Măsura
credinţei
Cinstiţi părinţi, iubiţi fraţi şi
iubiţi credincioşi, rămânem şi astăzi în sfera
credinţei. În Sfânta Evanghelie de la Ioan, în capitolul 9, în
legătură cu vindecarea unui om orb din naştere se spune că
Domnul Hristos, întâlnindu-l după ce omul a primit vedere pentru că
s-a spălat în lacul Siloam, aşa cum i-a rânduit Domnul Hristos,
după ce omul a dat mărturie despre Mântuitorul, Mântuitorul l-a
întâlnit şi l-a întrebat: "Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?" (Ioan
9, 35).
E o întrebare pe care Domnul Hristos a pus-o unui singur om, în
cuprinsul Evangheliei nu mai găsim o astfel de întrebare pusă unui om
anume, şi cu toate acestea, întrebarea aceasta este de
importanţă pentru toţi oamenii. Odată şi odată
toţi oamenii vor trebui să dea răspuns la întrebarea:
"Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?"
Sigur că răspunsurile pot fi diferite. Omul acela care
a fost întrebat "Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?" a răspuns
printr-o întrebare, şi a zis către Domnul Hristos: "Cine este,
Doamne, ca să cred în El?" Domnul Hristos i-a dat răspunsul:
"L-ai şi văzut, că este Cel care vorbeşte cu
tine". Şi atunci omul acela a răspuns clar: "Cred,
Doamne". Şi şi-a unit răspunsul prin cuvânt cu un
răspuns prin faptă: s-a închinat Domnului Hristos. E un răspuns
deplin. Un răspuns deplin în sensul că răspunsul la întrebarea
"Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?" nu se dă numai cu cuvântul, ci
cuvântul trebuie însoţit cu fapta. În cazul omului aceluia, fapta a fost
închinarea.
Închinarea e o mărturisire, o mărturisire de
credinţă. Cine nu crede nu se închină. Cine se închină
dovedeşte prin închinare o apartenenţă la Cel căruia Îi
aduce închinare. Bineînţeles că şi credinţa şi
închinarea pot avea mai multe trepte, mai multe grade. Sunt unii oameni care
răspund la întrebarea dacă sunt credincioşi cu un răspuns
de multe ori nesecondat cu viaţa, nesecondat cu fapte de
credinţă şi răspund doar cu cuvântul "da, cred".
Şi socotesc că a nu tăgădui pe Dumnezeu Cuvântul
înseamnă credinţă în Dumnezeu. Ori nu-i aşa. Mulţi
dintre oameni nu-L tăgăduiesc pe Dumnezeu cu cuvântul, dar Îl
tăgăduiesc cu comportarea lor. Spun cu cuvântul că sunt
credincioşi, iar comportarea lor este de necredincios. Astfel de oameni
Sfântul Apostol Pavel i-ar categorisi ca "mai rău decât necredincioşii".
Poate că unii dintre voi v-aţi oprit asupra unui
cuvânt al Sfântului Apostol Pavel cuprins în Epistola I către Timotei, în
capitolul 5, acolo unde Sfântul Apostol Pavel reglementează felul cum
trebuie tratate văduvele pe care le îngrijeşte Biserica. Şi
acolo, între altele zice Sfântul Apostol Pavel: "Dacă vreun
credincios are în casa sa văduve, să se îngrijească de
ele". Să poarte el grijă de văduvele din casa lui ca
să nu fie îngreunată Biserica. Biserica are de îngrijit multe
văduve şi dacă cineva nu îngrijeşe pe cei din casa sa, pe
văduvele din casa sa, şi le lasă în seama Bisericii, Biserica e
îngreunată, pe când dacă le îngrijeşte el, Biserica are mai
puţine văduve de îngrijit. Şi Sfântul Apostol Pavel cu prilejul
acesta face o afirmaţie şi zice aşa: "Dacă cineva - se
înţelege cineva dintre cei care se socotesc credincioşi - nu
poartă grijă de ai săi şi mai ales de ai casei sale, a
căzut de la credinţă şi e mai rău decât un
necredincios" (I Timotei 5, 8).
Noi de obicei credem că sunt două categorii de oameni:
credincioşi şi necredincioşi. Iată că Sfântul Apostol
Pavel mai introduce o categorie de oameni, "mai rău decât
necredincioşii". Deci credincioşi care-şi împlinesc
datoriile, necredincioşi care se declară necredincioşi şi
care trăiesc viaţă de necredincioşi, şi credincioşi
care nu sunt credincioşi şi nu fac fapte de credincioşi, se
declară doar credincioşi, şi zice Sfântul Apostol Pavel că
aceştia sunt mai rău decât necredincioşii. Nu putem vorbi
despre credinţa în Dumnezeu fără să amintim acest text din
Epistola I către Timotei a Sfântului Apostol Pavel, în care apare o
categorie care în celelate scrieri ale Noului Testament nu o găsim, dar
iată, o găsim la Sfântul Apostol Pavel: mai rău decât
necredincioşii.
În Sfânta Evanghelie avem mai multe locuri din care ne dăm
seama de angajarea prin credinţă sau neangajarea prin
necredinţă în faţa lui Dumnezeu. Şi anume, în Sfânta
Evanghelie se pomeneşte despre credinţă mare şi se
pomeneşte şi de puţină credinţă. În Sfânta
Evanghelie de la Matei în capitolul 8, acolo unde este scris despre
sutaşul din Capernaum şi în Sfânta Evanghelie de la Luca, în varianta
de la Luca despre sutaşul din Capernaum, în capitolul 7, primele 10
versete se spune că Domnul Hristos S-a minunat de credinţa
sutaşului care atunci când Domul Hristos a zis "Voi veni şi-l
voi tămădui" - pe servitorul sutaşului - el a răspuns
"Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperământul meu. Zi
numai cu cuvântul şi se va tămădui servitorul meu. Că
şi eu sunt om sub stăpânire şi am sub stăpânirea mea
ostaşi şi spun unuia: Du-te, şi se duce, şi altuia: Vino,
şi vine, şi slugii mele: Fă aceasta, şi face". Sfântul
Evanghelist Matei precizează că Domnul Hristos S-a minunat de
sutaş. Mare lucru. Să ştii că a existat un om de care S-a
minunat Dumnezeu. Domnul nostru Iisus Hristos S-a minunat de sutaş.
Şi a zis că nici în Israel nu a găsit atâta credinţă
cât a găsit la sutaşul care nu era din Israel, care probabil nu
cunoştea scrierile din Vechiul Testament, scrierile din Scriptură,
dar avea un simţ, era raţional. Îşi dădea seama că
cineva care are putere, are putere nu numai din apropiere, ci are putere
şi din depărtare şi îşi arată întemeierea
credinţei lui pe ceea ce a spus.
E o credinţă mare. Nu foarte mare, să
ştiţi că alţii au avut credinţă mai mare decât
sutaşul din Capernaum. Gândiţi-vă, cineva care a suferit ca
martir, de exemplu Sfânta Cristina pe care o pomenim astăzi. A avut de
întâmpinat împotriviri mari la care nu ştim dacă sutaşul ar fi
putut face faţă. El nu a ajuns să se confrunte cu astfel de
situaţii, dar câtă credinţă a avut era o credinţă
mare, o credinţă angajantă, o credinţă mântuitoare.
Să ştiţi că Evanghelia în general nu ne
prezintă performanţe. În alte scrieri,
din afara Noului Testament de pildă, găsim şi nişte
aprecieri mult mai adânci. Găsim nişte informaţii care vorbesc
de o credinţă mult mai mare decât a sutaşului. Dar pentru
că în legătură cu sutaşul din Capernaum se spune că
mulţi de la Răsărit şi de la Apus vor veni şi vor sta
în împărăţia lui Dumnezeu cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov,
vor sta la masă, la ospăţ cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov,
noi credem că credinţa sutaşului este o credinţă
angajantă şi o credinţă de la care putem începe cu
toţii, şi dacă o avem, într-un fel ne este destulă pentru a
ajunge la lucrări pe care le face credinţa. Sfântul Isaac Sirul, de
exemplu, vorbeşte despre o credinţă a unor oameni care au ajuns
să tăgăduiască în faţa conştiinţei lor
realităţile din jurul lor. De pildă cei trei tineri care au
intrat în cuptorul Babilonului, ei au ştiut că focul arde, nu au
tăgăduit că focul arde, dar pentru ei focul nu mai avea
importanţă că arde sau nu arde pentru că aveau
credinţa că Dumnezeu poate să răcorească focul care
arde, poate să stingă focul care arde. Şi au intrat în cuptorul
Babilonului cu încredinţarea că Dumnezeu intervine, că intervine
şi frânge legile naturii. Spune undeva Sfântul Ioan Gură de Aur
că dacă era foc, de ce nu ardea? La aşa ceva nu s-au gândit cei
care ne-au propus calea mântuirii prin Evanghelie. Domnul Hristos nu a vorbit de
aşa ceva, ci a vorbit despre o credinţă pe care o pot avea
toţi.
Femeia cananeancă, şi ea este prezentată în
Evanghelie ca una care avea credinţă mare. Chiar a zis Domnul
Hristos: "O, femeie, mare este credinţa ta, fie ţie precum
voieşti" (Matei 15, 28). În ce a constat credinţa mare a femeii?
În faptul că a angajat-o faţă de Domnul Hristos în
rugăciune şi a avut o rugăciune stăruitoare, şi când
Domnul Hristos i-a spus ceva, chiar ceva ce s-ar fi putut să nu-i
placă ei, că nu e bine să iei pâinea copiilor şi să o
arunci câinilor, ea a zis: da Doamne, e drept, nu e bine şi eu zic tot
aşa, nu e bine să iei pâinea copiilor şi să o arunci
câinilor. Nici nu-mi trebuie, dacă eu sunt câine, mie nu-mi trebuie
pâinea, îmi trebuie numai fărâmiturile care cad din pâine, că şi
câinii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa
stăpânilor. Deci mie îmi trebuie fărâmiturile, dă-mi
fărâmiturile. A şi scris cineva o carte - "Fărâmituri de la
masa Domnului". Şi Domnul Hristos când a auzit aceste cuvinte - şi
sigur că Domnul Hristos a zis aşa tocmai ca să declanşeze
un astfel de răspuns, Domnul Hristos ştia ce va răspunde femeia
- a zis: "O, femeie, mare este credinţa ta, fie ţie precum
voieşti". Iată credinţă mare.
Cu toate acestea, mai găsim în Sfânta Evanghelie şi
oscilări în credinţă. Şi anume, dacă ne gândim la
tatăl fiului lunatic, la acel tată care avea un fiu pe care îl
chinuia un demon şi îl arunca în foc şi în apă, şi producea
multă nelinişte în jurul lui şi multă milă celor din
jurul lui. S-a dus întâi la ucenicii Domnului Hristos şi ucenicii Domnului
Hristos, care au primit puterea să calce peste şerpi şi peste
scorpii şi peste toată puterea vrăşmaşului (cf. Luca
10, 19), nu au putut să-l scoată, în cazul acela nu au putut
să-l scoată. Şi aşa, înfrânt de o situaţie pe care o
dorea altfel, omul s-a dus la Domnul Hristos. S-a gândit probabil că ce nu
pot face ucenicii poate face Învăţătorul. Însă şi-a
prezentat rugăciunea ca o rugăciune nu de credincios, ci de
necredincios, sau de credinţă amestecată cu necredinţa. I-a
prezentat Domnului Hristos situaţia şi a zis la urmă: "De
poţi ceva, ajută-ne nouă, fie-Ţi milă de noi"
(Marcu 9, 22). Cu alte cuvinte, s-ar putea să poţi, s-ar putea
să nu poţi. Înfrângeri am avut de la ucenici, acum s-ar putea să
am o înfrângere în faţa Ta. Şi-a introdus cererea cu cuvintele
"dacă poţi ceva". Nu sunt sigur că poţi, s-ar
putea să nu poţi, eu încerc, "dacă poţi ceva,
ajută-ne nouă, fie-Ţi milă de noi". Şi Domnul
Hristos la această zicere cu îndoială i-a răspuns:
"Dacă poţi crede, toate sunt cu putinţă pentru cel
credincios". Pe de o parte necredinţa omului, pe de altă parte
invitaţia la credinţă din partea Domnului: "toate sunt cu
putinţă pentru cel credincios". Şi atunci omul s-a cercetat
pe el însuşi într-o clipă, şi-a dat seama probabil că s-a
dus cu necredinţă, cu oscilaţie, cu îndoială, cu
frământare, cu nesiguranţă, şi-a dat seama de toate acestea
şi a zis: "Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele". Cu
alte cuvinte, şi cred, şi nu cred. Cred, că doar am venit la
Tine, cred, că doar Îţi fac o rugăminte, dar nu sunt sigur
că îmi poţi împlini dorinţa, deci şi cred şi nu cred.
"Ajută necredinţei mele", adică ajută-mă pe
mine care sunt şi credincios şi necredincios, care am viaţa
amestecată şi cu credinţă şi cu necredinţă,
şi cu credinţă şi cu îndoială. Şi Domnul Hristos
nu a zis - cum ar crede unii că ar fi trebuit să zică, sau cum
cred unii că Domnul Hristos numai în cazuri de deplinătate a
intervenit - păi nu ai credinţă destulă, nu am ce-ţi
face, îţi mai trebuie credinţă, ci i-a împlinit cererea.
Dumnezeu are un plan cu oamenii. Sunt oameni credincioşi care totuşi
nu primesc dar de la Dumnezeu în înţelesul în care îşi doresc ei,
ştie Dumnezeu de ce. Noi suntem în mijlocul tainelor, înconjuraţi
de taine, sunt taine ale vieţii noastre pe care nu le ştim.
Să ştiţi că mie foarte mult îmi plac
părţile acestea din Sfânta Evanghelie, dătătoare de
nădejde. Aceasta e o parte din Evanghelie dătătoare de
nădejde. Şi ştiind acest lucru, noi putem avea
încredinţarea că Dumnezeu ne ajută şi dacă nu avem
credinţă cât ar trebui să avem. Cu credinţa atât cât avem
stăm în faţa Domnului Hristos şi Domnul Hristos ne poate ajuta
şi ne ajută pentru cât dăm noi, pentru cât avem noi.
Iair, gândiţi-vă şi la Iair, mai marele
sinagogii, care avea o fată bolnavă pe moarte, s-a dus la Domnul
Hristos, Domnul Hristos a plecat împreună cu Iair la casa lui să îl
ajute, între timp Iair a fost informat că fiica lui a murit. El
aştepta că Domnul Hristos are atâta putere să o vindece vie
fiind, dar nu se aştepta s-o poată şi învia din morţi.
Şi a început să aibă oscilaţii în credinţă.
Şi Domnul Hristos i-a zis: "Nu te teme; crede numai şi se va
mântui" (Luca 8, 50). L-a încurajat la credinţă, de la
puţină credinţă a vrut să-l aducă la mai
multă credinţă. Şi a înviat pe fiica lui Iair.
Aşa e Evanghelia, dătătoare de nădejde.
Că nu ne prezintă numai vârfuri de oameni credincioşi, numai
culmi de trăire religioasă, ci ne prezintă şi situaţii
care nu sunt aşa de dătătoare de orientare în sensul în care ar
gândi alţii, ci ne dau orientări în sensul acesta, că Dumnezeu
ne ajută. Ajută Dumnezeu. Sfinţii ucenici ai Mântuitorului -
ştiţi că au fost împrejurări în care ei, care L-au urmat pe
Domnul Hristos şi care au crezut în Domnul Hristos, care au primit putere
să facă minuni - totuşi nu au avut destulă
credinţă, nu au avut destulă siguranţă în
credinţă. Să ne gândim la furtuna de pe mare, la potolirea
furtunii de pe mare, când ei, alarmaţi că sunt în situaţia de a
muri, de a se scufunda, L-au trezit pe Domnul Hristos şi Domnul Hristos a
zis către ei: "Unde-i credinţa voastră?" (Luca 8, 25;
Marcu 4, 40). Aşa de puţin credincioşi sunteţi? Când a fost
vorba de vindecarea fiului lunatic, la intervenţia tatălui său,
şi ucenicii nu au putut să-l vindece, L-au întrebat pe Domnul
Hristos: "Noi de ce nu am putut să-l vindecăm?" Şi în
Sfânta Evanghelie de la Matei este răspunsul Domnului Hristos:
"Pentru necredinţa voastră" (Matei 17, 20).
Gândiţi-vă, erau socotiţi necredincioşi sau puţin
credincioşi ucenicii care au arătat şi credinţă.
"Pentru necredinţa voastră. Căci - zice Domnul Hristos - de
aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, aţi
zice muntelui acestuia: Ridică-te de aici şi aruncă-te în mare,
şi aşa s-ar întâmpla".
Ştim apoi că ucenicii au rugat pe Domnul Hristos
să le dea mai multă credinţă. În ce împrejurare? În Sfânta
Evanghelie de la Luca, în capitolul 17, se spune că Domnul Hristos le-a
zis ucenicilor Săi: "De-ţi va greşi fratele tău,
ceartă-l şi dacă se va întoarce, iartă-l". Şi
fiţi atenţi: "Şi de-ţi va greşi de şapte ori
într-o zi, şi de şapte ori se va întoarce zicând: Rău îmi pare,
tu să-l ierţi". Şi atunci ucenicii au zis către Domnul
Hristos: "Dă-ne mai multă credinţă!" (Luca 17,
3-5) Câtă credinţă avem noi, nu-i destulă ca să facem
ce ne spui Tu acum. Am făcut cu credinţa noastră altele, am
venit după Tine, am lăsat totul, Te-am ascultat, am stăruit
lângă Tine, dar dacă ne ceri şi aceasta, dă-ne mai
multă credinţă. Nu ne este destulă credinţa care o
avem ca să facem lucrul acesta, de şapte ori într-o zi să
iertăm pe cineva care ne tot necăjeşte. Dă-ne mai multă
credinţă.
Ştim apoi că a fost şi împrejurarea în care
Domnul Hristos le-a vorbit ucenicilor şi ucenicii se simţeau
entuziasmaţi de ceea ce le-a spus Domnul Hristos, citiţi aceasta în
capitolul 16 din Sfânta Evanghelie de la Ioan. Şi au zis la un moment dat
ucenicii, aşa, entuziasmaţi de cuvintele Domnului Hristos:
"Iată, acum vorbeşti deschis şi nu spui nici o pildă.
Acum am cunoscut şi am crezut că de la Dumnezeu ai ieşit".
Şi Domnul Hristos, aşa cumva întrebător, poate într-un fel
ironic, a zis către ei: "Acum credeţi? Iată, soseşte
ceasul, şi a şi sosit, ca voi să vă duceţi fiecare la
ale sale, iar pe Mine să Mă lăsaţi singur" (Ioan 16,
29-32). Dacă credeţi, atunci rămâneţi cu Mine. Ori o
să faceţi fapte de necredincioşi. Sfântul Apostol Petru chiar s-a
lepădat de trei ori de Domnul Hristos, s-a lepădat hotărât,
aşa ca şi când nu L-ar fi cunoscut niciodată şi nu ar fi
ştiut niciodată despre Domnul Hristos, el care zicea "voi merge
cu Tine şi la temniţă şi la moarte". Şi Domnul
Hristos la Cina cea de Taină a şi zis către Sfântul Apostol
Petru: "Simone, Simone, iată satana v-a cerut să vă
cearnă ca pe grâu. Şi Eu M-am rugat pentru tine ca să nu
scadă credinţa ta. Şi tu întorcându-te, întăreşte pe
fraţii tăi" (Luca 22, 31-32). E un cuvânt pe care îl găsim
în Sfânta Evanghelie de la Luca în legătură cu Cina cea de
Taină, în capitolul 22: "Simone, Simone, iată satana v-a cerut
să vă cearnă ca pe grâu. Şi Eu m-am rugat pentru tine ca
să nu scadă credinţa ta. Şi tu întorcându-te,
întăreşte pe fraţii tăi".
Am amintit lucrurile acestea pentru ca să vedem că în
realitate lucrurile nu sunt aşa cum ni se pare nouă câteodată,
că toate au mers foarte, foarte bine şi noi nu putem fi ca ucenicii.
Uite că putem fi şi noi ca ucenicii. Cum? Cu oscilaţii în
credinţă, cu nesiguranţă, cu îndoială, cu
ezitări. Important este să nu ne caracterizeze lucrurile acestea. Pe
Sfântul Apostol Petru lepădarea nu l-a caracterizat, a fost o cădere
de moment, pe care el a regretat-o. Îndată a ieşit afară şi
a plâns cu amar. Ucenicii, şi ei de la puţin au ajuns la mult,
şi atunci putem îndrăzni şi noi cu credinţa câtă o
avem, dacă facem faptele credinţei, să mergem pe calea
credinţei şi vom creşte în credinţă. Ni se va limpezi
înţelegerea, ni se va limpezi mintea, vom avea încredinţarea câtă
trebuie, vom ajunge la convingeri şi convingerile sunt structurale, fac
parte din fiinţa noastră, din fiinţa omului. Când ai ajuns la
convingeri, nu te mai clinteşte nimeni din convingeri. Până ai doar
informaţii, până când nu eşti încă statornicit în credinţă,
nu eşti statornicit în convingeri, poţi avea oscilaţii şi
important este să te trezeşti. Într-o rugăciune de la Maslu se
spune "Tu eşti Cela ce ai zis: De câte ori vei cădea,
scoală-te şi te vei mântui". De câte ori vei cădea,
scoală-te şi te vei mântui. Să ai încredere.
Sfârşesc consideraţiile acestea cu un episod din
Sfânta Evanghelie de la Marcu peste care poate aţi trecut, şi anume,
se spune în Sfânta Evanghelie de la Marcu că un om stătea la marginea
Ierihonului, era lipsit de vedere, şi aflând că trece Domnul Hristos,
a început să strige: "Iisuse, Fiul lui David,
miluieşte-mă!" (Marcu 10, 47). Şi oamenii au vrut să-l
oprească, să nu mai strige, îi deranja strigătul lui. Şi îl
îndemnau să tacă. Şi el tot zicea în continuare şi Domnul
Hristos a zis să-l cheme pe om la el. Şi s-au dus oameni din
mulţime şi au zis către omul acela: "Ai încredere,
scoală-te! Te cheamă" (Marcu 10, 49). Eu aş zice că
acesta este un cuvânt potrivit ca motto la toată Evanghelia. Nu e spus de
Domnul Hristos, e spus de oameni, de oameni din mulţime.
Ai încredere, scoală-te! Te cheamă.
Să avem totdeauna conştiinţa aceasta că Dumnezeu ne
cheamă, că Dumnezeu ne aşteaptă, că Dumnezeu ne vrea,
că Dumnezeu ne este favorabil, dar pentru aceasta trebuie să ne
ridicăm din căderile noastre, să recunoaştem căderile
noastre, puţina noastră credinţă şi să vrem
să avem mai multă, să avem totdeauna conştiinţa
că Domnul Hristos ne cheamă şi să avem încredere în
această chemare. Dumnezeu să ne ajute!
24 iulie 1996