+
Monahul Nicolae Steinhardt
45 de fragmente din scrierile lui
Nicolae Steihardt, definitorii pentru învăţătura lui
spirituală (selectate de Pr. Ioan Velcherean)
1.
Pentru cine este înzestrat cu darul înţelegerii, prostia - măcar
de la un anume punct încolo - e păcat: păcat de slăbiciune
şi de lene, de nefolosire a talentului.
Poţi
să nu păcătuieşti de frică. Este o treaptă
inferioară, bună şi ea. Ori din dragoste: cum o fac sfinţii
şi caracterele superioare. Dar şi de ruşine. O teribilă
ruşine, asemănătoare cu a fi făcut un lucru necuviincios în
faţa unei persoane delicate, a fi trântit o vorbă urâtă în
faţa unei femei bătrâne, a fi înşelat un om care se încrede în
tine. După ce l-ai cunoscut pe Hristos îţi vine greu să
păcătuieşti, ţi-e teribil de ruşine. (1)
2. Pentru
creştinism bănuiala e un păcat grav şi oribil. Pentru
creştinism încrederea e calea morală a generării de persoane. Numai
omul îşi făureşte semenii proporţional cu încrederea pe
care le-o acordă şi le-o dovedeşte. Neîncrederea e
ucigătoare ca pruncuciderea; desfinţează ca om pe cel asupra
căruia este manifestată. Omul însuşi, făurit de Dumnezeu,
îşi transformă pe aproapele său în persoană - printr-un act
creator secund - datorită încrederii pe care i-o arată.
Dând
nume animalelor, potrivit poruncii dumnezeieşti, omul le rânduieşte
în cuprinsul creaţiei; purtând aproapelui dragoste şi acordându-i
încredere, face din el o persoană, altceva decât un individ.
Iată
pentru ce bănuiala este atât de nocivă. Din persoană
omenească ea îl transformă pe cel bănuit în - în ce? Nu în
brută, ar fi prea bine, ci în ceva nespus mai făcător de
rău, în făptura cea mai abjectă, mai pernicioasă, mai
cancerigenă ce poate fi - în şmecher.
Corolar:
când însă ne formăm convingerea că un individ ori un grup de
indivizi intră sub calificarea de ticălos ori ticăloşi,
altul e procedeul (tot creştin): neîntârziată,
neşovăitoarea luare de măsuri - stârpirea. (2)
3. Cele
şapte păcate capitale: 1) Prostia, 2) Recursul la scuze: Nu
ştiu, n-am ştiut, 3) Fanatismul, 4) Invidia, 5) Trufia neroadă,
6) Turnătoria, 7) Răutatea gratuită. Mai adaug o a opta :
dragostea cu sila. (3)
4. În camerele
din închisori - pentru că acolo e violent amplificată,
exacerbată - am înţeles cât de mizerabilă este situaţia
noastră în lume: prin simpla noastră existenţă
deranjăm pe alţii. N-avem încotro. Se cuvine să înţelegem
că orice am face şi oricât ne-am strădui tot supărăm.
Singura soluţie e resemnarea. Ce putem face? Să tăcem, să
tăcem. Să nu facem răul, nici binele cu sila. Dar şi
trecând, tăcând, tot ne mulţumim. Odată pentru totdeauna se cade
să ne băgăm în minte: deranjăm doar pentru că suntem
prezenţi. Şi să nu ne oprim aici: mai trebuie să
recunoaştem că şi ei ne deranjează pe noi? Gând
înfiorător: Căci nu suntem mai buni ca ceilalţi, tot în
aceeaşi oală ne aflăm şi fierbem înăbuşit. (4)
5. Introducerea
răului în lume, ca principiu activ, este un act de creaţie, analog
actului divin. Satana îl ispitea pe Adam şoptindu-i: “Veţi fi ca
Dumnezeu”. Grăind astfel satana nu a minţit pe de-a întregul:
făptura timp de o clipă, a devenit divină; a creat paralel cu
divinitatea : răul care a contaminat lumea. Ceea ce şi explică de
ce singurul lucru pe care l-a dus Iisus de pe pământ la cer sunt
stigmatele. (5)
6. Ciudată
contradicţie între Vechiul şi Noul Testament. În cel Vechi,
Atotputernicul deşi se înfăţişează ca un Dumnezeu
aspru, răzbunător până la neamul al şaptelea şi legiuitor
al talionului, după ce îi îngăduie diavolului să-l încerce pe
Iov în fel şi chip, intervine la sfârşit spre a restabili dreptatea.
Mult încercatul Iov îşi redobândeşte sănătatea şi
averile, şi moare îmbelşugat, sătul de zile. Când Avraam, dând
ascultare poruncii divine, înalţă cuţitul spre a-şi ucide
fiul, apare îngerul care opreşte braţul tatălui şi
cruţă jertfa. Dumnezeul legii implacabile se dovedeşte până
la urmă îndurător.
Nu
tot astfel în noul legământ. Aici Hristos nu este numai încercat, se
îngăduie să moară pe cruce şi îngerii nu coboară
să-l salveze ca pe Isaac. Martirii mor şi ei cu toţii, în
chinuri ca şi Învăţătorul lor. Dumnezeu a cărui
milă a fost dezvăluită oamenilor şi care-i trece pe
aceştia de sub blestemul legii la har, în mod cu totul neaşteptat se
poartă nespus de dur. Explicaţia pare a fi una singură: înainte
de întrupare sufletele nu se puteau mântui, mergeau toate în iad, până
şi ale drepţilor. Datoare era prin urmare divinitatea să le
răsplătească binele măcar aici pe pământ. După ce
Hristos coboară cu sufletul în iad, situaţia e alta: oamenilor li se
deschid cerurile şi pot cunoaşte fericirea veşnică. Nu mai
este necesar ca răsplata să se producă pe plan material iar
groaznica realitate a pământului - unde totul e durere, nedreptate,
suferinţă - poate fi dezvăluită în toată
plinătatea ei şi lăsată să se desfăşoare
până la capăt, până la capătul nopţii. Şi mai e
un motiv: odată cu venirea Domnului am trecut de la copilărie la
maturitate. Ni se poate spune adevărul. Ni se poate vorbi pe şleau.
Ni se poate da ca hrană carnea, nu laptele. (6)
7. Lumea crede
că Vechiul Testament este nemilos şi straşnic, iar Noul
Testament blând. E o eroare: Noul Tstament se încheie cu un act de ferocitate
şi barbarie, săvârşitor de deznădejde şi absurd. De
ce? Pentru că numai aşa este suferinţa adevărată
şi autentică dacă e deznădăjduită şi
inexplicabilă, absolut de neînţeles. Era nevoie să fie aşa
pentru ca să se dovedească sinceritatea, seriozitatea şi
deplinătatea întrupării. Pe cruce n-a murit o “aparenţă”,
cum cred monofiziţii, ci un om care a cunoscut suferinţa până la
capăt şi a băut paharul amărăciunii până la fund.
(7)
8. Hristos pe
cruce, gol, ţintuit, bătut, scuipat, batjocorit, în aşteptarea
doar a unei lungi şi teribile agonii, n-a răsplătit el vorba
bună a bunului tâlhar cu făgăduinţa extraordinară:
Astăzi, cu Mine, în rai? În vreme ce patriarhii, proorocii, drepţii
Vechiului Legământ mai zăceau încă în iad! Oare ce făcuse
tâlharul cel bun? Îl deferecase pe Hristos ? Îl dăduse jos de pe cruce?
Nu! Îi adresase doar o vorbuliţă bună. I-a îndulcit şi
rourat sufletul - în acel pustiu al cruzimii, răutăţii, pizmei
şi batjocorii de pe infectul maidan al Golgotei - cu o vorbă
bună de care Hristos avut-a cu adevărat nevoie, de vreme ce a
răsplătit-o cu “Astăzi vei fi cu Mine în rai!”
Se
apropie Crăciunul. Aur şi argint să dăm celor din jur nu
avem. Doar câte o vorbă bună să le rostim. E şi acesta un
dar de preţ, ce-şi poate avea locul în traista bunului Moş
Crăciun. (8)
9. Gherla, mai
1963, după ce stătusem o noapte pe o bancă, într-o celulă
arhiplină ... adorm frânt. Şi atunci, în noaptea aceea chiar, sunt
dăruit cu un vis miraculos, o vedenie. Nu-L văd pe Domnul Hristos
întrupat, ci numai o lumină uriaşă - albă şi
strălucitoare - şi mă simt nespus de fericit. Lumina mă
înconjoară din toate părţile, e o fericire totală şi
înlătură totul; sunt scăldat în lumina orbitoare, plutesc în
lumină, sunt în lumină şi exult. Ştiu că va dura
veşnic, e un perpetuum immobile. “Eu sunt” îmi vorbeşte
lumina, dar nu prin cuvinte, prin transmisiunea gândului. Eu sunt şi
înţeleg prin intelect şi pe calea simţirii înţeleg că
e Domnul şi că sunt înlăuntrul luminii Taborului, că nu
numai o văd ci şi vieţuiesc în mijlocul ei.
Mai
presus de orice sunt fericit, fericit, fericit. Sunt şi pricep că
sunt şi mi-o spun. Şi lumina parcă e mai luminoasă decât
lumina şi parcă ea vorbeşte şi-mi spune cine e. Visul mi se
pare a dura mult, mult de tot. Fericirea nu numai că durează
încontinuu, dar şi creşte mereu ; dacă răul n-are fund,
apoi nici binele nu are plafon, cercul de lumină se lăţeşte
din ce în ce, iar fericirea după ce m-a învăluit mătăsos,
deodată schimbă tactica, devine dură, se aruncă, se
prăvăleşte asupră-mi ca nişte avalanşe care, -
antigravitaţional - mă înalţă; apoi iar, procedează în
alt fel: duios, mă leagănă - şi-n cele din urmă,
fără menajamente, mă înlocuieşte. Nu mai sunt. Ba sunt, dar
atât de puternic încât nu mă recunosc. De atunci îmi este nespus de
ruşine. De prostii, de răutăţi, de scârnăvii. De
toane. De viclenii. Ruşine. (9)
10. Asupra
apropierii de Hristos, proba care nu înşeală, criteriul definitiv
este buna dispoziţie. Numai starea de fericire dovedeşte că
eşti al Domnului. Virtuosul îmbufnat nu e prietenul Mântuitorului, ci
jinduitorul după diavol. Ascetul arţăgos nu e autentic.
Există
mijloace obiective, în artă, de a recunoaşte autenticul şi a da
la o parte copia. Pentru a deosebi creştinul de caricatura ori
imitaţia sa nu există procedeu mai sigur decât a cerceta dacă
postulantul este sau nu un om vesel şi mulţumit. Dacă
ipochimenul e intolerant, ori morocănos, ori agitat ori mahmur, ori
necăjit, nu e creştin oricât de perfect, de fidel ar fi virtuţii.
E virtuos dar nu e creştin. Creştinul e liber, aşadar e fericit.
Acesta şi este sensul genialei şi inspiratei fraze a lui Kirkegaard:
“contrariul păcatului nu e virtutea, contrariul păcatului e
libertatea”.
Vămile
văzduhului sunt numeroase. Aici pe pământ la vama care nu poate fi
înşelată, proba constă în starea de fericire.
Virtuosul
neîmblânzit nu ştie şi nu poate rosti “dulce Iisuse”, toată
sfera “dulcelui” îi este străină, inaccesibilă şi uită
că jugul Domnului e blând şi povara lui uşoară. Poate
că din Evanghelia după Matei, la Predica de pe munte, s-au pierdut
unele rânduri ca acestea: “Aţi auzit că s-a spus celor de demult:
să nu săvârşiţi păcate. Eu însă vă spun
vouă că oricine se întristează nesăvârşind
păcate, a şi păcătuit în inima lui”. (10)
11. Condiţia
căzută a omului este nefericită. Ceea ce nu înseamnă
că nu avem dreptul la fericire. Ba şi datoria de a fi fericiţi.
Creştinismul este o şcoală a fericirii. Cea dintâi datorie a
unui creştin este să fie fericit. (11)
12. Cum vom
cunoaşte, noi creştinii, noi ciracii şi urmaşii celor care
din prima clipă au crezut în El (Hristos), cum vom cunoaşte că o
faptă, o acţiune, o purtare, un gând al nostru, este sau nu
creştinesc? După gradul de scandal al faptei ori gândului aceluia. Cu
cât va fi mai scandalos faptul ori gândul, cu atât va fi mai sigur, mai
indubitabil că e creştin. Iar de nu va fi decât foarte puţin ,
sau deloc scandalos faptul ori gândul cu atât va fi mai sigur, mai indubitabil
că e creştin. Iar de nu va fi decât foarte puţin sau deloc
scandalos putem fi încredinţaţi că nu-i decât foarte puţin,
ori deloc creştinesc. Dacă bunăoară, răspund fratelui
meu: “Acum nu pot să te ajut, e vremea rugăciunii”, zicerea
mea nu-i câtuşi de puţin scandaloasă, e cuminte şi
dovedeşte evlavie. Dar numai creştinească nu-i. Dacă judec:
Mai degrabă renunţ la dulceaţa slujbei decât să nu-mi ajut
fratele, să-l las singur şi de izbelişte în necazul lui, să
nu-mi fie milă de el, poate provoc scandal şi smintesc pe vreun
fariseu, dar mă port creştineşte. Dacă mă aflu în
extaz şi nesocotesc nevoia unui bolnav, dau poate dovadă de mare
pietate, dar nu-s creştin.(12)
13. Pe acest
pământ, cel mai sigur mijloc de a intra în comunicare (comuniune) cu
Atotputernicul, mijlocul fără greş şi instantaneu este
săvârşirea binelui, ajutorarea aproapelui aflat în necaz. (13)
14. Marile acte
de eroism şi mucenicie sunt, pentru cei mai mulţi, cu totul
improbabile. Dar gentileţea, răbdarea, politeţea,
bunăvoirea, stăpânirea de sine, stau la îndemâna oricui şi
oricând. De nefolos ne este a ne visa făptuitori de vitejii şi jertfe
fără pereche; util şi izbăvitor ne este a da atenţie
mărunţişurilor şi a ne purta constant în mod nobil,
liniştit şi răbduriu.(14)
15. Orb, neghiob
şi strâmt la minte ce am fost. Şi ferecat în chingile bunului
simţ celui mai lamentabil. Cum de nu mi-am putut închipui că Hristos
- Dumnezeu care a primit să Se întrupeze şi să moară pe
cruce aidoma celui mai nefericit şi mai ticălos dintre muritori, ne
va cere să dăm din prinosul ori din puţinul avutului nostru, ori
chiar avutul acesta întreg ? Cum de ne-ar fi chemat la acţiuni atât de
simple, de aparţinătoare lumii acesteia, de posibile adică !
Paul
Claudel nu mi-l definise oare pe Dumnezeu atribuindu-I grăirea: De ce
vă temeţi? Sunt imposibilul care vă priveşte. Hristos,
aşadar, aceasta chiar ne cere: Imposibilul. Să dăm ceea ce nu
avem “iar dăruind vom dobândi”. (15)
16. Conform “teoriei
jertfei” propusă de filosoful francez Georges Bataille: Omul se
cunoaşte după capacitatea lui de jertfă, după cât e în
stare să “risipească”, să “irosească” din avutul şi
bunurile sale în mod neutilitar, numai pentru plăcerea
înălţătoare şi euforizantă de a dărui altuia ori
de a sărbători cu fast un eveniment, ori a-şi acorda sloboda
bucurie de a ieşi când şi când din monotonia şi sordidul
vieţii cotidiene.
Interpretând
ungerea cu mir ca o jertfă cu bun miros, ca o manifestare de iubire
şi ca un simbol al îmbălsămării Sale apropiate,
certându-şi ucenicii pentru a fi dat în vileag o minte obtuză, o
concepţie meschină a vieţii şi un ataşament avar
pentru arginţi, Isus iarăşi ni se
înfăţişează ca un adevărat gentelman. Şi
totodată ca un model pentru toţi creştinii care se cade să
fie cât mai puţin înrobiţi de bunurile trecătoare ale acestei
vieţi şi cât mai convinşi că Hristos e vrednic de orice
sacrificiu, că nimic nu-i bun ori prea mult, ori prea costisitor pentru
EL. (16)
17. Se cuvine a
cunoaşte că iertarea este de patru feluri: 1) iertarea
greşiţilor noştri, 2)iertarea celor cărora noi le-am
greşit, 3)iertarea de sine, 4) iertarea păcatelor şi a
greşelilor de către Dumnezeu. (17)
18. Greşiţilor
noştri le iertăm greu. Sau dacă iertăm nu uităm. (Şi
iertarea fără uitare e ca şi cum nu ar fi,
bătătură fără câine, gură fără
dinţi). Ne iertăm şi mai greu pe noi înşine. Şi
această ţinere de minte otrăveşte. Spre a dobândi pacea
lăuntrică trebuie să ajungem prin căinţă, dincolo
de căinţă: la a ne ierta.
Cel
mai greu ne vine a ierta pe cei cărora le-am greşit. Cine ajunge
să poată ierta pe cel faţă de care a greşit cu
adevărat, izbuteşte un lucru greu cu adevărat, bate un record.
Neiertarea
de sine are un caracter mai grav decât s-ar zice: înseamnă neîncredere în
bunătatea lui Dumnezeu, dovada încăpăţânatei şi
contabilei noastre răutăţi. E şi cazul lui Iuda, care n-a
crezut nici în puterea lui Hristos (că-l poate ierta) şi nici în
bunătatea lui Hristos (că vrea să-l ierte). (18)
19. La diavolul -
contabil nu încape nici ştersătura cea mai mică, Hristos dintr-o
dată, şterge un întreg registru de păcate. Hristos, boier,
iartă totul. A şti să ierţi, a şti să
dăruieşti, a şti să uiţi. Hristos nu numai că
iartă, dar şi uită. Odată iertat nu mai eşti sluga
păcatului şi fiu de roabă, eşti liber şi prieten al
Domnului. Şi cum i se adresează Acesta lui Iuda, pe care îl ştie
doar cine e şi de ce a venit? Prietene, îi spune. Acest “prietene” mi
se pare mai cutremurător chiar decât interzicerea folosirii sabiei şi
decât vindecarea urechii lui Malhus. Exprimă ceea ce la noi, oamenii, se
numeşte înaltul rafinament al stăpânirii de sine în prezenţa
primejdiei, virtute supremă cerută samuraiului. Poate că vorbe
paşnice ( nu scoateţi sabia) şi fapte milostivnice
(tămăduirea rănii) să le fi putut grăi şi face
şi un sfânt. Dar “prietene” implică o măreţie
şi o linişte care, numai venind din partea divinităţii, nu
dau impresia de irealitate. (19)
20. Atâta timp
cât nu ieşim din posibil, din contabilitate, nu putem nici concepe, nici
pretinde paradisul. (20)
21.
Contabilitatea, celălalt nume al demonismului, arma preferată şi
statornica metodă de lucru. (21)
22.
Iorga:
“Ai dreptate să ierţi numai ce s-a făcut în paguba ta”.
Omul, dacă raţionează în calitate de creştin şi vrea
să se poarte conform cu doctrina creştină, poate - şi
trebuie - să nu ţină seama de nedreptăţile
săvârşite împotrivă-i, de insultele ce i se aduc lui, ca
individ. dar dacă ocupă o funcţie de răspundere, ori se
află în fruntea treburilor publice, nu are dreptul să invoce
principiul iertării spre a rămâne distant şi rece în faţa
răului şi a lăsa pe nevinovaţi pradă
ticăloşilor. (22)
23. Dragostea
implică iertarea, blândeţea, dar nu orbirea şi nu prostia.
Identificându-se de cele mai multe ori cu marea răutate, slăbiciunea
faţă de prostie e tot una cu a da mână liberă canaliilor.
(23)
24. Nu
aruncaţi mărgăritarele noastre înaintea porcilor. Dar Hristos nu
a grăit numai atât ci a completat: Ca nu cumva să le calce în
picioare şi, întorcându-se, să vă sfâşie şi pe voi.
Aşa întocmai fac şi ne-oamenii. Căci lumea se împarte în oameni
şi ne-oameni. Aceştia din urmă răsplătesc binele ce li
s-a făcut, atacându-şi şi sfidându-şi
binefăcătorii. ni se cere de aceea multă atenţie. Bune
şi frumoase sunt bunătatea şi mărinimia, dar nu
faţă de oricine. Nu-i drept şi cuminte să ne lăsăm
înşelaţi, batjocoriţi şi exploataţi de ne-oameni. Bunătatea
şi mărinimia nu se confundă cu orbirea, prostia şi
naivitatea. Niciodată bunătatea şi mărinimia nu trebuie
să se prefacă în acea jalnică şi absurdă
slăbiciune care să îngăduie ne-oamenilor să calce în picioare
cele sfinte şi mărgăritarele. (24)
25. Îl
slăvim pe Domnul poftind la cină pe cei desconsideraţi, nu numai
pe cei sărmani ci în general pe cei care nu se bucură de atenţia
semenilor, cei uitaţi sau părăsiţi. Acestora să le
dovedim gentileţe, cuviinţă, solicitudine. (25)
26. Supărat,
ca niciodată, Domnul blastămă pomul: În veac să nu mai
facă rod şi nimănui să nu-i mai fie de folos. Atenţie:
a nu mai izbuti să ajuţi pe aproapele tău e o nenorocire, un
blestem cumplit, o năpastă. (26)
27. Ce-i
doreşte mai de preţ Hristos celui care crede în El? Care anume
extraordinară facultate i-o pune la îndemână? Aceea de a se vedea pe
sine aşa cum îl văd ceilalţi din preajma sa, cum îl socotesc
şi îl califică răuvoitorii săi cei mai îndârjiţi.
Deodată, prin harul lui Hristos, ne vedem în realitate, nimicnicia,
ticăloşia şi jalnica noastră josnicie. Ieşim din noi.
Ne părăsim. Ne însuşim o forţă psihică
anti-gravitaţională. Hristos ne deschide ochii tuturora, nu numai
ochii orbilor, asupra noastră chiar, şi declanşează în
memoria noastră un proces anamnezic de neasemănată intensitate,
aducându-i conştiinţei aminte de toate, riguros toate relele ce a
făptuit cândva. Aceasta-i probabil, esenţa actului de convertire.
Acesta-i primul, cel mai surprinzător şi mai aprig efect al
întâlnirii cu Mântuitorul, cu Descoperitorul. Devin, cum grăieşte Apostolul,
o făptură nouă. Dar în prealabil ni se relevă ca într-o
străfulgerare făptura veche, înlănţuită în
fărădelegile ei nenumărate. Şi oarecare vreme (trei zile a
fost fără vedere) nu văd, adică nu mă văd decât
pe mine, fantoma obsesivă şi înspăimântătoare a
fiinţei ce am fost până a nu mă fi fulgerat şi
învăluit lumina milostivirii împărăteşti. (27)
28. Minunea cea
mare şi fără seamăn aceasta este: prefacerea totală a
omului, săvârşită atât în vremea cât a trăit El pe
pământ cât şi după Înălţarea Sa la cer, de-a lungul
veacurilor, prin şirul practic infinit de mucenici, sfinţi
convertiţi şi transfiguraţi. Este metanoia pe care am numit-o:
totala dezintegrare a omului păcătos şi imediata lui
metamorfozare în subiect de jertfă. Iată cea mai uimitoare minune a
Domnului, neîntrecută, care pe toate celelalte le lasă în urmă
şi le pune în umbră, oricât de cutremurătoare ar fi ele. Dar
metanoia, pentru cine ştie ce este viaţa şi cunoaşte firea
omenească, se arată cu mult deasupra frângerii legilor naturale de către
Mântuitorul. Căci legile naturii sunt deterministe, cauzale şi pasive
şi se supun Făcătorului lor, pe când fiinţa înzestrată
cu darul gândirii şi conştiinţei este liberă şi pentru
a-i determina schimbarea, Divinitatea Însăşi are de înfruntat dreptul
la liberă alegere dăruit omului. De data aceasta ea nu
porunceşte scurt, ci numai acţionează pe calea harului
îndrumător. (28)
29. Puterea lui
Hristos se vădeşte mai ales prin învierea celor vii, prin trecerea
lor de la întuneric, robie, deznădejde şi păcătoşenie,
la libertate, lumină şi bucurie. (29)
30. Cred Doamne
şi mărturisesc. Capura este capitală şi de neuitat:
Amândouă verbele ne condiţionează, ne caracterizează, ne
fac întru adevăr fii ai tatălui ceresc. Astfel încât concluzia nu
poate fi alta decât: Nu “a dovedi” este completarea lui “a crede”
ci “a mărturisi”. Şi dacă-i vorba aşa, oare nu
faptele bune şi mărturisirea nereticientă a credinţei sunt
cele mai bune “dovezi” ale credinţei? Credinţa nu are nevoie
de nici un soi de dovezi, are însă nevoie “să fie dovedită”.
Faptele bune şi mărturisirea cu gura - singurele - prefac verbul a
crede într-o putere şi-i dau încărcătura energetică şi
duhovnicească necesară trecerii lui din rândul vorbelor în ale
cuvintelor, din al ideilor în al acelor “idei forţă”. (30)
31. Prieteni
dragi, de vreţi să vă pregătiţi pentru viaţă
şi să nu aveţi surprize, bune sunt studiile, bună e
ingineria şi mai bună meseria - brăţară de aur -,
bune-s tehnica dentară şi sudura, bune-s limbile străine şi
biblioteconomia , dar cea mai sigură metodă pentru a evita surprizele
în viaţă şi a le putea face faţă cu oarecare calm, cea
mai temeinică pregătire este studiul Calvarului şi al Golgotei.
Asta e şcoala practică şi tehnică, asta e adevărata
şcoală profesională a meseriei de om în lume. (31)
32. Orice
teofanizat participă la cele două suferinţe ale Mântuitorului:
batjocura şi răstignirea. Trebuie să se ştie că în
ochii multora pare de un ridicol irezistibil şi mai trebuie să
ştie că s-a înfrăţit cu durerea, trainic frate de cruce.33
33. Forţa
morală e aceea care biruie materialitatea, silnicia, violenţa şi
mai abitir ca forţa fizică. Dovada că-i aşa am avut cele
văzute în puşcărie: au rezistat nu voinicii, atleţii ... ci
firavii înzestraţi cu tărie morală. Ăştia ne vor salva,
în cele din urmă ... drepţii neştiuţi de nimeni, cei
setoşi de credinţă metafizică şi valorii neutilitare.
Doar ei vor putea să atragă şi poate, să ne mântuie. (33)
34. În închisori
s-au scris multe şi frumoase poezii religioase - unele de mare frumuseţe
(Crainic, Gyr, Mandinescu...). Le ştiam mai pe toate pe dinafară, le
învăţasem chiar din primele luni de detenţie. Ele ne-au
consolat, au fost una din principalele noastre consolări şi
incantaţii, închisoarea ne-a dovedit puterea soteriologică a poeziei.
(34)
35. Frica este
păcat iar curajul este o virtute creştinească. Nici că se
putea să fie altminteri într-o religie al cărei Întemeietor S-a urcat
vitejeşte pe Cruce. (35)
36. Care este
efectul principal al fricii? Îndepărtarea de Hristos. Relatarea de la Luca
8,37 e deplin edificatoare : După ce scoate duhurile rele din omul
demonizat iar porcii se aruncă în lac, mulţimea din ţinutul
Gadarenilor “e cuprinsă de frică mare”. Frica aşadar
aduce cu sine ruperea de Hristos. (36)
37.
Însemnătatea nemărginită a sentimentului de incertitudine. Tot
una cu angoasa. Nu ştiu. Până în clipa în care îl primim pe Hristos
nu ştim ce-i cu lumea. Şi după aceea : nu ştim ce va fi cu
noi, la sfârşit. Angoasa e semnul speciei umane, numărul nostru de
cromozomi pe plan psihic. (37)
38.
Părintele stareţ Roman (de la Cernica): creştinismul e riscul
absolut, iar viaţa de călugăr e riscul dus la paroxism. Nu
ţi se oferă nici o certitudine. Nimic. Numai primejdii, numai
riscuri. Nici certitudinea că vei muri măcar acolo, la mănăstire.
Că vei rezista. Că vei avea ce mânca. Şi nici, mai ales, că
ai făcut bine călugărindu-te. Şi nici - culmea - că ai
ales calea mântuirii. S-ar putea ca după atâtea nevoinţe şi
mizerii să nu te mântuieşti, să arzi ca orice păcătos
care s-a lăfăit în bucurii, belşuguri şi confort, şi
s-a hrănit cu multe desfătări alese, ori spre deosebire de
cutare om cuminte care şi-a dus viaţa pe cât s-a priceput
fără a visa semeaţa desăvârşire.
Numai
şi numai incertitudini. Dai totul, nu primeşti nimic. Şi
rămâi absolut singur şi nici de tine nu poţi fi sigur, mai
puţin ca de ceilalţi. Vei putea răbda fără a cârti?
(38)
39. Viaţa
monahală e acaparatoare, ca orice iubire. (39)
40.
Sfinţilor li se cere mult, dar nu chiar totul -şi nu degeaba.
Postesc, priveghează, se înfrâng, dar inima şi sufletul nu şi le
dau. Contractul cu diavolul este mult mai oneros decât cel încheiat cu Domnul.
De fapt nici nu-i contract, e păcăleală. Dai totul, nu
primeşti nimic. Plata neantizării diavoleşti e deznădejdea
cu perspectivele ei fireşti: moartea, sinuciderea, ruşinea şi
ciuda iscate de înţelegerea faptului că ai fost tras pe sfoară
(sfoară sau frânghie, frânghia sinucigaşului Iuda). (40)
41. “Morala
nouă” nu există, e numai titlul pe care omul îl dă
imoralismului său, dorinţei de a nu mai avea nici o îndatorire, de a
nu se mai supune nici unei reguli.
Drepturi
fără datorii e ca şi cum ai vrea lumină fără
întuneric şi mămăligă fără mestecău. Dreptul
şi datoria, iată cel mai bun exemplu de cuplu invariabil. (41)
42. Occidentul,
acun , nu-i de admirat, e de plâns. Căci e pierdut. Cancerul e încă
lăuntric, nu s-a dat în vileag. Dar mai poate medicul (care ştie)
încerca o poftă trupească pentru femeia cu metastaze generalizate,
deocamdată neexteriorizate ? (42)
43.
Instantaneitate şi veselie - iată principalele caracteristici ale
naşterii din nou. Ospăţul - iată firescul accesoriu,
potopul fericirii şi al înnoirii - iată consecinţa
imediată. (43)
44.
Ospăţul este poate - în chip paradoxal - singurul loc în care bucuria
celuilalt nu este pizmuită. Şi unde nu există
concurenţă, numerus clausus; the more the merrier (mai
mulţi, mai veseli), creşterea numărului comesenilor departe de a
constitui o piedică, o primejdie, multiplică bucuria fiecăruia
şi a tuturor. Dacă-i aşa, atunci ospăţul realizează
condiţia paradisiacă: ea presupune în primul rând capacitatea de a te
bucura de bucuria altuia, de a o împărtăşi. (44)
45. Obiceiul de a
folosi textele rugăciunilor de obşte este criticat ca dovadă de
formalism şi nesinceritate. Sinceră e numai rugăciunea
izvorâtă din cuget şi inimă, nu textul gata formulat pe care-l
citim din carte ca pe o reţetă. (La capătul pericolului
stă râşniţa de rugăciuni a Tibetanilor).
Poate
că soluţia cea mai nimerită ar fi: a) recitarea
rugăciunilor de obşte pentru a se crea o atmosferă de
linişte şi reculegere, aceasta însemnând faza de pregătire, de
punere în situaţie oratorie; b) rugăciunea propriu-zisă
făurită de fiecare, imnul de slavă şi mulţumire, apoi
(sau mai întâi, e firesc, nu-i cu supărare) spunerea păsului - inima
revărsată; c) după care s-ar cuveni să urmeze partea cea
mai însemnată, faza ascultării în care următor vorbirii -
şi era oare nevoie să spunem ce ne doare şi ce dorim, ca şi
cum nu s-ar şti? - suntem atenţi să desprindem îndemnurile care
ni se dau, inima acum e pe recepţie. (45)
Note
bibliografice
1.
N. Steindardt, Jurnalul fericirii, Ed. Dacia, Cluj-Napoca,
1994, pag. 19.