Porunca
iubirii
Cinstiţi părinţi, iubiţi fraţi şi
iubiţi credincioşi, în seara aceasta vom stărui cu gândul
puţin asupra celei mai mari dintre poruncile lui Dumnezeu date omului
şi anume asupra poruncii iubirii. Cuvântul îmi va fi despre porunca
iubirii.
Ştim din Sfânta Evanghelie că Domnul Hristos a fost
întrebat care este cea mai mare poruncă din lege. După mărturia
Sfântului Evangelist Marcu, la această întrebare Domnul Hristos a
răspus că cea dintâi poruncă este "Ascultă Israele, Eu
sunt Domnul Dumnezeul tău, să nu ai alţi dumnezei afară de
Mine". Şi: "Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău
din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău
şi din toată puterea ta. Aceasta este cea dintâi şi cea mai mare
şi a doua asemenea acesteia este: Să iubeşti pe aproapele
tău ca pe tine însuţi" (Marcu 12, 29-31). În Sfânta Evangelie de
la Matei e cuvântul acesta al Mântuitorului cu adaosul: "În aceste
două porunci toată Legea şi proorocii atârnă" (Matei
22, 40). În Sfânta Evanghelie de la Marcu se spune mai departe că fariseul
care L-a întrebat pe Domnul Hristos despre această poruncă, aflând
răspunsul Mântuitorului, a zis: "Bine ai grăit
Învăţătorule. Că unul este Dumnezeu şi afară de
El nu este altul. Şi a-L iubi pe El mai mult decât orice şi a iubi pe
aproapele tău ca pe tine însuţi este mai mult decât toate arderile de
tot şi decât toate jertfele". Şi Domnul Hristos a zis către
el: "Nu eşti departe de împărăţia lui Dumnezeu"
(Marcu 12, 32-34). În expunerea pe care o face Sfântul Evanghelist Marcu în
această privinţă se accentuează importanţa pe care o
are porunca iubirii.
Mai este în Sfânta Evanghelie de la Luca un text din care
înţelegem că Domnul Hristos a fost întrebat de un
învăţător de lege despre ceea ce trebuie să facă omul.
De fapt întrebarea a fost aşa: "Ce să fac eu ca să am
viaţa de veci?". La aceasta Domnul Hristos a răspuns tot
printr-o întrebare, şi anume a zis: "În Lege ce este scris, cum
citeşti?" şi învăţătorul de lege a zis că în
Lege e scris - de fapt a făcut un rezumat al Legii - "Să iubeşti
pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul
tău, din tot cugetul tău şi din toată puterea ta şi pe
aproapele tău ca pe tine însuţi". Şi Domnul Hristos a zis:
"Bine ai grăit, fă aceasta şi vei fi viu" (Luca 10,
25-28).
Cu toate acestea, cu toate că a rămas în
conştiinţa credincioşilor prin Sfânta Evanghelie adevărul
că cea mai mare poruncă este porunca iubirii, trebuie să
recunoaştem că această poruncă este puţin îndeplinită
şi mai ales la măsurile la care se cere împlinirea acestei porunci.
În Sfânta Evanghelie de la Ioan avem cuvântul Mântuitorului care
zice: "Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi poruncile Mele
şi-l voi iubi şi Eu şi Mă voi arăta lui" (Ioan
14, 21) şi mai departe: "Dacă cineva păzeşte cuvântul
Meu, Tatăl Meu îl va iubi şi Vom veni la el şi ne vom face
locaş" (Ioan 14, 23).
Mai avem cuvinte tot în legătură cu porunca iubirii,
tot în Sfânta Evanghelie de la Ioan, anume cuvântul spus de Mântuitorul nostru
Iisus Hristos: "Poruncă nouă vă dau vouă să
vă iubiţi unii pe alţii precum şi Eu v-am iubit pe voi
şi mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are ca sufletul său
să şi-l pună pentru prietenii săi" (Ioan 15, 12-13),
şi ştim că a zis Domnul Hristos şi cuvântul: "După
aceasta vor cunoaşte oamenii că sunteţi ucenicii Mei, dacă
veţi avea iubire unii către alţii" (Ioan 13, 35).
Aşadar sunt legate cele două porunci care de fapt sunt
două înfăţişări ale aceleiaşi porunci, iubirea
faţă de Dumnezeu şi iubirea faţă de aproapele. În ce
priveşte iubirea faţă de Dumnezeu, este o iubire la măsurile
la care poate ajunge cineva. Nu este o măsură a iubirii, ci din
toată puterea omului, iar în ceea ce priveşte iubirea de aproapele,
este măsura iubirii faţă de tine însuţi, faţă de
noi înşine: "Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine
însuţi".
Mai are Domnul Hristos şi precizarea că aproapele
nostru, chiar dacă este duşmanul nostru, tot trebuie cuprins în
iubirea noastră: "Iubiţi pe vrăşmaşii
voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi
bine celor ce vă urăsc şi vă rugaţi pentru cei ce
vă vatămă şi vă prigonesc, ca să fiţi fiii
Tatălui vostru Celui din ceruri, care răsare soarele peste cei
răi şi peste cei buni şi trimite ploaia peste cei drepţi
şi peste cei nedrepţi" (Matei 5, 44-45). E un cuvânt pe care-l
găsim în cuprinsul predicii de pe munte şi e consemnat în cuprinsul
Evangheliei de la Matei.
Aşadar Domnul Hristos vrea să se înmulţească
iubirea, să se înmulţească iubirea pentru că
înmulţindu-se iubirea se înmulţeşte şi fericirea. Cel care
iubeşte este fericit. Niciodată nu e omul mai fericit decât atunci
când iubeşte şi când se ştie iubit, ori Domnul Hristos vrea
să reglementeze capacitatea iubitoare pe care o are fiecare om. Fiecare om
are în sufletul său sădită putere de iubire, numai că
această putere este întrebuinţată nu totdeauna în măsurile
la care cere Dumnezeu să fie împlinită şi să fie
lucrătoare această iubire, această putere iubitoare, ci e foarte
diferită aşezarea oamenilor în ceea ce priveşte capacitatea de
iubire, adică felul cum îşi manifestă iubirea. Sfântul Apostol
Pavel în epistola I către Corinteni în capitolul 13 are nişte cuvinte
în legătură cu dragostea, care e acelaşi lucru cu iubirea. A
iubi sau a îndrăgi este acelaşi lucru. A iubi pe cineva înseamnă
a-ţi fi drag de el şi cuvântul iubire se poate exprima foarte bine
şi prin cuvântul dragoste. Sfântul Apostol Pavel are o prezentare a
iubirii cu titlul de dragoste. Bineînţeles că el când a zis dragoste
nu s-a gândit la ce ne gândim noi uneori când e vorba de cuvântul dragoste, ci
s-a gândit la iubirea aşa cum trebuie ea să fie în sufletul unui
creştin. Într-un capitol, capitolul 13, în întreg capitolul, Sfântul
Apostol Pavel are aprecieri asupra iubirii şi prezintă iubirea ca cea
mai înaltă dintre virtuţi. De fapt iubirea, ca poruncă, este
cea mai înaltă dintre porunci, şi ca virtute, este cea mai
înaltă dintre virtuţi. Şi vorbind despre iubire ca despre o
harismă, o prezintă ca fiind o cale mai presus de orice altă
cale, ca un lucru care trebuie urmărit mai presus de orice altceva.
Când e vorba de a împlini poruncile lui Dumnezeu, noi suntem
datori cu împlinirea tuturor poruncilor, cu împlinirea celor zece porunci, cu
împlinirea altora dintre poruncile câte sunt în Sfânta Scriptură, suntem
datori cu împlinirea tuturor poruncilor. Dar atenţia noastră ar trebui
să fie mai ales la porunca cea mai cuprinzătoare, şi porunca
aceasta cuprinzătoare Sfântul Apostol Pavel o prezintă ca realizare,
ca virtute, a fi cea mai înaltă dintre virtuţi, virtutea care
rămâne în veşnicie. Mai întâi, spune Sfântul Apostol Pavel, ea este
mai presus de vorbirea în limbi, care era o harismă a vremii Sfântului
Apostol Pavel. Chiar zice aşa: "De-aş vorbi în limbile
omeneşti şi îngereşti, dacă nu am dragoste m-am făcut
aramă sunătoare şi chimval răsunător" (I
Corinteni 13, 1). E ceva exterior să vorbeşti în limbi insuflate de
Dumnezeu, indiferent cum a fost lucrul acesta, pentru că noi astăzi
nu mai ştim cum a fost deoarece nu s-a continuat darul acesta. În secolul
al IV-lea Sfântul Ioan Gură de Aur spune că vorbirea în limbi a încetat.
Pe vremea Sfântului Ioan Gură de Aur nu mai era harisma vorbirii în limbi,
aşa că noi n-avem de unde să ştim cum a fost. Ceea ce
ştim sigur este că la Pogorârea Duhului Sfânt, cei care au primit pe
Duhul Sfânt, Sfinţii Apostoli, au vorbit în limbi necunoscute de ei
până atunci, dar înţelese de cei care îi auzeau vorbind şi
că "spuneau măririle lui Dumnezeu".
Deci Sfântul Apostol Pavel spune că în cazul când ar avea
darul vorbirii în limbi, dar nu ar avea darul iubirii, în cazul acesta e o
chestiune foarte exterioară, o chestiune care nu ţine de adâncurile
fiinţei omeneşti şi de ceea ce vrea Dumnezeu de fapt să se
împlinească în noi. "De-aş avea credinţă atâta de
multă încât să mut şi munţii, dacă nu am dragoste,
nimic nu sunt. Dacă toată averea mea aş face-o milostenie
şi trupul meu l-aş da să fie ars - bineînţeles pentru
Dumnezeu - dacă nu am dragoste, nimic nu-mi foloseşte" (I
Corinteni 13, 2-3). Şi după ce spune aceste cuvinte, prezintă
cincisprezece însuşiri ale iubirii sau cincisprezece moduri de manifestare
ale dragostei şi zice: "Dragostea rabdă îndelung, dragostea este
plină de bunătate, dragostea nu ştie de pizmă, dragostea nu
se laudă şi nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu
necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu pune
la socoteală răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură
de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le
nădăjduieşte, toate le rabdă" (I Corinteni 13, 4-7).
Dacă ne gândim că lista aceasta prezentată de Sfântul Apostol
Pavel are începutul cu îndelungă-răbdarea şi se
sfârşeşte tot cu răbdarea, am putea zice că, de fapt,
până la urmă nu sunt cincisprezece, ci sunt paisprezece însuşiri
ale iubirii sau paisprezece moduri de manifestare ale iubirii.
Este important să le cunoaştem acestea pentru că
dacă nu avem iubirea în lucrarea acestor moduri de manifestare, de la
acestea pornind, putem să ne întărim iubirea. Deci, având
îndelungă-răbdare faţă de cei care ne duc la
nemulţumiri, ne provoacă nemulţumiri, ne facem cale către
iubire. Având bunătate, pentru că "dragostea este plină de
bunătate", suntem mai aproape de iubire decât dacă am avea
răutate. Dacă cineva se laudă şi se trufeşte, se
distanţează de ceilalţi oameni, nu se apropie şi atunci,
ştiind că "dragostea nu se laudă şi nu se
trufeşte", noi trebuie să surpăm în noi lauda şi
trufia ca să ne facem cale către ceilalţi oameni şi
iubindu-i pe ei să ne manifestăm şi iubirea noastră
faţă de Dumnezeu. "Dragostea nu se poartă cu
necuviinţă" zice Sfântul Apostol Pavel, cu alte cuvinte
dragostea este politicoasă. Politeţea este o lucrare care ţine
de firea obişnuită a omului, şi cineva care iubeşte nu
poate să fie necuviincios pentru că dacă nu e cuviincios,
într-un fel oarecare, nu are iubire. "Dragostea nu pune la socoteală
răul", nu are în vedere răul, trece peste toate, pentru că
vrea să manifeste iubirea, nu altceva. Şi în sfârşit toate
acestea sunt calităţi ale iubirii sau sunt lucruri care duc spre
iubire, spre dragoste.
Iubeşti pe acela pe care îl ai la suflet. Dacă iubim
pe Dumnezeu ştiind că Dumnezeu este iubire, noi trebuie să avem
în vedere faptul că şi omul trebuie să fie iubire. Numai omul
care-şi însuşeşte virtutea aceasta şi devine şi el
iubire se potriveşte cu Dumnezeu care este iubire. Iubirea faţă
de Dumnezeu Îl aduce pe Dumnezeu în sufletul nostru, în viaţa
noastră, aşa cum iubirea lui Dumnezeu faţă de oameni îl
duce pe om în fiinţa lui Dumnezeu. E o modalitate de a intra, prin
iubire, omul în fiinţa lui Dumnezeu şi Dumnezeu în fiinţa omului.
Astăzi a zis cineva să spun poezia "Te port în mine". E o
realitate. Când iubeşti pe cineva nu-l laşi în afară de tine, ci
îl cuprinzi în tine, îl aduci în tine. Numai atunci îl iubeşti, când îl ai
în suflet. Dacă nu-l ai în suflet, nu-l iubeşti.
Sfântul Maxim Mărturisitorul în Filocalie, volumul II, are
o scriere intitulată "Cele patru sute de capete despre
dragoste". În scrierea aceasta el vorbeşte despre mai multe feluri de
dragoste în felul în care se manifestă dragostea omului. Vorbeşte
despre dragoste după porunca lui Dumnezeu, adică o dragoste care
ţine seama de porunca lui Dumnezeu de a iubi, vorbeşte despre o
dragoste firească, cum au iubire părinţii faţă de
copii şi copiii faţă de părinţi, care e o dragoste pe
care o binecuvintează Dumnezeu aşa cum binecuvintează dragostea
cea după poruncă, şi este şi o dragoste împotriva firii,
cum au dragoste cei pătimaşi faţă de cei care îi ajută
să-şi împlinească patimile. Sfântul Maxim Mărturisitorul
însă precizează că dragostea după poruncă este
născută de nepătimire. Nu poate ajunge cineva să-şi
manifeste iubirea faţă de toţi oamenii, aşa cum trimite
Dumnezeu soarele şi ploaia peste cei vrednici şi peste cei
nevrednici, decât atunci când a ajuns la nepătimire, când nu mai face
deosebire între oameni ci se gândeşte întâi la Dumnezeu care
porunceşte iubirea.
Este foarte important să ştim lucrul acesta, că
există o poruncă a iubirii, adică nu e indiferent faptul că
iubeşti sau nu iubeşti, ci important este să iubeşti pentru
că aşa porunceşte Dumnezeu. Asta înseamnă că de câte
ori ai o ezitare, de atâtea ori trebuie să te gândeşti la faptul
că n-ai voie să ai ezitare, ci trebuie să te sileşti
să-ţi reverşi iubirea faţă de cel faţă de
care ai ezitare.
Adevărul este că noi, la măsurile la care suntem,
în general nu suntem nici iubitori nici urâtori. Stăm cumva la cota zero,
adică între iubire şi ură. Poate înclinaţi mai mult spre
iubire, dar în orice caz nu la măsurile la care ni se cere să avem
iubirea faţă de oameni.
În general oamenii se manifestă spontan, adică cum le
vine, după o expresie din părţile de unde sunt eu, din satul
meu: "cum le ţâpă dinlăuntru". Aşa cum îi vine,
aşa se manifestă, ori în privinţa împlinirii poruncilor noi
trebuie să avem în vedere o rânduială, şi dacă avem în
vedere rânduiala, atunci ne putem şi disciplina prin poruncă. Porunca
are rost să ne disciplineze, să ne ducă către Dumnezeu,
să ne ducă în faţa lui Dumnezeu, să ne apropie de Dumnezeu,
şi în măsura în care ne apropiem de Dumnezeu ne şi
asemănăm cu Dumnezeu.
În Pateric este prezentat Sfântul Macarie cel Mare ca un om care
s-a făcut "dumnezeu pământesc". E o expresie care
spune foarte mult şi-i aşa de îndrăzneaţă acestă
expresie, parcă nici nu-ţi vine să te gândeşti la ea când
auzi aşa ceva, anume că Sfântul Macarie s-a făcut dumnezeu
pământesc. Asta înseamnă că aşa cum există un Dumnezeu
în cer, tot aşa a fost un dumnezeu pe pământ, Sfântul Macarie. De ce?
Se spune acolo de ce. Pentru că aşa cum Dumnezeu acoperă lumea,
tot aşa şi Sfântul Macarie acoperea păcatele oamenilor, pe cele
pe care le vedea ca şi când nu le-ar fi văzut, şi pe cele despre
care auzea ca şi când n-ar fi auzit de ele (Pateric, Avva Macarie). De
aceea s-a făcut "dumnezeu pământesc", pentru că
acoperea păcatele.
Este şi în Sfânta Scriptură, în Epistola I
Sobornicească a Sfântului Apostol Petru, cuvântul că "dragostea
acoperă mulţime de păcate" (I Petru 4, 8). Când
iubeşti pe cineva completezi lipsurile lui, când iubeşti pe cineva îl
doreşti ca om de cinste şi atunci neaparat dacă are păcate
i le acoperi. Când răscoleşti păcatele, când le pui în
evidenţă, când scoţi la iveală, când vrei să se ştie
păcatele cuiva, înseamnă că pe acela nu-l iubeşti. Când vin
la mine oameni la spovedit şi îmi spun că judecă pe alţii
zic: ştii de ce-i judeci? Pentru că nu-i iubeşti. Dacă
iubeşti pe cineva, îl primeşti cu defecte cu tot, şi dacă
nu-l iubeşti nici calităţile lui nu contează pentru tine,
ori Dumnezeu vrea ca noi să avem manifestări de oameni care iubesc,
care fac să fie ridicaţi aceia care vin în legătură cu noi.
Am zis că noi stăm într-un fel de neutralitate în ceea ce
priveşte iubirea, în înţelesul că de multe ori nu suntem
doritori de rău pentru cineva, nu suntem urâtori de oameni, dar nu suntem
nici iubitori de oameni. Nu mă gândesc la nişte performanţe de
iubire, cum ar fi de exemplu ceea ce spune Sfântul Isaac Sirul că cel care
e iubitor de oameni, dacă de zeci de ori pe zi ar fi dat focului pentru
iubirea de oameni, tot nu s-ar sătura de iubirea de oameni. Nu mă
gândesc nici la măsurile acelea pe care le are în vedere după fire în
"Mântuirea păcătoşilor", unde se spune că
faţă de aproapele să ai inimă de mamă pentru că
şi în fire mama este mamă numai pentru copiii ei, nu-i mamă
pentru toţi copiii, pentru toată lumea. Totuşi e o
măsură aceasta care trebuie chiar depăşită unde se poate
depăşi şi de cine se poate depăşi.
Când iubeşti pe cineva, adaugi ceea ce-i lipseşte
şi înlături ceea ce e rău adăugat la fiinţa lui. În
general părinţii sunt iubitori faţă de copii aşa cum
sunt copiii şi caută să apară copiii în lumina cea mai bună
posibilă, chiar şi atunci când au pete, chiar şi atunci când au
răutăţi. Asta o face iubirea, aşa-i rostul iubirii.
Cine înaintează în iubire, în iubirea cea după
poruncă, înaintează numai în măsura în care a ajuns la
nepătimire. Asta nu înseamnă că nu pot exista nişte
nuanţe în iubire, şi există chiar nuanţe în iubire. Şi
Domnul Hristos a iubit pe unul dintre ucenici mai mult decât pe ceilalţi
pentru că altfel nu se poate vorbi despre "ucenicul pe care-l iubea
Iisus". Avem şi noi voie să iubim pe cineva mai mult decât pe
altcineva, deşi nepătimirea ar aduce şi în privinţa aceasta
o egalitate sau o egalizare. Noi însă trebuie să avem în vedere
capacitatea iubitoare pe care ne-a dat-o Dumnezeu şi să o
manifestăm cât putem şi acolo unde nu putem să cerem ajutor de
la Dumnezeu. Când Domnul Hristos a rânduit să avem iubire şi
faţă de cei care ne urăsc pe noi, - să-i iubim pentru
că vrea Dumnezeu să-i iubim, în chip firesc şi dacă nu
putem, să ne impunem o atitudine iubitoare, - când a rânduit Domnul
Hristos aceasta, a rânduit pentru că a vrut să înmulţească
iubirea şi înmulţind iubirea să înmulţească fericirea.
Cu cât îi iubim pe mai mulţi şi mai mult, cu atât iubirea devine
fericirea noastră şi atunci se înmulţeşte o dată cu
iubirea şi fericirea, şi cu cât suntem mai limitaţi în iubire cu
atât suntem mai limitaţi şi în fericire.
Sfântul Evanghelist Ioan de două ori afirmă în întâia
Epistolă Sobornicească că "Dumnezeu este iubire" (I
Ioan 4, 8;16). Asta nu înseamnă că cine zice iubire zice Dumnezeu, ci
înseamnă că în raportarea lui Dumnezeu faţă de noi mai ales
iubirea o putem vedea, cât e de bun Dumenezeu, cât e de iubitor Dumnezeu.
Şi aceasta o vedem din faptul că a găsit Dumnezeu calea
să-l mântuiască pe om, să se apropie de om în maximă
apropiere, rânduind ca Fiul Său Cel Unul-Născut să Se facă
şi Fiu al Omului, să fie Dumnezeu adevărat şi om
adevărat.
Venirea în lume a Fiului lui Dumnezeu ne dă
încredinţarea că Dumnezeu este iubire şi pentru noi. Şi
dacă ştim că Dumnezeu vrea ca toţi oamenii să se
mântuiască şi să vină la cunoştinţa
adevărului, ştim şi că Dumnezeu este iubitor faţă
de toţi aceia care vor să intre în legătură cu El, că
nu Dumnezeu împiedică legătura noastră cu El, ci noi putem
împiedica legătura noastră cu Dumnezeu. Părintele Arsenie Boca,
Dumnezeu să-l odihnească, avea un cuvânt care a rămas de la el
şi în scris, şi anume că "iubirea lui Dumnezeu
faţă de cel mai mare păcătos este mai mare decât iubirea
celui mai mare sfânt faţă de Dumnezeu". Asta vrea să
spună că nu poate iubi un sfânt pe Dumnezeu, chiar cel mai mare
dintre sfinţi, atât de mult cât iubeşte Dumnezeu pe cel mai mare
păcătos.
S-ar pune atunci o întrebare: cum totuşi de sunt oameni
care se pierd, care rătăcesc de la bine? Se poate întâmpla una ca
aceasta numai în măsura în care omul nu vrea să fie cu Dumnezeu -
şi Dumnezeu i-a dat libertate omului ca să poată să se
depărteze de El şi să poată chiar să-L nege pe
Dumnezeu - dar Dumnezeu e totdeauna gata să-l primească pe om şi
Dumnezeu vrea ca şi noi să fim asemenea Lui, buni şi iubitori de
oameni.
Dumnezeu e milostiv şi iubitor de oameni. Şi noi
trebuie să fim milostivi şi iubitori de oameni şi mai ales
să ne cercetăm mai ales în această latură
existenţială, să ne cercetăm pe noi înşine unde suntem
în ceea ce priveşte iubirea. Sunt unii care, când se spovedesc, încep:
că nu iubesc pe Dumnezeu, că nu iubesc pe aproapele şi aşa
mai departe. Sunt lucruri care de fapt nu sunt păcate în sine, în sensul
că nu faci un lucru pentru că nu-l poţi face, n-ai ajuns la
măsurile acelea să iubeşti pe Dumnezeu mai presus de orice
şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi, şi numai Dumnezeu
ştie când şi cine poate ajunge la asta, dar calea e deschisă
pentru aşa ceva şi fiind deschisă calea pentru iubire, e
deschisă şi calea pentru fericire. Ce putem noi să facem ca
să se înmulţească iubirea în sufletul nostru? Nu putem să
facem nimic altceva decât să ne curăţim, să ne silim
să ni se curăţească sufletul, să ni se înlăture
de pe suflet toate piedicile care le avem şi să preţuim iubirea
mai mult decât orice altceva, pentru că desăvârşirea
creştină în esenţă constă în două lucruri: în
iubire şi smerenie. Sfântul Isaac Sirul spune că "desăvârşirea
este o prăpastie de smerenie", o smerenie nesfârşită,
iar Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Coloseni zice "înveşmântaţi-vă
cu iubire care este legătura desăvârşirii" (Coloseni 3,
14).
Lucrurile acestea nu vin de la sine. Noi trebuie să ne
cercetăm pe noi înşine şi mai ales să înmulţim, în
vederea iubirii, să înmulţim rugăciunea pentru oamenii pe care
îi iubim, şi pentru oamenii pe care nu-i iubim, şi pentru oamenii
faţă de care avem o repulsie, faţă de care avem
indiferenţă, faţă de care avem rezerve, reţineri.
Dacă îi avem în rugăciune, îi putem avea şi în iubire. Dacă
vrem să facem ceva pentru ei şi pentru noi în acelaşi timp, este
de trebuinţă să înmulţim rugăciunea, rugăciunea
pentru înmulţirea iubirii, şi dacă se înmulţeşte
iubirea se împlineşte porunca lui Dumnezeu, şi porunca lui Dumnezeu
aduce mântuirea. Sfântul Marcu Ascetul spune că "Hristos este ascuns
în poruncile Sale şi se descoperă pe măsura împlinirii
poruncilor". Temeiul pentru cuvântul acesta este ceea ce a spus Domnul
Hristos: "cel ce Mă iubeşte păzeşte poruncile Mele
şi-l voi iubi şi Eu şi Mă voi arăta lui" (Ioan
14, 21). E o chestiune practică pe care e bine să o avem în vedere
începând dinspre om spre Dumnezeu, avându-L în vedere pe Dumnezeu ca Cel ce
este iubire şi Cel ce ne iubeşte, şi avându-L pe Dumnezeu în
vedere în dorinţa de a-L iubi mai presus de orice.
Dar să nu uităm niciodată de om, de omul de
lângă noi, mai ales de omul de lângă noi, pentru că omul de
lângă noi este pus anume ca prin el să ne înmulţim iubirea.
Spune în Pateric - Sfântul Antonie cel Mare are cuvântul acesta - că
"De la aproapele vine şi viaţa şi moartea. Că
dacă folosim pe aproapele, pe fratele, pe Dumnezeu dobândim şi
dacă greşim fratelui, lui Hristos greşim" iar Cuviosul Ioan
Colov spunea că "Nimeni nu clădeşte o casă de la
acoperiş în jos ci de la temelie în sus" şi întrebat fiind ce
înseamnă acest cuvânt a zis: "Temelia este aproapele, ca pe el mai
întâi să-l folosesc pentru că de el atârnă toate poruncile lui
Hristos". Deci îndreptarea noastră, înaintarea noastră,
depăşirea de noi înşine este în măsura în care
relaţiile noastre cu cei din jurul nostru, cu cei apropiaţi ai
noştri, sunt bune.
Părintele Serafim, Dumnezeu să-l odihnească, mi-a
spus odată cu ocazia unei spovedanii un cuvânt scurt, şi anume un
cuvânt de ordine: "să te depăşeşti şi să
te dăruieşti". Nu mi-a dat nici o explicaţie şi
m-am gândit eu singur că ar fi vorba despre depăşirea prin
credinţă şi dăruirea prin iubire. Adevărata
depăşire o realizează omul atunci când, crezând în Dumnezeu, se
sileşte să facă lucrurile lui Dumnezeu. Iar iubirea este
dăruire, adică iubirea pe de o parte este primire în suflet, pe de
altă parte este dăruire din suflet, şi atunci, dacă facem aşa,
răspundem la două întrebări, la una care ne-o pune Domnul
Hristos tuturor oamenilor: "Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?" şi
cealaltă pe care o pune tuturor credincioşilor: "Mă
iubeşti tu pe Mine?", iar iubirea, porunca iubirii faţă de
Dumnezeu şi faţă de aproapele poate să fie pentru noi
şi un prilej de emulaţie în înţelesul acesta că a zis
Domnul Hristos "Mă iubeşti tu pe Mine", către Sfântul
Apostol Petru a zis, "Mă iubeşti tu pe Mine mai mult decât
aceştia?" Adică putem să ne silim să iubim pe Dumnezeu
şi pe oameni cât putem noi mai mult şi atunci suntem pe calea cea
bună, suntem în cuprinsul fericirii, ştim să ne coborâm la cel
la care trebuie să ne coborâm şi ştim să-l ridicăm pe
cel pe care trebuie să-l ridicăm. Cum se poate face aceasta o
ştie numai cel ce iubeşte. Dumnezeu să ne ajute.
23 august 1995