Părintele Teofil Duhovnicul

 În întreaga ţară, în rândurile credincioşilor şi nu numai ale lor, este cunoscută mânăstirea "Brâncoveanu" de la Sâmbăta de Sus.

Majoritatea oamenilor o ştiu sub numele de mânăstirea "Sâmbăta". Numele de mânăstirea "Brâncoveanu" i-a fost dat de al doilea ctitor al ei, mitropolitul Nicolae Bălan, întru amintirea celui ce a ridicat această mânăstire în jurul anului 1700, voievodul martir Constantin Brâncoveanu, domnitorul de atunci al Ţării Româneşti, "boier vechi şi domn creştin" cum îl numeşte balada şi cum a rămas în conştiinţa populară până astăzi.

Mânăstirea e cunoscută ca locaş de rugăciune, loc binecuvântat de Dumnezeu, oază de linişte - "picior de plai şi gură de rai", dar şi ca loc de alinare a suferinţelor, de tămăduire trupească şi sufletească, de întărire a credinţei, sporire a nădejdii şi izvor de dragoste, şi aceasta prin călugării şi mai ales prin duhovnicii ei. Şi e normal să fie aşa deoarece mânăstirile sunt locaşuri în care îşi duc viaţa călugării, oameni ce în căutarea şi apropierea de Dumnezeu încearcă şi trebuie să fie mereu cu un pas înaintea celorlalţi credincioşi.

A rânduit Dumnezeu ca mânăstirea de la Sâmbăta să fie cunoscută şi prin părintele Teofil, cunoscutul ei duhovnic, unul din marii duhovnici ai neamului nostru. Când spui "Mânăstirea Sâmbăta" te gândeşti la părintele Teofil, iar când spui "părintele Teofil" sigur nu-l poţi despărţi de mânăstirea de la Sâmbăta, al cărei vieţuitor este.

Părintele Teofil s-a născut într-un sat în apropiere de Sibiu, numit Topârcea, din părinţi plugari, fiind cel mai mare dintre patru fraţi. Şi-a început viaţa conştientă ca nevăzător, ceea ce înseamnă că s-a născut nevăzător; între 1935-1940 a urmat o şcoală specială la Cluj pe care a fost nevoit s-o întrerupă doi ani din cauza războiului, apoi a făcut o clasă la o şcoală specială la Timişoara după care, între anii 1943-1948 a urmat liceul, pe atunci Colegiul "Diaconovici" din Timişoara, liceu pentru văzători. Între 1948-1952 a urmat Institutul Teologic din Sibiu luându-şi licenţa în teologie. La mânăstirea Sâmbăta a venit la 1 aprilie 1953 şi în acelaşi an a fost tuns în monahism de mitropolitul Nicolae Bălan. În 1960 a fost hirotonit diacon în mod excepţional de mitropolitul Nicolae Colan iar în 1983 a fost hirotonit preot de Înalt Prea Sfinţitul Antonie Mitropolitul Ardealului. În 8 septembrie 1988 a primit treapta de Arhimandrit.

Acum părintele e în mânăstire de 43 de ani şi stă, cum spune, într-un loc unde "îi place", tot el numind mânăstirea: "Poarta cerului", "Tinda Raiului", "Casa lui Dumnezeu" şi "Locul împlinirilor", bucurându-se că Dumnezeu l-a ales şi l-a primit să stea într-un astfel de loc.

Duhovnic pentru monahi şi mireni

Se ştie că marii noştri duhovnici se găsesc în general în mânăstiri, aceste "Case ale lui Dumnezeu" fiind locuri de o mai mare prezenţă a Duhului lui Dumnezeu, locuri deasupra cărora şi în care mai mult ca în alte părţi pluteşte Duhul lui Dumnezeu. La mânăstiri vin de cele mai multe ori oameni mai mult sau mai puţin împovăraţi de păcate pentru a se despovăra de ele şi a se umple de Duhul lui Dumnezeu. În această lucrare credincioşii sunt conduşi, ajutaţi de duhovnici, mai ales în Sfânta Taină a Spovedaniei, duhovnicii fiind aşa cum le spune şi numele, oameni care-l poartă şi-l împărtăşesc pe Duhul Sfânt tuturor celor dornici de despătimire şi îndumnezeire.

Cei ce vin în acest scop la mânăstirea Brâncoveanu întreabă de obicei de părintele Teofil. El, deşi lipsit de vedere, este luminat, este luminat de Dumnezeu cu lumina cunoştinţei pe care el este gata s-o împărtăşească tuturor celor ce o caută. Părintele este căutat deci pentru a împărtăşi lumina, pentru că este un om al bucuriei, un om gata să-i facă şi pe alţii să se bucure. Părintele Teofil e căutat şi pentru felul în care îl înţelege şi îl prezintă pe Dumnezeu. Şi acest Dumnezeu e "milostiv şi iubitor de oameni", are "milă şi îndurări", îl aşteaptă mereu pe fiecare fiind gata să-l "miluiască şi să-l mântuiască". Dumnezeu, aşa cum îl înţelege părintele Teofil, este de fapt Dumnezeu cel propovăduit de Biserică, cel prezentat de sfintele slujbe, care aşteaptă pe fiecare pentru că "dragostea Lui faţă de cel mai mare păcătos e mai mare decât dragostea celui mai mare sfânt faţă de El".

A. Duhovnic pentru călugări

Înainte de a atrăta ce înseamnă părintele Teofil pentru majoritatea credincioşilor, trebuie să ne oprim la relaţia lui de duhovnic cu fiii sufleteşti din mănăstirea al cărei membru este.

Părintele Teofil este duhovnicul obştei mânăstirii. Fiind acum la vârsta unei depline maturităţi duhovniceşti el are deja formată o vastă privire de ansamblu asupra însemnătăţii monahismului, asupra modului în care trebuie să se comporte cineva care vrea să meargă pe această cale, are o metodă de lucru, nişte principii pe care le cere respectate de toţi cei ce vor să vieţuiască în mănăstire şi care în fond nu sunt doar ale lui ci sunt ale Bisericii. Am afirmat deja că părintele are mare încredere în bunătatea lui Dumnezeu, în iubirea Lui faţă de noi dar părintele insistă pe faptul că Dumnezeu iartă pe cel care se pocăieşte, pocăinţa însemnând părăsirea păcatului, afirmă cu tărie că Dumnezeu e dispus şi se bucură să primească pe oricine cu condiţia, însă, ca acesta să rupă cu viaţa de păcat de mai înainte şi "să ducă o viaţă pe care să o poată binecuvânta Dumnezeu şi pe care o binecuvintează de fapt".

Ca duhovnic al mânăstirii, părintele îi primeşte pe toţi monahii ce în lupta duhovnicească vor să fie povăţuiţi de dânsul. Din păcate, în condiţiile destul de libertine ce se constată astăzi chiar şi în mânăstiri, neexistând o constrângere, mulţi îl evită pentru a vieţui după bunul lor plac, lucru ce duce la scăderea nivelului duhovnicesc-moral din mânăstire, la scăderea prestigiului monahismului. Cei care vor să fie îndrumaţi de părintele Teofil trebuie să ştie că ei urmează să împlinească ceea ce le cere duhovnicul, că el trebuie ascultat, că un călugăr trebuie să asculte nu să negocieze în problema ascultării. Cei îndrumaţi de părintele Teofil trebuie să fie nelipsiţi de la sfintele slujbe, trebuie să-şi împlinească datoriile la locurile unde sunt puşi, să nu facă nimic fără binecuvântare, să lucreze oriunde sunt puşi ca pentru Dumnezeu, "să facă fiecare lucru ca ultimul din viaţă şi singurul prin care se mântuiesc". Astfel, toţi cei care sunt sinceri în relaţia lor cu duhovnicul, toţi care îi urmează sfaturile nu se poate să nu ajungă la bine. Se şi constată că, în mânăstire, cei ce sunt iubitori ai rugăciunii, cei care-şi împlinesc corect datoriile sunt în general tocmai aceia care se spovedesc la părintele Teofil. Ceilalţi, de obicei, îl evită sau, în cazul în care dânsul le atrage atenţia pentru ceva, sunt gata a spune nu că le vrea binele ci că are ceva cu ei. Părintele chiar afirmă că dacă cineva e prieten cu el, acela e "om cumsecade". Spune mai întâi despre sine că e "om cumsecade" şi o spune şi despre prietenii lui - monahi sau mireni. Am ţinut să menţionez acest lucru care unora le-ar părea o lipsă de smerenie. Părintele Teofil însă vrea să fie realist, iar smerenia lui şi a altora consideră că nu trebuie să fie afirmarea unor lucruri de cele mai multe ori necrezute chiar de cel care le spune, ci smerenia trebuie să izvorască din adevăr. Spre exemplu: nu trebuie să ne afirmăm ca fiind smeriţi, ci să fim fără a ne afirma sau, mai corect, spre exemplu, când ne spunem numele nu să adăugăm şi "păcătosul" pentru a arăta smerenie, ci să-l spunem doar corect, neînsoţit de alte cuvinte ce nu fac parte din el şi dacă avem păcate să le mărturisim şi să ne pocăim pentru ele în faţa lui Dumnezeu, nu a oamenilor (precum odinioară fariseii - aspru mustraţi pentru aceasta de către Mântuitorul).

Încă un lucru ce îi miră pe mulţi: Părintelui Teofil nu-i este teamă că nu o să ajungă în rai. Şi nu-i este teamă nu pentru că ar face nişte lucruri excepţionale care l-ar îndreptăţi să meargă în rai, nu, ci pentru că duce o viaţă corectă, se raportează la Dumnezeu ca la Dumnezeu, face ce depinde de El şi este conştient că neputinţele, lipsurile noastre le completează marea iubire a lui Dumnezeu, care ne iubeşte mai mult decât putem noi înţelege. E o concepţie dătătoare de nădejde pentru noi toţi, o concepţie izvorând din intimitatea cu Dumnezeu încă din viaţa aceasta.

Părintele Teofil mai este şi un om al unui mare echilibru. Nu urmăreşte nici pentru el nici pentru alţii performanţe, lucru care de multe ori urmărit duce la mândrie, ci doreşte trăirea unei vieţi pe care să o poată binecuvânta Dumnezeu. Nu e împotriva performanţelor, dar ştie că ele sunt pentru oameni de performanţă iar aceştia nu sunt cei mai mulţi, ci sunt dintre cei puţini.

Cu toată această deschidere, rezultatele părintelui nu sunt excepţionale. Sigur, rolul lui e mare în cazul în care cineva se lasă îndrumat, sfătuit de dânsul, dar e foarte mic, chiar inexistent în cazul când cineva îl ocoleşte. Iată aşadar valoarea duhovnicului redusă la putinţa de preţuire a ei de către ceilalţi, iată că pe om nu-l poţi ajuta decât dacă el vrea să se lase ajutat. Cu toate neajunsurile însă, părintele Teofil având o personalitate puternică se impune nu numai în conştiinţele celor ce-l ascultă, ci de multe ori şi, desigur, mult mai încet, şi în ale celorlalţi, influenţa sa simţindu-se în viaţa întregii mânăstiri.

B. Duhovnic pentru mireni

Cum deja am afirmat, când cineva din afară vine la mânăstire pentru folos duhovnicesc, pentru spovedanie, întreabă de obicei de părintele Teofil. El singur primeşte cu bucurie pe toţi cei care vin şi se bucură să-i ajute pe toţi cei care-l solicită.

Dacă părintele are o mare deschidere în vederea monahismului în ce priveşte viaţa călugărilor, aceeaşi deschidere se constată din partea sfinţiei sale şi în ce priveşte pe laici. Părintele se străduieşte să-i înţeleagă pe mireni în situaţia lor de oameni care trăiesc în familie şi societate având răspunderi faţă de acestea. El ştie că mirenii au o altfel de viaţă decât monahii şi trebuie trataţi ca atare. Nu li se pot cere laicilor lucrurile pe care le fac călugării, cum de fapt nici invers nu se întâmplă.

Celor ce vor să fie îndrumaţi de el în cele ale credinţei, părintele le pretinde totuşi o viaţă creştină adevărată, o reală relaţie cu Dumnezeu, le pretinde un program din cinci puncte pe care cineva respectându-l este angajat în relaţia cu Dumnezeu.

Primul punct de program e prezenţa la biserică, la Sfânta Liturghie în dumineci şi sărbători, pentru că acolo ne aflăm în cuprinsul împărăţiei lui Dumnezeu, ne împărtăşim de binecuvântările Lui, date nouă prin mijlocire preoţească, slujim împreună cu slujitorii sfinţiţi, aducând lui Dumnezeu cântare şi închipuindu-i pe heruvimi, fiind de fapt şi împreună cu ei, pentru că în biserică fiind împreună cu ceilalţi creştini ne putem ruga împreună, întărim comuniunea noastră întreolaltă şi cu Dumnezeu constituindu-ne ca Trupul cel viu al lui Hristos, pentru că în biserică, în timpul sfintelor slujbe, suntem în "Cerul cel de pe pământ", ne pregătim pentru atmosfera din veşnicie, pregustăm bunătăţile viitoare. Cineva care nu merge la biserică nici nu e considerat de părintele la "credincioşi", iar dacă cineva vrea să fie credincios, trebuie neapărat ca în "Ziua Domnului" să fie acolo unde vrea Dumnezeu să fie. Se înţelege că cei bolnavi care nu pot împlini această obligaţie sunt scutiţi de ea.

"Să începi ziua cu Dumnezeu şi s-o sfârşeşti cu Dumnezeu" este al doilea punct al programului care concret înseamnă rugăciuni de dimineaţă şi rugăciuni de seară, aici incluzând şi rugăciunile înainte şi după mese. Aceasta pentru că în momentele principale ale zilei credinciosul să se pună în faţa lui Dumnezeu şi sub protecţia Lui, să ştie că tot ce face este cu ajutorul lui Dumnezeu, că tot ce are vine din darul lui Dumnezeu. Când nu se poate mai mult, cel puţin un minim de cinci minute acordate lui Dumnezeu, oricât de "grăbit" sau "ostenit" ar fi omul, nu-i prea mult. Dacă cineva crede în Dumnezeu nu se poate să nu aibă şi un timp anume pentru Dumnezeu.

Al treilea punct este "citirea a două capitole din Noul Testament în fiecare zi", pentru că nu are cineva putinţa de a se raporta la Dumnezeu fără a şti ceva despre El, despre modul în care poate intra în legătură cu El.

"Rugăciunea de toată vremea" e al patrulea punct al programului. Aceasta pentru că omul e o fiinţă gânditoare şi toate ale omului pornesc de la gândul omului. Pentru că nu noi ne mântuim ci Hristos ne mântuieşte, cerem aceasta printr-o rugăciune scurtă: "Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu miluieşte-mă pe mine păcătosul (păcătoasa)", rugăciune pe care o repetăm mereu în minte încercând să o unim cu respiraţia pentru ritmizare.

Al cincilea punct este "Postul" după rânduiala Bisericii Ortodoxe, care se face în vederea disciplinării noastre interioare, disciplină ce o urmărim şi prin rugăciunea de toată vremea.

Cu acest program părintele mai conjugă şi un îndreptar de viaţă pe care îl dădea părintele Arsenie Boca şi care e format din cinci puncte: 1. "Oxigen" adică viaţă dusă într-un aer cât mai curat, 2. "Glicogen" - se referă la o hrană raţională. 3. "Somn" - părintele Arsenie, având şi cunoştinţe medicale, spunea că avem nevoie de cel puţin şase ore de somn continuu în 24 de ore pentru a putea lucra la capacitatea noastră reală. 4. "Să-ţi păstrezi hormonii" - adică să duci o viaţă sexuală corectă nefăcând risipă de energie sexuală şi 5. "Să ai concepţie de viaţă creştină" - adică, viaţa să ţi-o pui în slujba lui Dumnezeu după rânduiala Bisericii Ortodoxe.

O dată cu acestea şi pe lângă ele părintele Teofil cere credincioşilor să se îmbunătăţească prin Sfânta Spovedanie, să ocolească toate pricinile de păcătuire şi mai ales să părăsească păcatele în orice chip ar fi ele. În legătură cu spovenia, le cere credincioşilor să se spovedească de cel puţin patru ori pe an, afirmând mereu că "nu are încredere în spovedania făcută doar o dată pe an", de multe ori poate doar ca obicei religios. Celor râvnitori părintele le recomandă spovedanie şi, dacă duc o viaţă superioară, împărtăşanie cât mai deasă. El nu insistă prea mult pentru o împărtăşanie deasă ci aşteaptă o dorinţă a oamenilor de a duce o viaţă superioară, de a se curăţii de patimi, el vrea ca oamenii să se spovedească şi împărtăşească nu dintr-o modă religioasă ci dintr-o dorinţă fierbinte de a fi mai buni şi de a se uni cu Hristos.

Celor ce vin cu păcate grele, cu patimi, părintele nu le dă canoane aspre sau ani mulţi de canonisire, ci cere în primul rând părăsirea păcatelor şi o viaţă după voia lui Dumnezeu. După ce omul s-a schimbat în bine, părintele îl dezleagă ştiind că şi Dumnezeu îl iartă şi nu cere o pocăinţă pentru toată viaţa ci o bucurie din credinţă, din încrederea în bunătatea lui Dumnezeu. Chiar în ce priveşte pocăinţa, părintele este pentru o pocăinţă cu bucurie, cu încredere în bunătatea lui Dumnezeu care "se bucură de un păcătos care se pocăieşte mai mult decât de 99 de drepţi care n-au nevoie de pocăinţă".

Părintele Teofil şi tinerii

Între monahi şi mireni părintele acordă o mare importanţă tinerilor, iubeşte tinerii şi e iubit de ei. Se spune că prietenii sunt cam la fel de buni sau de răi, asta înseamnă că părintele e cam la fel de tânăr ca tinerii pe care-i iubeşte şi, dacă asta nu se poate în ce priveşte vasul de lut ce se învecheşte, se poate şi este o realitate în ce priveşte sufletul.

Părintele Teofil se bucură mult de tineri, se bucură pentru că tinerii sunt modelabili. Un bătrân deja a devenit ceea ce este, pe când un tânăr urmează să devină, are un suflet tânăr, are capacitatea de a se depăşi şi de a se dărui şi poate fi modelat.

În condiţiile create de revoluţia din 1989 părintele Teofil e căutat de un număr de tineri mereu în creştere, tineri doritori să vieţuiască orientându-se după Evanghelia lui Hristos, doritori să-şi pună viaţa în slujba lui Hristos.

La cererea tinerilor, îndeosebi a studenţilor, părintele cutreieră asemenea unui apostol toate marile oraşe ale ţării, ţinând conferinţe în care le prezintă diferite teme din punct de vedere creştin, le prezintă viaţa creştină, bucuria, împlinirea dintr-o viaţă dusă în comuniune cu Dumnezeu, le răspunde la toate întrebările şi frământările lor, le dă sfaturi în ce priveşte viaţa religioasă pe care ei trebuie să o ducă într-o lume care se orientează după principii necreştine. Părintele nu crede că cei care ascultă conferinţele reuşesc să reţină şi apoi să pună în practică mult din ce li se spune, dar se bucură când vede entuziasmul celor care îl aşteaptă, merge peste tot cu bucurie în speranţa că şi puţinul ce va rămâne din ce el seamănă poate va da rod şi în aceea a întăririi în credinţă a ascultătorilor. Mulţi din aceşti ascultători îl caută apoi pe părintele la mânăstire, vin pentru a se spovedi, pentru a-şi orienta viaţa după Hristos.

Duhovnicul către duhovnici

E frumos a vorbi despre anumiţi oameni despre care poţi spune multe lucruri frumoase. Am văzut multe recomandări ale părintelui Teofil către oameni. Dar oare ce ar avea de spus el către fraţii lui, chivernisitori de suflete, către duhovnici.

Mai întâi le-ar spune că trebuie să fie ceea ce se cheamă, adică duhovnici, asta însemnând oameni purtători şi împărtăşitori de Duhul Sfânt, nu simpli funcţionari bisericeşti şi pentru a fii duhovnici reali să-şi pună întreaga viaţă în slujba lui Dumnezeu şi a oamenilor, să se debaraseze de orice L-ar împiedica pe Duhul Sfânt să sufle în şi din el.

Le-ar mai spune că pentru a spovedi şi îndruma pe alţii corect trebuie ca mai întâi să se spovedească ei înşişi, să-şi aibă ei înşişi duhovnici de care să asculte.

Pentru a reuşi să facă o spovedanie care să ducă la împuţinarea păcatelor, să urmărească a da credincioşilor încredere în bunătatea lui Dumnezeu, în faptul că El vrea să-i ridice din cădere, să nu dea canoanele doar ca pedepse, ci pentru a-l ajuta pe penitent să se cureţe de rele, să dea canoanele ca şi atunci când şi le-ar da lor sau celor apropiaţi lor, să fie buni şi să-L prezinte pe Dumnezeu ca Tată iubitor, dar să nu dezlege acolo unde nu se împlinesc condiţiile dezlegării, unde nu se părăseşte păcatul, unde Dumnezeu sigur nu dezleagă pentru că atunci nu vor împuţina ci vor înmulţi păcatele. Duhovnicii să ducă ei înşişi şi să pretindă şi credincioşilor lor să ducă o viaţă creştină, să aibă un comportament orientat după Dumnezeu, să se poarte în toată vremea şi în tot locul aşa cum s-ar purta Hristos dacă ar fi în situaţia lor. În cazul în care duhovnicii vor şti cu adevărat şi se vor strădui să-i ajute pe credincioşi să se despătimească, dacă între părinţii duhovniceşti şi fiii sufleteşti va exista o comuniune, sigur că vor fi creştinii mai buni.

Concluzii

Părintele Teofil este un om al bucuriei. Se bucură mult de darurile aduse de credinţa în Dumnezeu. Totuşi, mulţumirea lui, în ce priveşte roadele aduse de activitatea lui de duhovnic, nu este prea mare. Are conştiinţa că seamănă în pământ pietros. E drept, sunt oameni care ajungând la el reuşesc să îşi schimbe viaţa, să trăiască creştineşte, dar aceştia sunt, totuşi, puţini. Cei mai mulţi ajung la mânăstire împinşi de necazurile de care ar dori să scape, dar nu vor să se schimbe, se plâng, cer alinare, dar nu pot elimina princinile greutăţilor ce de multe ori se găsesc în viaţa lor supusă păcatelor. Concluzia părintelui Teofil este că nu poţi ajuta pe cineva dacă nu se lasă el ajutat. Nu poţi schimba pe nimeni, schimbarea o poate face Dumnezeu dacă şi omul e deschis, însă nici Dumnezeu nu schimbă pe cineva cu forţa, cu atât mai puţin un om. Sfatul ar fi ca oamenii să se lase îndrumaţi, ajutaţi, să dorească să se "depăşească şi să se dăruiască", să se încadreze în rânduiala Bisericii, să fie sinceri cu Dumnezeu, cu ei înşişi şi cu duhovnicii lor.

Tuturor, părintele Teofil, le spune că din relaţia cu Dumnezeu izvorăşte fericirea, că din credinţa adevărată izvorăşte bucurie, că Dumnezeu stă şi ne aşteaptă pe fiecare să intrăm şi să ne veselim la ospăţul credinţei.

Ieromonah SERAFIM GHEORGHE PĂTRUNJEL

_______________________________________________________

home