DESPRE
MOARTE
Cine poate să fie sigur că vom ajunge până mâine
sau peste un ceas? De aceea, pentru că viaţa noastră este
nesigură pe pământ şi toate se opresc la mormânt, în cele ce
urmează vom vorbi despre două lucruri: despre moarte şi conştiinţă.
Mai întâi, după dreptate, să vorbim despre moarte.
Porunca cea dintâi a lui Dumnezeu, după greşeala
protopărinţilor noştri, a fost aceasta: Cu moarte veţi
muri. Şi, într-adevăr, după călcarea poruncii,
două morţi au venit asupra neamului omenesc. Adam, după 930 de
ani, şi Eva, după 950 de ani, au primit moartea trupească, iar
moartea duhovnicească a fost lungă de 5508 ani, până la venirea
în trup a Noului Adam - Hristos, Dumnezeul şi Mântuitorul nostru.
Dar oare din care pricină, Adam, a numit-o pe Eva,
adică "viaţă", deşi se cuvenea s-o numească
moarte, că prin ea a venit moartea în lume? Aşa era cu dreptate. Dar
în loc s-o numească moarte, o numeşte viaţă, că zice: Şi
a pus Adam numele femeii sale Eva, ce se tâlcuieşte viaţă.
Deci cum prin Eva vine moartea şi Adam o numeşte
viaţă? Care-i pricina? Care-i taina dezlegării aici? Iată
care! Să auzim ce spune Sfântul Grigore de Nissa: "Pentru două
pricini Adam a pus numele femeii sale Eva, adică viaţă. Mai
întâi pentru că ea trebuia să fie maica tuturor celor vii după
trup, că ea a născut primul copil, pe Cain, şi a adus în
viaţă prima fiinţă omenească. A doua, că prin Eva
cea tainică, prin strănepoata Evei cea dintâi, adică prin
Preasfânta, Preacurata Născatoarea de Dumnezeu şi Pururea Fecioara
Maria, avea să vină în lume viaţa, adică Hristos.
Iată pentru care pricină Adam, fiind prooroc şi
făptura cea dintâi a lui Dumnezeu, a proorocit ca Evei să i se
pună numele acesta, pentru aceste două pricini. Mai întâi, că va
fi maica tuturor celor vii, cum arată Scriptura - deci o tâlcuire o avem
în Scriptură şi una în Tradiţie, de la Sfinţii Părinti
- iar a doua, că deşi moartea a venit prin femeie, tot prin femeie va
trebui să vină la plinirea vremii şi viaţa.
A luat satana în Rai trei lucruri, pentru a dărâma neamul
omenesc: femeia, lemnul şi neascultarea. La plinirea vremii, noul Adam -
Hristos - tot cu aceste trei arme l-a biruit pe satana: femeia, lemnul şi
ascultarea. Cu cele împotrivă, pe cele împotrivă le-a surpat.
Cu ascultarea lui Hristos de Părintele ceresc, până la
moarte şi cu moartea pe Cruce, a vindecat neascultarea lui Adam şi a
noastră; cu lemnul Crucii s-a vindecat rana cea venită prin lemn;
gustarea din lemnul oprit, prin gustarea fierii şi a oţetului;
şi prin Preasfânta, Preacurata Fecioară Maria, Eva cea tainică,
s-a vindecat păcatul Evei şi moartea care a venit în lume.
Dar cuvântul nostru priveşte în altă parte. Au trecut
de la Adam până la potop 2642 de ani. În acest timp n-a scăzut din
viaţa omului nimic.
A trăit Adam 930 de ani şi Eva 950 de ani, iar Noe, al
doilea Adam al omenirii, a trăit 950 de ani. Noe, fiind mare prooroc
şi plăcut lui Dumnezeu din neamul său, a avut mare grijă
să păzească în toată vremea lui, de când s-a născut,
un mare dar; oasele lui Adam, corpul lui Adam strămoşul lui.
Cele mai scumpe moaşte din lume le păstra el şi
până la dânsul le-au păstrat alţi patriarhi mai vechi decât
dânsul. Noe a fost al optulea de la Adam, iar Matusalem, al şaselea.
Şi le-a dat unul la altul, ca pe un dar preascump: prima zidire
ieşită din mâna lui Dumnezeu - oasele lui Adam.
Noe, când era de 500 de ani, aţi auzit Scriptura, s-a
căsătorit şi 100 de ani trăind, a avut pe cei trei fii: pe
Sim, Ham şi Iafet. Şi când era Noe de 600 de ani a început potopul
şi a ţinut un an de zile furia potopului.
A plouat numai 40 de zile şi 40 de nopti, iar corabia abia
la un an de zile s-a oprit, pentru că ai auzit ce spune la Facere:
"Iar din luna a zecea până în luna a şasea au scăzut apele,
trei luni de zile, şi de-abia au început să se vadă vârfurile
munţilor celor mai mari din lume".
Să fi fost atunci cu corabia lângă Noe, să vezi
de-abia în toată România vârful Ceahlăului sau al Negoiului, sau
Moldoveanul, sau vârful Ineului din Maramureş, sau dacă erai în Asia,
vârful Himalaia sau alţi munţi. Abia se zăreau atunci numai
vârfurile munţilor, iar vuietul apelor şi tulburarea văzduhului
nu încetase.
Din luna a şaptea până în luna a patra mai
scăzând apele, a dat drumul Noe porumbelului celuilalt. Când a ieşit
Noe din corabie, lângă Munţii Ararat, azi în Armenia, pustiu era
pământul, plin de mâl, plin de furia şi urgia lui Dumnezeu, că
se înecase tot ce era viu, afară de cei ce erau în pântecele corabiei. Au
ieşit în câmpia Senar şi au adus jertfă lui Dumnezeu.
Apoi s-a arătat curcubeul, după cum ştiţi,
semn de legătură veşnică între om şi Dumnezeu, că
nu va mai fi potop cu apă. Şi au ieşit fiii lui Noe - Sim, Ham
şi Iafet. Lui Sim i-a dat Asia, lui Ham i-a dat Africa - de aceea sunt
negri acolo, că Ham a fost blestemat - iar lui Iafet i-a dat Europa.
Dar a avut grijă mare Noe, când a despărţit pe
fiii săi, că au plecat fiecare în altă direcţie, după
ce s-au înmulţit, să le dea un mare odor nepreţuit pe care îl
purtase în corabie şi a avut grijă mai mult decât de tot aurul de
acest odor. Era trupul lui Adam, aşa cum l-a făcut Dumnezeu. Era
scheletul lui Adam. Şi le-a zis Noe: "Dragii mei, pământul este
înaintea voastră; de acum creşteţi şi vă
înmulţiţi şi umpleţi pământul, că aşa a zis
Dumnezeu"; că a doua oară a binecuvântat pe om cu acelaşi
cuvânt dintâi, cum este scris în Biblie.
"Eu nu vă dau aur, eu nu vă dau argint, eu nu
vă dau pietre scumpe. Acestea le veţi găsi voi pe pământ
şi prin munţi şi oriunde. Vă dau un lucru mai scump decât
toate: vă dau trupul protopărintelui nostru Adam, primul om din
lume".
Şi le-a împărţit lor oasele lui Adam. Capul l-a
dat lui Sim, în Asia, mijlocul l-a dat lui Iafet, înspre Europa, iar picioarele
le-a dat lui Ham. Iar fiii lui Noe l-au întrebat:
- Dar ce ne folosesc nouă acestea aşa de mult?
- Mare folos veţi lua de câte ori veţi privi la dânsele!
- Care folos?
- Când veţi vedea capul lui Adam, vă veţi aduce aminte că
sufletul lui este în chinurile iadului, pentru că a greşit lui
Dumnezeu şi vă veţi trezi şi veţi zice: "Doamne,
fereşte! Să nu ajungem ca strămoşul nostru! Să nu
mâniem pe făcătorul nostru, că iată, oasele lui Adam sunt
aici şi sufletul lui se chinuieşte în muncile iadului pentru că
a călcat porunca lui Dumnezeu".
Iată filosofia cea mai înaltă pe care a dat-o Noe
feciorilor săi: să nu uite că vor muri.
Să vadă oasele lui Adam şi să-şi aducă aminte
că şi ei sunt praf şi cenuşă şi îndată
după moarte urmează judecata şi vai de acela care calcă
porunca lui Dumnezeu.
Cea mai înaltă filosofie de sub cer este cugetarea la
moarte. Marele Vasile a fost întrebat de marele
filosof din Alexandria, Eubul:
- Spune-mi mie, o, minunatule! - că făcuseră şcoala
împreună la Atena, pe vremea aceea fiind şi la Alexandria mare cetate
de cultură creştină şi păgână - spune-ne
nouă, o, minunatule, care este cea mai înaltă filosofie a
creştinului?
Si a zis marele Vasile:
- Cea mai înaltă filosofie de sub cer este să avem de-a pururea
moartea înaintea ochilor noştri.
Pentru că strămoşii noştri, atâta vreme cât
au avut moartea în faţă, n-au greşit. De câte ori în Rai, le
dădea satana în minte: "Ia, duceţi-vă la pom şi
mâncaţi!" Căci era frumos la vedere şi bun la gust rodul ce
l-a omorât. Dar când s-a apropiat Adam zicea: "Nu mă duc". Dar
de ce? "A spus Dumnezeu că în ziua când voi mânca din pomul
acesta, cu moarte voi muri". Şi de frica morţii nu se apuca
să mănânce.
Văzând satana că sunt înarmaţi
strămoşii noştri cu această armă puternică,
adică cugetarea morţii, de către Făcătorul lor, ce-a
gândit întâi? Să le smulgă din minte moartea. S-a băgat în
şarpe, cum zice marele Vasile, că în Rai vorbeau toate animalele
şi şarpele avea picioare înalte, nu mergea târâş.
După ce l-a amăgit pe Adam, Dumnezeu l-a blestemat
să se târască pe pântece, i s-au luat picioarele. Picioarele
şarpelui sunt în pântece şi astăzi. Şi asta că să
se împlinească porunca să meargă numai pe piept, să
mănânce pământ şi să fie blestemat pentru că prin
şarpe a reuşit satana să intre şi să vorbească cu
Adam.
- Ce-a zis Dumnezeu? a întrebat şarpele.
- Iată ce a zis, a răspuns Adam: "Toţi pomii Raiului, toate
grădinile, desfătarea asta negrăită este a noastră,
dar din cutare pom să nu mâncăm".
- Dar de ce? a întrebat şarpele viclean.
- A spus că oricând vom mânca, cu moarte vom muri.
- Nu-i adevărat! - zice satana prin şarpe - nu veţi muri cu
moarte.
- Cum se poate? Dar de ce?
- Ştiţi de ce v-a spus Dumnezeu aşa? Se teme foarte tare că
dacă veţi mânca din pomul acela, vă veţi face dumnezei ca
şi Dânsul şi veţi fi asemenea Lui şi din mare răutate
ce are pe voi, ca să nu vă înălţaţi ca El, v-a oprit
să mâncaţi de acolo; că în orice zi veţi mânca, ochii
voştri se vor deschide şi veţi fi ca nişte dumnezei!
Auzi? Dumnezeu spune lui Adam că va muri şi
şarpele îi spune că nu va muri! Şi Adam lasă pe Ziditorul
său şi ascultă pe şarpe, adică pe satana, care vorbea
prin gura şarpelui. Şi crezând acestea, calcă porunca şi
moşteneşte îndoită moarte: şi pe cea trupească şi
pe cea duhovnicească!
Părinţilor, iubiţi credincioşi, maicilor
şi surorilor, câteva suflete sunteţi aici. Eu în viaţa mea, mi-a
ajutat mila Domnului, am vorbit la mii de oameni pe la hramuri şi ori
aş vorbi la două urechi, ori la două mii, tot atât mă
costă. Dar suntem câteva suflete aici. Dacă n-am uita noi
învăţătura cea preascumpă a Sfinţilor Părinţi
şi a Sfintei Scripturi, noi n-am mai greşi lui Dumnezeu.
Auzi ce spune dumnezeiescul şi preaînţeleptul Isus,
fiul lui Sirah: Fiule, adu-ţi aminte de cele mai de pe urmă ale
tale şi în veac nu vei greşi.
Pentru ce? Dacă cuget la moarte, moartea mă
opreşte şi de a gândi răul, nu numai de a-l vorbi sau de a-l
face. Eu ştiu că Dumnezeu o să-mi cântărească şi
gândurile şi cuvintele şi lucrurile vieţii mele, când îmi voi da
sufletul.
Deci, dacă voi cugeta la moarte, mă feresc de toate.
Auzi ce spune în "Uşa pocăinţei"? Vedeţi că
acea carte tratează patru lucruri: moarte, judecată, Rai şi Iad.
Eu cred că acea carte, dacă ar fi tiparită în zeci de mii de
exemplare, toată lumea ar merge în Rai. Numai dacă ar
înţelege-o. Atât de mult foloseşte pentru creştini cugetarea la
moarte, că ne arată ce-i omul şi unde se duce şi ce va fi
în ziua morţii sau a judecăţii.
Acolo spune că cel mai mare sfetnic în viaţă nu
este nici filosoful, nici îngerii, ci moartea: "Ia-ţi sfetnic, omule,
pe moarte, şi atâta înţelepciune are să te înveţe, încât,
nici Solomon în toată înţelepciunea sa, nici îngerii, nici filosofii
lumii, nimeni nu te va folosi pe tine ca moartea". Pentru ce? Moartea te
sfătuieşte: "Omule, nu gândi rău, că ai să mori!
Nu urî pe fratele tău, că ai să mori! Nu fi desfrânat, că
ai să mori! Nu înjura, că ai să mori! Nu fuma, că ai
să mori! Nu fi beţiv, că ai să mori! Nu te judeca cu altul,
nu intenţiona să faci rău nimănui, ia seama de sufletul
tău, că ai să mori!"
Câtă filosofie aduce moartea! Auzi ce spune Sfântul Ioan Damaschin:
"O, moarte, moarte, mai bine te-am numi pe tine viaţă, că
cel ce pururea cugetă la tine, pururea viază". Vrei să
ştii că nici Solomon nu poate învăţa atâta
înţelepciune ca moartea. Zice marele Vasile: "Şi Solomon acela,
iubitorul de înţelepciune, dacă n-ar fi uitat moartea, nu-l biruiau
femeile, să ajungă de batjocura lor, să le facă şi
capişte, să se lepede de Dumnezeu şi să se închine la
idoli".
Iată, Solomon cel preaînţelept, cel plin de darul
înţelepciunii, a ajuns închinător la idoli şi a zidit
capişte zeilor, lepădându-se de Dumnezeu după 40 de ani de
domnie. Pentru ce? A uitat că va muri. Pe el îl mustră cartea
înţelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah: "Te-ai întărit în trup,
te-ai întărit în păcat şi ai uitat pe Ziditorul, Care ţi-a
dat înţelepciunea, cu care ai condus poporul acesta 40 de ani".
Vai de noi şi de noi, că nu greşim până nu
uităm de moarte. Nici un păcat nu trece de la minte la simţire,
nici prin imaginaţia noastră, dacă avem înaintea ochilor
moartea. Dacă uităm moartea, murim, dacă nu uităm
moartea, trăim, suntem vii cu sufletul în vecii vecilor.
Cine a gândit vreodată la moarte, şi-a
nălucit-o cu mintea şi a greşit lui Dumnezeu vreodată?
Deci prea bun tovarăş de drum, prea bună prietenă şi
prea mare sfetnic ne este nouă moartea. Să nu ne temem de ea.
Cel mai mare filosof în viaţă să avem moartea.
Niciodată moartea nu te va învăţa de rău. Totdeauna
îţi va spune: păzeşte-te de păcate, omule, că ai
să mori! Şi-ţi spune cel mai mare adevăr. Pentru ce? Pentru
că-ţi spune negreşit că eşti trecător, vei muri
şi vei sta înaintea Lui Dumnezeu, să dai seama de tot ce ai gândit,
tot ce ai lucrat, tot ce ai facut.
Ce zice Alexandru Macedon, mare filosof - învăţase
filosofia despre suflet şi moarte, de la acel mare filosof din
antichitate, Aristotel - când a luat împărăţia Persiei şi a
bătut pe Darius şi împărăţia Egiptului şi a luat
împărăţiile de lângă Eufrat şi
împărăţiile lui Boz şi celelalte. Veneau filosofii şi
îi spuneau:
- Măria Ta, aur mult, pietre scumpe, palate are Darius şi sabia lui
Darius este facută în formă de octogon cu opt muchii şi are
mânerul împodobit cu două kilograme jumătate de pietre nestemate
şi poleită cu aur curat. Vino s-o vezi, măcar!
Iar el le-a răspuns:
- Dacă-i moarte, nu-i nimic! Ce-am să fac eu cu sabia lui Darius în
război? Uite, am sabia asta ca fulgerul în mâna mea, uşoară.
Aceea-i paradă. S-o iau s-o leg la curea s-o ducă calul, să
vadă lumea că străluceşte la brâu?
- Vino, împărate, şi ia pe soţia lui Darius că el a fugit
şi l-au spânzurat doi oşteni.
- Cine l-a spânzurat pe Darius? Cine le-a dat voie? Să-i spânzuraţi
pe aceia, căci nu am dat eu ordin să omori omul! Am spus să iei
împărăţia şi să-l laşi să trăiască
- că el cucerea toate împărăţiile şi trecea mai
departe. Alţii îi ziceau:
- Ia una din fetele lui Darius, căci are cele mai frumoase fete de pe
lume! Două fete avem. Şi Macedon le-a zis:
- Să nu le aduci să le văd, că-ţi tai capul. Eu, care
am cucerit atâtea popoare cu puterea lui Dumnezeu, mă biruiesc de
frumuseţea unei femei? Acest împărat a murit la 35 de ani
necăsătorit şi otrăvit - ştiţi istoria lui - dar
totdeauna, cum îi spunea Ptolemeu Filadei şi Seneca secretarul lui şi
Antioh şi Nicanor şi Vizantie şi ceilalţi şi Chir cu
toată suita lui:
- Măria Ta, nu-ţi pasă de nimic; nici de aur, nici de
frumuseţe!
- Nu! Dacă-i moarte, nu-i nimic!
De aceea şi când murea, după ce a bătut toate
împărăţiile, când a văzut că-i dăduseră
otravă dulce, nepoţii lui, a zis:
- Astăzi am băut pahar dulce şi amar!
- Ce este, Măria ta? - Mor! Se adunaseră filosofii, generalii,
împăraţii, care pe unde îi pusese. Iar el le-a zis:
- Eu nu mă tem de moarte! Eu cred întru unul singur Dumnezeu, cum m-a
învăţat arhiereul evreilor, când am cucerit Palestina. Acela mi-a
spus că este un singur Dumnezeu.
- Cum îl cheamă pe Dumnezeul vostru? l-am întrebat pe arhiereu.
- Unul este Dumnezeu, Care a făcut cerul şi pământul. Îl
cheamă Savaot!
- Ce înseamnă Savaot?
- Dumnezeul oştirilor.
- Nu cumva conduce oştirile de jos?
- N-ai grijă, Măria ta! El conduce oştirile cele din cer. Cu
acelea nu te poţi măsura! Aceluia mă închin şi eu.
Aşa a cunoscut Alexandru Macedon pe Dumnezeu şi a
început să fie un om foarte milostiv. Când era să moară, l-au
întrebat generalii lui:
- Măria ta, din ce să-ţi facem mormântul? Din marmură? De
aur? De pietre scumpe, de iachint, de hrisolit, de onix, de ametist sau de
rubin? Toate pietrele scumpe i le-au pus.
Iar el le-a răspuns:
- Dacă-i moarte, nu-i nimic! Să nu-mi faceţi mormântul
meu din aur şi din alte pietre scumpe. Ci să-mi faceţi mormântul
şi sicriul din granit şi să nu cumva să mă
îmbrăcaţi în haine aurite. Ci simplu, ca un simplu om. Şi
să lăsaţi la sicriu două găuri: una în stânga şi
una în dreapta.
- Da de ce asta?
- Pe acolo să-mi scoateţi mâinile mele şi să le
lăsaţi goale, ca să vadă toţi că nimic n-am luat
cu mine după moarte.
Vedeţi, fraţilor, înţelepciunea împăratului
Alexandru Macedon? Să nu creada cineva că, după moarte, va lua
ceva cu dânsul. Ce-au folosit faraonii Egiptului că au pus în piramide
atâta aur şi argint şi au facut căruţe cu cai de aur? Le
găsesc alţii şi se îmbogăţesc la muzee. Ce le-a
folosit? Le-au luat cu ei? Nu. Ştii ce-au luat cu ei? Fapta bună!
Dacă au făcut-o, au fost înţelepţi.
Şi faraonii Egiptului aveau mare filosofie despre moarte.
Ei aveau un mare dregător, care era plătit la curtea
împărătească, numit omul morţii. Şi când bea
împăratulşsi mânca şi cânta muzica şi se veselea, venea
acest slujitor cu o căpăţână de mort şi i-o punea pe
masă şi atât zicea: "Împărate, mănâncă, bea
şi te veseleşte, dar adu-ţi aminte că ai să
mori!"
Dar să revenim, că pentru moarte sunt încă multe
de spus, mai cu seamă la aceştia cu hainele negre, că noi
călugării avem mari jurăminte înaintea lui Dumnezeu şi
cugetăm totdeauna la moarte. Că moartea nu alege nici tânăr,
nici bătrân, nu te caută la contigente, la buletin de identitate, la
livret. Nu te caută că eşti mirean sau călugăr,
pregătit sau nepregătit.
Să ne ajute Preasfântul Dumnezeu când vom închide ochii,
să nu ne găsească nepregătiţi.
DESPRE MOARTEA CELOR PĂCĂTOŞI
Să vă spun două cazuri de morţi
năpraznice, să vedeţi cum mor cei ce nu se tem de Dumnezeu
şi nu vor să se pocăiască.
A venit o biată femeie din Ardeal şi mi-a spus:
- Părinte, bărbatul meu, de când m-am căsătorit cu el, nu
mergea la biserică, nu se ruga, nu postea, înjura şi era beţiv
şi desfrânat. Şi iată cum l-a pedepsit Dumnezeu. Acum în
săptămâna Mare dinaintea Sfintelor Paşti a venit acasă de
la lucru şi mi-a poruncit să-i tai o pasăre şi să-i
fac mâncare cu carne. Degeaba am căutat eu să-i spun că e
păcat, că este Săptămâna Sfintelor Patimi. De frică
să nu mă bată, am făcut ce mi-a poruncit el.
Seara când a venit de la lucru, m-a întrebat:
- Ai făcut varză cu carne?
- Ţi-am făcut - i-am zis eu. Este în bucătărie.
Pe când mânca, l-a pedepsit Dumnezeu că s-a înecat şi
a murit cu carnea în gât. De aceea am venit, părinte, să-l
puneţi la slujbe, poate l-o ierta Dumnezeu, că tare mai era rău
şi necredincios!
- Femeie, i-am zis eu, nu-l putem pune la sfintele slujbe, căci era
necredincios şi a murit din vina lui, ca un sinucigaş!
Să vă arăt cum a murit alt om rău.
Într-o zi a venit o femeie dintr-un sat de pe Valea Moldovei
să-mi dea un pomelnic pentru soţul ei mort subit. Şi am
întrebat-o:
- Femeie, cum a murit soţul tău, să ştiu dacă pot
să-l pun sau nu la sfintele slujbe? Că pe cei necredinciosi, pe
sectari, pe beţivi şi pe desfrânaţi, care mor fără
pocăinţă, nu-i putem pomeni la Sfântul Altar.
- Părinte, soţul meu era beţiv şi desfrânat. Nu mergea la
biserică, nu se spovedea şi nu mă lăsa curată nici o
săptămână în Postul Mare, că nu ştia ce-i
Duminică, ce-i zi de post sau sărbătoare. De aceea, din cauza
lui nu m-am putut împărtaşi de mulţi ani de zile. Acum la
începutul Postului Mare, l-am întrebat pe părintele nostru ce să fac.
Iar el mi-a spus: "Ascunde-te la cineva săptămâna asta ca
să poţi posti cu curăţenie măcar şapte zile; apoi
vină la mărturisire şi-ţi voi da aghiasmă mare".
Deci am făcut cum mi-a spus părintele. M-am dus la
naşa noastră şi i-am spus copilului să-i spună
soţului că sunt dusă la spital. Aşa am putut posti şi
eu câteva zile cu rugăciune, cu post şi curăţenie. Când
vine el acasă de la lucru îl întreabă pe copil:
- Măi, Vasile, unde-i mamă-ta?
- Este dusă la spital!
- Ia vezi, poate a venit. Să vină la mine.
Dar să auziţi mânia lui Dumnezeu. În clipa aceea
deodată bărbatul cade jos în casă - că din cauza
beţiei, i s-a rupt o arteră de la inima - şi începe a striga
deznădăjduit: "Salvarea, salvarea, chemaţi salvarea să
mă ducă la spital, că mor!"
Şi cum s-a uitat la apus şi la miazănoapte, a
început a vedea cuptoarele iadului şi pe diavoli. De aceea striga:
"Cuptorul... Cuptorul cu foc! Uite diavolii cum vin să mă ia...!
Nu mă lăsaţi...! Nu mă lăsaţi, că mă
trag în cuptoarele iadului...! Femeie, nu mă lăsa!" Şi m-a
apucat de mână şi aşa a murit...
Aţi văzut mânia cea dreaptă a lui Dumnezeu pentru
cei care nu vor să se pocăiască? Căci iată ce spune în
Psaltire: Moartea păcătosului este cumplită şi Cei ce
urăsc pe dreptul, vor greşi! Fericiţi şi de trei ori
fericiţi sunt creştinii aceia care se roagă şi care
ţin sfintele posturi. Postul lungeşte viaţa. Sfântul Vasile cel
Mare zice: "Bucatele cele multe şi bucatele cele grase, neputând
să le mistuie stomacul, multe boli au adus în lume. Iar postului şi
înfrânării pururea îi urmează sănătatea".
Ai văzut pe Sfântul Eftimie cel Mare? Treizeci de ani n-a
gustat pâine şi mâncare făcută la foc; numai cu verdeţuri
se hrănea şi a trăit peste o sută de ani. Ai văzut pe
Sfântul Leontie de Agra în Sfântul Munte, că n-a băut nici vin, nici
untdelemn; numai cu fructe şi cu rădăcini de pământ
trăia. Nu a mâncat toată viaţa lui mâncare fiartă la foc,
sau pâine, sau vin. Numai când se împărtăşea, lua o
linguriţă de vin. Aşa! Şi-a pus nădejdea numai în
Dumnezeu.
Ce zice Mântuitorul? Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu
tot cuvântul lui Dumnezeu. N-a pus nădejdea în hoitul acesta de trup, care
ne duce în pământ. Că dacă aici omul păcătos nu poate
răbda o scânteie de foc, acolo în iad, unde ard cei ce nu se
pocăiesc, cum va răbda în vecii vecilor? Atunci va vedea fiecare!
Părintele Cleopa