Necesitatea
credinţei
Cuvioase părinte stareţ, iubiţi credincioşi,
cine citeşte cu luare aminte Sfânta Evanghelie de la Marcu poate observa
că începutul propovăduirii Domnului nostru Iisus Hristos, aşa
cum este prezentat în Sfânta Evanghelie de la Marcu, este următorul:
"S-a împlinit vremea şi s-a apropiat împărăţia lui
Dumnezeu. Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie"
(Marcu 1, 15). Şi tot în Sfânta Evanghelie de la Marcu citim, la
sfârşitul Evangheliei, în legătură cu trimiterea ucenicilor la
propovăduire, că Domnul Hristos a zis: "Mergând,
propovăduiţi Evanghelia la toată făptura. Cel ce va crede
şi se va boteza se va mântui; iar cel ce nu va crede se va osândi"
(Marcu 16, 15-16).
Este interesant de luat aminte la aceste două texte din
Sfânta Evanghelie, la aceste cuvinte ale Mântuitorului nostru Iisus Hristos de
la început şi de la sfârşit, de la începutul propovăduirii
şi de la sfârşitul propovăduirii, pentru că în ele ni se
prezintă importanţa pe care o are credinţa. Credinţa în
Mântuitorul, credinţa în Evanghelie. La început e anunţarea
împărăţiei lui Dumnezeu: "S-a împlinit vremea şi -
pentru că s-a împlinit vremea - s-a apropiat împărăţia lui
Dumnezeu". Împărăţia lui Dumnezeu este ceva care ne
interesează pe toţi şi la care nu putem ajunge decât dacă
împlinim două lucruri: dacă credem în Evanghelie şi dacă ne
pocăim. Aşa voia Domnul Hrisos să ştie cei dintâi
ascultători ai Săi şi cu voia lui Dumnezeu s-a consemnat acest
cuvânt al Domnului nostru Iisus Hristos în Sfânta Evanghelie de la Marcu, ca
să-l ştim şi noi cei de astăzi, ca ascultători ai
cuvântului şi de fapt ca ascultători ai Mântuitorului.
Sfântul Marcu Ascetul, în Filocalie are un cuvânt care zice
aşa: "Cel ce primeşte cuvintele Cuvântului lui Dumnezeu,
primeşte pe Dumnezeu Cuvântul". Sfântul Marcu Ascetul are în vedere
în această afirmaţie ceea ce a spus Domnul Hristos când a zis
către ucenicii săi: "Cel ce vă primeşte pe voi, pe
Mine Mă primeşte, şi cel ce se leapădă de voi, de Mine
se leapădă" (Luca 10, 16). Şi pornind de la aceasta,
Sfântul Marcu Ascetul zice că noi Îl primim pe Mântuitorul Iisus Hristos
când primim cuvântul Lui. Dacă nu primim cuvântul Lui, atunci nu primim
nici pe Domnul Hristos. Cine nu-L are pe Domnul Hristos ca
Învăţător, nu-L poate avea nici ca Mântuitor. "Cel ce
vă primeşte pe voi - pe ucenicii Mei - Mă primeşte pe
Mine", pentru că voi Mă reprezentaţi pe Mine. "Cel ce
se leapădă de voi - care Mă reprezentaţi pe Mine - de Mine
se leapădă" şi de Cel care M-a trimis pe Mine. Aşa
este şi cu cuvântul lui Dumnezeu: cel ce primeşte Evanghelia, vestea
cea bună a propovăduirii, Îl primeşte pe Mântuitorul
Însuşi.
Aceasta trebuie să ne gândim noi când spunem cuvântul
"evanghelie" sau când auzim cuvântul "evanghelie": nu ne
gândim la patru scrieri care ne-au rămas de la patru autori, cu titlu de
Evanghelie, Evanghelia de la Matei, Evanghelia de la Marcu, Evanghelia de la
Luca, Evanghelia de la Ioan, ci ne gândim la cuprinsul Evangheliei, ne gândim
şi la evanghelia Sfântului Apostol Pavel, care de fapt nu a scris o
Evanghelie. A vestit o evanghelie: "Vă binevestesc vouă
Evanghelia pe care am primit-o" (I Corinteni 15, 1). "Oricine ar veni
să vă propovăduiască altă Evanghelie decât cea pe care
v-am propovăduit-o eu, să fie anatema" (Galateni 1, 8), a scris
Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Galateni. Aceasta înseamnă
că şi Sfântul Apostol Pavel a avut o evanghelie. Şi toţi
ucenicii au avut o evanghelie. Cineva spunea, de pildă, că Filocalia
este a cincea Evanghelie. E un fel de a vorbi. În orice caz e o evanghelie.
Cineva, un părinte din Franţa a scris o carte "Evanghelia
pustiului", cu învăţăturile pe care le-au dat
părinţii din pustie. Învăţăturile din Pateric,
învăţăturile din relatările pe care ni le dă Sfântul
Ioan Casian, toate acestea sunt o Evanghelie, o continuare a Evangheliei, o
întrupare a Evangheliei, o prelungire a Evangheliei la care stă drept
temelie evanghelia propovăduită de la început în Biserica
Creştină.
"S-a împlinit vremea şi a sosit
împărăţia lui Dumnezeu, pocăiţi-vă şi credeţi
în Evanghelie". Să comparăm cuvântul acesta al Domnului Hristos
cu cuvântul de la sfârşitul propovăduirii Sale aşa cum ni-l
prezintă Sfântul Evanghelist Marcu, care zice că Domnul Hristos le-a
spus ucenicilor Săi, trimiţându-i la propovăduire:
"Propovăduiţi - ce? - Evanghelia - cui? - la toată
făptura". Să ne gândim acum comparativ cu "Credeţi în
Evanghelie". Şi în continuare Domnul Hristos, după ce spune
cuvântul "Propovăduiţi Evanghelia la toată
făptura", zice: "Cel ce va crede şi se va boteza, se va mântui;
iar cel ce nu va crede se va osândi". În aceasta se arată că
obiectul propovăduirii ucenicilor Mântuitorului este Evanghelia, vestea
cea bună, vestea cea bună a Întrupării Fiului lui Dumnezeu,
vestea cea bună a predicii rostită de Domnul Hristos, vestea cea
bună a Răstignirii Mântuitorului pentru noi şi pentru a
noastră mântuire, vestea cea bună a Învierii Mântuitorului nostru
Iisus Hristos şi vestea cea bună a Înălţării
Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Aceste patru lucruri, patru adevăruri,
sunt de temelie pentru credinţa creştină şi acestea le
cuprinde Evanghelia în mod principal: Întruparea Fiului lui Dumnezeu,
răstignirea, pătimirea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, învierea
Lui din morţi şi înălţarea la cer.
Dintre acestea, trei sunt cuprinse în Sfânta Evanghelie de la
Marcu, Răstignirea, Învierea şi Înălţarea,
Înălţarea într-o singură afirmaţie: "Apoi S-a
înălţat la cer şi a şezut de-a dreapta Tatălui"
(Marcu 16, 19). Cât priveşte Întruparea Fiului lui Dumnezeu, o au în
vedere alţi evanghelişti, Sfântul Matei şi Sfântul Luca, şi
o are în vedere şi Sfântul Evanghelist Ioan în prologul Evangheliei a
patra.
Iubiţi credincioşi, dacă avem în vedere că
Domnul Hristos a spus şi cu alte prilejuri că credinţa în El
este trebuitoare pentru mântuire - de pildă în Sfânta Evanghelie de la
Ioan avem cuvântul spus de Domnul Hristos: "De nu veţi crede Cine
sunt, în păcatele voastre veţi muri" (Ioan 8, 24). Sau dacă
ne gândim că Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Evrei are
cuvântul: "Fără credinţă nu este cu putinţă
să fim plăcuţi lui Dumnezeu" (Evrei 11, 6) - ne dăm
seama de importanţa pe care o are credinţa. De altfel Domnul Hristos
a şi spus: "Credeţi în Mine şi credeţi în Evanghelie"
(Ioan 14, 1). Noi avem credinţă în Dumnezeu, avem credinţă
în Mântuitorul, avem credinţă în Evanghelie, avem credinţă
în tot ce propovăduieşte Biserica pe baza Evangheliei de la început.
Cum am ajuns la această credinţă? Poate fiecare
dintre noi avem alt răspuns decât ceilalţi din jurul nostru la
întrebarea cum am ajuns la credinţă. Dar cei mai mulţi dintre
credincioşi se pomenesc în lumea aceasta, în condiţiile noastre cu
credinţa în Dumnezeu. Anume, ne-am trezit într-un mediu, cel puţin
cei care suntem mai în vârstă, impregnat de credinţa în Dumnezeu.
Ne-am trezit într-o practică a credinţei. Am învăţat
să ne rugăm, am învăţat să mergem la biserică,
ne-am pomenit cu rugăciune înainte de a şti ce spunem. De pildă,
eu nu-mi aduc aminte când am învăţat "Tatăl nostru"
şi "Îngerelul". M-am trezit cu ele. M-am trezit aşa cum m-am
trezit cu limba, nu-mi aduc aminte când am învăţat să vorbesc.
Când am învăţat să vorbesc am învăţat şi
rugăciunile "Tatăl nostru" şi "Îngerelul".
Aşa era contextul existenţei noastre de atunci. Am învăţat
rugăciuni al căror cuprins nu-l ştiam, şi totuşi
rugăciunile le spuneam. Nu înţelegeam nici măcar cuvintele din
care erau alcătuite rugăciunile. De exemplu "Uşa
milostivirii", care am învăţat-o în copilărie şi care
o ziceam fără să o înţeleg. Nu ştiam ce e "neam
creştinesc", nu ştiam ce e "mântuire" - "să
ne mântuim prin tine din nevoi" - nu ştiam ce e "să nu
pierim" - "cei ce nădăjduim întru tine" - nu
ştiam ce înseamnă "Binecuvântată", nu ştiam ce
înseamnă "Născătoare de Dumnezeu", şi totuşi
spuneam rugăciunea. Deci rugăciunea a anticipat credinţa, a
susţinut credinţa pe baza practicii de a mă ruga. Şi nu
numai cu mine s-a întâmplat aşa, ci şi cu cei din jurul meu din
vremea aceea.
Credinţa am învăţat-o de la Biserică. Am
învăţat-o din practica credinţei. Deci nu am învăţat-o
prin studiu. Bineînţeles că după aceea am ajuns şi la
studiu în legătură cu credinţa, dar până am ajuns la
studiu, eram angajat în cele ale credinţei. Studiile au venit doar să
lumineze practica, să motiveze, să susţină practica şi
în alt fel, adică şi prin studiu. Există un simţ
interior pentru cele bune şi există o întemeiere a celor bune
dintr-un simţ interior.
În Sfânta Evanghelie de la Marcu, pentru că am început cu
ea şi în ea găsim elemente importante în privinţa aceasta, se
spune de pildă, între altele, că Domnul Hristos a fost întrebat de un
fariseu: "Care este cea dintâi dintre toate poruncile?" Şi
Domnul Hristos a răspuns: "Ascultă Israele, Eu sunt Domnul
Dumnezeul tău şi să nu ai alţi dumnezei afară de Mine şi
să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inma ta, din tot
sufletul tău, din toată puterea ta şi cu tot cugetul tău,
aceasta este cea dintâi dintre porunci. Şi asemenea acesteia este să
iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi" (Marcu 12,
29-31). Fariseul care I-a pus această întrebare, care este cea dintâi dintre
porunci, s-a arătat mulţumit de ceea ce a spus Domnul Hristos.
Şi a zis: "Bine ai grăit, Învăţătorule!" L-a
aprobat. "Bine ai grăit, Învăţătorule. Că unul
este Dumnezeu, şi a-L iubi pe El mai presus de orice, şi a iubi pe
aproapele tău ca pe tine însuţi este mai mult decât toate arderile de
tot şi decât toate jertfele". Şi Domnul Hristos a întâmpinat
această afirmaţie a fariseului cu cuvintele: "Nu eşti
departe de împărăţia lui Dumnezeu".
Aproape de împărăţia lui Dumnezeu sunt toţi
aceia care înţeleg propovăduirea creştină, care aprobă
propovăduirea creştină, pentru că credinţa totdeauna
este o aprobare. A crede în Dumnezeu înseamnă a-I da dreptate lui
Dumnezeu. În Sfânta Evanghelie de la Luca, între altele găsim şi un
cuvânt al Mântuitorului care spune că în vreme ce fariseii au lepădat
cuvântul lui Dumnezeu, s-au lepădat de Sfântul Ioan Botezătorul, în
acea vreme vameşii şi păcătoşii au dat dreptate lui
Dumnezeu (cf. Luca 7, 30). Deci îi pune faţă în faţă pe cei
care s-au lepădat, au lepădat sfatul lui Dumnezeu, cu cei care au dat
dreptate lui Dumnezeu. Toţi care cred în Evanghelie, toţi care cred
în evanghelia propovăduită, răspândită şi
tâlcuită de Sfânta Biserică, toţi aceia dau dreptate lui Dumnezeu.
Şi câteodată Îi dăm dreptate lui Dumnezeu şi
atunci când nu putem împlini cele ce vrea Dumnezeu să le împlinim. Să
ne gândim la tânărul acela bogat care mie mi-e foarte simpatic, care n-a
împlinit tot ce i-a cerut Domnul Hristos, dar pe care Domnul Hristos l-a iubit.
A privit la el şi i-a fost drag de el (Marcu 10, 21). Tânărul acela
bogat nu a putut împlini cât i s-a cerut şi s-a întors întristat. De ce
s-a întors întristat? Pentru că I-a dat dreptate lui Dumnezeu. Nu a zis
că nu are dreptate Domnul Hristos, ci a zis că are dreptate, numai el
n-are puteri îndestulătoare ca să împlinească ceea ce a spus
Domnul Hristos. Prin urmare, credinţa în Dumnezeu ne angajează în
sensul acesta că ne aduce cuvântul lui Dumnezeu în conştiinţa
noastră, ne face să primim cuvântul lui Dumnezeu şi primind
cuvântul lui Dumnezeu primim pe Dumnezeu Cuvântul, şi ne angajează la
o viaţă întemeiată pe credinţă.
Măsura credinţei e măsura vieţii.
Cine are o credinţă nelucrătoare în exterior de fapt nu are o
credinţă mântuitoare. Domnul Hristos a spus: "Cel ce Mă
va mărturisi pe Mine înaintea oamenilor şi Eu îl voi mărturisi
pe el înaintea Tatălui Celui din ceruri şi înaintea îngerilor din
ceruri. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, şi Eu
Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui din ceruri şi înaintea
îngerilor lui Dumnezeu" (Matei 10, 32; Marcu 8, 38). Sunt cuvinte pe care
le găsim în Evanghelie şi care ne luminează gândurile ca să
ştim când credem şi când nu credem şi să ştim că
credinţa trebuie să fie o credinţă mărturisitoare.
Dacă nu-i mărturisitoare, nu-i credinţă
adevărată. Nu-i nici mântuitoare, pentru că nu dăm dreptate
lui Dumnezeu. Când Îi dăm dreptate lui Dumnezeu, chiar dacă nu putem
face ceea ce ne cere Dumnezeu, totuşi suntem pe calea credinţei, pe
calea întăririi în credinţă, suntem în drum spre mai mult
şi spre mai bine în cele ale credinţei.
Pe ce se întemeiază întărirea credinţei? Pe
faptele credinţei. Sfântul Apostol Toma, de pildă,
n-a fost cu ucenicii ceilalţi când Domnul Hristos S-a arătat în ziua
Învierii Sale. Şi n-a crezut în ceea ce au spus ucenicii ca realitate
pentru ei, dar care nu era realitate şi pentru Sfântul Apostol Toma, care
nu s-a încredinţat de Învierea Domnului Hristos decât atunci când Domnul
Hristos l-a încredinţat. De altfel să ştiţi că încredinţarea
despre adevărurile de credinţă ne-o dă Mântuitorul Hristos.
Nu putem să ajungem prin nişte raţionamente, nu putem să
ajungem prin nişte studii, nu putem ajunge la încredinţarea despre
adevărurile mai presus de fire prin cele ale firii, ci la ele ajungem prin
încredinţarea pe care ne-o dă, prin certitudinea pe care ne-o dă
Domnul Hristos în condiţia că suntem sinceri şi că vrem
să fim încredinţaţi de Domnul Hristos. Atunci vine Domnul
Hristos, vine Duhul Sfânt care ne încredinţează despre
adevărurile mai presus de fire. Dar pentru aceasta trebuie să
ţinem legătura cu oamenii credincioşi, să ţinem
legătura cu rânduielile Bisericii aşa cum a ţinut Sfântul
Apostol Toma care nu s-a depărtat de ucenicii cei credincioşi, el
care încă nu avea credinţă. De unde ştim? De acolo că
atunci când l-a încredinţat Domnul Hristos, l-a găsit cu
ceilalţi care au crezut. Şi l-a încredinţat. Nu l-a
încredinţat fiind el departe de ceilalţi, ci împreună fiind cu
ceilalţi. Deci el făcea fapte care îl pregăteau pentru
credinţă. Aceasta trebuie să facem şi noi. Să facem
nişte lucruri pe care le cere credinţa. Să ne rugăm cum
putem, mărturisindu-ne chiar şi necredinţa şi îndoiala.
Să postim, pentru că e rânduială de disciplină, să
luăm parte la sfintele slujbe, să ne bucurăm de
binecuvântările de la sfintele slujbe, să intrăm în atmosfera
aceasta care ne pregăteşte pentru credinţă şi
făcând faptele credinţei, ajungem la credinţă.
Dar să mai ştiţi ceva. Dacă cineva face
altfel decât crede, cu vremea ajunge să creadă cum face. Şi
deci, dacă cineva crede în Dumnezeu şi se numără la
credincioşi, dar face fapte de necredincios, acela scade în
credinţă. Credinţa e cum e cultura: te ţii de ea, o ai, nu
te ţii de ea, o pierzi şi cea pe care o ai. Cunoaştem cuvântul Domnului
Hristos că celui ce are i se va mai da - celui ce are credinţă i
se va da cunoştinţă - iar celui ce nu are, şi ce crede
că are i se va lua - i se va lua şi credinţa care crede el
că o are, pentru că va ajunge la concluzia că nu o are (cf. Matei
13, 12). Nu are susţinere pentru cunoştinţă. Celui ce are credinţă
i se va da cunoştinţă, pentru că are şi făptuire,
iar celui ce nu are făptuire, i se va lua şi cunoştinţa
care crede că o are, pentru că de fapt nu o are.
Iubiţi credincioşi, sunt nişte gânduri pe care e
bine să le avem în vedere, mai ales ca să ne cercetăm pe noi
înşine, dacă suntem în credinţă. Undeva Sfântul Apostol
Pavel are cuvântul acesta: "Cercetaţi-vă pe voi dacă
sunteţi în credinţă" (II Corinteni 13, 5). Bineînţeles
că ne vom găsi în credinţă. Noi cei care luăm parte la
sfintele slujbe ne vom găsi în credinţă, având atâta
credinţă ca să luăm parte la sfintele slujbe. Dar cei care
nu au credinţa aceasta, care nu iau parte la sfintele slujbe, aceia nu se
pot bucura de sfintele slujbe, de binecuvântările de la sfintele slujbe,
şi în cazul acesta nu pot avea nădejde la mai multă
credinţă. Unul dintre mijloacele de întărire în
credinţă este rugăciunea chiar pentru credinţă.
Sfinţii Apostoli au zis către Domnul Hristos: "Dă-ne mai
multă credinţă" (Luca 17, 5).
Suntem aici pentru câteva zile şi ca să ne
întărim credinţa, şi să ne verificăm credinţa,
suntem aici pentru câteva zile să trăim într-o atmosferă de
credinţă, după cuvântul: "Apropie-te de omul care se teme
de Dumnezeu şi te vei teme şi tu de Dumnezeu" (cuvânt din
Pateric). Pe măsura sincerităţii noastre este şi
măsura darului lui Dumnezeu, întăritor de credinţă. Sfântul
Apostol Pavel se ruga pentru credincioşi, pentru crdincioşii din Efes
de pildă - citim în Epistola către Efeseni - se ruga ca Hristos
să se sălăşluiască prin credinţă în inimile
lor. "Să se sălăşluiască Hristos prin
credinţă în inimile voastre" (Efeseni 3, 17). Acesta este
avantajul credinţei, că ni-L aduce pe Domnul Hristos în câmpul
conştiinţei. Noi credem, după învăţăturile din
Filocalie, că Hristos de la Botez este ascuns în inimile noastre, este
ascuns în noi şi ni se descoperă pe măsura împlinirii
poruncilor. Sfântul Marcu Ascetul, în Filocalie, spune că Hristos este
ascuns în poruncile Sale şi că Îl cunoaştem pe măsura
împlinirii poruncilor. Dacă împlinim poruncile Mântuitorului, Mântuitorul
ni se descoperă în conştiinţa noastră, şi anume ni se
descoperă Mântuitorul Cel ascuns în noi de la Botez şi care
aşteaptă să izbucnească în conştiinţa
noastră şi în existenţa noastră pentru noi şi pentru
alţii.
Să ne ajute Bunul Dumnezeu să ne întărim în
credinţă ca să ne putem întări în toate celelalte care
urmează după credinţă, să ne întărim în cele ale
mântuirii, bine ştiind, după acelaşi Sfânt Marcu Ascetul,
că "credinţa neclintită este un turn întărit şi
Hristos Se face toate celui ce crede".
Credinţa neclintită, credinţa sigură, este
un turn întărit şi Hristos Se face toate celui ce crede. Amin.
23 iulie 1996