Rostul
şi măsura credinţei
Cinstiţi părinţi, iubiţi credincioşi,
şi astăzi continuăm să rămânem în sfera gândurilor
despre credinţă. Este o vorbă românească ce zice: "Te
spune faţa cum ţi-i viaţa". Prin aceasta se exprimă
adevărul că în exteriorul omului se exprimă cele din
înăuntru, că pe faţa omului se reflectă interiorul lui,
aşezarea lui. Cei care cunosc corespondenţa dintre cele din
înăuntru şi cele din afară, descifrează din cele din
afară cele din înăuntru. Bineînţeles, nu toţi pot aceasta,
nu toţi ştiu aceasta, dar adevărul este că cele din
afară ale omului sunt reflexul celor din înăuntru. Cu cât cineva duce
o viaţă mai îmbunătăţită, cu atât are o
figură mai luminoasă, o figură mai odihnitoare.
Undeva, cred că în scrierile Sf. Calist şi Ignatie, am
găsit afirmaţia că "măsura vieţii este
măsura credinţei". Bineînţeles, nu e vorba despre
măsura în lungime sau în lărgime a vieţii, ci este vorba de
stilul de vieţuire al cuiva. Credinţa este o realitate care se
manifestă. Nu este un lucru pe care-l presupunem, ci este un lucru real
care se manifestă în afară. Nu se poate trăi o viaţă
de credincios fără să fii credincios. Iar dacă ţi se
pare că eşti credincios, dacă numai ţi se pare că ai
credinţă în Dumnezeu, în cazul acesta viaţa nu-i de credincios,
ci este de necredincios, este o viaţă de duplicitate. Sunt mulţi
dintre credincioşii noştri care se numără la
credincioşi fără să fie credincioşi, doar pentru
motivul că nu se leapădă de Dumnezeu cu cuvântul, nu spun ceva
împotriva credinţei. Pentru simplul motiv că nu se declară
necredincioşi, nu se declară fără Dumnezeu, nu se
declară atei, pentru acest simplu motiv se cred credincioşi. Dar
răspunsul la întrebarea "Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?" nu-l
dau ca cei credincioşi, ci-l dau ca cei necredincioşi.
Cineva care are credinţă în Dumnezeu are şi
mărturisire a credinţei. Şi mărturisirea credinţei
este necesară. Domnul Hristos a zis: "Cel ce Mă va
mărturisi pe Mine şi Eu îl voi mărturisi pe el. De cel ce se va
lepăda de Mine, şi Eu Mă voi lepăda de el" (Matei 10,
32-33). Prin aceste cuvinte Domnul Hristos statorniceşte
corespondenţa dintre credinţă şi mărturisire.
Credinţa trebuie să fie mărturisitoare, şi
mărturisitoare nu numai cu cuvântul, ci mărturisitoare cu întreaga
viaţă.
Cineva care are o credinţă anume şi are o
viaţă altfel decum îi este credinţa, acela merge înainte în
duplicitate şi cu vremea ajunge să îi scadă şi
credinţa care i se pare că o are. E o realitate cu care ne întâlnim
noi înşine şi cu care ne întâlnim în viaţă.
În pilda cu semănătorul, Domnul Hristos are
afirmaţia că sămânţa semănată pe drum, pe loc
bătătorit, care nu încolţeşte, reprezintă cuvântul lui
Dumnezeu pe care îl ia din inima omului, de unde s-a semănat, din inima
omului învârtoşat, îl ia diavolul şi spune Domnul Hristos de ce îl
ia: "ca nu cumva crezând, să se mântuiască" (Luca 8, 12).
Cineva care nu are credinţă, nu are nici strădanii de
îmbunătăţire, de depăşire de sine însuşi. Vine
satana - spune Domnul Hristos - şi ia cuvântul din inima lui cu scopul precis:
ca nu cumva crezând, să se mântuiască.
În aceeaşi pildă Domnul Hristos vorbeşte şi
despre o sămânţă ajunsă pe loc pietros, care are
aderenţă la locul pietros dar nu are putere de creştere pentru
că nu are strat adânc şi nu se poate înfige cât ar trebui pentru a
aduce rodire. Şi Domnul Hristos spune că aceştia, care au o
astfel de stare sufletească, sunt oamenii care primesc cuvântul cu
bucurie, dar nu au strat adânc, nu au rădăcină, cuvântul nu este
imprimat destul de bine în sufletul lor şi pierd şi bucuria, şi
cuvântul pe care l-au ascultat. Credinţa lor înseamnă că este o
credinţă nelucrătoare, o credinţă care nu duce
departe.
Sunt apoi şi oameni care reprezintă sămânţa
aruncată între spini, şi spinii cresc mai repede decât
sămânţa cea bună şi împresoară sămânţa cea
bună şi nu aduce rodire. Şi spune Domnul Hristos că
aceştia sunt oamenii care stau sub povara grijilor şi sub povara
dorinţei de îmbogăţire şi de aceea cuvântul lui Dumnezeu,
sămânţa cea bună, nu creşte în ei.
Şi, în sfârşit, sunt şi oameni care - zice Sf.
Evanghelist Luca, în varianta de la Luca este - "cu inimă curată
şi bună primesc cuvîntul şi fac rod întru răbdare"
(Luca 8, 15). E condiţia împlinirii Evangheliei inima curată şi
bună. E condiţia progresului în credinţă.
Noi de obicei când ne gândim la această pildă, ne
gîndim la patru feluri de oameni. Să ştiţi că ne putem
gândi şi la un singur om cu patru feluri de stări sufleteşti.
Acelaşi om poate fi şi bătătorit, fără
aderenţă la cuvântul lui Dumnezeu, poate fi şi împietrit, cu puţină
aderenţă la cuvântul lui Dumnezeu, poate fi şi împresurat de
griji, de spini, de dorinţe altele decât cele care îl îmbogăţesc
sufleteşte, şi poate fi acelaşi om uneori cu inimă
curată şi bună, silitor pentru împlinirea cuvântului lui
Dumnezeu.
Credinţa nu vine de la sine, ci trebuie căutată,
trebuie să facem ceva ca să o avem. Ştiţi cum e cu
credinţa? Cum e cu cultura: cultura dacă o cauţi, dacă te
sileşti pentru ea, o agoniseşti, cultura dacă o cauţi, o
ai. Şi ştiţi că cultura nu înseamnă simplă informare,
ci cultură înseamnă transformare prin informare. Cum anume?
Aşa, ca lucrurile cele bune pe care le cuprinzi în suflet au darul de a te
cultiva. Cuvântul "cultură" ne duce la gândul de cultivare.
Şi numai atunci e cultura cultură, când ne cultivă, când ne
ajută, când ne schimbă spre bine.
Domnul Hristos gândindu-Se la cele ale credinţei în
înţeles de cultură duhovnicească, a asemănat cele ale
credinţei şi credinţa însăşi,
învăţătura pe care o aduce credinţa în suflet, le-a
asemănat acestea cu aluatul de dospire. Avem în Sf. Evanghelie de la Matei
şi în Sf. Evanghelie de la Marcu şi în Sf. Evanghelie de la Luca
pilda cu aluatul pe care luându-l o femeie, l-a pus în trei măsuri de
făină până ce s-a dospit toată frământătura. În
limba noastră cuvântul "aluat" se întrebuinţează
şi când e vorba de aluat de dospire şi când e vorba de aluat
nedospit, frământătură. În alte limbi sunt expresii diferite.
Când zicem că a zis Domnul Hristos că "împărăţia
lui Dumnezeu este asemenea cu aluatul", ne gândim la aluatul de dospire,
care comunică însuşirile lui, comunică puterea lui de dospire
frământăturii nedospite, dar care, în contact cu aluatul de dospire
dospeşte şi ea, în aşa fel încât calitatea aluatului de dospire
se comunică întregii frământături până la aşa măsură
că de oriunde ai lua din aluatul care s-a dospit, are calitatea de a dospi
şi poţi să dospeşti cu el alt aluat. Aceasta înseamnă
că învăţătura Mântuitorului nostru Iisus Hristos,
împărăţia lui Dumnezeu, este o realitate care transformă.
Sf. Apostol Pavel în Epistola către Galateni are afirmaţia că
"Puţin aluat dospeşte toată frământătura"
(Galateni 5, 9), iar în Epistola I către Corinteni are cuvântul
"Să lepădăm dospitura şi să facem praznicul cu
azimile curăţiei şi ale adevărului" (I Corinteni 5,
8). Să lepădăm aluatul de răutate şi de viclenie
şi să facem Paştile cu azimile curăţiei şi ale
adevărului. Toate acestea sunt comparaţii cu lucruri cunoscute de noi
ca să ne ducă la înţelegerea unor lucruri mai presus de fire.
Domnul Hristos nu a dat lecţii de agricultură, nu a dat lecţii
de chimie alimentară, ci Domnul Hristos a dat învăţături
duhovniceşti sprijinite uneori, şi de multe ori, de lucruri din
viaţa oamenilor.
Dacă primim în sufletul nostru, din predică
auzită, învăţătura pe care ne-o aduce în conştiinţa
noastră predica pe care o auzim, sau predica pe care o citim, sau citirea
Evangheliei, dacă primim în suflet aceasta şi avem
aderenţă, credinţa noastră devine lucrătoare şi
lucrarea credinţei este schimbarea spre bine a sufletului omenesc.
Dacă însă avem împotrivire faţă de cuvânt,
dacă nu întâmpinăm cuvântul cu bunăvoinţă şi cu
dorinţa de a ne schimba prin el, ci avem noi nişte idei preconcepute,
ne împotrivim prin ceea ce avem în suflet până la vremea când ni se
comunică cuvântul cel care e mai ascuţit decât o
sabie - cum zice autorul Epistolei către Evrei - dacă nu
primim cuvântul, stăm împotrivă, atunci credinţa, câtă o
avem, dacă avem totuşi ceva credinţă, începe să scadă,
să fie pusă în umbră, să fie nelucrătoare. Şi e
mai puternic cuvântul împotrivitor şi aşezarea împotrivitoare şi
în cazul acesta nu avem fapte de credincioşi.
În Filocalie vol. I este o scriere a Sf. Antonie cel Mare în
care se afirmă printre altele că "cea mai rea boală a
sufletului este necredinţa şi necunoştinţa lui Dumnezeu".
Pentru că de aici porneşte toată lipsa de disciplină. Noi
nu putem zice că oamenii necredincioşi nu se silesc şi ei spre
bine, dar nu se silesc aşa cum ar trebui să se silesacă cineva
care are credinţă în Dumnezeu, care are motive în plus să se
statornicească în bine. Există şi nişte înzestrări
sufleteşti pe care le dă Dumnezeu omului spre bine şi care nu
sunt realizate de către omul însuşi, ci sunt nişte daruri ale
lui Dumnezeu pentru mai mult şi mai bine. Aşa că dacă avem
o înzestrare pozitivă şi o credinţă lucrătoare, ni se
deschide calea spre schimbarea înspre bine.
Toată lucrarea omului prin credinţă este
îmbunătăţirea sufletească, să se facă bun, bun
şi tot mai bun. Să se poată spune şi despre el cum s-a spus
despre apostolul Varnava că "era om bun şi drept, era fiu al
mângâierii şi avea pe Duhul Sfânt în el". Despre Duhul Sfânt
mărturisim în rugăciune că este bun: "şi
mântuieşte Bunule sufletele noastre". E bun şi dătător
de viaţă: "cu Preasfântul şi Bunul şi de
viaţă făcătorul Tău Duh" zicem în rugăciuni.
Duhul Sfânt ne ajută să fim buni, ne ajută să fim
virtuoşi. Dar toate acestea trebuie să pornească de la
credinţă aşa încât grija noastră cea mai de căpetenie,
când e vorba de îmbunătăţirea sufletească, este să
înlăturăm toate împotrivirile faţă de credinţă
şi să avem o credinţă întemeiată, o credinţă
lucrătoare de fapte bune, pentru că "credinţa
fără fapte corespunzătoare cu credinţa este moartă",
scrie Sf. Iacov.
Sf. Vasile cel Mare şi în reluare Sf. Petru Damaschin
afirmă - orientându-se după cuvântul Domnului Hristos de
la sfârşitul predicii de pe munte, că "Cel care ascultă
aceste cuvinte ale Mele şi le împlineşte, este asemenea omului care
şi-a zidit casa pe temelie de stâncă, au venit ploile şi
vânturile mari şi au izbit în casa aceea şi casa a rămas
neclintită" - că orice casă duhovnicească, aşa
cum casele obişnuite - comparat vorbind - sunt pe pământ ales anume
pentru ca să se zidească o casă, tot aşa şi casa cea
duhovnicească trebuie să fie statornicită pe pământul
răbdării. Pe pământul pe care se zideşte o casă se
pune apoi temelie. Sf. Apostol Pavel în Epistola I către Corinteni are
cuvântul că "Altă temelie decât cea odată pusă nu
poate să pună nimeni, iar piatra aceasta de temelie este
Hristos" (I Corinteni 3, 11). Sf. Vasile cel Mare zice că temelia
este credinţa. Este credinţa în înţelesul că numai prin
credinţă poţi ajunge la temelia Hristos. Apoi pe această
temelie care este Hristos şi credinţa în El, pe acest pământ al
răbdării se pun cărămizile faptelor bune, pietrele faptelor
bune, lipite cu lut luat din pământul smereniei. Fără smerenie
faptele nu sunt bune, nu pot fi fapte bune, nu pot fi socotite fapte bune. Pot
fi socotite fapte de o calitate deosebită, de o calitate superioară,
dar din punct de vedere duhovnicesc numai acelea sunt fapte bune cu
adevărat care sunt făcute în smerenie, acoperite cu smerenia. În
Pateric se spune că dacă ai făcut o faptă bună să
o acoperi îndată cu smerenia, să nu te afirmi cu ea. Iar despre smerenie
se spune că este virtutea care nu se arată. În clipa în care o
arăţi, în clipa în care vrei să se ştie despre ea, nu mai e
smerenie. Peste toate acestea se pune acoperişul care este dragostea,
dragostea fiind legătura desăvârşirii (Coloseni 3, 14).
Acestea toate urmărindu-le şi împlinindu-le şi
noi, ne pregătim sufletul ca locaş al Mântuitorului nostru, care a
făgăduit că Se va sălăşlui împreună cu
Tatăl în sufletul celor care împlinesc poruncile Lui: "Cel ce Mă
iubeşte, păzeşte cuvântul Meu şi Tatăl Meu îl va iubi,
şi vom veni la el şi ne vom face locaş la el" (Ioan 14,
23). Să ne întărim aşadar în credinţa lucrătoare de
fapte bune ca să-L avem pe Domnul Hristos lucrând în noi şi
lucrător în viaţa noastră. Dumnezeu să ne ajute!
25 iulie 1996