+
Monahul Nicolae Steinhardt
Despre
fidelitate sau cuvânt bătrânesc
pentru cei tineri
Singur cu el
însuşi, singur pentru el însuşi, contele se lupta cu sine…Se afla pur
şi simplu în pericol de moarte. Iată soarta omului cu adevărat
vrednic de acest nume…nu-i în pericol decât din pricina sa însuşi…Tot
urmărind acţiunile bogate-n putere şi-n hotărâre ale
insului împotriva lui însuşi am izbutit să înţeleg că mereu
cunoaşterea de sine presupune un fel de război împotriva sinelui
şi-un soi de rămăşag pus pe partea sublimă a eului.
Alain -
comentariu la un text de Stendhal
Dintre
virtuţi, fidelitatea (ori credincioşia, cum îi spun de
preferinţă poporul şi scriitorii români) e mai puţin
evocată decât celelalte. A jura ceremonial ori lăuntric
credinţă unui om, unei cauze, unui principiu, unei idei înseamnă
a te lega să-i fii întotdeauna leal şi devotat şi oricând gata
a-i veni în ajutor. Fidelitatea implică un raport cordial şi personal
chiar faţă de o abstracţiune: o statornicie, o
nestrămutare, o căldură. Te arăţi demn de încredere
absolută în orice împrejurări, la bine şi la rău, în
ceasuri de îndoială, în vremuri de restrişte, la mari primejdii, în
mlaştină şi pe grohotiş, când se înfiripă clipele
deznădejdii. Dacă acel căruia, nepripit, i-ai făgăduit
credinţă nu mai crede în el însuşi ori în cauza pentru care
luptă (ori în modul de viaţă, de gândire, ce-i este propriu) în
tine, totuşi, să poată crede, să preferi tu atunci curajul,
puterea de îndurare, stăruinţa, vioiciunea care pe el l-au
părăsit, să-i devii tu lui călăuză şi stâlp
de înţelepciune, toiag, cetate întărită, lumină, înger
păzitor.
Întreaga
filozofie a vieţii sociale şi morale a evului mediu se întemeia pe
ideea aceasta de fidelitate. Fidelitate e un cuvânt latin însă amploarea
unei semnificaţii practice imense i-a dat-o feudalitatea care se definea
ca o legătură de ordin mai întîi etic între suzeran şi vasal.
Raportul a sfârşit prin a se degrada , a-şi pierde sensul
iniţial de întrajutorare şi a lua aspect de exploatare a servului de
către senior, de îngheţare şi oficializare a ierarhiei sociale.
Dar la început nu a fost aşa: jurământul medieval nu era de supunere,
ci de prietenie, susţinere, bunăvoinţă şi fidelitate.
Raportul cavaler-scutier se caracteriza prin aceleaşi efecte. În
societatea japoneză, de-a lungul multor veacuri i s-a păstrat acest
chip, suprema calitate a unui samurai fiind în sistemul buşido fidelitatea
necondiţionată faţă de daimio, uneori chiar postum (cum se
întâmplă în legenda celor patruzeci şi şapte de ronini). În
obştea tradiţională românească, precum cărturarul e
considerat superior simplului titular al unei diplome, vorba unui om cinstit
face mai mult decât un înscris ori echitatea are precădere asupra
justiţiei, tot aşa credincioşia se bucură de o mai mare
veneraţie decât îndatoririle cu temei strict legal.
Fidelitatea
îmbracă şi forma respectului faţă de cuvântul dat. De aceea
G. K. Chesterton a putut, în 1914, vorbi de barbaria de la Berlin:
germanii atacaseră Belgia în contradicţie cu statutul neutralitate al
ţării acesteia, statut pe care-l iscăliseră şi
chezăşuiseră şi ei. Au încercat să dreagă
lucrurile spunând că li se opune doar o fiţuică, o hîrţoagă,
un petic de hârtie. Dar Chesterton: pasărea prin cântul ei se identifică
şi-şi dobândeşte farmecul, omul prin respectarea cuvântului dat.
Tratatul din 1839 nu era desigur decât o foaie de hârtie, însă modul
acesta modest de înregistrare a unor voinţe şi hotărâri putea fi
transformat prin respectarea sa de către cei în cauză în simbol de
ţinută şi cavalerism. (Nesăbuita grăire a lui
Bethmann-Hollweg, cred eu, a însemnat un soi de amurg al valorilor slăvite
de Wagner în muzică şi de Nietzsche în proza poetică).
În
aceeaşi ordine de idei întâlnim obiceiul nobililor de pe vremuri:
a-şi plăti neapărat datoriile de onoare (adică lipsite de
probe juridice) şi a privi cu uşurătate cele pentru care
există o poliţă sau alt act doveditor. De asemenea formula
întrebuinţată în India atunci când era colonie britanică: spre a
întări o făgăduinţă ori o convenţie, negustorii
adăugau: pe cuvântul de onoare al unui englez. Într-atâta se
deprinseră a considera neîndoielnic legământul oral venit din partea
unora care ţineau de o naţiune ocupantă însă nu
fără exemplară cinste şi soliditate în relaţiile
particulare ale vieţii zilnice.
*
Literatura
universală dintotdeauna a elogiat fidelitatea. Pildele abundă în Iliada,
în Mahabharatta, în Cântecul Nibelungilor (în întregime axat,
aş zice, pe noţiunea aceasta pe care o numeşte die Treue),
în Don Quijote (poate fi vreuna mai înduioşătoare decât a lui
Sancho Panza?), la Shakespeare (fidelitatea Cordeliei; aceea, fie şi
zbanghie, a bufonului pentru Lear; a lui Horatio faţă de Hamlet), la
Dickens (a lui Sam Weller pentru domnul Pickwick în cartea pe care Dostoievski
s-a priceput să o recunoască drept o capodoperă), la Franz Werfel
(Barbara în Barbara sau cucernicia), la Heimito von Doderer
(subofiţerul din Demonii), la Bernanos (minuata figură a
personajului central din Jurnalul unui preot de ţară:acela
fidel menirii sale).
Fidelitatea
se opune înşelătoriei, perfidiei, făţărniciei,
minciunii, versalităţii, verbozităţii, trădării.
De unde şi dispreţul total faţă de trădători
chiar când se întâmplă să servească interesul celui către
care vin: dovadă răceala manifestată de împăratul Carol
Quintul la adresa conetabilului de Bourbon, dezertor al regelui Franţei
Francisc I. Dovadă modul mai mult decât rezervat cum l-au primit germanii
pe colonelul Alexandru Sturdza în 1917. Dovadă odiul ce cade în Cântecul
Nibelungilor asupra lui Hagen. Sau, dimpotrivă, respectul inspirat de
micul grup de fideli care l-a însoţit pe Napoleon la Sfânta Elena, şi
a îndurat mizeriile unui surghiun abject. Ori admiraţia autorului
contemporan (imensa lui admiraţie) pentru sărmana
ţărancă Matriona: nu ştie decât să slujească,
să se jertfească, să nu-i pese de sine, spre a rămâne
fidelă consătenilor ei.
Fidelitatea
însă nu se confundă cu încăpăţânarea în teorii şi
idei, e o calitate exclusiv morală. Printre creaţiile spiritului omenesc,
ştiinţa e cea mai puţin “credincioasă”. La fiecare
sută de ani (ori şi mai repede), ştiinţa – sub presiunea
observaţiilor, experienţelor, logicii şi gândirii – se
schimbă fundamental, se contrazice fără a şovăi ori a
se ruşina. Ceea ce nu înseamnă că nu e şi ea fidelă, sui
generis: fidelă principiului ei de bază – permanenta
reconsiderare a teoriei şi grijulia verificare a concordanţei ei cu
faptele.
În
ştiinţă, aşadar, fidelitatea nu înseamnă imobilitate.
Pe plan etic e altfel: acolo regula este a invarianţei, a statorniciei în
hotărâri, a râvnei ferme şi solicitudinii neobosite faţă de
prieteni, a neclintirii faţă de crez şi de cuvântul dat.
Fidelitatea
nu-i lipsită nici de oarecare utilitate, nu-i un principiu pe deplin
încadrat unui rit sacrificial. Sinaxarul ne oferă exemplul unui prigonit
de magii solari perşi; de dragul păstrării marii sale averi,
îşi leapădă credinţa. Când i se cere să convingă
şi pe discipolii lui a-l urma, o face, dar e inutil. I se cere atunci
să-i ucidă. Se supune. De moarte totuşi nu scapă, căci
marele mag vrea să-i răpească avutul. Nenorocitul apostat pierde,
astfel, totul: viaţa, bogăţia, cinstea. Cinstea, mai ales;
faţa, omenia.
Deoarece
cui i se cere, în cele din urmă, omului să fie complet fidel? Lui
însuşi, condiţiei sale de om, de fiinţă gânditoare şi
cuvântătoare a cosmosului. Iată principala, neîndoielnica,
nefluctuanta fidelitate. Şi ce înseamnă a-ţi fi ţie
însuţi fidel, condiţiei tale de om? A nu săvârşi nimic de
care să-ţi fie apoi scârbă ori ruşine; a respecta demnitatea
şi libertatea celorlalţi; a contribui, pe cât îţi este dat, la
menţinerea sau îmbogăţirea prestigiului singurei (până la
proba contrară) fiinţe conştiente din univers.
A nu
te huli pe tine însuţi, a te controla cu străşnicie, a nu
batjocori duhul care sălăşluieşte în tine şi în
semenii tăi, a nu ştirbi întru nimic nivelul de civilizaţie
şi cultură la care a izbutit să ajungă omenirea
contemporană ţie. De faci aşa, prin însăşi a ta
fidelitate, după cum spune Blaga, pământul devine transparent, cerul megieş,
roadele muncii şi cugetului purtătoare de sfinţenie. Îţi
vei fi adus obolul pentru ridicarea lumii la un mai mare grad de hierofanie.
Asumarea etică a destinului omului pe pământ şi al omenirii în
cosmos reprezintă forma supremă a fidelităţii, singura de
altfel, nesupusă relativităţii şi vicisitudinilor istorice.
Etapa
cea mai propice a ideilor neutilitare şi curăţiei
sufleteşti pare a fi tinereţea. Alcătuitorii ei încă n-au
avut prilejul să-şi murdărească mâinile în lungul
frecuş cotidian al vieţii. Fidelitatea, curajul, imaginaţia nu
s-ar zice că sunt irealităţi, fantezii. E perioadă
numită a idealismului. Dar cuvântului acestuia nu se cuvine a-i da
înţelesu-i filosofic, restrictiv, ci cată a fi luat în
accepţiunea sa cea mai largă şi mai populară, care-l
confundă cu mărinimia, entuziasmul, capacitatea de a se devota, a se
înflăcăra, a se jertfi, a fi intransigent, a lua lucrurile foarte în
serios, a nu sta mult la îndoială, a dispreţui compromisurile.
Nu
par a mă exprima într-un limbaj ajuns să provoace sila unui trecut
prin experienţe şi încercări de natură a vindeca pe oricine
de vorbe prea frumoase, sentimente înalte şi sfaturi bătrâneşti
care mai nimerit decât oricum altfel se învrednicesc a fi etichetate aramă
sunătoare şi chimval zăngănitor? Numai că nu de pe
poziţii de aşa-zisă înţelepciune bătrânească
îndrăznesc a vorbi, ci cu bruma de nebunie tânără încă
sălăşluitoare în adâncul sufletului meu din belşug
zdrumicat de eşecuri şi erori. De pe poziţii de egalitate atrag
atenţia celor tineri asupra valorii fidelităţii, antidot al
propensiunii vieţii de a uza, spălăci şi apoi şterge
tot ce a fost mai dezinteresat, mai “ideal”, mai neoportunist, altfel spus mai “frumos”
în cugetul lor. Dacă nu vor să cunoască adulta
amărăciune sub forma-i corosivă, pentru nimic în lume să nu
îngăduie, să nu uşureze ivirea unui hău între anii tinereţii
şi anii maturităţii ori bătrâneţii. Durere mai
aspră e greu de conceput. (Şi nu este nevoie ca focul fără
de materie să ardă toate păcatele din om: desigur nu; sunt însă
unele de care, orice ar fi, trebuie să te ţii cu încrâncenare
departe: şantajul, trădarea, delaţiunea, escrocheria, pâra,
siluirea). Păstrarea continuităţii nu se efectuează în mod
sentimental, molatic, vag, “pios”, ci puternic, sfruntat, cutezător. Cred
că bine îi stă omului să rămână fidel părţii
nobile a sinei; mai lesne să fie diamantului a deveni maleabil precum
ceara decât oricărui homo măcar niţeluş sapiens
a se face de baftă şi de ocară faţă de eul său
cel din anii ori ceasurile ori cirtele ori nanosecundele când a simţit
pământul transparent şi cerul megieş. Nicolae Steinhardt
(în: Monologul
polifonic, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1991, pp.113-118)