Cuvânt
la pomenirea Sfintei Maria Magdalena
Iubiţi credincioşi, astăzi nu o să vorbesc
ceva din cele ale credinţei noastre, ci aş vrea să fac
nişte aprecieri în legătură cu sfânta pe care o pomenim
astăzi, Sfânta Maria Magdalena, cea întocmai cu apostolii, cea dintâi care
l-a văzut pe Domnul Hristos înviat, după mărturia Sfântului
Evanghelist Marcu (Marcu 16, 9). Sfântul Evanghelist Marcu spune că
dacă a înviat Hristos în ziua cea dintâi a săptămânii, S-a
arătat întîi Mariei Magdalenei din care scosese cândva şapte draci.
Şi în Evanghelia care s-a citit la Sf. Liturghie astăzi, s-a spus
acelaşi lucru, că după Domnul Hristos mergeau şi nişte
femei, între care una, Maria Magdalena, pe care Domnul Hristos a mântuit-o de
boli şi din care a scos şapte draci (Luca 8, 2).
Să ştiţi că cuvântul şapte nu
înseamnă totdeauna şapte, matematic, ci înseamnă un număr
care reprezintă ceva mult. Sigur că e mult şi un drac să îl
porţi în tine, dar şapte. Bineînţeles că nu e vorba de
draci în înţelesul de fiinţe drăceşti, ci e vorba de dracii
care ţin loc dracilor, adică patimile. Patimile, după
concepţia din Pateric, sunt dracii noştrii. Nu vine împotrivitorul,
diavolul, de fiecare dată să-ţi sugereze nişte idei, ci ai
înlăuntrul tău deja nişte deprinderi care îţi schimbă
mintea spre rău. Poţi avea şi deprinderi care-ţi
schimbă mintea spre bine, virtuţi, numai că, trebuie să
recunoaştem, fiecare dintre noi ne-am pomenit în lumea aceasta
stăpâniţi de rele, de relele celor dinaintea noastră, de relele
care ni le-au dat alţii, le-au pus în noi fără să vrea
şi fără să ştie, pentru că omul nu apare aşa
dintr-o dată, ca şi când ar cădea de undeva, ci însumează
în sine răutăţile, păcatele, viciile şi virtuţile
înaintaşilor. Există o asemănare cu părinţii, nu numai
fizică, ci şi sufletească. Cunosc lucrurile acestea în special
din scrierile părintelui Arsenie Boca şi din cuvântările lui,
şi din concepţia lui cât a ajuns până la mine, chiar la tinereţe.
Părintele a pus accent pe această corespondenţă dintre omul
însuşi şi oamenii prin care am venit în lumea aceasta. Spunea un
cetăţean de prin părţile noastre, de la
Făgăraş: "Eu văd în copiii mei oglinda mea din
tinereţe, văd în copiii mei patimile mele de odinioară".
Bineînţeles că putea vedea şi virtuţile, poate că nu
erau aşa puternice, sau nu avea destule, sau nu erau nişte
realităţi aşa cum trebuia să fie şi atunci el vedea
patimile lui în copiii lui. Aceştia sunt dracii, asupririle
drăceşti din noi. Spune Domnul Hristos că "din
prisosinţa inimii grăieşte gura" (Matei 12, 34) şi
spune Domnul Hristos că "din inima omului pornesc gândurile cele
rele, desfrâurile, hoţiile, uşurătatea, vicleniile, hulele"
(Matei 15, 19), toate pornesc din inima omului şi acestea sunt cele care
întinează pe om.
Sfânta Maria Magdalena a fost una dintre persoanele asuprite de
patimi, una dintre persoanele pe care le-a transformat Domnul Hristos şi a
făcut-o din rea bună prin puterea Domnului Hristos. Noi nu avem
puterea să ne depăşim pe noi înşine, oricât am fi de
luători aminte la viaţa noastră, şi oricât am şti
lucrurile acestea nu ne putem realiza noi pe noi înşine, ci avem
trebuinţă de ajutorul lui Dumnezeu. La călugărie se şi
zice când îl întreabă pe candidatul la călugărie: "Vei
rămâne în mănăstire până la ultima suflare a ta?" El
răspunde: "Aşa, cu ajutorul lui Dumnezeu". Noi contăm
pe ajutorul lui Dumnezeu. Şi ajutorul lui Dumnezeu s-a dat Sfintei Maria
Magdalena în înţelesul că a mântuit-o Domnul Hristos de boli, şi
a mânuit-o de patimi, de draci. Şi când a înviat din morţi, ca semn
că a înviat pentru păcătoşi, S-a arătat Sfintei Maria
Magdalena, cea odinioară păcătoasă, ca să se ştie
că Domnul Hristos a venit, cum a spus El Însuşi, ca să mântuiască
pe cei păcătoşi. A zis către Zaheu: "Astăzi s-a
făcut mântuire casei acesteia că şi acesta fiul lui Avraam este,
că Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe
cei pierduţi" (Luca 19, 9-10). Sfântul Apostol Pavel spune că
"Hristos a venit în lume să mântuiască pe cei
păcătoşi, dintre care cel dintîi sunt eu" (I Timotei 1,
15).
Intervenţia Domnului Hristos e necesară în astfel de
împrejurări, noi nu ne mântuim prin puterile noastre, ci ne mântuim prin
puterea lui Dumnezeu, prin puterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Nu ne
mântuim cum zic cei care urmează practici extra-creştine, practici de
la păgâni, şi neglijează creştinismul, şi zic că
omul cumva se mântuieşte pe el însuşi prin experienţă, prin
eşecuri şi succese, trage nişte concluzii şi aşa se
mântuieşte. Noi nu credem aşa, noi credem că avem
trebuinţă de mântuire, de aceea zicem "Doamne, Iisuse Hristoase
Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul".
Iubiţi credincioşi, Sfânta Maria Magdalena este
considerată ca fiind femeia păcătoasă pe care o
prezintă Sfântul Evanghelist Luca în capitolul 7, de la versetul 37
până la sfârşitul capitolului, care a mers şi a udat cu lacrimi
picioarele Domnului Hristos, le-a uns cu mir, le-a şters cu părul
capului ei şi Domnul Hristos a zis: "I se iartă păcatele
cele multe pentru că mult a iubit". A spus femeii păcătoase
pe care de fapt nu o numeşte evanghelistul Maria Magdalena, dar pentru
că îndată la începutul capitolului 8 e vorba şi de Maria
Magdalena, noi credem, şi crede Biserica, că Sfântul Evanghelist a
făcut această legătură între Maria Magdalena şi femeia
păcătoasă.
Şi pentru că e vorba de femeia
păcătoasă care a udat cu lacrimi picioarele Mântuitorului
şi le-a uns cu mir, aş vrea să vă pun în atenţie o
alcătuire de la slujbele noastre, şi anume referitoare la ceea ce a
făcut femeia păcătoasă, o alcătuire care zice aşa:
"Lacrimi dă-mi mie, Dumnezeule, ca oarecând femeii celei
păcătoase şi mă învredniceşte să ud precuratele
Tale picioare, care din calea rătăcirii pe mine m-au izbăvit.
Şi mir de bună mireasmă să aduc Ţie - fiţi
atenţi ce s-aduc - viaţă curată, prin pocăinţă
mie agonisită, ca să aud şi eu glasul Tău cel dorit:
credinţa ta te-a mântuit, mergi în pace". Femeia aceea
păcătoasă avea lacrimi, noi nu avem lacrimi, sau avem lacrimi
întâmplătoare, şi atunci cerem de la Domnul Hristos ce nu avem noi.
De ce lacrimi ? Pentru că Sfântul Isaac Sirul spune că
"lacrimile sunt semne în trup despre aşezarea minţii". Sunt
deci exteriorizări ale unei sensibilităţi. Şi atunci noi,
pentru că nu avem lacrimi, cerem şi zicem "Lacrimi dă-mi
mie, Dumnezeule, - Mântuitorul e Dumnezeu - cum ai dat cândva femeii celei
păcătoase şi mă învredniceşte să ud preacuratele
Tale picioare, care din calea rătăcirii pe mine m-au
izbăvit". Şi femeia păcătoasă mai avea ceva, mir,
mir de mult preţ. Şi zicem mai departe: "Şi mir de
bună mireasmă să aduc Ţie viaţă curată -
deci mirul nostru nu-i mir, ci viaţa curată, mirul nostru-i
viaţa curată; cum se ajunge la viaţa curata ? Prin
pocăinţă - prin pocăinţă mie agonisită, - de
ce ? Ca având lacrimile şi viaţă curată, ca să aud
şi eu glasul Tău cel dorit: - exprimarea adevărului care zice -
credinţa ta te-a mântuit, mergi în pace".
Şi pentru că Maria Magdalena a fost
mironosiţă, putrătoare de mir - asta înseamnă
mironosiţă - s-a dus cu mir la mormântul Domnului nostru Iisus
Hristos să completeze ceea ce a făcut Sfântul Iosif din Arimateea
şi Sfântul Nicodim. Fiţi atenţi, ea nu s-a gândit - şi nici
celelalte mironosiţe nu s-au gândit - că de fapt s-au împlinit cele
de înmormântare, au vrut să ducă şi ele ceva din partea lor.
Şi poate că şi-au zis cam aşa: Iosif şi Nicodim
şi-au dus mirul lor, vrem şi noi să ducem nişte mir la
mormântul Mântuitorului, spre cinstirea Mântuitorului. Bineînţeles, au
pregătit mir, au cumpărat miresme, şi s-au dus cu el şi nu
l-au folosit. Ştiţi de ce vreau să vă spun lucrul acesta?
Pentru că Dumnezeu primeşte şi intenţiile omului, nu
primeşte numai faptele omului. Sigur că Domnul Hristos a primit
mirul femeilor mironosiţe de care nu a mai fost nevoie şi mai ales a
primit inima lor cinstitoare. Şi cu asta fac eu o legătură
care-mi place tare mult.
Există în Noul Testament o scriere numită Epistola
către Filimon. Eu nu ştiu dacă v-aţi oprit vreodată cu
destulă atenţie asupra acestei scrieri. E o scriere scurtă, o
epistolă, o scrisoare de două pagini, poate nici de două pagini,
nu-mi dau seama bine, scurtă în orice caz. Scrisoarea aceasta e o
scrisoare de recomandare. Cum s-a ajuns la scrisoarea aceasta ? Sfântul Apostol
Pavel era arestat, era închis într-o închisoare, la Roma sau la Cezareea. Cei
mai mulţi zic că la Roma. Şi acolo la Roma, şi acolo în
închisoare - să nu precizăm noi ceea ce nu e precizat - alături
de Sfântul Apostol Pavel se mai găsea un rob fugar, un sclav care a fugit
de la stăpânul său. Sfântul Apostol Pavel îl cunoştea pe
stăpânul fugarului şi ştia că e creştin. Şi
că-i creştin cumva prin influenţa Sfântului Apostol Pavel.
Lucrurile acestea le deducem din scrisoare, din felul cum e scrisă
scrisoarea. Şi acolo l-a câştigat pe Onisim - aşa se numea
fugarul cela - pentru credinţa în Hristos. Foarte frumos. Dar Sfântul
Apostol Pavel, după ce l-a câştigat pentru credinţa în Hristos,
l-a îndemnat să se întoarcă la stăpânul lui din Colose, la
Filimon, şi să-i spună: am greşit, iartă-mă, am
să rămân în continuare în casa ta, am fugit, n-am făcut bine, un
fel de fiu risipitor care se întoarce la tatăl lui. Acesta era un sclav
care trebuia să se întoarcă la stăpânul lui. Adică Sfântul
Apostol Pavel - luaţi aminte - n-a zis: bine, acum eşti creştin,
poţi să trăieşti oriunde, n-ai nici o obligaţie, ci
dimpotrivă, l-a trimis de unde a plecat. De unde a plecat cu necinste,
să se pocăiască cu cinste. Dar nu l-a trimis cu mâna goală,
ci cu o scrisoare de recomandare. Şi scrisoarea aceasta de recomandare eu
v-o pun la inimă şi vă rog să o citiţi, şi nu
odată, ci de mai multe ori şi să căutaţi să
pătrundeţi înţelesurile acestei scrisori, să
pătrundeţi sensibilitatea care reiese din scrisoare. Sf. Ap. Pavel
i-a scris lui Onisim aşa, între altele: "Sufletele sfinţilor se
odihnesc întru tine, frate" - sfinţii fiind credincioşii,
creştinii. Deci eşti un om care aduci în jurul tău o bucurie, o
odihnă. "Sufletele sfinţilor se odihnesc întru tine,
frate", atunci şi pe Onisim acesta pe care ţi-l trimit şi
care a devenit sfânt între sfinţi, între creştini, ar trebui
să-l odihneşti şi pe el, adică să nu-l mustri că
a plecat, să nu-l cerţi, să nu-l pedepseşti, ci să-l
primeşti şi să-l odihneşti şi pe el. Acum urmează
ceva frumos, neînchipuit de frumos, ca de la Dumnezeu nu ca de la oameni. Zice
Sf. Ap. Pavel: "Ţi-l trimit pe el, chiar inima mea". Ţi-l
trimit pe el - ce-ţi trimit? - nu un om din exteriorul meu, inima mea. Ori
inima mea, ori el, e acelaşi lucru. Şi acum urmează iar ceva
frumos: "Primeşte-l pe el cum m-ai primi pe mine". Iubiţi
credincioşi, e ceva neînchipuit de frumos şi poate nu-i frumos pentru
cineva care citeşte întâi, şi poate nu-i aşa de frumos pentru
cineva care citeşte la tinereţe, dar pentru cineva care a făcut
o experienţă de o viaţă întreagă şi s-a
sensibilizat pentru lucruri de felul acesta, e copleşitor de frumos.
"Ţi-l trimit pe el, chiar inima mea. Primeşte-l pe el cum m-ai
primi pe mine". E extraordinar.
Iubiţi credincioşi, am amintit lucrul acesta pentru
că eu fac o legătură între femeile mironosiţe, cu mirul
neîntrebuinţat dar cu mirul care reprezenta inima lor, şi Sfântul
Apostol Pavel, cu îndemnul către Filimon să-l primească pe
Onisim cum l-ar primi pe Sfântul Apostol însuşi, să odihnească
inima lui, să primească chiar inima lui când îl primeşte pe
Onisim. Aşa ceva au făcut femeile mironosiţe. Am pregătit
mirul, nu a fost cazul să-l întrebuinţăm, dar corespondentul
mirului, respectiv cinstirea noastră, iubirea noastră faţă
de Tine, asta rămâne, şi sigur că primeşti aceasta mai mult
decât mirul pe care l-am pregătit şi nu l-am întrebuinţat.
Aş vrea să mai adaug ceva la aceasta, şi anume
că între alcătuirile de la Sfintele Paşti este şi o
alcătuire care zice aşa: "Femeile cele gânditoare de Dumnezeu,
cu miruri în urma Ta au alergat, şi pe Care ca pe un mort cu lacrimi Te căutau,
s-au închinat Ţie şi Paştile cele de taină Ucenicilor bine
le-au vestit." Vorbim cu Domnul Hristos şi avem în vedere femeile
mironosiţe, între care şi Sfânta Maria Magdalena. şi zicem:
"Femeile cele gânditoare de Dumnezeu - acum mai nou e tradus femeile cele "înţelepţite
de Dumnezeu"; să ştiţi că-mi place mai mult expresia
"gânditoare de Dumnezeu"; de ce? buna mea, Dumnezeu s-o
odihnească, când îi venea în minte ceva frumos şi ceva deosebit,
zicea "mi-a adus Dumnezeu un gând"; asta înseamnă să fii
gânditor de Dumnezeu, să ai în vedere pe Dumnezeu, să nu faci
abstracţie de prezenţa lui Dumnezeu, să te bucuri de
existenţa lui Dumnezeu şi să fii gânditor de Dumnezeu,
adică gânditor cu gândul la Dumnezeu cu miruri - expresia cinstirii lor -
în urma Ta au alergat, şi pe Care ca pe un mort cu lacrimi Te căutau,
s-au închinat Ţie şi Paştile cele de taină Ucenicilor bine
le-au vestit."
Tot între alcătuirile frumoase de la Paşti - totul e
frumos la Paşti, la Paşti e extraordinar - este şi aceasta:
"Pe Soarele cel mai înainte de soare, care a apus oarecând în mormânt,
mers-au de către ziuă căutându-L ca pe o zi Mironosiţele
fecioare, şi una către alta striga: O, prietenelor, veniţi
să ungem cu miresme trupul cel purtător de viaţă şi
îngropat, trupul care a înviat pe Adam cel căzut şi care acum este în
mormânt; să mergem să ne sârguim ca şi Magii şi în loc de
daruri miruri să aducem Celui ce nu în scutece, ci în giulgi este
înfăşurat, şi să ne închinăm şi să plângem
şi să strigăm: O, Stăpâne, scoală-Te, Cela ce dai
celor căzuţi sculare!"
Iubiţi credincioşi, nu ştiu dacă poate fi
ceva egal cu aceasă alcătuire, care-i o alcătuire literară.
Bineînţeles că lucrurie acestea nu s-au întâmplat aşa,
adică s-au întâmplat în fapt, dar nu s-au întâmplat în gând, în exprimare.
Dar e extraordinar de frumos. "Pe Soarele cel mai înainte de soare, care a
apus oarecând în mormânt - gândiţi-vă ce frumos; pe cine, cine a apus
în mormânt? Soarele; care soare? Soarele Cel mai înainte de soare, care a apus
oarecând în mormânt; noi vorbim în perspectiva trecutului, pentru că
lucrurile s-au împlinit, nu se împlinesc acum - mers-au de către ziuă
- şi acum iar urmează ceva frumos - căutându-L ca pe o zi - când
e întuneric, doreşti ziua, şi L-au căutat înainte de
răsăritul soarelui, înainte de zi, pe Soarele Cel mai înainte de
soare care a apus oarecând în mormânt, ca pe o zi - Mironosiţele fecioare,
şi una către alta striga: O, prietenelor, - sigur nu au zis aşa;
e o alcătuire literară înfrumuseţătoare de slujbe, o
minunăţie - veniţi să ungem cu miresme trupul cel
purtător de viaţă şi îngropat, - adică ele aveau
conştiinţa că trupul pe care-l ung cu miresme nu-i un cadavru,
ci este un trup purtător de viaţă; de ce? pentru că
dumnezeirea nu s-a despărţit nici de trup în mormânt, nici de suflet
în iad, ci a fost pretutindenea, şi cu trupul în mormânt şi cu
sufletul în iad, şi a fost şi în rai împreună cu tâlharul -
trupul care a înviat pe Adam cel căzut şi care acum este în
mormânt". Şi acum se face o legătură pe care sigur nu au
făcut-o mironosiţele. Nu vă opriţi asupra faptului
acestuia, eu totuşi vi-l pun în atenţie, vi-l pun în
evidenţă. De ce? Pentru că s-ar putea întâmpla să vă
vină şi vouă gâdul acesta: aşa ceva nu a fost! Nu a fost,
şi eu zic că nu a fost, dar e frumos ca şi când ar fi fost,
pentru că în fapt a fost, n-a fost în exprimare. Şi zice:
"veniţi să ungem cu miresme trupul cel purtător de
viaţă şi îngropat, trupul care a înviat pe Adam cel căzut
şi care acum este în mormânt". Şi acum, referitor la Magi:
"să mergem să ne sârguim ca şi Magii - ce au făcu
Magii? au mers de departe la locul unde era Domnul Hristos după ce S-a
născut şi au adus daruri; cui? Celui ce a fost înfăşurat în
scutece, lui Dumnezeu întrupat cu începere de copil; e o asociaţie de idei
frumoasă: s-au dus Magii să-I aducă daruri aur, tămâie
şi smirnă, ştim aceasta din Evanghelia de la Matei, şi
ştim din tradiţia Bisericii, din învăţătura Bisericii
- şi în loc de daruri - deci în loc de aur, tămîie şi
smirnă - miruri să aducem - acum e nevoie de miruri, nu de alte
daruri - Celui ce nu în scutece ci în giulgi este înfăşurat -
înfăşurare în scutece, înfăşurare în giulgi,
înfăşurare la naştere, înfăşurare la moarte; sunt
nişte lucruri foarte, foarte frumoase - şi să ne închinăm -
ca şi Magii să ne închinăm - şi să plângem şi
să strigăm: O, Stăpâne, scoală-Te, Cela ce dai celor
căzuţi sculare!"
Eu nu pot face altceva acum decât să vă mulţumesc
că m-aţi lăsat să mă desfăşor, că
m-aţi lăsat să mă bucur de gândurile acestea care vă
doresc să vă fie şi vouă spre bucurie.
22 iulie 1996