Despre
rugaciune, lacrimi, duhovnicie, datoriile preotilor
Convorbirea a saptea
178. Parinte Cleopa, ce legatura este intre frica de Dumnezeu si dragostea de
Dumnezeu ?
Frica de Dumnezeu, spun Sfintii Parinti precum si proorocul David, este "
inceputul intelepciunii " , adica ea face inceputul a toata fapta buna;
iar dragostea de Dumnezeu este desavarsirea si sfarsitul faptelor bune. Frica
de Dumnezeu formeaza deci inceputul mantuirii, iar dragostea de Dumnezeu,
" care scoate afara frica " este sfarsitul mantuirii, pentru ca cel
ce iubeste traieste numai in Dumnezeu, " care este dragoste " . Sa nu
avem atata frica de Dumnezeu, cat mai ales dragoste de Dumnezeu, ca auzi ce
zice Sfantul Vasile : " Cel ce face fapta buna din frica, adica de frica
muncilor iadului, a pedepsei, acela este in stare de rob; cel ce face fapta
buna pentru rasplata, adica pentru a i se implini cererile aici pe pamant si a
dobandi plata in cer, acela este in stare de sluga, care slujeste pe stapanul
sau pentru plata, adica pentru bani; iar cel ce face fapta buna din dragoste de
Dumnezeu, iar nu de frica sau pentru plata, acela este in stare de fiu al lui
Dumnezeu " . Deci, cine ajunge sa faca fapta buna din dragoste, fara alt
scop, acela a ajuns la masura desavarsirii si se numeste fiu al lui Dumnezeu.
179. Cum se cuvine sa imparti dragostea noastra fata de Dumnezeu, fata de
aproapele si fata de noi insine ?
Citim in Mantuirea pacatosilor ca trebuie sa avem catre noi insine inima de
judecator, catre aproapele inima de mama, iar catre Dumnezeu inima de fiu. Pe
Dumnezeu suntem datori sa-L iubim din toata inima noastra, din toata puterea si
virtutea, fiind gata sa ne dam si viata pentru El, asa cum au facut sfintii
mucenici, cuviosi si ierarhi, cue s-au jertfit pentru dragostea lui Hristos si
pentru Evanghelie. Pe aproapele nostru sa-l iubim " ca pe noi insine
" , adica asa cum ne iubim pe noi, cum ne ingrijim, ne hranim si ne
ajutam, tot asa se cuvine sa iubim, sa miluim, sa hranim, sa ajutam si sa
indrumam pe calea mantuirii pe aproapele nostru. Iar pe noi insine se cuvine sa
ne osandim permanent si sa ne mustram pentru pacatele noastre, socotindu-ne mai
pacatosi decat toti oamenii. Asa de vom face, asa de vom iubi pe Dumnezeu si pe
aproapele, iar pe noi ne vom judeca cu smerenie, ne vom mantui cu adevarat si
vom fi primiti in imparatia cerurilor.
180. Cate feluri de iubiri sunt, dupa Sfintii Parinti ?
Sfantul Nicodim Aghioritul si alti parinti, impart iubirea in cinci feluri :
iubire duhovniceasca, adica iubirea de Dumnezeu si de aproapele, care este cea
mai inalta si singura mantuitoare de suflet ( Matei 22, 23-40 ) ; iubire
fireasca, adica iubirea tinerilor, a sotilor, a parintilor fata de fii si a
copiilor fata de parinti, care nu este nici spre mantuire, nici spre osanda,
pentru ca este din fire; iubire din mandrie si slava desarta, cand cineva
iubeste pe cei care il lauda si il vorbesc de bine; iubire din interes, cand
cineva iubeste pe aproapele, fie pentru bani, fie pentru daruri, fie din
respect sau din alta oarecare pricina omeneasca; iubire trupeasca, adica din
pofta, cand cineva iubeste pe oameni sau femei pentru placeri si pacate
trupesti, ori pentru betie care duce la desfranare. Prima iubire este
mantuitoue. A doua este fireasca, deci nici buna, nici rea. Iar ultimile trei iubiri
sunt vinovate si aducatoare de osanda vesnica, daca nu le paraseste crestinul.
181. Care sunt aripile sufletului cu care poate zbura la viata vesnica ?
Doua sunt aripile sufletului pentru mantuire : frica de Dumnezeu si frica de
moarte si judecata. Dupa ce Dumnezeu l-a. zidit pe Adam si l-a asezat in rai,
cel dintai l-a inarmat pe om cu frica mortii, zicand : " Din toti pomii
care sunt in rai poti sa mananci, iar din pomul cunostintei binelui si raului
sa nu mananci, caci in ziua in care vei manca din el cu moarte vei muri "
( Facere 2, 17 ) . Cand diavolul l-a dezarmat pe Adam de frica mortii,
zicandu-i : " Nu, nu veti muri ! " atunci indata l-a biruit si l-a
ucis. Deci, si noi, daca vrem sa ne mantuim si sa ajungem la Hristos, cu aceste
doua aripi sa ne ingradim, adica cu frica lui Dumnezeu si frica mortii, si
astfel de toate cursele diavolului ne vom izbavi si vom savarsi cu pace
calatoria vietii.
182. Care este cel mai mare dar pe care se cuvine sa-l dam lui Dumnezeu ?
Cel mai mare dar pe care se cuvine sa-l dea crestinul lui Dumnezeu este jertfa,
adica a se jertfi pe sine pentru Dumnezeu, asa cum s-au jertfit mucenicii,
cuviosii, pustnicii si toti dreptii. Fara jertfa nimeni nu se poate mantui,
precum spune insusi Iisus Hristos : " Cel ce va rabda pana la sfarsit,
acela se va mantui " ( Matei 24,13 ) .
183. Cum putem ajunge la cunostinta de Dumnezeu ? Care este cea mai inalta cale
de cunoastere duhovniceasca ?
Trei sunt caile prin care ajungem la cunoasterea si comuniunea mistica cu
Dumnezeu : teologia, asceza si sfanta rugaciune. Prin aceste trei cai au umblat
toti sfintii si au ajuns la cea mai inalta treapta de unire cu Dumnezeu, anume
la contemplarea si vederea lui Dumnezeu, adica pana la rapirea " in trup
sau afara de trup " , cum a ajuns si Sfantul Apostol Pavel. Dintre
acestea, cea dintai si mai la indemana tuturor este sfanta rugaciune, facuta cu
credinta si din toata inima. Prin ea ne unim cel mai usor cu Dumnezeu si fara
ea ne departam cel mai mult de Dumnezeu, precum spune un sfant parinte : "
Nimic nu lipeste pe om de Dumnezeu mai mult ca rugaciunea " .
184. Care este cea mai puternica rugaciune care uneste pe om cu Dumnezeu ?
Sunt mai multe feluri de rugaciuni : cu limba, cu mintea si cu inima. Cea mai
inalta rugaciune este rugaciunea din inima, adica cu participarea inimii, prin
umilinta, zdrobire si lacrimi. Sa nu punem mare baza pe rugaciunea citita,
adica rugaciunea orala, cu limba. Aceasta este cea mai slaba rugaciune, pentru
ca nu participa mintea si inima. Rugaciunea mintii este mai inalta ca
rugaciunea orala pentru ca participa la ea si gandurile, adica atentia miniti.
Cel ce se roaga cu atentia mintii la tot ce rosteste, acela se roaga cu mintea,
insa nici aceasta nu este desavarsita. Sfintii Parinti spun ca rugaciunea mintii
este rugaciunea cu un picior, adica este jumatate de rugaciune, pentru ca
ramane in cap si nu participa la ea si inima. Dar cand la rugaciune se uneste
mintea cu inima, adica gandurile mintii coboara cu darul Domnului in inima,
atunci s-a facut zamislirea rugaciunii celei duhovnicesti, adica am ajuns la
cea mai inalta rugaciune, numita rugaciunea inimii. Iar semnele ca am ajuns la
aceasta inalta lucrare sunt : o putemica caldura in partea inimii, un permanent
dor si ravna pentru Dumnezeu, o nespusa dragoste pentru oameni si pentru toata
zidirea, o bucurie duhovniceasca negraita, plans de bucurie, izvor adanc de
lacrimi, de smerenie si netemere de moarte.
185. Care este cel mai bun dascal al rugaciunii ?
Este insasi sfanta rugaciune, dupa cum spune Sfantul Macarie cel Mare : "
Eu stiu ca nu stii sa te rogi, dar roaga-te cum poti si cat mai des si
rugaciunea singura te va invata sa te rogi " . Deci, sa ne rugam cum putem
si cat mai mult si vazand Dumnezeu ravna noastra ne va ajuta sa dobandim rugaciunea
cea adevarata a inimii si darul lacrimilor.
186. Din ce cauza astazi nu ne mai putem ruga asemenea parintilor nostri de
demult si nu mai avem rabdare la sfanta rugaciune ?
Spunea un sfant parinte ca " precum apa stinge focul, asa uitarea stinge
rugaciunea " . Nu ne mai putem ruga astazi pentru ca am uitat si uitam de
Dumnezeu. Iar uitarea este inainte mergatoare a indepartarii de Dumnezeu. Apoi,
nu ne mai rugam astazi cu aceeasi evlavie ca inainte pentru ca am slabit cu
totii in credinta. Cine crede cu tarie in Dumnezeu, se teme de Dumnezeu, Il
iubeste pe Dumnezeu si se roaga Lui neincetat, pentru ca nu poate trai fara de
Dumnezeu, departe de Tatal nostru cel ceresc. Cred ca slabirea credintei in
Dumnezeu este pricina cea mai mare a slabirii rugaciunii in randul
credinciosilor. Tocmai de aceea sectarii amagesc pe unii ortodocsi, pentru ca
in locul rugaciunilor lungi ei vin cu cantari si predici, care atrag si incanta
pe cei mai slabi in credinta.
Daca vrem sa ne miluiasca Dumnezeu, sa ne ierte de pacate si sa ne ocroteasca
de tot felul de ispite si primejdii, trebuie sa ne silim la sfanta rugaciune
ziua si noaptea. Sa citim, mai ales noi, calugarii, la Psaltire, care are mare
putere; sa citim cele sapte laude din Ceaslov, acatiste, paraclise sau mai ales
sa rostim rugaciunea lui Iisus; iar in sarbatori, precum cerbul la izvoare, asa
sa venim regulat la biserica pentru a asculta Sfanta Liturghie. Si, daca ne
lupta diavolul cu uitarea, cu necredinta, cu lenea, cu somnul sau cu grijile
acestei vieti, noi sa ne rugam macar cu gura, implinind pravila data noua de
duhovnic, pe cat vom putea. Cu timpul ne va ajuta Domnul sa trecem de la
cantitate la calitate, de la rugaciunea cea risipita a gurii, la rugaciunea cea
curata a mintii si a inimii si atunci, gustand din bucuria Duhului Sfant, vom
vedea " ce bun este Domnul ! "
187. Spuneti-mi ceva despre blandetea si smerenia Domnului ?
Despre aceste doua virtuti ne graieste insusi Hristos, zicand : "
Invatati-va de la Mine ca sunt bland si smerit cu inima si veti afla odihna
sufletelor voastre " ( Matei 11, 29 ) . Iar la fericiri, zice Domnul :
" Fericiti cei saraci ( smerti ) cu duhul, ca acelora este imparatia
cerurilor; si mai departe zice : " Fericiti cei blanzi ca aceia vor
mosteni pamantul " ( Matei 5, 5 ) . Prin aceste doua fericiri, Mantuitorul
ne spune ca cei smeriti si blanzi la inima mostenesc atat pamantul, cat si
imparatia cerurilor, adica atat bunatatile si fericirea vietii pamantesti, cat
si fericirea vietii vesnice, pentru ca pe cei blanzi si smeriti toata lumea ii
iubeste, ii respecta, ii asculta si se foloseste de ei. Cea mai usoara cale de
mantuire este a celor blanzi si smeriti cu inima. Cu blandetea dobandim pe
oameni, iar cu smerenia alungam pe diavoli si chemam in ajutorul nostru pe
ingeri. Cei blanzi si smeriti cu inima au mai putine ispite in viata aceasta
adica " afla odihna sufletelor lor " , pentru ca prin blandete
imblanzesc si castiga dragostea tuturor oamenilor, iar prin smerenie ard pe
diavoli si ii alunga departe de ei.
Spun Sfintii Parinti ca blandetea sta intre manie si dragoste. Apoi adauga :
" blandetea sa nu te duca pana la lasitate; nici dragostea sa nu te duca
pana la nepasare " . Deci, trebuie sa folosim cu grija blandetea, care sta
totdeauna la mijloc, intre manie si dragoste. Nici atat de blanzi incat sa se
huleasca Evanghelia si numele lui Dumnezeu inaintea noastra din pricina
dragostei; nici cu totul aspri si neinduplecati, incat sa pornim spre manie si
razbunare pe aproapele nostru. Iar despre smerenie spun Sfintii Parinti ca este
haina lui Hristos, pentru ca a luat trup omenesc pentru mantuirea noastra.
Hristos a primit in trup patimile firii neprihanitoare, ca : foamea, setea,
durerea, oboseala. Iar patimile firii pacatoase, adica pacatele, nu le-a primit
Hristos.
188. Spuneti-mi ceva despre constiinta ?
Sfantul Vasile cel Mare " dreptarul Bisericii si cumpana cea mare "
sau " ochiul Bisericii " , cum il numesc unii Sfinti Parinti, spune
despre constiinta ca este glasul lui Dumnezeu in om. Iar Sfantul Isaac Sirul
spune : " Cela ce a ajuns sa se impace cu sine, adica cu constiinta sa, a
impacat cu sine cerul si pamantul " . Acelasi lucru spune Mantuitorul,
zicand : " Impaca-te cu parasul tau pana esti pe cale... " ( Matei 5,
25 ) , adica sa ne impacam cu constiinta noastra pana suntem pe calea vietii,
ca dupa moarte nu mai putem face nimic.
Nelinistea, mustrarea constiintei omului pacatos este un semn al milei lui
Dumnezeu, ca sa se impace cu El cat este in aceasta viata trecatoare. Intai
trebuie sa crezi ca exista Dumnezeu, care a creat lumea si stapaneste toate.
Apoi, sa te silesti dupa putere sa faci voia Lui. Al treilea, daca vrem sa ne
mantuim trebuie sa ne impacam cu constiinta noastra, mai bine-zis cu Dumnezeu
care ne-a creat si ne va judeca dupa faptele noastre. Iar despre constiinta
trebuie sa stim ca ea este una din energiile necreate ale lui Dumnezeu, una din
lucrarile Lui, precum este si viata.
189. Cum putem dobandi pacea inimii si a constiintei ?
Patru sunt caile prin care putem castiga pacea inimii si a constiintei :
a ) sa cautam intotdeauna locul cel mai de jos;
b ) sa ne multumim in toate cu cat mai putin din cele necesare vietii;
c ) sa ne rugam permanent ca sa se faca numai voia lui Dumnezeu cu noi;
d ) sa ne lasam in toate numai in voia lui Dumnezeu.
190. Care este cea mai inalta teologie a crestinilor ?
Cea mai inalta teologie nu este a vorbi despre Dumnezeu, nici a contempla
zidirea Lui. Cunoasterea lui Dumnezeu din creatie, din admirarea frumusetii
universului ( macrocosmosului ) si a omului ( microcosmosului ) , numita de
Sfantul Maxim Marturisitorul " contemplatia naturala in duh " , este
numai a incepatorilor. Cea mai inalta teologie crestina este unirea cu Dumnezeu
prin traire, adica prin credinta, cugetare si implinirea faptelor bune.
191. Spuneti-mi ceva despre iubirea de sine.
Iata ce va spun. In masura in care omul se leapada de iubirea de sine, in
aceeasi masura sporeste in fapte bune, se induhovniceste si se apropie de
Hristos. De obicei, cand este vorba de sine, omul strica intotdeauna cantarul, adica
masura; isi face lui mai multa dreptate, isi alege partea cea mai buna, cea mai
mare, cea mai frumoasa; plange pentru sine mai mult decat pentru altul si se
bucura de sine mai mult decat de altul. Hristos insa a rastignit pe cruce
iubirea de sine, dandu-si viata pentru noi. Dintre oameni, putini sunt aceia
care isi rastignesc patima iubirii de sine, asemenea lui Hristos. Sunt multi
care se angajeaza sa traiasca viata duhovniceasca, dar nu ajung pana la
rastignire, pentru ca nu renunta total la iubirea de sine, adica la egoism. Or,
fara jertfa, fara rastignirea patimilor noastre, fara parasirea pacatelor, nu
putem sa vedem pe Hristos, nu ne putem mantui.
192. Ce sfat dati credinciosilor si calugarilor pentru mancarea de carne ?
Doua mari virtuti au fost in rai la primii oameni : fecioria si nemancarea de
carne. Dupa caderea lui Adam, adica dupa ce a intrat moartea in lume prin
pacat, a randuit Dumnezeu viata conjugala, iar mancarea de carne a randuit-o
abia dupa potop. " Sa mancati toate ca pe o iarba " zice Dumnezeu (
Facere 9, 3 ) , ca dupa ce s-a varsat sangele animalelor sacrificate, carnea
ramane numai ca o iarba. Mirenii au voie sa manance carne in toate zilele afara
de cel patru posturi, miercurea si vinerea si celelalte zile oprite de Biserica.
Calugarii, insa, dupa regulile vietii monahale si dupa Sfintele Canoane nu au
voie sa manance carne, afara numai daca sunt gazduiti la mireni si aceia nu
stiu ca ei nu mananca sau nu au altceva sa le dea de mancare.
193. Cum se poate curati inima de patimi ?
Spun unii Sfinti Parinti ca mintea usor se lumineaza si usor se intuneca. Iar
inima foarte greu se intuneca prin patimi si foarte greu se lumineaza, se
curata. Curatia inimii, adica despatimirea se face in timp indelungat, mai bine
zis toata viata, prin asceza, pocainta si lacrimi. Cel mai mult insa se curata
inima prin rugaciune, ca rugaciunea il face pe om fiu al lui Dumnezeu dupa dar.
Cine a ajuns la curatia inimii a ajuns vazator de Dumnezeu, vazator tainic cu
ochii inimii.
194. Ce este plansul si de cate feluri este ?
Spune Sfantul Ioan Scararul ca " plansul dupa Dumnezeu este o tristete a
sufletului ( pentru pacate ) , o simtire a inimii indurerate, care cauta
pururea fara odihna pe Cel dupa care inseteaza... Plansul sau strapungerea
inimii este o marturisire a pacatelor facute de minte lui Dumnezeu, un dialog
nevazut, neincetat si indurerat, in care sufletuI isi recunoaste necontenit
pacatele in fata lui Dumnezeu... " ( Filocalia, vol. IX, pag. 164 ) . Tot
acelasi sfant spune ca plansul este al doilea botez; este mai mare decat
botezul, deoarece botezul dintai ne curata de pacatele de mai inainte, iar
botezul lacrimilor ne curateste de pacatele facute si dupa botez.
Plansul se naste din zdrobirea inimii pentru pacatele facute, din smerita
cugetare, din aducerea aminte de moarte, de judecata si de muncile iadului in
care se chinuiesc pacatosii. Acelasi lucru il spune si cuviosul Pimen : de
nimic nu avem mai multa nevoie decat de minte treaza, caci din aceasta numai se
nasc lacrimile si plansul cel mantuitor. Iar sfintii Arsenie cel Mare, Efrem
Sirul, Isaac Sirul si altii, spun ca : " lacrimile la rugaciune sunt semn
al milei lui Dumnezeu " caci prin lacrimi se linisteste vazduhul inimii.
Si iarasi : " Sufletul ce si-a simtit pacatele sale incepe sa planga, caci
le vede in lumina dumnezeirii " .
Sfantul Grigorie Palama spune ca plansul este de doua feluri : plansul mintii,
adica intristarea din inima pentru pacatele noastre, fara lacrimi in ochi, asa
cum avea fiul cel risipitor care zicea : " Cati argati ai tatalui meu sunt
indestulati de paine, iar eu pier de foame... " ( Luca 15, 17 ) ; plansul
cu lacrimi, al doilea fel de plans, mult mai inalt, care izvoraste din
intristarea mintii si a inimii pentru pacatele noastre. Toti dumnezeiestii parinti
spun la fel, ca lacrimile la rugaciune sunt un dar al lui Dumnezeu, ca foarte
greu se castiga si foarte usor se pierd. Cei mai mari dusmani ai plansului si
lacrimilor sunt : slabirea credintei, lenevirea la rugaciune, lacomia
pantecelui, betia, rasul, trandavia, multa vorbire si mai ales slava desarta.
Cand fiul risipitor cugeta cu durere in inima la casa Tatalui sau, avea plansul
cel dintai, al minti; iar cand s-a intors la Tatal sau i i-a zis : " Tata,
gresit-am la cer si inaintea Ta si nu mai sunt vrednic sa ma numesc fiul Tau...
( Luca 15, 18-19 ) , atunci fiul cel pierdut a dobandit plansul cel de al
doilea, al lacrimilor din inima.
195. De cate feluri sunt lacrimile si care din ele sunt mantuitoare ?
Lacrimile sunt de opt feluri, dupa Sfintii Parinti. Lacrimi din dragoste de
Dumnezeu, cand omul se gandeste la frumusetea creatiei dumnezeiesti. Acestea
formeaza cel mai inalt plans, numit plans de bucurie si de dor dumnezeiesc.
Lacrimile dragostei ingrasa pe om. Lacrimi din frica de Dumnezeu. Acestea au mai
mica putere decat cele dintai, pentru ca plansul din dragoste de Dumnezeu este
plansul fiului catre Tatal, iar plansul din frica este al slugii care mereu se
teme sa nu supere pe Stapanul sau. Plansul din frica mijloceste la Dumnezeu
iertarea pacatelor si este inaintemergator al celui dintai ( Filocalia, vol.
IX, p.116 ) . Plansul din frica usuca pe om, asemenea clestelui care se arde de
foc. Lacrimi de mila si dragoste pentru aproapele, pentru cei bolnavi din
spitale, pentru saraci, vaduve, copii orfani, pentru cei flamaanzi, goi si
straini, pentru toti oamenii din suferinta. Aceste lacrimi sunt sfinte si
mantuitoare asemenea celor dintai. Lacrimi din frica mortii si a muncilor
iadului. Acestea sunt lacrimi bune, mantuitoare ca si cele dintai si aduc roada
de pocainta. Lacrimi din fire sau firesti, adica ale sotilor, ale rudelor, ale
parintilor pentru fii si ale fiilor pentru parinti. Acestea nu sunt nici bune,
nici rele. Ele se pot vedea uneori si la animale. Lacrimi din slava desarta.
Acestea sunt foarte periculoase, pentru ca pe langa lacrimile cele bune,
mantuitoare si smerite, pune diavolul lacrimi de slava, spre a fi vazuti si
laudati de oameni. Or, plansul cel duhovnicesc trebuie sa fie intotdeauna
ascuns si nestiut de nimeni, afara de Dumnezeu si de duhovnic. Lacrimi din
dezmierdare, care izvorasc din pofta, din betie, din manie, din aducere aminte
a celor rele etc. Al optulea fel sunt lacrimi pentru pagube, din saracie, din
durerea ranelor, pentru tot felul de boli.
Primele patru feluri de lacrimi sunt mantuitoare; cele firesti nu sunt nici
bune, nici rele; iar ultimele trei feluri de lacrimi sunt nefolositoare si
aducatoare de osanda.
Deci, plansul cel duhovnicesc este indoit. Plansul dintai, adica o permanenta
intristare a mintii si a inimii pentru pacate, o stare de umilinta de taina,
pentru ca nu poate face cele bune cat trebuie. Acest plans il suie pe om acolo
unde il suie insasi fapta buna pe care n-a reusit sa o faca. Intristarea inimii
face cat toate faptele bune si duce pe om la plansul al doilea si cel mai inalt
al lacrimilor din dragoste si din frica de Dumnezeu. Spune un cuvios parinte ca
" cel ce se scarbeste pentru pacatele sale este ca vremea innourata care,
in curand va slobozi apa, adica lacrimi " . " Lacrimile ne dau
tuturor nadejdea mantuirii, ne spala pacatele si aduc pacea consiiintei noastre
" , precum spune Sfantul Nicodim Aghioritul in Razboiul Nevazut zicand :
" Mustrarea constiintei este chinuirea chinurilor, iar pacea constiintei
este veselia veseliilor " .
196. Care sunt lucrarile duhovnicesti ale mintii, dupa Sfintii Parinti ?
Sfantul Grigore Sinaitul spune ca mintea crestinului trebuie sa aiba noua
lucrari duhovnicesti si anume : contemplarea la Persoanele Prea Sfintei Treimi
si la toate puterile ceresti; contemplarea la intruparea Mantuitorului nostru
Iisus Hristos pentru mantuirea lumii; contemplarea naturala in duh, adica
cugetarea la ratiunile lucrurilor create de Dumnezeu, la frumusetea creatiei,
la scopul pentru care au fost create, la armonia creatiei, a universului si
ridicarea mintii de la cele vazute la cele nevazute; de la frumusetea celor de
jos, la frumusetea dumnezeiasca a celor de sus; de la cele trecatoare la cele
gandite si vesnice, urcand de la cele pamantesti la cele dumnezeiesti ca pe o
scara duhovniceasca. A patra lucrare a mintii este cugetarea la moarte; apoi
cugetarea la muncile iadului, unde se chinuiesc cei pacatosi; cugetarea la
fericirea raiului; cugetarea la imparatia cerurilor, dupa judecata viitoare si
a noua lucrare a mintii, cugetarea la frica de Dumnezeu si la pacatele noastre
ca niciodata sa nu mai gresim.
197. Care sunt miscarile duhovnicesti ale mintii ?
Mintea crestinului are trei miscari, dupa Sfantul Maxim Marturisitorul :
Miscarea dreapta, cand cugeta numai la Sfanta Scriptura, la minunile Domnului,
la cele ceresti. In aceasta miscare a mintii poate intra si ispita diavolului
pentru a-l insela pe om. A doua este miscarea in zig-zag, cand omul cugeta si
la Sfanta Scriptura si la lumea vazuta a zidirilor, la creatie. Si aici poate
intra ispita diavolului, cand cugeta prea mult. A treia miscare a mintii se
numeste ocolitoare sau in spirala, cand omul se coboara cu mintea in inima sa,
precum melcul in casa sa si mirele si mireasa in camara, si de aici, din inima,
unde nu mai poate intra ispita diavolului, mintea se inalta spre Hristos. Marii
nostri sfinti si cuviosi intotdeauna isi aveau mintea in inima si de aici, din
adancul inimii, se rugau, vorbeau cu mirele Hristos si dadeau razboi
diavolului. Despre aceasta spune si Mantuitorul, zicand : " Iar tu cand te
rogi, intra in camara ta si incuind usa ta, roaga-te Tatalui tau... " (
Matei 6, 6 ) . Aceasta este cea mai inalta si mai folositoare miscare a mintii,
sa o coboram in inima ci de aici sa ne inaltam sa vorbim cu Hristos, sa plangem
pentru pacatele noastre si sa dam razboi diavolului. Dar nu toate cele trei
miscari le putem folosi la fel.
198. Care este folosul cugetarii la creatia lui Dumnezeu ?
Sfantul Vasile cel Mare spune in cartea sa numita Exaimeron ca " toata
lumea vazuta este scoala si imagine a lumii nevazute " . Tot el spune ca
" toata floarea si toata iarba ne invata ca este Dumnezeu " . Zidirea
vazuta talcuieste pe Scriptura si Sfanta Scriptura talcuieste pe zidire. Atat
una, cat si alta, sunt ca doua file de carte. Pe o pagina citim cuvintele
Sfintei Scripturi, pe cealalta pagina citim in cartea zidirii, care vorbeste de
Dumnezeu. La fel spune si Sfantul Grigore de Nyssa : " Toata zidirea, ca o
trambita striga la noi ca a facut-o Dumnezeu " . Am citit intr-o carte cum
un filosof se plimba cu batul in mana pe un camp si batea florile cu batul :
" Le bat pentru ca prea tare striga catre mine ca le-a zidit Dumnezeu !
" .
Toate creatiile vazute se numesc darurile lui Dumnezeu. Si precum face mirele
cu mireasa ca isi dau daruri care intaresc dragostea intre ei, tot asa face si
Dumnezeu cu noi. El pune mintea noastra intre El si creatii, ca sa-L putem mai
bine intelege si vedea. Dumnezeu ne da cele create in dar, iar noi ii dam lui
Hristos, Mirele inimii noastre, gandurile, rugaciunile si dragostea noastra.
Sfantul Antonie cel Mare nu stia multa carte, dar era atat de intelept in cele
duhovnicesti ca uimea pe toti filosofii care veneau la pestera lui. Odata, l-au
intrebat cativa filosofi : " Antonie, care sunt cartile tale pe care ai
invatat ? " Iar el, aratand cu mainile cerul, stelele, marea si intreaga
natura din jurul sau, le-a zis : " Acestea sunt cartile mele pe care le
citesc si care intrec pe toate celelalte " ( Dictionarul Aghiografic, pag.
90 ) .
199. Cum poate crestinul sa se inalte cu mintea mai usor, prin cugetare, de la
zidire la facatorul ei, Dumnezeu ?
Poate cineva sa cugete la zidirile lui Dumnezeu si sa se inalte cu mintea de la
zidire la Ziditor, numai daca isi are mintea si inima curatite de patimi.
Altfel, nu poate vedea si simti in cele zidite pe Dumnezeu, precum sunt
necrestinii si pacatosii. Auzi ce zice Hristos : " Fericiti cei curati cu
inima ca aceia vor vedea pe Dumnezeu " ( Matei 5, 8 ) . Mintea se curata
foarte repede de cugetele cele rele. Este de ajuns citirea unei pagini din
Sfanta Scriptura sau rostirea unei mici rugaciuni cu luare aminte. Dar tot asa
de repede se poate intina. Inima insa, cu anevoie se curata de patimi si cu
anevoie se intineaza. Cel care are inima curata este mult mai sporit duhovniceste
decat cel cu mintea curata de ganduri rele.
200. Care este rugaciunea cea mai potrivita pentru calugarii incepatori si
pentru crestini ?
Sfantul Ioan Scararul spune ca " de la noii incepatori nu cere Dumnezeu
rugaciune desavarsita, adica rugaciunea inimii, caci a ingerilor este
desavarsirea. Pentru noii incepatori se recomanda rugaciunea verbala,
rugaciunea citita din cartile de pravila : Ceaslov, Psaltire, Acatistier,
Sfanta Liturghie, slujbele zilnice ale Bisericii si ascultarea. Sfantul Simeon
al Tesalonicului zice ca " dupa varsta duhovniceasca a fiecaruia sa se
recomande si lucrarea duhovniceasca a rugaciunii mintii si a inimii " . Ca
daca cineva incepe inainte de vreme, pana nu este curatit de patimi aceasta
inalta rugaciune, se osteneste in zadar si se tulbura. Deci, nimeni sa nu
inceapa viata duhovniceasca cu rugaciunea contemplativa a inimii, ci cu
rugaciunea lucratoare, care consta din metanii, inchinaciuni, rugaciuni din
Ceaslov, post, citirea Psaltirii si a altor carti folositoare, ascultare si
smerenie fata de toti. Acestea formeaza viata cea lucratoare care este
potrivita pentru toti si pentru calugari si pentru mireni. Iar viata
contemplativa specifica mai ales calugarilor, consta in paza mintii, lucrarea
mintii, rugaciunea mintii, rugaciunea inimii si contemplarea sau privirile cele
duhovnicesti ale inimii. Asa ne invata toti Sfintii Parinti, dascali ai
rugaciunii.
201. Spuneti-mi, va rog, mai pe larg, ce este rugaciunea mintii si ce este
rugaciunea inimii si cum ajungem la rugaciunea inimii ?
Rugaciunea mintii este rugaciunea facuta cu luare aminte de sine, fara ganduri,
fara imaginatii si cugete rele. Aceasta este rugaciunea celor nedesavarsiti,
insa mai inalta decat rugaciunea orala si cea vorbita. Sfintii Parinti numesc
rugaciunea cu mintea curata " rugaciunea cu un picior sau " pasare cu
o aripa " , deci care nu poate merge nici zbura pentru ca nu participa si
inima. Iar rugaciunea inimii este rugaciune desavarsita, numita "
rugaciune cu doua picioare " , cu ajutorul careia ne unim cu Hristos,
vorbim cu Hristos si petrecem inca din trup in bucurie si dulceata vietii
vesnice.
Rugaciunea inimii este rugaciunea sfintilor, a celor desavarsiti, care se
castiga cu multa osteneala si numai cu darul lui Dumnezeu la aceasta treapta
duhovniceasca de rugaciune, numita si " rugaciune contemplativa " ,
ajung " numai cate unul din neam in neam " , spun dascalii
rugaciunii. Prin rugaciunea inimii, intelegem unirea mintii cu inima, sau
coborarea mintii in inima pentru a petrece acolo neincetat cu Hristos, prin
rugaciune de taina. Unirea mintii cu inima consta in a uni gandurile
duhovnicesti ale mintii cu sentimentele duhovnicesti ale inimii. Atunci inima
se inchide si se deschide foarte greu. Atunci inima inghite pe Iisus si Iisus
inghite inima. Atunci se zamisleste rugaciunea cea de foc a inimii, fara
ganduri si imaginatii. Atunci se face unirea duhovniceasca intre Mire si
mireasa, intre Hristos si inima. Atunci Hristos sta de vorba cu noi in camara
inimii noastre si diavolul nu mai are putere sa ne biruiasca. Rugaciunea cea
curata a inimii se dobandeste dupa indelungate osteneli, prin repetarea
neincetata a numelui lui Iisus, cu multe lacrimi, cu adanc de smerenie, cu
privegheri de toata noaptea, cu post, tacere, pazire a mintii de ganduri, mai
ales de slava desarta, cu indelungata rabdare si numai cu ajutorul si darul
Duhului Sfant. Apoi, fara un dascal iscusit al rugaciunii si fara duhovnic
ales, nimeni sa nu indrazneasca a naluci aceasta ingereasca rugaciune, ca
rugaciunea inimii este un dar al lui Dumnezeu.
Cand intram cu mintea in inima noastra trebuie sa inchidem trei usi : usa cea
vazuta a chiliei, pentru oameni; usa buzelor, pentru a nu vorbi cu nimeni si
usa inimii, contra diavolilor, punand pe minte portar al inimii. Cand omul se
roaga din inima, se umple de dragostea lui Dumnezeu si nu mai doreste nimic
decat sa petreaca astfel pururea, precum dorea Petru sa ramana pururea pe
Muntele Tabor, in lumina lui Hristos. Mintea in timpul rugaciunii trebuie sa
fie oarba, surda si muta, adica, sa nu vada, sa nu auda si sa nu vorbeasca
nimic si cu nimeni, decat cu singur Iisus Hristos. Atunci rugaciunea este
numita " rugaciune de un singur gand " sau " rugaciunea lui
Iisus " . Atunci mintea este luata de Duhul Sfant si i se dau alte cuvinte
scurte de rugaciune, ca nu cumva sa fie furata de diavolul prin lungimea
cuvintelor.
Daca avem numai rugaciunea mintii nu putem scapa de ispite si tulburari. De
aceea Sfintii Parinti ne indeamna zicand :
" Coboara-te, omule, din minte in inima, ca acolo vei afla mangaiere si
dulceata dulcetilor, iar in minte este mare iarmaroc si tulburare " . Cand
mintea se uneste cu inima, imaginatiile sfinte trebuie sa fie pastrate in
memorie, iar nu in imaginatie. Altfel, nu te poti cobori cu rugaciunea in inima
si ramai numai la lucrarea mintii.
De la rugaciunea cea sfanta a inimii omul poate ajunge la o alta rugaciune mai
inalta, anume cea contemplativa, care nu se mai numeste rugaciune, ci vedere
duhovniceasca, la care ajung numai sfintii. Ultima si cea mai inalta treapta a
rugaciunii este rapirea mintii la cele ceresti, in trup sau afara din trup -
Dumnezeu stie- precum a fost rapit Sfantul Apostol Pavel pana la al treilea
cer.
202. Daca nu putem dotbandi rugaciunea cea inalta a inimii, ne putem mantui
numai ca rugaciunea orala si cu ragaciunea mintii ?
Cum sa nu ! Numai sa ne rugam cu staruinta, cu cainta si smerenie, ca auzi ce
zice Duhul Sfant : " Inima infranta si smerita Dumnezeu nu o va pedepsi
" ( Psalm 50, 18 ) .
203. Ce ne invata Sfintii Parinti despre inima ?
Inima este centrul vietii si al sufletului nostru. Pentru aceea si Dumnezeu
ne-o cere, zicand : " Fiule, da-Mi inima ta ! " ( Pilde 23, 26 ) .
Iar Iov zice : " Nimic nu este mai adanc decat inima omului " .
Sfantul Vasile cel Mare, in cartea sa Exaimeron, spune ca " inima este
radacina vietii " . Ea se zideste la toate fiintele intai si tot ea se
preface in pamant, cel mai pe urma. Inteleptul Solomon zice : " Cu toata
strajuirea strajuieste inima ta, ca intr-insa sunt izvoarele viietii " (
Pilde 4, 23 ) . Altfel, inima se face izvor al mortii, in loc de izvor al
vietii. Dupa Sfantul Vasile cel Mare si Sfantul Ioan Damaschin, inima omului
este centrul a patru puteri si anume : Inima este centrul tuturor puterilor
firesti ale omului, adica puterea hranitoare ( nutritiva ) , seminala,
crescatoare, etc. Inima este si centrul puterilor sufletesti ale omului, care
sunt in numar de cinci si anume :
vointa;
ratiunea, formata din cinci parti : minte, gand, ce rasare din minte ca raza
din soare, cugetare, alegere si hotarare;
simtirea, numita si puterea poftitoare;
mania ( puterea manioasa ) ;
si cuvantul ( puterea cuvantatoare ) .
Aceste cinci puteri se numesc puteri sufletesti si isi au sediul tot in inima.
Apoi inima este centrul ( locul ) puterilor afara de fire, adica al patimilor.
Pacatele si patimile se numesc afara de fire, pentru ca nu au fost create de
Dumnezeu, nici nu sunt din inceput in om. Pacatele isi au sediul tot in inima,
dupa cuvantul Mantuitorului care zice : " Din inima ies gandurile cele
rele, uciderile, desfranarile, marturiile mincinoase, hulele... " ( Matei
16, 19 ) .
Inima este inca centrul suprafiresc, adica centrul duhovnicesc al tuturor
darurilor Sfantului Duh si al tuturor faptelor bune, care isi au sediul tot in
inima. Daca punem strajer la poarta ininii pe minte, adica gandul cel bun, el
nu va lasa sa intre inauntru pacatele celor cinci simtiri, iar patimile cele ce
ies din inima le va opri, ca sa nu se prefaca in pacate. Deci, paza inimii
consta in a pune gandul portar al inimii pentru a opri orice cuget patimas sa
nu intre in inima. Mintea, care intra in inima, este foarte greu stramtorata,
caci la inceput se simte ca intr-o temnita. Pe urma, se deprinde si se simte
foarte bine, caci inima este camara fireasca a mintii.
204. Credeti ca mai sunt si in zilele noastre calugari si mireni care au
dobandit rugaciunea cea dubovniceasca a inimii ?
Numai singur Dumnezeu stie. Pot sa fie unii dintre calugarii sihastri, care
traiesc la liniste prin munti, sau la Athos. Sau din cei mai batrani, care s-au
nevoit toata viata prin manastiri, in tacere, in ascultare si smerenie si care
n-au primit cinste si dregatorii bisericesti, ca ceilalti abia isi mai fac
putina pravila seara si dimineata din cauza grijilor, multe si a raspandirii
mintii. Din aceasta cauza nici la slujbele bisericii nu vin regulat. Si, daca
totusi vin, abia au rabdare sa se termine slujba si sa plece afara. Ma intreb,
daca nu mai avem rabdare sa zabovim un ceas-doua la rugaciunea in biserica, sa
ne rugam pentru pacatele noastre si sa slavim pe Dumnezeu dupa putere, cum vom
avea rabdare sa stam o vesnicie in ceruri ? Oricum, nu trebuie sa slabim in
rugaciune si mai ales in practicarea rugaciunii lui Iisus. Ci sa ne ostenim cu
staruinta si smerenie cat este dupa a noastra putere, ca a dobandi rugaciunea
cea curata si a cobori cu mintea in inima nu depinde de noi, ci este un dar al
lui Dumnezeu. Smerenia inimii completeaza lipsurile noastre in rugaciune si ne
suie acolo unde ne urca rugaciunea cea curata. Cunosc mireni care se roaga mai
mult decat noi si unii ii intrec pe calugari. Or fi, poate, si dintre ei unii
care au ajuns la rugaciunea inimii, dar numai Unul Dumnezeu stie cati alesi are
in aceasta lume.
205. Sfanta Evangbelie si Sfintii Parinti pun mare pret pe smerenie. De ce este
asa de mare puterea smereneiei fata de celelalte fapte bune ?
Spune Sfantul Ioan Scararul ca singura virtuite neimitata de diavoli este
smerenia. Diavolii stiu sa cante, stiu teologie mai multa decat toti teologii
din lume, privegheaza mai mult decat toti calugarii, nu dorm niciodata, nu
mananca, cred in Dumnezeu etc. Un singur lucru nu stiu si nu pot diavolii sa
faca : Sa se smereasca ! In iad sunt si preoti, si calugari, si fecioare, si
imparati... Numai smeriti si milostivi nu sunt in iad !
206. Ce virtuti il ajuta mai mult pe om la desavarsire ?
Toate trei deopotriva, pentru ca cine este desavarsit in rugaciune, este
desavarsit si in celelalte virtuti. Dar mai mare decat toate virtutile ramane
dragostea, cum spune Sfantul Apostol Pavel. Iar Sfantul Maxim Marturisitorul
spune : " Cine a ajuns sa fie desavarsit in iubire, a ajuns la culmea
nepatimirii " . Si, in alt loc, zice : " iubirea si infranarea il
curata pe suflet de patimi, iar pe minte o curata rugaciunea cea curata "
. Pe patimile trupesti le ucide infranarea ( postul ) , iar pe patimile
sufletesti le ucide dragostea de Dumnezeu si de oameni. Tot el spune in alt loc
: " Daca vrei sa fii desavarsit, iubeste aceste doua virtuti : dragostea
si infranarea " . Dragostea are doua parti : dragostea de Dummezeu si
dragostea de oameni. Cea dintai este fara limita; cea de-a doua are margini.
Spun Sfintii Parinti ca si diavolii si pacatosii din iad se biciuiesc cu biciul
dragostei lui Dumnezeu.
Se cuvine sa fim insa cu mare atentie pentru a nu amesteca dragostea curata,
duhovniceasca, cu dragostea interesata. Sa nu iubim cu scop, numai pentru un
timp; nici sa iubim pe oameni in mod diferit, dupa fata, dupa cinste, dupa
varsta, dupa sex sau credinta, caci semnul desavarsirii in dragoste este atunci
cand iubim pe toti oamenii cu aceeasi masura, adica egal. Sa luam aminte si la
cuvantul Sfantului Grigorie Teologul, care zice in versurile sale cele
iambicesti :
" Mintea se inseala si adevarul se fura
De prea multa dragoste sau prea multa ura " .
Adica sa iubim, sa iertam, dar sa nu renuntam la mustrare si invatatura, cand
este nevoie, ca si mustrarea si canonul tot din dragoste se dau, spre
indreptare si mantuire. Spune Sfantul Apostol Pavel ca : " Dragostea este
legatura desavarsirii " , iar Sfantul Ioan Evanghelistul spune ca "
Dumnezeu este dragoste " . Deci, dragostea sa fie temelia, centrul si
coroana viietii si mantuirii.
207. In ierarhia faptelor bune, pe care o considerati a fi cea mai mare ?
Spun Sfintii Parinti, printre care si Cuviosul Antonie cel Mare, ca "
imparateasa faptelor bune este dreapta socoteala " . Multi s-au aruncat in
potopul patimilor ca sa scape pe altii de la moarte si s-au inecat pentru ca
n-au avut chibzuinta si dreapta socoteala in viata. Toate faptele bune trebuie
facute cu masura si dreapta socoteata, adica sa umblam pe calea imparateasca de
mijloc, dupa darul, firea si puterea fiecaruia, ca sa nu cadem intr-o parte sau
alta, ca " extremele sunt ale diavolului " spun dumnezeiestii
Parinti.
208. Care este folosul cugetarii la moarte ?
Cuvantul " moarte " a fost prima amenintare a lui Dumnezeu asupra
omului pe cand era in rai si cea mai puternica arma impotriva pacatului.
Sfantul Vasile cel Mare spune ca " cel mai bun sfetnic in viata este
aducerea aminte de moarte " , iar sfantul Ioan, Damaschin zice : " O,
moarte, moarte, mai bine te-am numi noi viata ! " Si avea perfecta
dreptate. Ca si inteleptul Solomon, daca ar fi avut sfetnic moartea, nu ar fi
cazut in desfranari cu femei. Dar pentru ca nu a cugetat la moarte a cazut, cu
toata intelepciunea data lui de Dumnezeu.
209. Ce ne puteti spune despre credinciosii care vin pe la manastiri ?
Sa stii ca nu vin credinciosii la manastiri pentru noi, ci pentru credinta lor
curata, cum ca la manastiri este mai multa credinta si viata calugarilor este
mai aleasa. Eu asa cred, ca Dumnezeu nu tine manastirile pentru noi, calugarii,
ca suntemacatosi, ci le tine pentru credinta credinciosilor iubitori de
Hristos. Poporul roman este un popor de aur. Credinciosii din lume sunt mai
buni ca noi. De aceea avem marea datorie sa nu-i smintim in credinta lor si sa
ne jertfim pentru ei. Sfantul Apostol Pavel zice : " Nimeni al sau sa nu
caute " , si in alt loc zice : " Tuturor toate m-am facut ca pe toti
sa-i dobandesc " ( I Corinteni 9, 19 ) . Iar Sfantul Efrem Sirul zice :
" Fiecare bucatica rupta din tine sa fie un folos pentru aproapele "
. Ei se folosesc sufleteste de noi, de slujbele care se prin fac prin
manastiri, de cantari, de sfaturile preotilor, de spovedanie, de binecuvantare,
de rugaciuni, ca nu le dam de la noi, ci din cele ce ne-a dat Dumnezeu; iar
noi, calugarii, ne folosim sufleteste de credinta lor curata, de dragostea lor,
de sinceritatea lor, de rabdarea, de smerenia si ascultarea lor. Asa sunt
manastirile noastre, deschise pentru top, si mai ales pentru bunii nostri
credinciosi de la orase si sate. Si, dupa cum stim, asa au fost ele
dintotdeauna. Chiar si sihastrii din paduri si pesteri primeau credinciosi la
chiliile lor, carora le dadeau sfaturi si se rugau pentru ei, si ajungea o bucatica
de paine si pana la ei de la bunii nostri crestini.
210. Cum se cuvine sa ne purtam noi, calugarii, cu mirenii ?
Mai intai sa nu-i smintim cu faptele si cuvintele noastre. Auzi ce spune
Sfantul Isaac Sirul : " Calugarii care vor sminti pe mireni, in veac nu
vor vedea lumina ! " Iar Sfantul Ioan Scararul zice : " Daca vei
vedea minuni la mireni, sa stii ca nu pentru tine, ci pentru credinta lor s-au
facut aceste minuni " . Apoi sa-i ospatam si sa ne purtam cu ei cu multa
dragoste si mila, ca vin de departe, cu multe greutati pe suflet; unii sunt
bolnavi, altii au copii multi. Apoi, sa ne rugam cu credinta pentru ei, iar nu
de mantuiala. Si apoi, sa le dam sfaturi crestinesti si cuvinte de mangaiere,
cum spune si Sfantul Ioan Gura de Aur : " De nimic nu au mai multa nevoie
credinciosii decat de cuvinte de mangaiere " .
211. Este bine sa-i primim la spovedanie ?
Cum sa nu ! Sa-i spovedim, sa-i sfatuim, sa-i binecuvantam, sa-i folosim
duhovniceste si sa nu-i lasam sa plece din manastłe tot cum au venit. Cat s-au
ostenit sfintii ingeri sa-i aduca la manastire si noi sa-i refuzam ! Ba, inca
sa-i ducem la masa, sa nu plece flamanzi de la noi, caci si ei ne hranesc pe
noi. Iata ce spune Sfantul Ioan Gura de Aur : " De va fi cineva intelept
ca ingerii din cer si curat ca Sfantul Ioan Botezatorul, dar daca nu are
sfetnic duhovnicesc nu se poate mantui " . Mare dar este darul duhovniciei
! Sa mangai, sa dezlegi pacatele oamenilor, sa randuiesti canon de vindecare si
sa dai sfaturi de mantuire. Numai un suflet daca ai castigat, acela este mai
scump decat toata lumea !
212. Care Taina din cele sapte este cel mai greu de savarsit ?
Taina Sfintei Spovedanii, parinte. Prin aceasta Taina, ori salvezi un suflet si
te salvezi si pe tine, ori ucizi si te ucizi in veci si pe tine. Totusi, prin
nici o alta Taina sau slujba nu poti castiga mai multe suflete pentru imparatia
lui Dumnezeu, ca Taina Spovedaniei. Insa atata raspundere si primejdie apasa
asupra preotului duhovnic, incat Sfantul Ioan Gura de Aur spune ca " putini
duhovnici se mantuiesc " . Aceste cuvinte ne infricoseaza si ne cutremura
pe toti.
213. Care dintre membrii Bisericii sunt cel mai greu de marturisit ?
Candidatii la hirotonie si clericii in general. Mai ales cand e vorba de
candidatii la hirotonie, duhovnicul trebuie sa fie foarte atent, sa nu le dea
dezlegarea la preotie, daca au pacate de moarte, ci sa-i trimita la episcopul
locului, ca isi ia asupra sa toate pacatele acelora. Iata ce spune Pravila
bisericeasca despre aceasta :
" Asculta, o duhovnice ! Ia seama la candidatii de preotie, ca toate
pacatele facute de ei, daca nu le marturisesc la duhovnic, sau ii dezlegi la
hirotonie impotriva Canoanelor, toate cad asupra ta... " . In aceasta
privinta spune Sfantul Vasile cel Mare : " Ma mahneste foarte ca se
neglijeaza Canoanele Parintlor si s-a inlaturat orice strictete din Biserica.
Si ma tem ca cumva sporind cate putin aceasta nebagare de seama sa ajunga
ordinea Bisericii in cea mai de pe urma tulburare... Curatiti dar Biserica,
inlaturand pe cei nevrednici; cercetati pe cei care sunt vrednici... " (
Sfantul Vasile cel Mare, canonul 89 si Prolog, vol. I, 10 oct. ) .
214. Care sunt principalele conditii canonice pentru admiterea candidatilor la
hirotonie ?
Iata principalele conditii : Sa fie ortodox din nastere si din parinti
evlaviosi; daca este dintre cei reveniti de la alte confesiuni sa nu fie de
curand botezat; sa fie sanatos si nevatamat la trup. Cei ciungi, orbi, schiopi,
infirmi, bolnavi de nervi nu se pot face preoti. Sa nu fie epileptic sau schizofrenic.
La casatorie sa fie, atat candidatul cat si sotia, feciorelnici si neintinati;
sa nu fi cazut nici dupa casatorie in pacatul desfranarii; sa nu fi facut sotia
lui vreun avort sau alt pacat pentru a nu avea copii; sa nu fi fost mai inainte
talhar, betiv public, necredincios, sectant, smintitor prin pacatele sale
publice, etc. Apoi candidatul sa fie foarte credincios, milostiv, cu mare frica
de Dumnezeu si binecunoscator al Sfintei Scripturi, al Sfintelor Canoane si
scrierilor Sfintilor Parinti, ca sa poata pastori bine turma incredintata lui
de Hristos si apara dreapta credinta de secte, de necredinta si de tot felul de
pacate. La fel si sotia lui sa fie ortodoxa, evlavioasa, iubitoare de Hristos,
milostiva si din parinti binecredinciosi.
215. Care sunt datoriile preotilor dupa hirotonie ?
Cele mai importante datorii ale preotului sunt acestea : Sa savarseasca Sfanta
Liturghie si toate slujbele in zilele randuite, cu toata evlavia si credinta,
iar nu pentru bani sau lauda de la oameni; sa nu ceara bani credinciosilor
pentru nici un fel de slujba, ci sa lase ca fiecare sa dea singur cat
binevoieste, dupa a sa putere; sa fie milostiv cu toti oamenii si mai ales cu
vaduvele, cu saracii si cu cei bolnavi; sa nu intre niciodata in carciumi, nici
sa se imbete, spre a nu sminti pe credinciosi, sa nu intre singur in casele
credinciosilor, spre a nu face sminteala atat lui, cat si altora; sa nu se
amestece in afaceri lumesti, comert, betii, judecati, certuri publice, politica
etc.; sa invete pe credinciosi permanent dreapta credinta; sa tina regulat
predica in biserica si sa explice cele sfinte credinciosilor sa cerceteze pe
fiecare familie periodic si sa se ingrijeasca de mantuirea turmei sale; sa
lupte cu toate puterile si mai ales cu pilda viietii sale impotriva sectelor si
a tot pacatul; sa procure credinciosilor sai carti folositoare de suflet; sa
combata cu toata taria desfraul, betia, divortul, avortul, certurile in parohie
etc. Acestea sunt, mi se pare, principalele indatoriri, la care mai adaug : sa
marturiseasca regulat pe credinciosi in cele patru posturi; la fel si el cu ai
sai, sa aiba un duhovnic bun de care sa asculte si sa se spovedeasca adesea; sa
respecte, dupa putere, Sfintele Canoane; in caz de mare nevoie sa ceara sfatul
episcopului locului ( Dupa Pravila bisericeasca de Arhim. Nicodim Sachelarie,
ed. 1940, pag. 149-155 si 264-267 ) .
216. Ce trebuie sa faca duhovnicul cu clericii care au savarsit pacate
opritoare de cele sfinte ?
Spune Sfantul Simeon al Tesalonicului ( op. cit., cap. 293 ) ca "
greselile preotilor in cele ale preotiei la arhiereu trebuie sa se
marturiseasca si sa se dezlege " . Canonul 11 al Sinodului I Ecumenic
spune ca daca duhovnicul constata la clerici abateri canonice grave sa nu-i
dezlege, nici sa-i opreasca de la cele sfinte, ci sa-i trimita la episcopul
locului, singurul care ii poate dezlega sau caterisi. Iar Sfantul Nicodim
Aghioritul spune la fel : " Sa nu cumva, o duhovnice, sa dezlegi greselile
preotilor opritoare de Sfanta Liturghie, ci sa-i trimiti la episcopul locului
" . Clericul care a savarsit pacate opritoare de cele sfinte, macar de
Sfanta Liturghie sa se opreasca, daca nu si de celelalte Sfinte Taine. In
aceasta privinta spune Sfantul Ioan Gura de Aur : " Mai bine sa stea
biserica lui Dumnezeu fara slujba, adica inchisa, decat sa slujeasca in ea un
preot nevrednic ! "
217. Ce sfaturi mai importante dati duhovnicilor ?
Preotul duhovnic este suveran la scaunul de spovedanie. El judeca atunci in
numele si in locul lui Hristos. Nu poate lega oricum, fara judecata; nici sa
dezlege orice si pe oricine. Pentru a nu gresi trebuie sa cunoasca foarte bine
Sfintele Canoane, Traditia Bisericii, practica liturgica, invataturile
Sfintilor Parinti si mai ales Sfanta Scriptura, ca fara aceste arme este ca un
soldat fara sabie. Apoi, duhovnicul trebuie sa fie tare in credinta, cu mare
frica de Dumnezeu, cu multa mila de oameni si cu inima de tata pentru toti. Sa
judece cat mai atent si drept, adica fara partinire, sa tina cont de firea,
varsta, asezarea, temperamentul, studiile, pozitia sociala, starea sanatatii,
cultura, puterea de intelegere si ascultarea fiecaruia, si, mai ales, de
credinta si de frica de Dumnezeu pe care o are credinciosul. Sa spovedeasca cu
mare grija si atentie, fara graba. Sa asculte ce i se spune de fiecare, si apoi
sa intrebe, incepand de la cele duhovnicesti, la cele firesti, de la credinta,
rugaciune si biserica, la cele omenesti si trupesti. Sa nu iscodeasca prea mult
pacatul, sa nu sminteasca mai ales pe tinerii copii cu intrebarile sale; sa nu
se mire nici sa ocarasca pe cineva pentru pacatele marturisite; sa nu intrebe
cu cine anume a pacatuit si mai ales sa nu divulge secretul spovedaniei.
Sfintele Canoane spun ca cine divulga pacatele de la spovedanie sa i se ia
harul preotiei si al duhovniciei. Duhovnicul sa marturiseasca numai individual
si niciodata in comun.