Părintele
Teofil - Icoană a intervalului
Orice miracol îl înţelegi după ce se stinge
irevocabil. Înrădăcinaţi în huma melancoliei, nu mai ştim
să trăim cu intensitate decât amintirea. Pare că judecăm
întotdeauna înălţimea dragostei prin comoţia despărţirii.
E deconcertant modul în care ratăm marile întâlniri cu prezentul, sub un
spectru paseist continuu, înecaţi în retorica crizei şi revendicarea
disoluţiei actualităţii. Sub umbra Tradiţiei, parcă,
nu mai e chip să scrutăm prezentul: printr-o înnăscută aplecare
defetistă, glisăm pe certitudini vagi, recuzând cu un aer
decrepit-sapienţial existenţa, hic et nunc, a excepţionalului.
Ca români am ştiut întotdeauna să proslăvim, cu
asupra de măsură, posteritatea: în perimetrul nostru, moartea
converteşte orice existenţă în valoare. Aici, discursul este
mereu encomiastic iar empatia, naiv disimulată. Poarta admiraţiei
noastre este deschisă, aproape grotesc, numai spre cimitir. La noi orice
demers etic pare a fi restaurativ, orice cuvânt evocator - un gen al necrologului,
orice învingător - un adormit întru Domnul.
Conştienţi de această ruşinată
demisiune, e timpul, credem, să ne desfacem inima spre modelele vii. Iar
viul trebuie privit nu ca fapt biologic, ci ca prezenţă
personală, fereastră al rostirii şi actanţă a
rostuirii, cum ar fi spus Noica. Această prezenţă, într-o
debordantă efervescenţă, înaripată arătare şi
căutată trecere, se regăseşte inconfundabil într-un
bărbat religios: părintele Teofil.
Bătrânul acesta, cu chipul rumen şi pletele dalbe,
robust, surâzător, agil şi hâtru, ascunde neîndoios o taină.
Nefirescul său e dincolo de handicapul congenital (nevederea) sau de
condiţia sa activă: ieromonah. Numit "duhovnic al
ASCOR-ului", ori "avvă coborât din Pateric" (pr. Galeriu),
părintele Teofil vieţuieşte într-o preacunoscută
mănăstire de la poalele Făgăraşilor. Atunci când vine
printre noi aduce cu sine ascuţimea crestelor, fragranţa coniferelor
şi tăria apei de munte, într-un cuvânt, boarea prospeţimii.
Întemeiat de rugăciune, luând ca scut pravila, monahul de la Sâmbăta
arde veşnic în cuvânt. Nu poate fi nici o întâmplare în faptul de-a fi
fost botezat cu numele ucenicului cel iubit, Ioan, luând apoi, în chip minunat,
numele iubitorului de Dumnezeu: Teofil.
Vedetă a serilor duhovniceşti, producător de adevărate
spectacole, mereu oportun, părintele a refuzat debuşeul publicistic
crispat, rămânând aproape necunoscut în spaţiul cultural
extra-eclesial. În aceasta nu citim, însă, nici o invalidare:
lăsându-se mai degrabă "cules", părintele Teofil a
ieşit ca un învingător, parcă fără să vrea.
Trebuie spus din capul locului că părintele Teofil este, înainte de
orice, o stare de spirit. Inalienabilitatea logosului scris, livrescul în
general, pare să nu-l pună în valoare; şi totuşi, noi o
ştim: parafrazându-l pe Heidegger, am spune că doctrina
adevărată îi este "nerostitul" din rostirea sa. Omiletica
erudită pe arie bisericească, competenţa exegetică,
experienţa monastică, nu acestea îi aduc mai întâi pe credincioşi
în sălile de conferinţe. Senin, spontan, ironic (în sens mai mult
socratic decât patristic), părintele Teofil e un "zoon
gelastikon" aservit pe deplin aproapelui. Surâsul îi este de copil,
nostalgiile - nevinovate, naivitatea - candidă. Omnipotenţa sa
conjuncturală, această dominare pe orizontală, care-l
îmbucură trist ("cuvântul meu e sămânţă pe pământ
pietros") se datorează numai parfumului risipit cu gratuitate
neselectivă. Însă dincolo de euforia născută epidermic,
puţini o ştiu, părintele este abandonat cu
condescendenţă: "Cereţi de la mine blagoslovenie atât cât
sunt aici." Sărbătoarea sa lăuntrică, şi, prin
ea, jubileul proximităţii sale, concreşte pe un program paideic
lipsit de relaxări şi comodităţi. Tot ceea ce primim în
predica sa, dar mai ales în conferinţele susţinute decontractat
şi afabil, e fructul unei ortopraxii nevăzute: asceză
continuă, fără crispare şi asperităţi, dar
sinuoasă şi tensionată. Părintele este convingere, în
primul rând, pentru că este trăire; de aceea şi atunci când
rosteşte truisme sau banalităţi, rămâne spumos şi pregnant.
Cuvântul este investit cu tărie numai prin articulare fiinţială.
Totul pare întemeiat: sfaturile sunt însoţite de o mimică
deferentă, sancţiunile - de o intonaţie adecvată, glumele -
de un zâmbet complice. Fiinţa sa este mereu într-o necuprinsă
îmbrăţişare; aceasta aduce cu sine, inefabil şi întru
preaplin, infinitul dragostei.
Monahul care recită poezii nupţiale este înconjurat
ocrotitor, pretutindeni, de tineri. Aflaţi într-o nealterată
osmoză, părintele - şi tocmai el - le arată calea spre
lumină. Nu este întîmplătoare această apropiere, şi nici
neutră semnificant. Învăţătura-i sădită printre
semeni vine spre ilustrarea unei subiacente înrudiri: printre altele,
părintele Teofil, unei tradiţionale filosofii sepulcrale a
Părinţilor, (pr)opune reflecţia asupra vieţii. Departe de
ameninţările tanatologice, străin de spaima paralizantă,
părintele Teofil devine el însuşi, pentru tineri, un model ontologic.
Detaşat de clişeele scorţoase şi prăfuite ale
coreligionarilor săi (şi, implicit, ai noştri), reticent la
unele reflexe călugăreşti, părintele Teofil este absolvent
al Facultăţii echilibrului. E neîndoielnic pentru cei care-l cunosc,
în sensul tare al cuvântului, că s-a născut pentru a lărgi
relieful uman al creştinismului dreptmăritor. Infinitului pneumatic
al Ortodoxiei i-a corespuns mereu o plenară diversitate sub raport
caracterial: de la Avva Antonie cel Mare până la Cuviosul Siluan
Athonitul, sau de la părintele Cleopa la André Scrima străbaţi,
într-un fel, aceeaşi alvie inepuizabilă: alteritatea e o bucurie,
diferenţa un privilegiu. În această minunată felurime se cuvin
citite şi cele mai insolite afirmaţii ale părintelui, care, la o
adică, se vădeşte un desăvârşit mărturisitor
şi apologet al învăţăturii Mântuitorului.
Credem cu tărie că părintele Teofil va
rămâne un ipochimen atemporal plasat mereu în interval: între
itineranţă şi sedentarism, între rigoarea patristică
şi elasticitatea bunului simţ ţărănesc, între
înţelepciunea populară şi rodajul intelectual, între
ingenuitatea scenică şi un diafan histrionism asumat, între discursul
perifrazat şi sentinţa ireductibilă, între licenţă
şi inovaţie, între certitudine şi neprihănită
şovăială, la toate aceste interstiţii se întrupează
chipul pacificat al unui bătrân care se încăpăţâneză
să rămână veşnic tânăr.