa nu-mi pierd sufletul." Paul Claudel
Celulele din Reduit, la
Jilava, sunt deosebit de mohorate si au reputatia unui regim si mai sever decat
"pe sectii". La 34 ajung venind de la "secret" unde am fost
tinut, cata vreme am facut greva foamei, intr-o celula neincalzita de cand a
fost construit fortul – odata cu inutila centura din jurul Capitalei – de catre
inginerul Brialmont. Frigul, mai teribil ca foamea si setea (dar cel mai rau e
nesomnul), m-a patruns adanc.
Trebuie ca arat tare
prapadit, pentru ca faimosul plutonier Ungureanu, care ma ia in primire la
poarta Reduitului, mai ca-mi zambeste (cum s-ar imbuna, spre pilda, amatorul de
bucate alese in fata unui hartan de vanat neindoios bine fragezit) si ma
incredinteaza sefului de camera recomandandu-i sa–mi dea un pat singur si sa
aiba grija de mine. Sunt plasat in patul cel mai de langa usa, ca un suspect si
privit cu luare aminte de seful camerei, un basarabean cu nume rusesc, o
matahala, posomorat, cu priviri aspre; aflu curand ca-i periculos, se zice ca-i
un raspopit. Celula 34 e un fel de tunel intunecat si lung, cu numeroase si
puternice elemente de cosmar. E o hruba, e un canal, e un mat subpamantean,
rece si profund ostil, e o mina stearpa, e un crater de vulcan stins, e o
destul de izbutita imagine de iad decolorat.
In locul acela aproape
ireal de sinistru aveam sa cunosc cele mai fericite zile din toata viata mea.
Cat de absolut fericit am putut fi in camera 34! (Nici la Brasov, cu mama, in
copilarie, nici pe strazile nesfarsite ale misterioasei Londre; nici pe
mandrele dealuri ale Muscelului, nici in decorul de ilustrata albastra al
Lucernei; nu, nicaieri.)
Sunt in camera si foarte
multi tineri, supusi unui tratament special de gardieni si indeosebi de seful
camerei. […] Din prima zi constat in toata celula o sete grozava de poezie.
Cine stie pe dinafara multe poezii e un om facut in detentie, ale lui sunt
orele care trec pe nesimtite si-n demnitate, al sau e holul hotelului
Waldorf-Astoria si a sa cafeneaua Flore. Ale lui inghetata si limonatele
servite pe masutele braseriei Florian din piata San Marco. Stia el, abatele
Faria, ce face pregatindu-se pentru insula Monte-Cristo prin invatarea pe de
rost a tuturor cartilor. Si nici nu banuia Nicolai Semenovici Leskov ce bine a
grait povatuind: "Citeste si incearca sa te alegi cu un folos. O sa ai
parte de-o buna distractie in mormant". Inchisoarea fiind si ea un
mormant, sfatul se adevereste excelent: cui ii place sa invete poezii nu se va
plictisi niciodata in puscarie – si nu va fi singur.
Din acest punct de vedere
stau bine. Stiu pe dinafara Luceafarul, Scrisorile, foarte mult Cosbuc si
Toparceanu (are deosebita cautare), mii (cred) de versuri de Gyr si Crainic
(inghitite de la inceput, odata cu alfabetul Morse, de la veteranii legionari);
[…]
Prezenta tineretului – incomparabil
mai rezistent (moraliceste, caci sunt mai toti tuberculosi), mai bland si mai
vertebrat decat batranii – si a pastorului [luteran din Brasov] au ivit in
camera aceasta o atmosfera de grandoare, de medievalism hieratic; falfaie
invizibile mantii purpurii, lucesc fulgeratoare taisuri de Damasc. Fiecare gest
dezvaluie un donquijotism mocnit. Nu stiu cum, dar sosirea mea, respingator de
slab si impresionant de palid, duhnind a ger, dardaind pana si-n priviri,
insotit de o aureola de grevist al foamei, contribuie si ea la accentuarea
atmosferei de nobila sfidare a realitatii. […] De pretutindeni – ca norii de
munte – se isca si se condenseaza in celula 34 atmosfera aceea inefabila si
fara de seaman pe care numai inchisoarea o poate fauri: ceva foarte apropiat de
ce va fi fost curtea ducilor de Burgundia sau a regelui Rene de la Arles ori a
unei court d’amour provensala, ceva foarte asemanator cu paradisul, ceva foarte
japonez, cavaleresc, ceva ce i-ar fi innebunit pe Henry de Montherlant, pe
Ernst Junger, pe Stefan George, pe Malraux, pe Chesterton, pe Soljenitin, ceva
alcatuit din curaj, dragoste de paradox, incapatanare, sfanta nebunie si vointa
de a transcede cu orice pret mizerabila conditie umana […]. Ceva ce-mi confirma
in chip stralucit si tangibil afirmatia Simonei Weil: "Datorita
bucuriei, frumusetea lumii ne patrunde in suflet. Datorita durerii, ne patrunde
in corp".In celula 34, bucuria – izvorata din aristrocratie, poezii si
sfidare – si durerea (caci domneste un frig cumplit, mancarea e cu totul pe
sponci, apa continua sa fie viermanoasa, incaperea e apasatoare ca intr-un film
de groaza, bruftuluielile curg garla, orice observatie a caraliilor e insotita
de ghionti sub falci si pumni in cap) se amesteca atat de inextricabil incat
totul, inclusiv durerea, se preface in fericire extatica si inaltatoare. Cand
vaca manaca iarba, iarba se preface in carne de vaca. Tot asa, cand pisica
mananca peste, pestele se preface in carne de pisica. Suferinta pe care o
asimilam, dintr-odata, devine euforie. Versurile lui Georg Trakl, invatate de
la parintele Harald, intaresc si ele aceasta senzatie:
Wanderer trill still herein Schmerz
versteinerte die Schwelle;
De erglanzt in reiner Helle Auf dem Tische Brot und Wein.
Da, ne patrunde parca pe
toti bucuria senzationala de dupa impartasania cu paine si vin, cu mult curatul
Trup si prea scumpul Sange. Hasizii nu se imbatau oare cu apa chioara invocand
numele lui Savaot? Nu suntem in stare sa prefacem si noi mizeria matului
acestuia de piatra si injosire in entuziasm? Lipsa de entuziasm, zice
Dostoievski, e semnul sigur al pierzaniei.
Dar numai entuziasmul nu
lipseste in camera 34, si daca asa stau lucrurile nimeni si nimic nu-i pierdut.
Nu ne este rusine nici de exaltari la rece si de un fel de neintrerupt extaz,
prevenitor si solemn, tot potrivit recomandarii lui Dostoievski ale carui
cuvinte "Omul nu exista decat daca exista Dumnezeu si nemurirea"
le repetam surazand cu subinteles si ni se par orbitor de evidente.
Si aici, la 34, mi se
arata din nou ceea ce ma strafulgerase si la 18: ca minunea face parte din
viata reala, ca e o componenta a lumii. Adhemar Esmein, pe planul dreptului
constitutional, constatase desigur acelasi lucru cand sustinea – impotriva
asa-zisilor realisti ai stiintei juridice – ca fictiunile sunt si ele
realitati. Minunea in celula 34 este stiuta si acceptata ca un fapt
indiscutabil.
Minune este si felul cum
ne purtam unul cu altul, intrecandu-ne in a ne ajuta, a ne vorbi delicat, a ne
face viata mai placuta unul altuia. O perchezitie imi confisca singura sticluta
unde imi pastram lichidul negru care – spre norocul meu – ni se serveste acum
dimineata drept cafea in locul mai consistentului terci. Deoarece nu mananc
nimic din cate ni se da, "cafeaua" imi este o pretioasa rezerva.
Confiscarea sticlutei ia proportii de pierdere catastrofala. Perchezitia a avut
loc dimineata si pentru detinerea sticlutei am fost violent surchidit si
amenintat. Seara, la ora stingerii (nominala, pentru ca becurile nu inceteaza
a-si raspandi puternica lumina), cand dau patura la o parte, gasesc dedesubt o
sticla, mai mare decat cealalta. Binefacerea e conforma cu cele mai stricte
precepte critice, fiindca nu stiu cine a pus sticla, nu pot intreba, nu pot
afla. Binefacerea aceasta (si cum de a scapat pretiosul obiect de la o
perchezitie severa?) e act gratuit in deplin sens gidian, e si mai gratuita
decat crima lui Lafcadio. Absoluta discretie recomandata de Mantuitorul e
prezenta neintinat. Gestul acesta ma copleseste, ma trec fiorii orgoliului, ma clatin
si – s-ar fi putut altminteri? – imi ud asa-zisa "perna" cu dulcile
lacrimi fierbinti ale fericirii.
- Lectia inchisorii este
o lectie de realism. Institutiile omensti, bolile omenesti, caracterele
omenesti, sistemele politice ori sociale por fi descifrate cel mai bine in
momentele de criza. Situatia-limita pe care o reprezinta inchisoarea ne ajuta
sa vedem lucruri elementare, estompate de ritmul normal al scurgerii timpului.
Inchisoarea e un contact nemijlocit cu infrastructurile, lasa cu mult in urma
marxismul si psihanaliza, reputate drept cai ale patrunderii in adancuri si
adevaruri finale. Cat de salonarde par marxismul si freudismul, de politicoase,
de flusturatice in raport cu seriozitatea inchisorii: s-ar zice ca-s decor de
piesa de Marivaux, ori discutie in Pretioasele ridicole, in Femeile savante, in
Coana Chirita!
Lectia crestina a
inchisorii (pentru ca, mai presus de orice, invatatura lui Hristos este o
doctrina strict realista, conforma cu adevarurile cele mai brutale si mai
nemijlocite) o rezuma Kierkegaard:
"Incetul cu
incetul, si din ce in ce mai bine am observat ca toti cei pe care Dumnezeu i-a
iubit cu adevarat, modelele etc. au trebuit sa sufere cu totii in lume aceasta.
Mai mult, ca doctrina crestina e asa: sa fii iubit de Dumnezeu si sa iubesti pe
Dumnezeu inseamna a suferi.
Crestinismul este un
mesaj existential, care face din existenta ceva mai paradoxal si mai greu decat
a fost vreodata inainte si va mai putea fi vreodata in afara crestinismului.
Crestinismul exista
pentru ca exista o ura intre Dumnezeu si oameni. Sa fii crestin inseamna sa fii
chinuit in fel si chip. Cel mai bun lucru este sa fii in stare de a nascoci
nesfarsite moduri de a te chinui tu insuti; daca insa nu esti destul de tare,
poti oricum nadajdui ca lui Dumnezeu i se va face mila de tine si te va ajuta
sa ajungi la starea de suferinta.
E lucru teribil clipa
aceea in care Dumnezeu scoate instrumentele in vederea operatiei pe care nici o
putere omeneasca nu o poate aduce la savarsire: sa-i smulga omului dorinta de a
trai, sa-l omoare pentru ca sa poata trai ca un mirt. Menirea vietii acesteia
este de a te duce la cel mai inalt grad al scarbei de viata.
Dumnezeu este vrajmasul
tau de moarte.> Iata incercarea: sa devii crestin si sa
starui in a ramane crestin: e o suferinta careia nici o alta durere omeneasca
nu-i poate opune boldul si framantarile ei. Si totusi, nu crestinismul e crud,
nu Hristos e crud. Hristosul este in Sinea Sa blandete si dragoste; cruzimea
provine din faptul ca in aceasta lume trebuie crestinul sa-si petreaca viata si
in ea trebuie sa-si exprime conditia sa de crestin deoarece Hristos nu-i chiar
atat de bland, adica atat de slab, ca sa-l scoata din ea."
Suferinta, unii oameni
sunt pregatiti s-o accepte. Dar ii doare ca n-o pot intelege. Iata insa ca
tocmai neintelegerea Kierkegaard o descopera ca parte integranta indispensabila
a unei suferinte adevarate:
"Daca exista
cumva o bucurie, si o nespusa bucurie a crestinului, ea nu poate consta decat
in a accepta (iar nu a intelege, pentru ca intelegerea ar desfiinta intr-un fel
anume suferinta) sa fie asa.
Oamenii care nu se
daruiesc lui Dumnezeu au parte – infricosatoare ironie – de bucuria ca Dumnezeu
nu-i chinuieste in viata aceasta. Nu, doar pentru cei pe care-i iubeste si care
i se daruiesc poate fi El numit, omeneste vorbind, dusmanul lor de moarte, dar
din dragoste."
Crestinismul: reteta de
fericire (in intelesul cel mai american, mai practic) si tortura de neindurat.
Simultan, deopotriva. Numai ca nasterea din apa si duh preface – fara a o
desfiinta – si suferinta in fericire. Daca Hristos n-ar fi inviat, raportul ar
fi fost altul, invers. Dar a inviat. O stim.
1963
In celula 88 (daca nu ma
insel) de la Gherla, mare si ticsita, sunt multi preoti de toate confesiunile.
Ecumenismul e pus in practica. In fiecare dimineata, din initiativa unui
preot darz si a unor mireni inimosi, se organizeaza o slujba interconfesionala.
Stau laolalta preoti romano-catolici, uniti, ortodocsi, pastori luterani si
calvinisti. Unul din luterani e partizan al miscarii liturgice (Berneuchner
Bewegung) din cadrul protestantismului. Cativa predicatori sectanti se tin la inceput
de o parte. Apoi unii dintre ei (si tolerantul Traian Cracea, baiat excelent)
ni se asociaza.
Nimic nu poate reda
splendoarea acestei slujbe lipsita de altar, odajdii, icoane, tamaie, orga si
obiecte de cult. Siluetele slabe imbracate in zeghe, capetele tunse, fetele
palide, cuvintele si cantecele murmurate (sa nu auda caraliii) fauresc o
atmosfera care rivalizeaza prin intensitate si energie creatoare de
entuziasm cu cele mai fastuoase ceremonii din cele mai marete catedrale ale
lumii. Locurile magice ale crestinatatii – Capela Sixtina, catedrala din
Chartres, Sfanta Sofia, Athosul, din Wartburg, manastirile Zagorsk si Optino –
par a fi toate aici, in duh si in principio. Ne simtim ca in catacombe, daca ar
veni peste noi primejdiile si naprasnele sunt sigur ca toti le-am infrunta.
Cuvintele Domnului: unde sunt doi sau trei adunati, in numele Meu voi fi si Eu
isi afla aplicarea. Nu, nimic nu poate reda, explica, transmite incomparabila
frumusete a slujbelor acestora de infratire ecumenica. Lor, cel putin tot atat
de bine ca societatii dinainte de revolutia franceza, li se pot aplica vorbele
lui Talleryrand: cine nu le-a apucat nu stie ce-i la douceur de vivre. Prezenta
lui Hristos este orbitor de evidenta si orice s-ar intampla mai tarziu – nu ne-am
prefacut in ingeri – nu se va putea sterge senzatia de rapire la cer pe care o
da improvizata pseudo-liturghie. Incercam si un sentiment de adanca
recunostinta fata de cei ce ne-au pus in situatia de a ne impartasi din
asemenea inimitabile si incomparabile momente care ne scot din timp mai tare
decat madeleinele lui Proust.
Gherla 1963
“Francais, encore un effort, si vous voulez etre republicains.”
Marchizul
de Sade
Nimeresc in timpul
unei furii a mutarilor, cum il apuca adesea pe Tudoran, ofiterul politic,
intr-o celula cu fosti militari, jandarmi si cativa legionari de curand adusi
de la Aiud.
Aflu amanunte autentice
despre Turcanu si reeducare.
Daca diavolii, ingeri
cazuti, puteau nascoci chinuri cumplite, numai ordinului smecheresc al oamenilor
i-au putut trece prin minte torturi atat de ticnite si de intortocheate.
Arpacasul fierbinte
inghitit pe nerasuflate si numaidecat dupa aceea o stacana mare cu apa rece.
Catarari cu unghiile pe
ziduri.
Metanii, neintrerupt,
pana la lesin.
Excremente mancate. (Se
socoteste privilegiat cel care-i pus sa si le manace pe ale sale.)
Mancare enorma urmata de
patruzeci si opt de ore petrecute intr-o celula ticsita, fara tineta si cu usa,
fireste, zavorata.
Preoti siliti sa faca onanie.
Orele de somn reduse la
patru, de la 12 p.m. la 4 a.m. si acelea intrerupte la fiecare sfert de ceas.
Obligatia de a sta numai
in picioare, de la 4 a.m. la 12 p.m. timp de doua luni.
Trei alarme pe noapte. La
darea alarmei detinutii se baga sub paturi cu fata in jos. Gardienii intra in
celula cu extinctoarele si acopera dusumeaua si peretii cu un lichid alb care
se intareste pe loc facand o crusta dura. Detinutii ies de sub paturi si
trebuie sa curete crusta in mai putin de un ceas, cand vine inspectia sa
constate daca totul luceste “bec”.
Sosind la Gherla in care
ma aflu si eu, amiralul Horia Macelaru exclama: raiul pe pamant! Vine de la
Ramnicu Sarat unde a trait sase ani de zile singur in celula; supus unui regim
de infometare, a mancat paiele din salteaua (destramata) pe care dormea, pana
la urma toate, n-a mai ramas decat panza de sac. Pielea de sagrin, filmata
altfel. In celula de alaturi a murit Ion Mihalache, dupa ce orbise.
Poate ca iadul tocmai
asta si e, balamucul.
La un nivel mult mai
astamparat, am putut si eu dobandi convingerea ca inchisoarea politica fusese
conceputa pe temeiul ideilor cibernetice de retroactiune si morfogeneza
spontana. Detinutii sa se chinuiasca unii pe altii. Economie de mijloace:
gardienii vor interveni prea putin. Condamnatii isi vor crea singuri infernul.
Asa a si fost. De pe urma oamenilor supusi conditiilor unei “camere de
executare a pedepsei” am suferit nespus mai mult decat din pricina caraliilor
de pe coridoare.
Sefii de camera constiinciosi,
regulamentari si tematori, camarazii maniaci ai curateniei (Ce faci dom’le! Ai
pus mana pe gamela dupa ce te-ai scarpinat la cur. Nu-ti dai seama ca ti-ai
suflat mucii peste patul meu?) au fost aducatorii la indeplinire ai planului
bazat pe ideea, justa, ca temnita grea este lucru de nimic, fleac si floare la
ureche pe langa ospiciul de nebuni.
Povestind pretutindeni Huis
Clos al lui Sartre nadajduiam sa contribui la dezvaluirea secretului
acestuia si astfel sa-i anihilez efectele. Eram ascultat cu atentie (camera de
hotel, care in piesa reprezinta iadul, evoca prea exact conditiile vietii de
puscarie pentru a nu starni imediat interesul), dar rezultatele s-au adeverit a
fi nule, conform sfatului dat de lordul chesterfield fiului sau: vei auzi in
camera Comunelor multe discursuri frumoase, unele iti vor schimba parerile,
vezi ca nici unul sa nu-ti schimbe votul. Lucru de mirare, boierii, marii
mosieri, profesorii universitari, ofiterii superiori, episcopii si fostii
inalti demnitari s-au dovedit mai putin exigenti asupra igienii decat ciobanii,
lucratorii si plugarii, care mai toti au fost – dupa cum singuri spuneau –
scarbosi si gingasi la mancare si nu incetau de a stabili reguli profilactice
mai abitir ca la institutul Pasteur sau norme de folosire a tinetei si de
spalare pa maini mai stricte decat ritualurile tribale ori ale ceremonialului
defecarii unui brahman.
Gherla, mai
1963
Operat de doua ori,
inspaimantator de slab, abia umbland, abia vorbind, mai toata ziua culcat si
acoperit cu patura, cufundat in rugaciuni, parintele Haralambie V.
[Vasilache] asteapta moartea. Afla insa mijlocul si taria de a ne vorbi uneori,
cate putin. Monah ce se afla, intampina sfarsitul cu seninatate dar nu fara
griji: ca omul cuminte care se gateste de drum lung si cunoaste ca nu-i de ras,
ca e bine sa chibzuiesti din vreme la toate, sa faci cuvenitele pregatiri si sa
te echipezi cugetand ca e mai bine sa prisoseasca decat sa lipseasca.
Imi daruieste si mie
catva timp si privindu-l, graindu-i, ma copleseste convingerea ca suferintele
au sens, ca viata toata nu se poate sa nu aiba sens. Ca-ntotdeauna ma obsedeaza
formula lui Sartre - Suntem osanditi la libertate - care nu-i lipsita de
putere si nici de adevar, chiar teologic. Si corectarea ei, de catre Merleau-Pondy:
suntem osanditi a da lucrurilor un sens. Sorin Vasilie: nu realitatea are
importanta, ci adevarul (care-i altceva) si sensul. Patriarhul Atenagora: De ce
ii este omului de astazi foame? De iubire si de sens.
Parintelui Haralambie -
ca unui sfant - cutez sa-i impartasesc - e primul - cele doua vise avute la
Jilava cu un an si jumate inainte, in celula douazeci si cinci.
O data mi s-a aratat in
vis mama - care mergea mereu la Capra, la biserica, si care vorbea atat de
curat si de fermecator romaneste - si, luandu-ma de mana, m-a dus la un perete
dintr-o Casa a Domnului. Un perete urias in intregime zugravit cu figuri de
sfinti si acoperit cu icoane. Ma ducea inspre chipurile pictate si inspre
icoane si ma indemna sa le sarut.
Al doilea vis a fost mai
cutremurator, si-i zic vis pentru ca nu indraznesc sa-i spun altfel.
Era tare frig in celula
25. Iarna lui '62 fusese aspra, cu troiene cat toate zilele si urlete de
crivat. Odobescu in Doamna Chiajna: E trista si urata iarna la tara… Trista
si urata era si in celula numarul douazeci si cinci pe sectia doua.
Cosul sobitei s-a
prabusit, nu se mai poate face nici bietul foc de trei surcele pe care putem
sa-l aprindem intre 15 Decembrie si 1 Martie. Funinginea imbraca totul cu un
strat gros, grasos, de negreata sleioasa, in continua extensiune, adeziv.
Dardaim de frig, ne simtim coplesiti de murdarie - si ne e foame. Din pricina
zapezilor, aprovizionarea a fost probabil intrerupta. Nu ni se mai distribuie,
o data pe zi si la ore neregulate, decat un bot mic de turtoi rece. Apa nu mai
avem. Tineta este arhiplina. Ciudat, inghetul in loc sa neutralizeze mirosul
excrementelor il exaspereaza. Pindim sosirea turtoiului ca animalele inchise a
caror hrana e la cheremul unui stapan uituc. Botul e sloi de gheata si e de
malai doar copt, nefiert. […]
Pe la doua noaptea este
adus in celula un nou lot de oameni, o multime, claie peste gramada, colac
peste pupaza, ei mai lipseau. Si cat de jalnic se uita cu totii imprejur, vin
oare din locuri mai putin sinistre? Ii primim cum nu se asteptau, cu liniste si
facand haz de necaz. Dar unde sa-i culci? Toata lumea se inghesuie spre a crea
noi spatii - imaginare cele mai multe, ca ale geometriei riemaniene. Catorva nu
le ramane decat a picoti pe banci. Pe unul voluminos, exasperat si prapadit - a
carui fata exprima suferinta si oboseala - il poftesc sa treaca in locul meu,
impreuna nu am incapea; si, oricum, se simte ca are neaparata nevoie de
doua-trei ore de repaus. Petrec restul noptii pe banca.
In noaptea urmatoare
adorm frant. Si atunci, in noaptea aceea chiar, sunt daruit cu un vis
miraculos, o vedenie. Nu-L vad pe Domnul Hristos intrupat, ci numai o lumina
uriasa - alba si stralucitoare - si ma simt nespus de fericit. Lumina ma
inconjoara din toate partile, e o fericire totala, si inlatura totul; sunt
scaldat in lumina orbitoare, plutesc in lumina, sunt in lumina si exult.
Stiu ca va dura vesnic, e un perpetuum immobile. Eu sunt imi
vorbeste lumina, dar nu prin cuvinte, prin transmisiunea gandului. Eu sunt:
si inteleg prin intelect si pe calea simtirii - inteleg ca e Domnul si ca sunt
inlauntrul luminii Taborului, ca nu numai o vad, ci si vietuiesc in mijlocul
ei.
Mai presus de orice sunt
fericit, fericit, fericit. Sunt si pricep ca sunt si mi-o spun. Si lumina parca
e mai luminoasa decat lumina si parca ea vorbeste si-mi spune cine e.
Visul mi se pare a dura mult, mult de tot. Fericirea nu numai ca dureaza
incontinuu, dar si creste mereu; daca raul n-are fund, apoi nici binele n-are
plafon, cercul de lumina se lateste din ce in ce, iar fericirea dupa ce m-a
invaluit matasos, deodata schimba tactica, devine dura, se srunca, se
pravaleste asupra-mi ca niste avalanse care - antigravitational - ma inalta;
apoi, iar, procedeaza in alt fel: duios; ma leagana - si-n cele din urma, fara
menajamente, ma inlocuieste. Nu mai sunt. Ba sunt, dar atat de puternic
incat nu ma recunosc.
(De atunci imi este
nespus de rusine. De prostii, de rautati, de scarnavii. De toane. De viclenii.
Rusine.)
Parintele Haralambie ma
asculta cu atentie, nu surade, nu tresare. Apoi se pronunta: nu crede ca visele
ori aratarile sunt suspecte. Dimpotriva, ma fericeste. Imi cere insa multa
discretie si smerita stapanire de sine. Si mai ales - e greu de priceput, zice,
totusi ma roaga sa fac un efort - sa le iau drept firesti, drept ceva
neexceptional, care sa nu ma scoata din fagasul cat se poate de comun al vietii
de obste. Un gand bun din partea mamei, asa ca o salutare: Iar mila Domnului e
bogata; cand trece, se intampla ca poala hainei Lui sa atinga pe te miri cine.
Facem si planuri de
viitor, parintele - ca orice muribund autentic - fiind suta-n suta convins ca
are sa moara si tot suta-n suta incredintat ca va trai.
Dar nu mai trec decat
putine zile si se produce o hemoragie puternica. Il doboara. Medicul detinut,
chemat cu staruinta, sosit cu greu, da din cap. Seful camerei il infasoara pe
parintele Haralambie in patura, iar eu il duc, impreuna cu alt detinut, pana la
usa celulei de unde, noi stand cu fata la perete si bratele peste ochi,
plantoanele - ridicandu-l de pe jos - il cara la infirmerie.
Am aflat mai tarziu ca a
murit a doua zi.
Gherla, iulie
In camerele dinspre
sosea, vara, caldura e atat de mare incat gardieinn ingaduie detinutilor sa-si
lepede hainele vargate si sa stea in chiloti. Zapusala atingand in anumite ore
intensitati de neinchipuit, unii se urca pe paturi, apuca doi cate doi un
“cearsaf” si-l agita spre a incerca sa iste o adiere.
Stau cu Marinica P. [Marin
Popescu] si Sile Cat. [Vasile Catalinoiu] si invat Cantecul Potirului al lui Crainic. Painea si
Vinul. Ca la Trakl si la Ignazio Silone. Caracterul atat de simplu al
crestinismului intemeiat pe doua realitati, doua biete si-n acelasi timp
splendide realitati: painea si vinul.
Si iata, potirul la gura Te-aduce
Iisuse Hristoase, Tu, jertfa pe Cruce
Adapa-ne, sange de Sfant Dumnezeu
Ca bobul in holda, ca mustu-n
ciorchine
Esti totul in toate si toate prin Tine
Tu, vinul de-a pururi al neamului meu.
Ca prin minune incep sa
simt o racoare, o umezire a gurii arsa de sete (nici la Gherla nu pot bea apa,
salcie); si o imensa recunostinta, niciodata n-am stiut mai bine ce e smerenia,
cat de “saraca” si “ticaloasa” e conditia umana.
29 August 1964
Mii de draci ma furnica
vazand cum este confundat crestinismul cu prostia, cu un fel de cucernicie
tampa si lasa. O bondieuserie (e expresia lui tante Alice), ca si cum menirea
crestinismului n-ar fi decat sa lase lumea batjocorita de fortele raului, iar
el sa inlesneasca faradelegile dat fiind ca e prin definitie osandit la
cecitate si paraplegie.
Denis de Rougemont: Sa nu
judecam pe altii, dar cand arde casa vecinului nu stau sa ma rog si sa ma
imbunatatesc; chem pompierii, alerg la cismea. De nu, se numeste ca sunt fudul
si ca nu-mi iubesc aproapele. Macaulay: este drept ca nu avem voie sa ne
rasculam impotriva lui Nero caci orice putere de Sus este, dar nici nu trebuie
sa-i sarim lui Nero in ajutor daca se intampla sa fie atacat. (Eisenhower si
Foster Dulles in toamna lui ’56.)
Una e sa te rascoli, alta
e sa aprobi. Cand a cazut Iacob al II-lea, s-au gasit episcopi anglicani care
sa-l urmeze in exil pe regele procatolic, ori poate catolic, numai pentru ca
era suveranul legitim si, orice s-ar fi intamplat, nu putea fi inlocuit.
Crestinismul neajutorat
si neputincios este o conceptie eretica deoarece nesocoteste indemnul Domnului
(Matei 10, 16: “fiti dar intelepti ca serpii si nevinovati ca porumbeii”)
si trece peste textele Sfantului Pavel (Efes. 5, 17: “Drept aceea, nu fiti
fara de minte”, II Tim. 4, 5: “tu fii treaz in toate…”, Tit. 1, 8: “sa
fie treaz la minte” si mai indeosebi I Cor. 14, 20: “Fratilor nu fiti
copii la minte; ci la rautate fiti copii, iar la minte fiti oameni mari”).
Nicaieri si niciodata nu
ne-a cerut Hristos sa fim prosti. Ne cheama sa fim buni, blanzi si cinstiti,
smeriti cu inima, dar nu tampiti. (Numai despre pacatele noastre spune la
Pateric “sa le tampim”.) Cum de-ar fi putut proslavi prostia Cel care ne
da sfatul de-a fi mereu treji ca sa nu ne lasam surprinsi de satana? Si-apoi,
tot la I Cor. (14, 33) sta scris ca “Dumnezeu nu este un Dumnezeu al
neoranduielii”. Iar randuiala se opune mai presus de orice neindemanarii
zapacite, slabiciunii nehotarate, neintelegerii obtuze. Domnul iubeste
nevinovatia, nu imbecilitatea. Iubesc naivitatea, zice Leon Daudet, dar nu la
barbosi. Barbosii se cade sa fie intelepti. Sa stim, si ei si noi, ca mai mult
rau iese adeseori de pe urma prostiei decat a rautatii. Nu, slujitorilor
diavolului, adica smecherilor, prea le-ar veni la indemana sa fim prosti.
Dumnezeu, printre altele, ne porunceste sa fim inteligenti. (Pentru cine este
inzestrat cu darul intelegerii, prostia – macar de la un anume punct incolo – e
pacat: pacat de slabiciune si de lene, de nefolosire a talentului. “Iar cand
au auzit glasul Domnului Dumnezeu… s-au ascuns".)
- Poti sa nu pacatuiesti
de frica. E o treapta inferioara, buna si ea. Ori din dragoste: cum o fac
sfintii si caracterele superioare. Dar si de rusine. O teribila rusine,
asemanatoare cu a fi facut un lucru necuvincios in fata unei persoane delicate,
a fi trantit o vorba urata in fata unei femei batrane, a fi inselat un om care
se increde in tine. Dupa ce L-ai cunoscut pe Hristos iti vine greu sa
pacatuiesti, ti-e teribil de rusine.
Bucuresti,
septembrie 1964
Parintele Mina mi-a spus
si repetat numele preotului la care urmeaza sa ma prezint daca ies din
inchisoare. Numele acestui preot, in ziua eliberarii, il uitasem.
Deindata dupa sosirea in
Bucuresti, si-n timpul luptei mele cu plosnitele (doua deparazitari n-au avut
rezultate si insectele nu s-au dat batute – armis suspectis pugnaverunt
deinde victi se dediderunt – decat in fata verdelui de Paris, substanta cu
numele plin de farmec si otrava ca-n Florile raului) ma chinui sa-mi
reamintesc.
L-am rugat pe nasul meu
sa-mi gaseasca un preot, oriunde, si sa procedam fara amanare. V. [Emanuel
Vidrascu] este insa prins si el de mii de griji si incurcaturi, stiu ca ma pot
bizui pe el, dar vad ca va trebui sa astept si sunt nerabdator. Totul a mers
atat de bine acolo, de ce n-ar merge si aici? E nevoie sa ma zbat.
Mariana V. [Viforeanu] se
bucura mult afland de botezul meu. A scapat de arestare si proces numai ca prin
urechile acului. A fost anchetata si ea, retinuta trei zile – si a dovedit ca
nu degeaba e fiica unui foarte mare avocat si unui foarte destept om.
(Recunoaste ca a citit Padurea interzisa si afirma ca imediat dupa aceea
i-a dat foc: din declaratia aceasta nu iese.) Ii arat Marianei cum stau
lucrurile cu mine. Deindata imi propune sa ma recomande preotului de la Schitul
Darvari, duhovnicul ei.
Schitul Darvari e o
bisericuta de vis, in mijlocul unei gradini de roman semanatorist, si e un fost
metoc atonit. Trecusem de multe ori cu jind pe langa Schit si facusem odata
invierea acolo cu tanti Viorica. Locul nu poate sa nu atraga prin gratia,
micimea, linistea lui tupilata. Fascinosum.
Primesc asadar fara a mai
sta pe ganduri propunerea Marianei, si vad si in sugestia aceasta un fel de
minune, un “rapel”, o chemare a trecutului si o implinire a sa. Decid a ma duce
sa-l vad pe preot a doua zi. Cum il cheama? George Teodorescu, zice Mariana.
Imi aduc aminte ca acesta era numele pe care mi-l dase parintele Mina.
- Devotiunea mea
particulara e Crucea.
Crucea este esenta
misiunii lui Hristos – a lui Mesia pe acest pamant.
La Cruce se refera Domnul
ori de cate ori face aluzie la menirea lui, la botezul cu care trebuie sa se
boteze, la paharul pe care trebuie sa-l bea. Totul in cuvintele, tacerile si
vestirile sale duce spre punctul final al Golgotei.
Crucea pentru crestin (si
sa nu pierd prilejul de a repeta, orice om e crestin): simbolul interferentei
cerului cu pamantul, al spiritului cu materia.
Crucea este tiparul care,
singurul, ne ingaduie sa intelegem taina lumii si a vietii, e singura cheie de
care dispunem.
Ferindu-se de semnul
crucii, protestantii pierd din vedere ca el nu evoca numai un groaznic
instrument de tortura (si nu intamplator chinul consta in tintuirea
verticalitatii fapturii, in pedepsire Omului prin insasi pozitia sa specifica –
luata-n deradere, vertical dar lipsit de libertate, vertical dar cu madularele
in ptoza, vertical dar expus spre ocara), ci si repetarea constienta a
integrarii noastre in semnificatiile ultime.
Mai mult decat orice alt
simbol, Crucea este desavarsita si completa imago mundi. O imago mundi simpla,
integrala, care spune totul. Mai bine, draga doctore Al.-G. [Sergiu Al.
George], decat complicatul si fastuosul Barabudur.
- Thierry Maulnier: De
vreme ce toate se termina, toate se termina rau.
Proust catre doamna E.
Strauss: Pentru noi fericirea e o eroare.
Arnold Toynbee: Cuvantul
parohie – cu o rezonanta atat de locala, de intima, evocator de cuib si camin –
e de la verbul grecesc care se talmaceste: a vietui printre straini.
Concluzie: Rugaciunea in
care sta scris ca patria noastra e in cer exprima un adevar elementar. A da
crezare fericirii pamantesti e o greseala boacana, fara scuze.
- Crestinismul e bucurie
si reteta de fericire. E si asumare a durerii.
Leon Bloy: “Stim ca
stelele sunt mereu in acelasi loc pe cer, dar potrivit feluritelor stari ale
atmosferei par mult mai departate decat in alte momente, ori dau impresia ca
sunt mult mai apropiate si seamana cu lacrimi gata sa picure pe acest pamant.
Asa e si cu Dumnezeu. Bucuria il indeparteaza, pe cand amaraciunea il apropie
si s-ar zice ca-l salasluieste in noi.”
“Secretul suferintei
nu i se va dezvalui pe deplin omului decat in ziua cand va intelege angoasa
Fiului lui Dumnezeu, care-si da viata si sangele pentru oameni si vede in
vesnicul prezent al torurii prelungite pana la capatul istoriei lumesti ca
oamenii nu raspund cu dragoste dragostei lui, ca fac totul pentru a o da
uitarii si tot amana prin acest incapatanat refuz coborarea sa de pe cruce.”
“Ii ceream sa ma
invredniceasca de a suferi pentru fratii mei si pentru El insusi, cu trupul si
cu sufletul. Ma gandeam insa la prea cinstite si prea curate suferinte care,
imi dau bine seama astazi, ar fi fost tot bucurie. Nu ma gandeam la suferinta
aceea draceasca pe care mi-a trimis-o si care consta in a se retrage in
aparenta de la mine si a ma parasi, fara aparare, in mijlocul celor mai
inversunati dusmani ai mei.”
“Nu suferim decat
fiind departati de Dumnezeu, dar suferinta aceasta ne apropie de Dumnezeu. Se
poate astfel spune ca Dumnezeu este in acelasi timp Fericirea pierduta,
cainata, si Suferinta, deoarece intoarcem spatele Fericirii. El e Dumnezeul
rastignit pana la implinirea veacurilor. Totul asadar sta sub semnul caderii,
care-l preschimba pe om in fiinta a remuscarii, a surghiunului, a durerii iar
pe Dumnezeu insusi – Dumnezeu care nu poate fi decat al Bucuriei! – un Dumnezeu
al lacrimilor; Domnul care sta spanzurat pe lemn, Sfantul Duh care suspina si
Maria, care plange pe Munte.”
“De raiul pamantesc nu
ne mai apropiem decat suferind si suferinta aceasta e singurul lucru care ne
poate convinge ca pierduta Gradina tot mai exista.”
- Propozitia lui C.G.
Jung, “Nostalgia luminii e nostalgia constiintei”, o interpretez in
sensul afirmatiei ca prostia nu are nimic de a face cu doctrina crestina.
Lumina nu este numai
Beatitudine ci si Intelegere, in contrast cu prostia din care face o netrebnica
arma diavoleasca.
- Aparent paradoxalei
constatari a lui Bettex ca incultului ii este ingaduit sa nu creada, savantului
insa nu, ii vin in sprijin cuvintele lui Newton: “Corpurile, recunosc, stau
unele fata de altele ca si cum s-ar atrage; daca se atrag intr-adevar nu stiu
si nici nu ma pricep a spune cum s-ar putea atrage.”
- Texte biblice
referitoare la teza: crestinismul este o religie a curajului:
- De nenumarate ori
indemnul christic: Indrazneste fiule, Indrazneste fiica (Mat. 9, 2, 22;
Marcu 10,49; Luca 8,48), Indrazniti (Marcu 6, 50; Ioan 16,33);
- Incurajarile Nu te
teme (Marcu 5, 36; Luca 1, 13; 1, 30; 5, 10; 8, 50), Nu va temeti
(Marcu 6, 50; Luca 2, 10; 12, 7; 24, 36; Ioan 6, 20), Nu va inspaimantati
(Marcu 16, 6);
- Pe lista celor sortiti
iezerului de foc, cine figureaza primii? “Fricosii (Apoc. 21, 8); si
certarea: Pentru ce sunteti fricosi?” (Marcu 11, 12);
- Si mai ales dezvaluirea
marelui secret: “Imparatia cerurilor se ia prin staruinta, si cei ce se
silesc pun mana pe ea” (Mat. 11, 12);
(In alte versiuni: se ia
cu navala si navalitorii pun mana pe ea. Biblia engleza veche vorbeste de
violenta si oameni violenti, cea noua afirma ca e siluita si luata cu forta. La
forta se refera si Francezii. Germanii dau echivaluentul Gewalt, dar in
continuare intrebuinteaza un verb compus mai expresiv: reisen es weg.)
Crestinul este cel caruia
Dumnezeu nu i-a dat duhul temerii (2 Tim. 1, 7) si poate duce razboiul nevazut
(Nicodim Aghioritul); e bun ostas al lui Hristos Iisus (II Tim. 2, 3)
incins cu adevarul, imbracat cu platosa dreptatii, coiful mantuirii,
sabia Duhului.
O religie marturisita
prin curajul fizic al martirilor (Filip. 1, 28-30: Fara sa va infricosati intru
nimic … caci voua vi s-a daruit… nu numai sa credeti intru El, ci sa patimiti
intru El, ducand aceeasi lupta…).
Ce zice Pavel? Nu ma
voi teme! (Evr. 13, 6) Dar Ioan? In iubire nu este frica ci iubirea
adevarata alunga frica. (Epist. I. 4, 18).
1966
Discutii cu evrei in casa
verisoarei mele Vally.
Admit, eventual, trecerea
de la o credinta la alta. (Mai ales daca a fost constransa. Unii ma intreaba
daca am fost cumva silit s-o fac, in inchisoare.) Cum de-am putut sa trec de la
spirit la materie? Ar fi inteles sa ma inchin in duh altundeva, dar cum de ma
pot impartasi cu paine si vin (cu “alimente” si din acelasi pahar cu toata lumea),
cum de pot saruta icoane facute din lemn, chipuri cioplite?
Si-mi zambesc subtire.
Le zambesc si eu. Or fi
ei stiutori, stiu si eu cate ceva: ca oamenii nu-s numai spirit ci si materie.
Domnul e duh; dar s-a intrupat, carne s-a facut.
Iata ca o religie atat de
rationala si de socotita invoca suprematia intangibila a spiritului. Iata ca un
Weltanschauung atat de ancorat in lumesc si in reusita se intimideaza
dand de speciile ori chipurile materiei. Ce curioasa tema si repulsie fata de
materialitatea painii, vinului si icoanelor la oameni care vorbesc infinit mai
deferent si laudativ despre lume decat adeptii lui Hristos! Si parca e si o
tulburata, feciorelnica teama de a se apropia de Dumnezeu, de a-I cere si
a-I da prea mult, de a stabili prea intime legaturi cu El. Si cata freudiana
mandrie: cum de-as cobori eu, om creat de Creator, pana la materie!
Sunt insa dispusi sa ma
inteleaga: ce-am facut am facut intr-un moment de mare si explicabila
nefericire, deznadejde.
Cand dau sa ma arat ca,
dimpotriva, intr-un moment de inexprimabila fericire am facut ce-am facut,
zambetele subtiri reapar, compatimitoare.
Nu mai am ce spune.
Zambesc, acum rezervat.
Noi nu facem prozelitism,
asta-I superioritatea religiei noastre. Asa incheie ei discutia. Nu-mi dau
timpul sa le spun ca se falesc, vorbind adevarul. Lipsa aceasta de prozelitism
(trecera la iudaism: nu numai foarte rara ci si foarte grea, cazul Palliere) e
de fapt un rasism.
- Heidegger cunoaste
paradoxul lui Don Quijote de vreme ce scrie: “Orice om este intotdeauna
infinit mai mult decat ceea ce ar fi daca ar fi numai ce este.”
- Cine este mai fraier?
Cine-l urmeaza pe Hristos sau cine se incredinteaza diavolului?
S-ar zice ca Hristos cere
mai mult, prea mult; ca sa-l urmezi vrea sa-ti lasi casa, femeia, fratii,
parintii, copiii, tarina, vitele, pana si mortii sa-i lasi neingropati.
Atat demonizatii cat si
crestinii sunt oameni inzestrati cu sentimentul infinitului. Crestinismul e o
martirizare a tot ce-i lumesc, dar si da ceva in schimb: linistea aici si
fagaduinta mantuirii viitoare. Pe cand diavolul e mai exigent: in schimbul
simtamantului demnitatii el nu ofera decat deznadejdea. Ii dai constiinta,
pacea, somnul, iti vinzi prietenii si rudele, cedezi absolut totul si mai mult
ca totul – si toate pe degeaba. Ce-a obtinut Iuda de la diavol? Nimic. A fost
fraierit. S-a ales cu dispretul batranilor si a restituit banii; s-a ales cu
streangul si cu hohotul de ras al Necuratului.
Sfintilor li se cere
mult, dar nu chiar totul – si nu degeaba. Postesc, privegheaza, se infrang, dar
inima si sufletul nu si le dau.
Contractul incheiat cu
diavolul e mult mai oneros decat cel incheiat cu Domnul. De fapt nici nu-i
contract, e pacaleala. Dai totul, nu primesti nimic. Plata neantizarii
diavolesti e deznadejdea cu perspectivele ei firesti: moartea, sinuciderea,
rusinea si ciuda iscate de intelegerea faptului ca ai fost tras pe sfoara.
(Sfoara sau franghie, franghia sinucigasului Iuda.)
- Adeseori un anumit ton
pedant insotit de cuvinte sforaitoare cu aspect stiintific impresioneaza, asa
incat prostii gogonate, bazaconii se aleg cu adancul respect al tuturora. Ar fi
de ajuns sa fie nitel scuturate pentru a se vedea cat pretuiesc.
Chamfort: Exista prostii
bine imbracate, asa cum exista dobitoci foarte dichisiti.
- Poate fi o asceza
blanda si degajata, fara nici o legatura cu puritanismul bosumflat?
Despre Sf. Francisc: “Suradea
lumii si nu profita de ea.”
Infranarea nu presupune
simtaminte de ura si sila la adresa vietii. Gresit gandesc dusmanii
crestinismului – ori si adeptii sai – ca nu se cere altceva decat sa urasti
pacatul si raul. Crestinismul nu poate fi rezumat printr-o formula negativa si
de ura, chiar daca negatia si ura au in vedere pe ale diavolului.
Nu-i crestina, dar stie
ce spune autoarea acestor randuri fundamentale: “Daca nu iubim viata pe
seama noastra si prin altii, zadarnic incercam pe orice cale ar fi sa o
justificam.” (Simone de Beauvoir).
Si Hegel: “A-l iubi pe
Dumnezeu e tot una cu a te simti cufundat in totalitatea vietii.”
- Convorbire cu Al. Pal.
[Alexandru Paleologu].
Ne inspira neincredere
pacatosii care n-au in gura decat neprihanirea, neostoirea, necontaminarea.
Cred cu totii – verbal – in monofizitism si manicheism, concep viata religioasa
numai sub forma etericului si absolutului. O concep, la propriu, caci in fapt
isi duc mai departe viata de pacat sub cuvant ca pacatul fiind irezistibil, iar
crestinismul tot una cu etericul absolut, nu pot iesi din dilema in care se afla.
Lui Satana ii consacra viata lor pacatoasa, iar lui Hristos vorbirile si
scrierile lor slavitoare ale puritatii celei mai rafinate.
Cat de departe sunt de
teandria crestina, si de Cel ce propovaduia metanoia pe strazi, in sate, pe
drumuri, pe la ospete, te miri unde si te miri cui.
Si ce usoara e solutia pe
care si-au gasit-o.
Dar crestinismul nu-i
usor si Hristos e greu de pacalit; El aici ne cere sa ne purtam – dupa puterile
noastre – crestineste. Aici in lume, facand eforturi si-n plina necuratie. Si –
vorba lui Kierkegaard – nu-I El atat de slab incat sa ne scoata din lume. Si
nici – se-ntelege – atat de naiv incat sa nu stie de ce se vorbeste cu atata
intransigenta si exclusivism despre neprihanire: vocabularul psihanalitic ii
este cunoscut, cum ii sunt toate, deci si compensatiile si transferurile.
Leon Sestov:
“Pare-se ca exisa doua
teorii, cu totul potrivnice, despre originea speciei umane. Unii sustin ca omul
coboara din maimuta, altii ca a fost creat de Dumnezeu. Se cearta grozav. Eu
unul cred ca se inseala si unii si altii. Teoria mea este urmatoarea: cei care
cred ca omul coboara din maimuta, coboara cu adevarat din maimuta si alcatuiesc
o rasa aparte, in afara rasei oamenilor creati de Dumnezeu si care cred si stiu
ca au fost creati de Dumnezeu”.
Noiembrie 1968
Floriana a fost astazi
dupa-amiaza nasa la botezul nepoatei ei. A slujit parintele Sofian [Boghiu].
Maretia sobra a curtii manastirii Antim; intimitatea paraclisului (unde a fost
savarsit botezul); cumintenia extraordinara a Domnicai, botezata; barba alba,
glasul senin, gesturile foarte lente si hieratice ale staretului; dar mai ales
purtarea Florianei au transformat un banal botez intr-o lunga, prelunga si
parca dinadins prelungita ceremonie tainica si cutremuratoare, i-au dat
adevaratul inteles, atat de fantastic: imersiunea intr-un cazan cu apa (simbol
al mormantului) si semnul crucii fac dintr-o netrebnica faptura biologica o digenis,
o fiica a Legamantului, o fiinta libera si nobila, vie. Floriana se inchina,
crede intr-unul Dumnezeu, asteapta invierea mortilor, se leapada de satana,
rosteste formulele cu asa seriozitate si convingere, cu o voce atat de ferma si
calda, cu priviri atat de limpezi si indreptate numai inspre taramuri lipsite de
suspinare, durere si intristare, cu o fata atat de luminata de nadejdi absurde,
incat paraclisul – unde intr-un colt duduie o sobita, unde e lume putina si
totul e tainic, intim, initiatic si gaocit – poarta inchipuirea inspre Optino
si Athos si locasul pare a fi sala palatului de la Camelot in ziua aparitiei
Graalului.
Emile Male: frumusetea e
pretutindeni, dar nu se dezvaluie decat dragostei.
Varatec, 1970
Maestrul si Margareta de
Mihail Bulgacov, recomandata staruitor de Pillat.
Diavolul Behenoth, cu doi
colegi, vine pe pamant, in Uniune, luand chip de motan negru care duce cu el un
Primus [masina de gatit].
(Zat! Ii spune
taxatoarea, motanii n-au voie sa calatoreasca in autobuz!)
Primusul acesta face toti
banii si este cheia cartii, si e dovada genialitatii autorului.
Pentru ca asa oameni, asa
draci. Behemoth e un mare demon trist, un print razvratit al intunericului. Dar
stie unde s-a intamplat a nimeri si – lepadandu-si mantia byroniana ori
goetheana, mantia luciferica si somptuoasa – se da pe brazda si pe masura
parohiei. Primusul e aferentul simbol batjocoritor (diabolo: a desparti, a
batjocori) al civilizatiei sovietice dupa cincizeci de ani consacrati fauririi
unei societati exclusiv preocupata de bunuri materiale si prosperitate, dupa
cincizeci de ani de construire a comunismului – triumf al bunei stari.
Cand dracii trec in zbor
peste case si cu asmodeice puteri le ridica acoperisurile, ce se vede? Se
zaresc siruri de coridoare unde, intoarse de la munca, gospodinele sovietice
gatesc fiecare pe cate un primus masa de seara.
Asta e comunismul! Asta
si nu altul: tovarasul de la raion, spatiul locativ, certificatul de origine
sociala, delatiunea obligatorie, cozile, primusul. In vreme ce un miliard si
jumatate de imbecili, in occident, ofteaza, manifesta, rapesc, urla, scriu, se
despoaie, isi lasa barba, fac dragoste in public, arunca cocktailuri molotov
pentru a realiza idealul: Primusul, masinuta cu gaz a saracimii.
Gospodinele, ele, n-au ce
face. Dar la gandul miliardului aceluia si jumatate, cine sta sa se gandeasca,
il apuca nebunia.
Alt comunism? Daca s-ar
fi realizat altundeva era altfel? Cand l-om face noi va fi altceva.
Iluzii, prostii. Tot cu
aceleasi elemente constitutive veti lucra. Tot acolo veti ajunge. Tot la rasism
social, marxist nu mai putin decat leninist (desi ar fi, poate, om cumsecade,
desi burghezia a jucat un rol progresist, n-avem ce-ti face: esti cum esti, si
cum altfel nu poti fi, trebuie asadar sa fii osandit).
Asta e, nu altul. Razbunator.
Mic. Imputit. Mahalagesc. Pizmas. Credincios al treimii: ura, banuiala,
invidie. Cu gura de tsatsa si ura de sluga. Societatea bunei stari, unde
bucataria e Primusul de pe coridor.
Stiu ei, demonii, cum sa
se intrupeze, nu intamplator.
Varatec, 1971
In postul Santei Marii ma
spovedesc parintelui Calinic.
Printre altele: un fost
coleg de puscarie mereu vine sa ma tapeze; duhneste a bautura si uneori imi
arunca-n obraz povesti sfruntate: ca i-a murit copilul si ii lipsesc banii de
inmormantare – mie care stiu ca nu e tata. I-am dat ce i-am dat, apoi l-am
respins. Simt totusi o neliniste. Dar ce sa fi facut cu un betiv?
Sa-i fi dat, ma intrerupe
duhovnicul.Cand mai vine, da-i, nu-l judeca! Si eu – zice – am un prieten
betiv, un nenorocit si cand vine pe aici il omenesc. Da-i!
Cat de bine imi pare ca
m-am facut ortodox.