+
Monahul Nicolae Steinhardt,dela Rohia
Suflet
de rob (sau taina
libertăţii)
Comentându-i
pe Hegel şi Platon, filosoful englez Karl R. Popper observă că
pentru amândoi “oamenii care se supun unei forţe superioare sau nu mor mai
degrabă decât să se supună unui bandit înarmat sunt, din fire,
robi înnăscuţi care n-au parte decât de ceea ce merită”.
Aserţiunea
i se pare lui Popper exagerată şi reacţionară. Să-mi
fie îngăduit a crede că nu-i câtuşi de puţin aşa. Oare
progresul se confundă cu laşitatea? Sunt războiul defensiv
şi legitima apărare născociri ale minţii retrograde? Nu voi
înceta să tot repet - luând asupră-mi riscul de a fi socotit maniac
şi obsedat – că taina libertăţii nu-i alta decât curajul de
a înfrunta moartea. Cel atacat are întotdeauna dreptul (şi datoria)
să se apere, a ceda agresiunii ori şantajului nu înseamnă
altceva decât a te învoi cu sclavia. Faimoasele “împrejurări”
(subînţeles: atenuate, justificative) nu-s decât pretexte, scuze ori
şiretlicuri ale mişeliei (în înţelesul vechi al cuvântului, ba
şi în cel nou), frazeologie cu iz şi pretenţii sociologice,
vorbe frumoase menite a încurca lucruri simple.
Şantajul,
dintre toate, e fărădelegea cea mai odioasă şi mai
respingătoare (alături de turnătorie), a-i face jocul e tot una
cu a-l aproba, a-l răspândi, a i te face părtaş. Hegel şi
Platon au deplină dreptate, formularea lor este aspră însă
diagnosticul lor e lucid. Poporului care nu rezistă când e atacat ori
individului care pentru a scăpa cu viaţă (ori nerănit ori
nebătut) dă ascultare pretenţiilor unui bandit li se
potriveşte de minune calificativul care lui Popper i se pare exagerat. Nu
şi lui Brice Parain, filologul francez pe care nu mă satur a-l cita: “Trebuie
să ştii să plăteşti: dacă vrei să fii liber
se impune să nu-ţi fie frică de moarte.”
Dar
înţelepciunea? Nu-şi însuşeşte ea adagiul “capul plecat
sabia nu-l taie”? Nu cred că înţelepciunea – care este mai
bună decât pietrele preţioase şi locuieşte împreună cu
prevederea şi stăpâneşte ştiinţa şi buna
chibzuială – va fi propovăduit vreodată asemenea
inepţie, care e şi falsă. Istoria ne arată că de
nenumărate ori capetele plecate au fost tăiate, năpristan ori cu
oarecare întârziere. (Istoria contemporană ne oferă pilda lui Karl
Severing şi a social democraţilor germani care la 20 iulie 1932 au
găsit de cuviinţă să aplice dubioasa zicală –consecinţele
se cunosc.) “Plecăciunea” (închinarea, cedarea, capitularea imediată)
iscă – de data aceasta fără greş – alt rezultat:
măreşte pretenţiile adversarului, îi dă acestuia un surplus
de energie, de neruşinare, de tupeu. Totodată ea semnifică pasul
dintâi pe calea unei înrobiri din ce în ce mai perfecte. O lege
inexorabilă se aplică în toate cazurile de cedare:
neluptătorului i se va cere mereu altceva, va fi exploatat cu
predilecţie, departe de a-şi fi asigurat liniştea va ajunge, ca
şi consumatorul de stupefiante, la o stare de totală
dependenţă şi-şi va sfârşi mizerabila viaţă
ca sclav al unui gangster obraznic şi nesăţios, la consolidarea
puterii căruia va fi contribuit şi el, victima.
Se
poate ca expresia “suflet de rob” să pară oarecum melodramatică
şi să li se înfăţişeze unora ca legată de “idealism”.
Aprehensiunile acestea sunt făţarnice, temerile acestea ţintesc
să discrediteze un adevăr absolut: a ceda şantajului ori a
neguţători compromisuri cu el e totuna cu pregătirea bilanţului
unde în debit va figura pierderea totală a libertăţii poporului
sau omului care nu au vrut să reziste şi să grăiască
răspicat: nu. Mai există o lege a şantajului care trece
neluată în seamă: că de foarte multe ori şantajistul nu
depăşeşte stadiul ameninţărilor şi că în
faţa împotrivirii se fâstâceşte şi dă cu bâta-n baltă.
Şantajistul are nevoie de asentimentul, de complicitatea
şantajutului, şantajul e o piesă (neagră ar zice Anouilh, blakmail
zic englezii) care nu se poate juca de unul singur. Opresorul şi oprimatul
alcătuiesc un cuplu. De aceea defecţiunea ameninţatului
răstoarnă situaţia cu desăvârşire şi îl pune pe
agresor într-o situaţie disperată.
Dar
legea fundamentală a tărăşeniei (cine ar putea să o
conteste?) sună tragic: într-adevăr, a rosti nu a te
împotrivi, implică asumarea unor riscuri grave şi o dispoziţie
spirituală eroică: hotărârea de a-ţi hazarda viaţa mai
bine decât a te lăsa ferecat în lanţuri mai mult sau mai puţin
vizibile, a-ţi “pierde faţa”, a merge de bună voia ta în
piaţa unde se vând sclavi şi suflete moarte. (Căci
batjocoritorul, “îmblânzitul”, călcatul în picioare îşi
păstrează trupul , sufletul desigur nu, sufletul se lasă
păgubaş de atare soţ.)
Bine
este a lua aminte la încă un fapt: chiar dacă şantajul nu se va
repeta (ceea ce e puţin probabil, dat fiind că tinde a se transforma
în obicei), cedantul rămâne în primejdie – în condiţie de
receptivitate de-a pururi sensibilizat – pentru că şi la el
laşitatea se face regulă de purtare şi reflex condiţionat.
O singură cedare e deajuns ca să-l inoculeze pe respectivul ins: din
clipa aceea şi până la cea din urmă el rămâne sclav
virtual.
Nu
s-ar zice, aşadar, că Hegel şi Platon au cuvântat cu exagerare
şi dispreţ aristocratic. Sunt în lumea aceasta comunităţi
sau oameni dispuşi a consimţi violenţei, a se încovoia, a nu
zări scara pe care vor fi siliţi să coboare mereu mai adânc în
hăul abjecţiei. Despre aceştia şi acestea presupunerea
realităţii unui “suflet de rob” îşi află confirmarea. Orice
arguţii sunt irelevante şi incongruente. Unica armă de
nădejde împotriva şantajului (de orice fel) e refuzul, e repetarea
vorbelor ducelui de Wellington către ziaristul care-l ameninţa
că va tipări nişte scrisori de dragoste compromiţătoare
pentru duce: publică-le şi du-te naibii.
Dar
când treaba nu se mai exprimă în parole de vodevil ci e de-adevărat
pe viaţă şi pe moarte? Când pistolul e lipit de tâmplă ori
de ceafă? Ei, atunci regula jocului nu se schimbă, doar miza, brusc
devenită hamletiană, cumpănită între existenţă
şi contrariul ei. Iar câştigător nu va ieşi decât cel
căruia nu-i e teamă de moarte ori este în orice caz destul de tare ca
să acţioneze ca şi cum nu l-ar cerca spaima, biruinţa
putând fi obţinută de cele mai multe ori şi în felul acesta.
Nicolae
Steinhardt
(în: Monologul polifonic, Ed.
Dacia, Cluj-Napoca, 1991, pp.190-192)