Îndemnuri
de la Sfânta Liturghie
Prea cuvioase părinte, iubiţi fraţi şi
iubiţi credincioşi, din programul pe care l-am făcut pentru
zilele acestea mi-a rămas să mai spun astăzi ceva despre
îndemnurile de la Sfânta Liturghie. Voi avea în vedere acele îndemnuri care
sunt cuprinse numai în Sfânta Liturghie, deci nu mă voi opri în mod
special asupra îndemnurilor de la sfintele slujbe în general, asupra acelor
îndemnuri pe care le găsim şi la alte slujbe dumnezeieşti, ci
voi avea în vedere numai îndemnurile de la Sfânta Liturghie.
Totuşi, la Sfânta Liturghie apare şi un îndemn de la
celelalte sfinte slujbe, însă în alte contexte, şi anume e vorba de
îndemnul: "Pe noi înşine şi unii pe alţii şi
toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o
dăm". La slujbele obişnuite în general apare textul acesta în
legătură cu pomenirea Maicii Domnului şi a tuturor
sfinţilor. Şi la Sfânta Liturghie apare de mai multe ori acest îndemn
de a-I încredinţa viaţa noastră Mântuitorului sau de a-I
dărui viaţa noastră Mântuitorului nostru Iisus Hristos, apare în
contextul acesta, adică în legătură cu pomenirea Maicii Domnului
şi a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, dar mai apare încă în
două contexte, şi anume, înainte de rugăciunea "Tatăl nostru".
Se zice: "Unirea credinţei şi împărtăşirea
Sfântului Duh cerând, pe noi înşine şi unii pe alţii şi
toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o
dăm". Acest îndemn de la Sfânta Liturghie mai este cuprins şi
într-o altă slujbă, numai în una, altă slujbă decât Sfânta
Liturghie, şi anume, la slujba cununiei. Şi la slujba cununiei se
spun cuvintele acestea: "Unirea credinţei şi
împărtăşirea Sfântului Duh cerând, pe noi înşine şi
unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos
Dumnezeu să o dăm".
Şi în sfârşit, cel de-al treilea loc de la Sfânta
Liturghie în care apare cuvântul acesta, de îndemn: "Pe noi înşine
şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui
Hristos Dumnezeu să o dăm" este când se spune: "Ziua
toată desăvârşită, sfântă, paşnică şi
fără de păcat cerând, pe noi înşine şi unii pe
alţii şi toată viaţa noastră, lui Hristos Dumnezeu
să o dăm".
Celelalte îndemnuri: "Domnului să ne rugăm",
"La Domnul să cerem", "Capetele noastre Domnului să le
plecăm", le găsim şi la celelalte slujbe aşa că
le lăsăm de data aceasta şi ne oprim la îndemnuri care ţin
anume de Sfânta Liturghie.
Unul dintre îndemnurile care mai poate trezi nedumeriri,
întrebări, este îndemnul: "Câţi sunteţi chemaţi
ieşiţi. Cei chemaţi ieşiţi. Câţi sunteţi
chemaţi, ieşiţi". Pare ceva nefiresc. Să-i chemi
şi să-i trimiţi. Despre ce-i vorba, cine sunt cei chemaţi
şi de ce trebuie să iasă? Adică şi chemaţi,
şi să plece. Cum vine asta? Vine aşa, că la începutul creştinismului,
vreme de mai multe veacuri, unii dintre creştini veneau dintre păgâni,
şi veneau la vârste mature, la vârste conştiente, la vârste la care
aveau conştiinţă. Şi, până când deveneau creştini
deplini, adică până se botezau, erau în stadiul numit de
chemaţi, erau chemaţi sau catehumeni. Atunci se făcea cu ei
şcoală, erau îndrumaţi în credinţa cea nouă pe care au
primit-o dar pe care încă n-o ştiau şi pe care încă n-au
arătat-o practic, şi prin botez. În vremea aceasta, credincioşii
care se pregăteau pentru botez se numeau chemaţi sau catehumeni.
Şi pentru că la Sfânta Liturghie nu pot lua parte creştini
nedeplini, pentru că şi aceştia erau totuşi creştini
şi erau ortodocşi dar nu erau ortodocşi botezaţi, la vremea
aceea când se sfârşea partea din Sfânta Liturghie la care puteau lua
parte, adică partea din Sfânta Liturghie în care e cuprinsă
Evanghelia şi Apostolul, Liturghia cuvântului - dar nu aveau voie să
ia parte şi la cealaltă parte a Liturghiei, la Liturghia
Euharistică, la Liturghia împărtăşirii cu Sfintele Taine -
li se spunea să iasă. Deci: "Cei chemaţi,
ieşiţi". Să părăsească biserica. Şi
părăseau biserica.
Acum, când s-a generalizat botezul copiilor, se pare că nu
ar mai avea rost această zicere şi cele în legătură cu
catehumenii, deşi mai sunt totuşi catehumeni, însă nu în toate
bisericile. Şi atunci unii dintre preoţi mai spun îndemnul acesta,
alţii nu-l spun, dispoziţii speciale nu ştiu să se fi dat
în legătură cu asta, ca să nu se mai spună, dar în unele
eparhii, de exempu pe la Timişoara nu se mai spune, la Cluj am băgat
de seamă că nu se mai spune, la Sibiu uneori nu se spune când se
slujeşte cu arhiereu. Noi luăm totuşi în consideraţie acest
îndemn pentru că încă este în practică şi îl avem în vedere
în legătură cu ceea ce înseamnă el. Deci e vorba de unii care se
numeau chemaţi şi de aceea trebuiau să plece pentru că nu
erau creştini deplini. Şi asta mai are rost şi în alt fel
şi anume să se dea de înţeles credincioşilor care după
starea lor sufletească sunt nevrednici de a fi la Sfânta Liturghie,
să facă un fel de pocăinţă în cugetul lor şi
să zică: uite şi eu ar trebui să plec, chiar dacă nu
plec, pentru că-s nevrednic să mai stau şi la partea la care nu
mai am dreptul să stau. Însă, pentru că pocăinţa nu
mai e publică în Biserica noastră de acuma, nu ies cei care sunt în
situaţia de a nu mai putea lua parte la Sfânta Liturghie pentru că au
căzut din darul pe care l-au primit la botez.
Apoi, celelalte îndemnuri sunt destul de lămurite şi
anume, un îndemn de la Sfânta Liturghie este "Să ne iubim unii pe
alţii ca într-un gând să mărturisim". Să ne iubim unii
pe alţii. E nevoie de iubire, să implinim porunca iubirii. Trebuie
să înmulţim iubirea. Şi ca să putem fi vrednici de
Dumnezeu, trebuie să avem dragoste între noi, aşa spune Domnul
Hristos, a rămas cuvântul Lui în Evanghelie: "După aceasta vor
cunoaşte oamenii că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi
avea dragoste între voi" (Ioan 13, 35), dacă veţi avea iubire
unii către alţii. Când e lipsă iubirea şi cinstirea e semn
că omul nu-i în sfera lui Dumnezeu, nu-i în lumina dumnezeiască
şi atunci, ca nu cumva să păstrăm ură în sufletele
noastre la Sfânta Liturghie, unde e nevoie de iubire, ni se spune:
"Să ne iubim unii pe alţii ca într-un gând să
mărturisim". Să n-avem depărtare între noi, să n-avem
repulsii, resentimente între noi, ci să ne iubim. Cum s-ar zice la
Paşti: "Să iertăm toate pentru Înviere", să
trecem peste toate. Şi nu numai să trecem peste toate cele rele dar
chiar să ne iubim, pozitiv.
Un alt îndemn de la Sfânta Liturghie este: "Sus să
avem inimile", îndemn la care se răspunde cu "Avem către
Domnul". Deci, cum s-ar zice, numai degeaba ne mai spui să avem
inimile sus, că le avem. Adevărul este că de multe ori
chestiunile acestea sunt formule de ritual. Mulţi oameni
rătăcesc cu gândul, cu simţirea, în timpul Sfintei Liturghii
şi nu au inimile sus, nu au inimile îndreptate către Dumnezeu. Inima
înseamnă interiorul, esenţa omului. "Sus să avem
inimile": mintea şi simţirea. Să ştiţi că
cei vechi nu făceau deosebire între minte şi simţire şi de
aceea se spune în Sfânta Evanghelie de exemplu că "din
prisosinţa inimii grăieşte gura" (Matei 12, 34), sau
că "de ce astfel de gânduri se suie în inimile voastre?" (Luca
24, 38). Când zicem "inimă" zicem tot interiorul omului,
toată partea conştientă. Deci nu-i vorba de inima de carne sau
de inima numai ca loc al simţirii, ci-i vorba de tot interiorul omului:
"Sus să avem inimile", "Avem către Domnul".
Să dea Dumnezeu să avem către Domnul inimile noastre nu numai în
clipa în care zicem că "avem către Domnul", ci să avem
inimile sus în toată vremea şi în orice loc. Să nu uităm de
Dumnezeu, asta înseamnă. Să ţinem seama de Dumnezeu.
Un alt îndemn de la Sfânta Liturghie este: "Să
mulţumim Domnului". Cuvântul acesta este urmat de un text cântat care
zice aşa: "Cu vrednicie şi cu dreptate este a ne închina
Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, Treimei celei de o
fiinţă şi nedespărţite". Deci înţelegem
că mulţumirea noastră este închinarea noastră şi
închinarea noastră este pentru că aşa se cuvine. Nu-şi poate
închipui cineva care trăieşte drept posibilitatea de a-I mulţumi
lui Dumnezeu fără a-L recunoaşte pe Dumnezeu ca izvor al binelui
şi fără a-I aduce lui Dumnezeu închinare. De aceea zicem
"Cu vrednicie şi cu dreptate este a ne închina". De ce facem
aceasta? De ce mulţumim? Pentru că aşa se cuvine, aşa-i cu
"vrednicie şi cu dreptate". Şi pentru că-i "cu
vrednicie şi cu dreptate a ne închina", ne închinăm
"Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, Treimei celei de o
fiinţă şi nedespărţite".
Alt îndemn de la Sfânta Liturghie este: "Cu pace să
ieşim". Ce însemnă asta? Însemnă că la sfârşitul
Liturghiei ni se atrage atenţia să ieşim cu cuviinţă
din biserică, să ieşim cu pace, iar răspunsul
credincioşilor este: "Întru numele Domnului". Asta ar însemna ca
toată viaţa noastră de după Liturghie să fie tot o
liturghie şi să fie viaţa noastră "întru numele
Domnului", o slujbă adusă lui Dumnezeu, trăită în
aşa fel încât nimic necurat să nu fie în existenţa noastră.
În mod voit să nu facem nimic din cele ce nu le binecuvintează
Dumnezeu.
Mai sunt încă două ziceri de la Sfânta Liturghie pe
care vreau să le pun în legătură una cu alta, şi anume
cuvintele pe care le auzim noi ca îndemn, dar care de fapt nu sunt îndemn:
"Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu, care se frânge pentru
voi spre iertarea păcatelor" şi "Beţi dintru acesta
toţi, acesta este Sângele Meu al Legii cele noi, care pentru voi şi
pentru mulţi se varsă, spre iertarea păcatelor". Cuvântul
acesta, zicerile acestea, sunt cuvinte ale Domnului nostru Iisus Hristos de la
Cina cea de Taină, rămase în conştinţa Bisericii
şi în cadrul Sfintei Liturghii. Cuvintele acestea de fapt noi le auzim ca
un îndemn. Aşa cum au fost spuse la Cina cea de Taină, dar
privite în contextul lor, în care apar, sunt cuvinte care amintesc de cele care
s-au petrecut atunci, pentru că zicem că Domnul Hristos a luat pâine în
Sfintele Sale Mâini, a binecuvântat, a sfinţit, a frânt şi a dat
ucenicilor săi zicând: "Luaţi, mâncaţi".
Credincioşii aud numai cuvintele "luaţi mâncaţi"
şi nu cunosc contextul în care apar, adică textul dinaintea lor,
şi de aceea ele apar ca un îndemn. Dar le putem lua foarte bine şi ca
îndemn, ca un îndemn la împărtăşire cu Trupul şi Sângele
Domnului Nostru Iisus Hristos.
Şi în legătură cu acest îndemn mai vine un alt
îndemn spre împărtăşirea cu Sfintele Taine, cu cinstitul Trup
şi scumpul Sânge al Mântuitorului nostru Iisus Hristos, când se spune:
"Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste
să vă apropiaţi" sau "Cu frică de Dumnezeu, cu
credinţă şi cu dragoste, apropiaţi-vă".
Aceste două formule de fapt au în vedere apropierea
credincioşilor de Sfintele Taine, prin aceste cuvinte sunt chemaţi
credincioşii să se împărtăşească. În formula
primă: "Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu
dragoste să vă apropiaţi", s-ar părea că cuvântul
acesta priveşte chipul în care trebuie să se apropie credincioşii.
Deci nu sunt chemaţi să se apropie ci li se spune cum să
se apropie. Se presupune că se apropie de Sfintele Taine,
credincioşii, şi li se spune: fiţi atenţi, vă
apropiaţi, dar să vă apropiaţi - cum? - "cu frică
de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste".
În cea de-a doua formulă a îndemnului acesta este o
adevărată chemare pentru împărtăşire ca şi
cum s-ar spune: poate nu sunteţi hotărâţi să vă
împărtăşiţi dar ar fi cazul să vă
împărtăşiţi. Apropiaţi-vă, haideţi, împărtăşiţi-vă.
Cum? "Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu
dragoste".
Cuvintele acestea se spun degeaba. De foarte multe ori la
Sfintele Liturghii se spun degeaba, pentru că nu se apropie
credincioşii să se împărtăşească. S-a
părăsit dorinţa aceasta de împărtăşire. Oamenii
au o frică de a se împărtăşi. Mulţi dintre
credincioşi nu vor să se împărtăşească,
mulţi dintre credincioşi se socotesc nevrednici de a se
împărtăşi, şi-i firesc să ne gândim că suntem nevrednici,
că de fapt toţi suntem nevrednici. Nu ştiu cui i-ar putea veni
în gând, mergând pe o cale de credinţă adevărată, cui i-ar
putea veni în gând: eu sunt vrednic. Mă duc că-s vrednic. Toţi
suntem nevrednici, dar ne învredniceşte Dumnezeu. Dumnezeu care ne
oferă această posibilitate ne şi învredniceşte. Şi
dacă ne pregătim pentru a ne împărtăşi cu Cinstitele
Taine ale Mântuitorului nostru Iisus Hristos, ne mai rămâne doar să
ne apropiem "Cu frică de Dumnezeu" - adică nu cu
nepăsare - "cu credinţă" - cu credinţă în ceea
ce primim - "şi cu dragoste". Dar să ne apropiem.
S-a făcut aşa o atmosferă, să zicem
aşa, de neluare aminte la Sfintele Taine. Sunt credincioşi care se
împărtăşesc o singură dată pe an. Eu să
ştiţi că n-am încredere în spovedania celor ce se spovedesc o
singură dată pe an şi în împărtăşirea celor ce se
împărtăşesc o singură dată pe an. N-am încredere
pentru că nu-mi pot închipui că cineva care preţuieşte
Cinstitele Daruri se poate reţine de la împărtăşire atâta
vreme. Şi-apoi sunt oameni care nu se împărtăşesc cu anii,
ani şi ani, ani de-a rândul. Vin oameni în vârstă, la 50 de ani
şi spun că nu s-au mai spovedit din copilărie. Apoi aceia care
nu s-au spovedit din copilărie, nici nu s-au împărtăşit din
copilărie. Nu le-a atras nimeni atenţia că-i important să
te împărtăşeşti, li s-a spus mereu că trebuie să
fii vrednic şi că noi nu suntem vrednici. Iubiţi
credincioşi, eu n-am nimica împotriva celor pe care nu-i interesează
primirea Sfintelor Taine, dar dacă sunt credincioşi care doresc
să se împărtăşească, sunt împotriva acelor duhovnici
care îi opresc pe credincioşi să se împărtăşească
pentru că s-au împărtăşit de curând. Fiecare Sfântă
Liturghie e prilej de împărtăşire. Şi de câte ori nu ne
împărtăşim, de atâtea ori refuzăm ceva ce Dumnezeu vrea să
ne dea. Noi refuzăm. Dintr-un motiv sau altul. Că nu suntem
pregătiţi, de pildă. Pregătirea pentru Sfânta
Împărtăşire e pregătire de o viaţă întreagă.
Dacă trăieşti corect, te pregăteşti pentru Sfânta
Împărtăşire şi dacă nu trăieşti corect nu te
pregăteşti nici atunci când gândeşti că te
pregăteşti, şi atunci când citeşti ştiu şi eu ce
rânduieli ca totuşi să te poţi împărtăşi, ca
să fii vrednic. Eu nu sunt împotriva unei pregătiri pentru
împărtăşirea cu Sfintele Taine, a unei pregătiri imediate,
adică împotriva citirii de pildă a canonului pentru Sfânta
Împărtăşire. Sunt de acord. Şi chiar trebuie făcut
lucrul acesta. Măcar atât. Dar asta nu înseamnă că omul trebuie
să aştepte până cînd se împlineşte un soroc, ştiu eu,
de şase săptămâni sau de cât, ca să se mai poată
împărtăşi o dată.
La mine vin de exemplu credincioşi care vor să se împărtăşească
sau s-au împărtăşit de curând, de exemplu Vineri, şi e
Duminică: "Vineri m-am spovedit şi m-am
împărtăşit la catedrală în Sibiu". Şi vine
Duminică la spovedit, mai mult aşa, ca să se întâlnească cu
mine şi să se spovedescă şi la mine, să zicem, deşi,
la drept vorbind, nu mai are omul să spună cine ştie ce.
Şi-apoi să ştiţi că eu nu răscolesc de când
trăieşte omul, că ce-i cu el şi ce-a mai făcut,
păcate pe care le-a iertat Dumnezeu şi le-a iertat preotul. Nu
mă mai interesează. Iau totdeauna pe om de la ultima lui spovedanie.
Dacă nu-i oprit de la Sfânta Împărtăşanie nu-l opresc nici
eu. Numai aşa, dacă cumva trăieşte în păcate, într-un
sistem de păcătuire şi atunci trebuie că nu se poate.
Adică dacă cineva nu a fost destul de luător aminte, atunci
totuşi îi atrag atenţia că trebuia să facă totuşi
ceva, să zicem, dar în general îl iau de la ultima spovedanie şi-l
întreb: vrei să te împărtăşeşti şi astăzi?
Şi oamenii, cei mai mulţi îmi spun: "Părinte, dar se poate
aşa ceva?". Şi eu îi spun că se poate, că dacă se
poate cu mine se poate şi cu el. Adică de ce să nu se
poată? Trebuie să treacă vreme îndelungată ca să se
mai împărtăşească o dată? Dacă duhovnicul lui îi
dă voie să se împărtăşească, poate să se
împărtăşească fără nici un gând că ar trebui
să facă altfel. Pentru că Sfânta Împărtăşanie e
şi un ajutor. Nu-i o recompensă: hai că acum îi dau Sfânta
Împărtăşanie că a trăit douăzeci de ani frumos
şi bine şi acum îl recompensăm. E un ajutor, cu scopul acesta a
dat Domnul Hristos Sfânta Împărtăşanie, cu scopul de
împărtăşire. E ca o hrană. Aşa cum te
hrăneşti ca să trăieşti fizic, te hrăneşti
ca să trăieşti şi sufleteşte. Bineînţeles că
asta nu şi-o hotăreşte omul însuşi, credinciosul
însuşi, ci i-o hotăreşte duhovnicul, şi să dea
Dumnezeu să ajungă la duhovnici care sunt doritori să-şi
vadă pe credincioşi împărtăşindu-se şi-i
ajută. Dar să n-ajungă nici la duhovnici din aceia care nu
ştiu nici ei ce mai e Sfânta Împărtăşanie pentru ei şi
pentru alţii şi n-au nici o grijă în legătură cu
viaţa oamenilor, şi numai hai să ne împărtăşim
că a venit vremea împărtăşirii. Nici aşa nu-i bine.
Binele este acesta, să preţuim Sfânta Liturghie şi sub latura
aceasta, a posibilităţii de a ne împărtăşi, şi
să ducem o viaţă în aşa fel încât să ne putem
împărtăşi când primim dezlegare să ne
împărtăşim.
Acesta este îndemnul poate cel mai nebăgat în seamă
din Sfânta Liturghie: "Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă
şi cu dragoste, apropiaţi-vă", pe de o parte pentru că
oamenii nu se apropie, şi pe de altă parte pentru că unii fac o
modă din asta şi se apropie dar nu "cu frică de Dumnezeu,
cu credinţă şi cu dragoste".
Iubiţi credincioşi, cu asta eu mi-am sfârşit
rosturile pe care le am aici şi cu ajutorul lui Dumnezeu astăzi merg
acolo unde trebuie să fiu. Acum am venit aici ca invitat, sunt aici ca
invitat şi am venit pentru că am dorit să fiu de folos şi
sper că n-am venit degeaba. Dar mă duc acolo unde trebuie să
fiu, şi unde mă ştie Biserica, şi unde mă caută oamenii
cu gând de a fi ajutaţi. Şi să-mi dea Dumnezeu lumină în suflet,
cum a zis mitropolitul Nicolae Bălan când m-am dus odată la el, prima
dată când m-am dus, a zis: "Să ai lumină în suflet".
Să-mi dea Dumnezeu lumină în suflet ca să pot pricepe ce trebuie
să fac cu oamenii care vin să fie şi ei luminaţi în lumina
pe care o dă Dumnezeu celor pe care i-a pus Dumnezeu să lumineze
oamenii. Dumnezeu să ne ajute!
25 august 1995