Cuvânt
introductiv
Cuvioase părinte, iubiţi fraţi, iubiţi
credincioşi, am promis încă de anul trecut că dacă se va
face şi anul acesta o tabără de rugăciune şi de
muncă aici, voi veni din nou. Asta înseamnă că mi-a plăcut
anul trecut. Şi pentru că mi-a plăcut anul trecut, mi-am dorit
şi pentru anul acesta să fiu aici. Şi am venit bucuros. Mi-am
rânduit lucrurile în aşa fel la mănăstire ca să pot lipsi
pentru vremea de acum şi să fiu aici. De fapt sunt în prelungirea
mănăstirii de la noi. De la mănăstire am venit la
mănăstire, din "tinda raiului" în "tinda
raiului", de la "poarta cerului" la "poarta cerului",
din "casa lui Dumnezeu" în "casa lui Dumnezeu", din
"locul împlinirilor" în "locul împlinirilor", aşa
că aş putea zice că nu e nici o deosebire. Îi slujim lui
Dumnezeu peste tot: "În tot locul stăpânirii Lui, binecuvintează
suflete al meu pe Domnul" (Psalm 102, 22). Am dorit să vin şi am
venit şi am fost sigur că sunt binevenit, şi am venit pentru că
totdeauna mă bucur de tineri şi totdeauna mă bucur de
studenţi.
Un om tânăr e un om de la care poţi nădăjdui
să faci ceva cu el, e un om în devenire, un om care are viitorul în
faţă şi încă are posibilitatea de a se forma. Cei
bătrâni am devenit, nu mai devenim. Suntem cum suntem şi nu mai poate
aştepta nimeni de la un om în vârstă, de la un om bătrân,
să fie altfel de cum este. Avem viaţa acumulată în noi, tot
parcursul vieţii. Fericitul Augustin zice că "tatăl omului
mare este copilul" şi are dreptate. Are dreptate în înţelesul
că omul mare moşteneşte pe copil. Nu poţi ajunge om mare
înainte de a fi mic. Şi dacă ajungi mare înseamnă că ai
fost mic şi acumulezi în tine pe cel mic făcut mare. Şi apoi
omul mare străbate prin viaţă şi acumulează multe
lucruri din afară, acumulează multe lucruri pe care el însuşi
şi le-a pregătit prin atitudini, prin felul de a fi, prin
acumulările pe care le-a făcut şi le-a însumat în sine. Se
vorbeşte despre o carte a vieţii. Şi există o carte a
vieţii, dar nu în afară de noi, ci în noi. Cineva poate citi de pe
figura omului, de pe fizionomia lui, realizările lui interioare. Cineva
care îi slujeşte lui Dumnezeu nu se poate să nu aibă o
prezentare care să aducă aminte de Dumnezeu, să aducă
aminte de o viaţă superioară.
Dar ca să se poată realiza lucrurile acestea trebuie
şi o îndrumare în sensul acesta. O îndrumare în sensul că ce faci te
face, că tu eşti creatorul propriei tale înaintări, propriei
tale realizări. Noi suntem într-un fel proprii noştri
părinţi. Din punct de vedere al formării duhovniceşti noi
suntem proprii noştri părinţi. Bineînţeles, aducem din
străfunduri de existenţă, din moşi-strămoşi,
aducem aşa cum aducem figura părinţilor noştri într-o
altă ediţie, aşa cum aducem figura bunicilor noştri într-o
altă existenţă, tot aşa aducem şi o realizare din ceea
ce facem noi şi o proiectăm apoi mai departe, fiecare în felul
nostru. De aceea e nevoie şi de o îndrumare, de o atenţionare, de
nişte jaloane pe care să le aibă în vedere fiecare şi
să ştie că de el depinde fericirea sau nefericirea lui în
viaţă, fericirea sau nefericirea lui la bătrâneţe. Sigur,
sunt lucruri şi în afară de noi, şi anume noi suntem o
sinteză, o sinteză a celor dinaintea noastră. Noi suntem
aşa cum e lumina, lumina care e compusă. Cei care aţi studiat
fizică ştiţi că lumina e compusă, nu e ceva simplu
aşa cum se vede, simplu, e ceva simplu realizat din componente. Aşa e
şi viaţa omului. Cum există un spectru al luminii, există
şi un spectru vital, nişte antecedente care intră în
componenţa noastră şi de care nu putem face abstracţie.
Şi apoi toate lucrurile acestea, în sinteza care suntem noi la
tinereţe şi la bătrâneţe, le ducem mai departe în
veşnicie în noi şi le lăsăm lucrătoare pentru cei din
jurul nostru. Aşa că e foarte mare lucru ca cineva să aibă
această conştiinţă, să se gândească şi la
responsabilitatea proprie, pentru el şi pentru alţii.
Ori cu rostul acesta suntem noi aici. Suntem cu rostul de a sta
în faţa lui Dumnezeu, suntem cu rostul de a fi într-o mănăstire,
într-un loc al împlinirilor, într-un loc al strădaniilor pentru împlinire.
Pentru că împlinirea nu vine de la sine, vine printr-o strădanie.
"Lucrurile cele bune cu osteneală se câştigă şi cu
durere se împlinesc" (slujba călugăriei). Acesta este un
principiu al mănăstirii legat de începuturile călugăriei
privită ca realizare a călugăriei. La slujba de
călugărie se spune lucrul acesta: foarte bine, ţi-ai ales
viaţă călugărească, foarte bine, ai ales lucru bun,
numai să ştii şi să ţii minte că lucrurile
acestea bune nu vin de la sine, ci vin prin osteneală, vin prin osteneala
de a te depăşi pe tine însuţi, vin prin osteneala de a face ceea
ce n-ai face din firea pătimaşă, vin prin osteneala de a
înlătura răul şi de a împlini binele. Creştinismul e cu
cruce, dar cu o cruce care aduce bucurie.
La cununie se spune pentru cei ce se căsătoresc, când
îi binecuvintează preotul şi zice: "Binecuvintează-i pe
dânşii, Doamne Dumnezeul nostru, cum ai binecuvântat pe Avraam şi pe
Sara, binecuvintează-i pe dânşii, Doamne Dumnezeul nostru, cum ai
binecuvântat pe Isaac şi pe Raveca, binecuvintează-i pe dânşii,
Doamne Dumnezeul nostru, cum ai binecuvântat pe Iosif şi pe toţi
patriarhii, binecuvintează-i pe dânşii, Doamne Dumnezeul nostru, cum
ai binecuvântat pe Moise şi pe Semfora, binecuvintează-i pe dânşii,
Doamne Dumnezeul nostru cum ai binecuvântat pe Zaharia şi pe Elisabeta,
binecuvintează-i pe dânşii, Doamne Dumnezeul nostru, cum ai
binecuvântat pe Ioachim şi pe Ana", părinţi ai oamenilor de
cinste. Şi după ce se spun şi alte cuvinte, se spune:
"Dă-le lor Doamne bucuria pe care a avut-o Sfânta Elena când a
găsit cinstita Cruce". Nu cunoaştem această bucurie, dar
Biserica o ia ca termen de comparaţie pentru o bucurie
adevărată, pentru o bucurie prin cruce, pentru o bucurie de familie
care se realizează tot prin cruce, tot cu osteneală, tot cu durere,
tot cu disciplinare. "Dă-le lor Doamne bucuria pe care a avut-o
Sfânta Elena când a găsit cinstita Cruce".
Şi tot în slujba cununiei, care-i slujba tinerilor, o
slujbă a celor care au viaţa în faţă, se spune:
"Dăruieşte-le lor viaţă fără prihană -
învredniceşte-i pe ei să-şi trăiască viaţa
fără prihană, adică în chip ireproşabil - şi
învredniceşte-i să ajungă la bătrâneţe fericite cu
inimă curată, împlinind poruncile Tale". Iată un principiu.
Cine mai ştie de lucrurile acestea? Cine se gândeşte la aşa
ceva, chiar dintre cei care ascultă rugăciunile acestea de
binecuvântare, rugăciunile acestea de mijlocire pentru binele oamenilor?
Binevoieşte Doamne să-şi petreacă ei viaţa
fără prihană, în chip ireproşabil, să aibă
viaţă cinstită.
Un preot zicea că s-ar bucura să aibă o casă
de sticlă, să vadă toată lumea ce face el. Un cuvânt
îndrăzneţ, un cuvânt frumos. Da, să te poţi prezenta
oriunde şi oricând cu ceea ce eşti, cu interiorul tău şi cu
exteriorul tău, pentru că viaţa din exterior este o proiectare a
vieţii din interior. Aşa că dacă ai o aşezare
bună sufletească, proiectezi şi în afară ceea ce ai
înăuntru şi e excepţional.
Iubiţi credincioşi, în nădejdea aceasta că
prin întâlnirea pe care o avem aici vom stabili nişte lucruri pentru
cealaltă vreme a vieţii noastre şi mai ales a vieţii
voastre, - şi cred că acum eu sunt cel mai în vârstă aici
şi cu experienţa, şi cu acumulările, şi cu concluziile
pe care le am - vă ofer vouă nişte concluzii, nişte
îndrumări pe care voi nu vi le puteţi da unii altora, pentru că
n-aţi trecut încă prin viaţă. E adevărat că
aproape fiecare om doreşte să facă el o experienţă a
lui. Nu e bine. Trebuie să ne folosim şi de concluziile altora.
Atunci în vremea aceasta de întâlniri, câteva zile cât vom sta aici, vom pune
în practică principiul acesta, că lucrurile cele bune cu
osteneală se câştigă şi cu nevoinţă, cu durere,
cu căutare se împlinesc, şi vom pune în aplicare şi
rugăciunea, rugăciunea ca vorbire a minţii cu Dumnezeu. Sigur
că fiecare dintre noi ne vom prezenta la rugăciune ce ceea ce avem în
noi, dar e o obligaţie ca fiind în mănăstire să luăm
parte la toate slujbele şi slujbele să fie pentru noi un prilej de
verificare şi un prilej de curăţire a sufletului, un prilej de
cercetare de sine, un prilej de dorinţă de a face mai mult. N-o
să fie uşor pentru cei care nu sunt obişnuiţi cu slujbe
lungi, şi vedeţi că acum am făcut o slujbă care a
durat patru ore şi mai bine. Eu aveam un părinte la noi la
mănăstire - părintele Serafim, Dumnezeu să-l
odihnească - şi zicea că atunci când a fost el la Sfântul Munte,
învăţat fiind cu slujbe scurtate, de pe la oraş şi de pe la
sat, şi cu slujbe rare, când s-a dus acolo şi-l ţinea
părintele ore întregi la rugăciune, i se părea lung, şi a
zis către părintele: "Tare lungă a fost slujba asta".
Şi părintele a zis: "E lungă lenea ta!" Adevărul
este că noi trebuie să ştim, nu suntem obişnuiţi cu
lucruri pe care nu le-am făcut, şi s-ar putea întâmpla să nu ne
obişnuim nici în câteva zile, şi s-ar putea întâmpla să nu ne
dorim slujbele lungi, dar să ştiţi că ele au rost pentru
că trebuie să aibă o pondere şi trebuie să aibă
un efect. Toată viaţa noastră trebuie să fie o slujbă.
Ori nu se poate să fie toată viaţa noastră o slujbă
din biserică. Şi lucrările pe care le facem, şi studiile pe
care le faceţi voi pot fi o slujbă adusă lui Dumnezeu.
Toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm. Dar
când se poate realiza lucrul acesta? Atunci când ai şi nişte puncte
de sprijin, nişte puncte de reper.
Stimaţi ascultători, mi-am făcut un plan
acasă, nu ştiu dacă-l voi putea împlini chiar cum mi l-am
făcut. Suntem la sfârşit de secol şi am aflat, şi am
constatat şi eu într-o măsură oarecare - nu de mult am fost la
Galaţi, şi Prea Sfinţitul Casian avea nişte ziare cu
articole în legătură cu Domnul Hristos. Mi-a citit din articolele
acelea câte ceva şi am rămas uimit ce fel de probleme se pun acum,
după două mii de ani de creştinism, la ce se pot gândi oamenii,
cum vor ei să rezolve nişte lucruri pe care le-a rezolvat de fapt
istoria, în legătură cu Domnul Hristos. Şi atunci am zis că
ar fi bine să stăruim puţin asupra a două lucruri care eu
le socotesc esenţiale şi care s-ar putea să vă fie de folos
şi vouă - eu în orice caz cu gândul acesta că vă sunt de
folos le-am luat în consideraţie - şi anume, chestiuni în
legătură cu credinţa noastră şi chestiuni în
legătură cu tainele credinţei noastre. Deci dimineaţa vom
face afirmaţii în legătură cu credinţa noastră, cu
ceea ce credem noi, cu felul cum trebuie să credem, cu mijloace de
limpezire şi întărire a credinţei în Dumnezeu, a credinţei
noastre, iar după-masa să vorbim câte ceva despre tainele
credinţei noastre.
Credinţa e necesară pentru că ne pune în
legătură cu nişte lucruri pe care noi nu le putem verifica
şi nici nu le putem primi altfel în sufletul nostru, decât prin
credinţă. Şi atunci m-am gândit că tainele credinţei
noastre, cum este taina Întrupării Fiului lui Dumnezeu, taina Jertfei
Mântuitorului nostru Iisus Hristos, taina Învierii Mântuitorului nostru Iisus
Hristos, taina Înălţării la cer a Mântuitorului nostru Iisus
Hristos, taina Pogorârii Duhului Sfânt, sunt nişte lucruri pe care e bine
să le avem în vedere şi acum la sfârşit de secol, când încep
să se pună nişte probleme care până acum nu s-au pus. Ne
apropiem de anul 2000, zic unii, şi eu zic că de fapt am ajuns la
anul 2000, am să vă spun eu de ce am ajuns şi nu mai trebuie
să ajungem, şi când vom ajunge la anul 2000, nu vom ajunge la anul
2000, ci la 2000 după număr şi la mai mult de 2000 după
realitate - mă gândesc că ar trebui să fim cumva
pregătiţi şi personal, şi pentru binele altora în chestiuni
de felul acesta. Asta în legătură cu programul, cu ceea ce avem în
vedere. Ştie Dumnezeu cât folos veţi avea voi din ceea ce vă
spun eu, dar sunt sigur că voi avea eu folos din ceea ce vă voi spune.
Pentru că ce faci te şi face; în vremea prezentărilor
îţi vin şi idei pe care nu le ai altfel sau nu le-ai fi avut altfel,
n-ar fi intrat în câmpul conştienţei, aşa încât primul
beneficiar voi fi eu. Şi voi pleca de aici îmbogăţit cu ceea ce
am făcut eu aici. Şi e un lucru excepţional să adaugi ceva
la ceea ce eşti, din ceea ce faci.
22 iulie 1996