Taina
Întrupării
Cuvioase părinte stareţ, stimaţi studenţi,
la biserică nu am zis aşa pentru că Biserica nu are
studenţi, societatea are studenţi, Biserica are credincioşi,
şi nu e deosebire între intelectuali şi neintelectuali, între
învăţaţi şi neînvăţaţi, toţi sunt
credincioşi; "Toţi suntem credincioşi" se zice la
Liturghia arhierească înainte de a se începe. Când se spală pe mâini
arhiereul, diaconul zice: "Câţi sunteţi credincioşi",
iar arhiereul zice "Toţi suntem credincioşi". Toţi
suntem credincioşi, la o biserică există cler şi popor,
există cler, preoţie, şi există credincioşi,
credincioşii de rând. Alte categorii în Biserică nu există. În
societate însă, există studenţi, deci aici putem să ne
adresăm studenţilor.
Să ştiţi că eu pentru studenţi am
venit. De aceea tot întreb dacă au venit studenţi mulţi, pentru
că vreau să fie studenţi mulţi în întâlnirile noastre. De
ce? Pentru că studenţii reprezintă o categorie specială
pentru societate, se pregătesc intelectual, sunt oameni de care depinde
într-un fel viitorul societăţii, viitorul ţării,
studenţii înseamnă ceva. Şi pentru că sunt tineri promit
prin faptul că sunt modelabili, şi pentru că sunt intelectuali
promit să înţeleagă ceea ce vrem să le spunem. Să
ştiţi că eu de obicei, când mă duc undeva, la o
conferinţă, îmi dau seama că sunt tare mulţi
participanţi care nu sunt studenţi. Mă bucur şi de oamenii
simpli, dar eu totdeauna mă pregătesc nu pentru oamenii pe care îi
întâlnesc în biserică, ci pentru oamenii pe care nu-i întâlnesc în
biserică, pentru oamenii care ar putea să primească nişte
sugestii, nişte puncte de reper în gândirea lor, oameni care ar putea,
după aceea, de acolo, de la o sală de cultură, să
ajungă în biserică. Acesta e scopul, de fapt, şi aici eu am
venit pentru studenţi. Dacă nu erau studenţi, să ştie
părintele că nu veneam. Pentru că am şi eu rosturile mele
la mănăstire. Unii, după ce mă întorc, zic:
"Părinte, v-am simţit lipsa!" Şi eu zic că îmi
pare bine că mi-aţi simţit lipsa, asta înseamnă că îmi
simţiţi şi prezenţa. Aşa că e important să
fii acolo unde te ştiu oamenii şi unde te caută oamenii, dar
iată că mai sunt şi împrejurări în care absentezi de unde
trebuie să fii şi eşti prezent unde eşti chemat. Am spus
că am fost şi anul trecut şi mi-a plăcut, şi am venit
să-mi placă şi anul acesta.
În seara aceasta voi vorbi despre taina Întrupării. Când
zicem aşa simplu "taina întrupării" ne gândim la două
lucruri: la taină şi la întrupare. Ne gândim, însă
fără să putem preciza despre ce taină e vorba şi
despre ce întrupare. Dacă am zice "taina Întrupării Fiului lui
Dumnezeu" - de fapt aceasta va fi - e mai pe înţeles. Se poate vorbi
şi despre taina întrupării, simplu, fără să ne gândim
la taina Întrupării Fiului lui Dumnezeu, pentru că orice întrupare,
orice existenţă umană este o taină. Omul este o taină.
Lucrurile din jurul nostru, toate, ascund nişte taine. Suntem
înconjuraţi de taine, adică am zice de secrete, pentru că,
până la urmă, taina asta înseamnă, secret, un lucru pe care nu-l
ştii, un lucru pe care nu-l poţi descoperi deplin, un lucru care nu
ţi se comunică deplin, un lucru pe care nu-l poţi înţelege
deplin, un lucru care rămâne taină. "Taina nu suferă
ispitire" se spune într-o alcătuire de la sărbătoarea Naşterii
Domnului nostru Iisus Hristos în care vorbim cu Maica Domnului: "De
Dumnezeu Născătoare Fecioară, ceea ce ai născut pe
Mântuitorul, maică te-ai arătat lui Dumnezeu Cuvântul pe care L-ai
purtat în sfintele tale braţe, - şi după aceea, ca şi când
s-ar fi trezit cel care vorbeşte cu Maica Domnului, zice - taina nu
suferă ispitire." E o taină. E o taină că L-ai
născut pe Mântuitorul. E o taină că te-ai făcut Maica
buneivoinţe a Tatălui, e o taină că ai născut şi
ai purtat în braţe pe Dumnezeu Cuvântul Întrupat. E o taină. Şi
taina nu suferă ispitire. Dacă încerci să analizezi taina,
dacă încerci să descoperi taina, dacă vrei s-o faci
înţeleasă, în momentul în care o faci înţeleasă nu mai este
taină. Ori, aşa ceva nu se poate face. Biserica noastră este o
Biserică cu taine, cu taine în înţelesul de lucruri neînţelese,
în înţelesul de secrete, mistere.
Dar mai este Biserica noastră şi lucrătoare de
taine, de cele şapte Taine care sunt lucrări sfinte întemeiate de
Mântuitorul nostru Iisus Hristos, care se lucrează în Biserică pentru
mântuirea credincioşilor şi care, deşi au o parte
văzută, în principal au ceva nevăzut, care este taină, este
neînţeles de noi, sunt taine ale credinţei noastre.
Deci am avea în consideraţie două feluri de taine:
tainele care se lucrează în Biserică, şi anume cele şapte
Sfinte Taine, ca lucrări sfinte cuprinzătoare, de neînţeles,
lucrări văzute cuprinzătoare de nevăzut, lucrări din
afară cuprinzătoare de ceea ce nu putem noi cugeta şi spune.
Şi mai avem tainele credinţei noastre, în înţelesul că
propovăduim adevăruri la care mintea omenească nu poate ajunge.
Şi chiar am amintit că se spune "taina nu suferă
ispitire". Ce înseamnă asta? Taina nu poate fi elucidată. E
taină, rămâne taină, ne plecăm în faţa tainei şi
atâta tot. Venim cu credinţă în faţa tainei, ne smerim în
faţa necunoscutului şi primim ceea ce ni se descoperă şi
ceea ce rămâne taină. Bine, dar atunci cum se poate vorbi despre
taina Întrupării? Şi despre taina Întrupării Fiului lui
Dumnezeu? Păi n-am de gând să elucidez o taină. Am de gând
să afirm o taină.
Am zis că în jurul nostru sunt o mulţime de taine.
Viaţa însăşi este o taină: o trăim şi nu o putem
defini. O trăim şi nu o putem cuprinde cu cuvintele. O trăim
şi nu putem spune ce este. Deci viaţa este o taină.
Existenţa fiecăruia dintre noi este o taină. Poetul Nichifor
Crainic are o poezie intitulată "Laudă" sau
"Metanie", în care are şi următoarea afirmaţie:
"Sunt duh învelit în nălucă de humă,
Sunt om odrăslit dintr-un tată şi-o mumă
Dar sunt nerăspunsă-ntrebare."
Deci ce sunt? Duh. "Duh învelit în nălucă de
humă", în humă, în materie. "Sunt om odrăslit dintr-un
tată şi-o mumă", ştiu că am părinţi,
ştiu că am venit prin părinţi, şi totuşi sunt
"nerăspunsă-ntrebare", sunt o întrebare. O întrebare la
care nu i se poate da răspuns. Nici eu personal nu-mi pot da răspuns,
nici alţii nu pot da răspuns, sunt o taină, sunt
nerăspunsă întrebare. Şi mai departe vine cu o explicaţie,
cu o lămurire, cu un fel de elucidare la cuvântul acesta: "Sunt duh
învelit în nălucă de humă", adică într-o materie care
astăzi e şi mâine nu mai e. După o viaţă pe care o
trăim în această humă, în acest înveliş de humă, în
această stare care are la temelie un tată şi o mumă,
după ce trăiesc ca nerăspunsă întrebare o viaţă
întreagă, năluca de humă se duce, se descompune, nu mai e
humă, nu mai e aparenţă de humă. Adică
"nălucă" în sensul că azi eşti şi mâine nu
mai eşti. Şi atunci rămâne duhul, care-i veşnic,
năluca de humă nu mai există, dar se reface nu ca
nălucă, şi nu ca humă, ci ca o realitate în care trăim
în veşnicie şi prin care mărturisim în veşnicie că
suntem odrăsliţi dintr-un tată şi o mumă.
Mărturisim împreună cu noi pe ai noştri, pe înaintaşii
noştri. Şi apoi vine cu explicaţia lămuritoare în ceea ce
priveşte existenţa umană, şi zice:
"Nici maica nu ştie ce tainică normă
Îmi dete din carnea-i - vremelnică formă"
Şi acum urmează ceva extraordinar de frumos:
"Neant înflorit în minune".
Deci, dacă întreb pe mama, care-i cea mai în
măsură să spună cine sunt, cum am venit în această
lume, cum am odrăslit dintr-un tată şi-o mumă, mama nu
ştie - "Nici maica nu ştie ce tainică normă" - ce
lege m-a adus în forma în care exist. Şi mama a fost, a asistat la ceea ce
s-a lucrat în ea ca să exist, nu a contribuit cu nimic la alcătuire
în mod conştient - îl realizez aşa şi aşa - ci mai mult a
asistat. S-a făcut suport al existenţei. Psalmistul spune, vorbind cu
Dumnezeu şi gândindu-se la alcătuirea umană,
"Slăvescu-Te că sunt minunat întocmit" (Psalm 138, 14),
cuvinte pe care le găsim în psalmul 138, unde face şi nişte
aprecieri în legătură cu alcătuirea în sine: "Că ochii
Tăi au văzut sâmburele din care am răsărit", că
"Ai văzut când s-au alcătuit în pântecele mamei mele
mădularele mele". "Slăvescu-Te că sunt minunat
întocmit". Iată o taină, taina existenţei, taină pe
care nu o poate elucida nici mama care
"nu ştie ce tainică normă
Îmi dete din carnea-i - vremelnică formă"
dar aşa de mult e lucrarea acelei "tainice norme"
încât realizează din neant, din nimic, poate nu din nimic dar din aşa
de puţin şi aşa de puţin cunoscut, o minune:
"Neant înflorit în minune".
Ce e omul? O minune. Nu numai omul e o minune, toate
existenţele câte sunt în jurul omului, făcute de Dumnezeu, deci
nefăcute de om, sunt minuni. Orice lucru pe care-l priveşti, din
natura înconjurătoare, este o minune. Numai că noi, trăind între
minuni, şi fiind noi înşine o minune, aşa suntem de
obişnuiţi cu lucrurile din jurul nostru încât nici nu ne mai
minunăm de ele. Ni se par ceva firesc. Ni se pare firesc că după
întuneric vine lumina, că după lumina zilei vine întunericul de
noapte, ni se par fireşti schimbările anotimpurilor, ştim
precizia cu care se întâmplă toate acestea, sunt taine toate acestea
pentru noi, dar nu le mai luăm în seamă pentru că trăim în
ele, ne-am pomenit în ele şi atunci, dacă le ştim de când suntem
şi de când am început să pricepem, ni se par lucruri obişnuite.
Ori, în realitate, toate sunt minuni. Şi gândiţi-vă cât sunt de
complicate lucrurile din jurul nostru, orice făptură a lui Dumnezeu,
cât ar fi de mică, e în realitate o minune prin faptul că este foarte
complicată. Nu ne mai gândim la ceea ce spune fizica, de pildă despre
alcătuirea atomului, nu ne gândim la ceea ce spune botanica, de pildă
despre alcătuirea polenului, a unui grăunte de polen, nu ne gândim la
ceea ce spun ştiinţele naturii în general despre transformările
care sunt în jurul nostru. De pildă, Sfântul Vasile cel Mare zice că
Cel care a făcut chiţii cei mari din mare, acela este care a
făcut şi acul albinei. Cât e de mare chitul şi cât e de
mică albina, şi acul albinei e făcut de Cel ce a alcătuit
lumea aceasta. Numai că noi nu ştim lucrurile acestea, nu ne gândim
la ele, nu le avem în vedere, nici nu suntem orientaţi spre aşa ceva,
ca să ne minunăm şi noi cu psalmistul şi să zicem:
"Mărescu-Te că sunt minunat întocmit" sau, privind
lucrurile din jurul nostru, să zicem: "Cât de minunate sunt lucrurile
Tale, Doamne, toate cu înţelepciune le-ai făcut" (Psalm 103,
25). Şi dacă zicem, de multe ori zicem ca o formulă de ritual,
nu ne revărsăm minunarea pe care o avem, adică noi repetăm
nişte cuvinte care nefiind ale noastre, nici nu exprimă convingerile
noastre, ci sunt mai mult spuse ca să ne îndrepteze spre convingeri, spre
noi convingeri, să ne întărească în convingerile pe care
încă nu le avem, să ne aducă convingerile pe care nu le avem,
să ajungem şi noi la o intuiţie a acestor realităţi.
Deci nu numai la cunoştinţă exterioară,
cunoştinţă informativă, ci să ajungem la o
cunoştinţă lăuntrică, la o cunoştinţă
structurală.
Dragi studenţi, în această perspectivă privind
lucrurile, fără îndoială că nu putem să spunem ceva
anume despre Întruparea Fiului lui Dumnezeu. Cândva, la Timişoara, am
vorbit despre "Cine este Iisus Hristos?" De ce am ales acest subiect?
Pentru că despre Domnul Hristos se spun multe de către mulţi, de
către oameni competenţi şi necompetenţi. Singura care poate
spune ceva în mod competent despre Domnul Hristos este Biserica noastră.
Dacă cineva priveşte de-a lungul istoriei felul cum s-au raportat din
punctul de vedere al înţelegerii, din punctul de vedere al afirmării,
adevărurile despre Domnul Hristos, constatăm că sunt foarte
diferite părerile oamenilor şi orientările lor. Mă gândesc
acum la o carte, o carte pe care am întâlnit-o încă pe vremea când eram
student la Teologie şi făcea parte din biblioteca
mănăstirii de la Sâmbăta. Fiind trecător pe acolo, am
ajuns, ca student sau imediat după ce m-am aşezat la
mănăstire, am ajuns la o carte, "Iisus Hristos la aprecierea
secolelor". E o carte pe care am găsit-o din nou acum, de curând,
şi pe care am dat-o la un pastor evanghelic să o citească pe casete
pentru mine. E o carte de informare. Sigur că am învăţat la
Istoria Bisericii destule despre afirmaţiile care s-au făcut despre
Domnul Hristos.
Şi atunci se pune o întrebare: dacă atâtea s-au gândit
şi atâtea s-au afirmat despre Domnul Hristos, din acestea ce trebuie
să-mi aleg? Unde-i adevărul? Cine-mi poate garanta că ceea ce
cred eu e adevărat? Nu cumva ar putea să fie adevărat ceea ce
spun alţii? E o întrebare pe care şi-o poate pune cineva care
încă nu este angajat într-o raportare reală şi hotărâtă
în ceea ce priveşte credinţa în Domnul. Pentru noi Iisus Hristos este
o persoană istorică, dar nu numai atât. Este un om, dar nu numai
atât.
Biserica noastră, în alcătuirea numită Simbolul
credinţei - Crezul - în legătură cu mărturisirea
credinţei despre Iisus Hristos, după ce mărturiseşte
credinţa în Dumnezeu-Tatăl, mărturiseşte credinţa în
Iisus Hristos şi ne pune pe noi să o mărturisim. Şi
aşa cum zicem "cred într-unul Dumnezeu", fără să
mai repetăm cuvântul "cred", trebuie să presupunem că
urmează să zicem tot "cred" şi "într-unul Domn
Iisus Hristos". Cuvântul "cred" de la începutul Crezului se
referă la toate câte sunt cuprinse în Crez. Deci "cred într-unul
Dumnezeu", cred "şi-ntr-unul Domn Iisus Hristos". Şi
spunem cine este Domnul Iisus Hristos după credinţa noastră,
după credinţa Bisericii: "Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut,
Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toţi vecii; Lumină
din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat", deci
Fiu al lui Dumnezeu, Unul-Născut, asta înseamnă Dumnezeu adevărat
din Dumnezeu adevărat.
Să ştiţi că cuvântul acesta
"Născut din Tatăl" este un cuvânt pe care noi nu-l
înţelegem, e o taină, şi arată deofiinţimea lui
Dumnezeu-Fiul cu Dumnezeu-Tatăl. Noi credem într-un Dumnezeu Treimic. Unul
în fiinţă şi întreit în persoană. E o taină. Şi
rămâne taină. Nimenea nu poate elucida această taină. Toate
comparaţiile care s-au făcut, toate asemănările care s-au
făcut sunt insuficiente. Şi în orice caz nu pot demonstra
raţional supraraţionalul. Noi trăim într-o logică a raţiunii,
iar Dumnezeu ne descoperă ceva mai presus de raţiune. Nimenea nu zice
că trebuie să raţionezi ca să înţelegi lucrurile
credinţei, ci zice că trebuie să crezi ca să le
înţelegi. Astfel credinţa noastră este mijlocul de a primi
tainele - Sfântul Isaac Sirul spune că "credinţa este uşa
tainelor" - prin credinţă ajungem la tainele lui Dumnezeu. Iar
dacă minimalizăm lucrurile lui Dumnezeu şi vrem să le facem
raţionale, cum au încercat ereticii să facă, deviem de la
credinţă, punem în locul credinţei raţiunea, coborâm
supralogicul în logic şi nu mai avem o credinţă, ci avem o
gândire despre lucrurile în care se crede, care ni s-au descoperit pentru ca
să credem în ele.
Deci cred "într-unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui
Dumnezeu". Cu precizarea "Unul-Născut, Care din Tatăl S-a
născut mai înainte de toţi vecii". E ceva mai presus de
înţelegere, taina nu suferă ispitire. Apoi explicaţia:
"Lumină din Lumină, - aşa cum o lumină, o lumânare
care arde, focul unei lumânări îl poţi continua în alte multe,
aşa şi Dumnezeu Cel unul în fiinţă şi întreit în
persoane Se exprimă prin Fiul Său care e - Dumnezeu adevărat din
Dumnezeu adevărat, Unul Născut Care din Tatăl S-a născut
mai înainte de toţi vecii". Este "Lumină din Lumină,
Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut iar nu
făcut", cu precizarea că e născut, nu e creat. Pentru noi
ar fi mult mai pe înţeles dacă ni s-ar spune că Fiul lui
Dumnezeu este unul dintre fiii lui Dumnezeu şi că e creat. Am putea
înţelege raţional lucrul acesta şi ne-ar fi mai la
îndemână. Ori ni se spune clar: "Unul-Născut, Care din
Tatăl S-a născut mai înainte de toţi vecii"; ni se spune
că e "născut iar nu făcut", că e "de o
fiinţă cu Tatăl" şi că prin El "toate s-au
făcut". Sunt tainele credinţei noastre. Aşa ceva nu se
spune despre omul de rând, că a existat înainte şi s-a întrupat
şi aşa mai departe, ci se spune clar că omul începe când începe.
Nu a avut o viaţă înainte de a se întrupa. Au fost în istoria
Bisericii şi oameni care au afirmat că sufletele sunt preexistente.
Că a creat Dumnezeu toate sufletele la început şi că le trimite
în lume pe rând. Sunt teorii - nu creştine - că sufletul
trăieşte mai multe vieţi succesive, la perioade mai mici sau mai
mari revenind în lume în alt trup, şi aşa mai departe.
Acestea nu ne privesc pe noi pentru că noi nu credem nici
în preexistenţa sufletului, nici în reîncarnare. Fiul lui Dumnezeu
însă, existent din veşnicie, Şi-a făcut cale către om
întrupându-Se ca om. Ştim din învăţătura Bisericii, şi
mai ales din învăţătura Bisericii întrupată în slujbele
Bisericii, că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om din Preasfânta
Fecioară Maria. Asta se exprimă în Simbolul credinţei. În
Simbolul credinţei se exprimă faptul că Cel prin Care toate s-au
făcut "pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire S-a
pogorât din cer", a găsit o cale de a Se apropia de om prin pogorâre.
Prin fire a rămas ceea ce a fost şi a primit ceea ce n-a avut, firea
omenească. Fiul lui Dumnezeu, din Preasfânta Fecioară Maria, S-a
născut ca Dumnezeu adevărat şi om adevărat.
Lucrul acesta se exprimă foarte bine în slujbele de la
Naşterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, de la sărbătoarea
Naşterii. Sunt douăsprezece zile în care Biserica e preocupată
de Întruparea Fiului lui Dumnezeu, de naşterea ca om a Fiului lui
Dumnezeu, şi în aceste douăsprezece zile, din 20 decembrie până
în 31 decembrie inclusiv, la slujbele Bisericii noastre se fac mereu aprecieri
în legătură cu faptul că Fiul lui Dumnezeu a rămas ceea ce
a fost şi a luat ceea ce n-a fost, este Dumnezeu adevărat şi om
adevărat şi că această unire între firea dumnezeiască
şi firea omenească s-a realizat în pântecele Fecioarei Maria care
este, după învăţătura Bisericii, Născătoare de
Dumnezeu. De ce este Sfânta Fecioară Maria Născătoare de
Dumnezeu? Poate cineva să-L nască pe Dumnezeu? Ca să-L
naşti pe Dumnezeu ar trebui să fii înainte de Dumnezeu. Şi
totuşi Biserica nu are nici o ezitare când e vorba să spună
că Sfânta Fecioară Maria L-a născut pe Dumnezeu. "Pe
Preasfânta, Curata, Preabinecuvântata, Mărita Stăpâna noastră,
de Dumnezeu Născătoarea şi pururea Fecioara Maria, cu toţi
sfinţii să o pomenim". E o exprimare pe care o auzim de atâtea
ori şi o spunem la sfintele slujbe ale Bisericii noastre. Zicem cu
toţii: "Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, - deci
Născătoare de Dumnezeu - miluieşte-ne pe noi!" Ce
înţelegem noi prin aceasta, că Maica Domnului e născătoare
de Dumnezeu? Ce înţelege Biserica, pentru că noi am preluat în
credinţa noastră exprimările Bisericii, învăţătura
Bisericii, propovăduirea Bisericii. Ce înţelege Biserica prin aceea
că Maica Domnului, Preasfânta Fecioară Maria, e Născătoare
de Dumnezeu?
Să ştiţi că cuvântul
"născătoare" - theotokos, Născătoare de Dumnezeu
- e întrebuinţat aici în Răsărit, în Ortodoxie în special, iar
în Apus nici nu există un cuvânt corespunzător cu
"Născătoare de Dumnezeu", nu se accentuează faptul
că Maica Domnului e Născătoare, dintr-un fel de evitare a
cuvântului. În limba franceză de pildă, se spune "M?re de
Dieu", Mama lui Dumnezeu. Dar se evită cuvântul
"naştere", cuvântul "născătoare". Ori
Biserica are această exprimare, această
învăţătură, şi aici în Răsăritul nostru
şi în limba română şi în limba greacă, în limbile slave, se
întrebuinţează cuvântul "Născătoare de Dumnezeu".
"Bogorodniţe" în limba slavă. "Theotokos" în
limba greacă. În Apus însă nu se întrebuinţează. Nu că
nu cred acelaşi lucru, dar evitând lucrul acesta la naştere, poate
pentru ca să nu se materializeze în conştiinţa
credincioşilor lucruri în legătură cu naşterea. Important
este să ştim că Biserica învaţă că firile, firea
omenească şi firea dumnezeiască, s-au unit de la Buna Vestire,
de când a zis Preasfânta Fecioară Maria "Iată roaba Domnului.
Fie mie după cuvântul tău!" (Luca 1, 38). Din acea clipă
Duhul Sfânt S-a pogorât peste Maica Domnului, Puterea Celui Preaînalt a
umbrit-o şi Cel Care S-a născut din ea a început să Se întâmple
tainic ca normă, mai presus de obişnuit, pentru că Maica
Domnului L-a născut pe Domnul Hristos fără contribuţie
bărbătească. Dacă lucrurile s-ar fi petrecut obişnuit
atunci n-ar fi fost în lucrare firea dumnezeiască. Ori firea
dumnezeiască a fost în lucrare în acest înţeles în Maica Domnului,
că ea a rămas ceea ce s-a ştiut a fi de vreme ce "nu
ştiu de bărbat". N-a ştiut de bărbat, şi
totuşi a născut pe Mântuitorul lumii, care e Dumnezeu adevărat
şi om adevărat. Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat
şi om adevărat născut din Preasfânta Fecioară.
Aşa se ajunge la gândul că Maica Domnului este
Născătoare de Dumnezeu, nu că a născut pe Fiul lui Dumnezeu
Cel născut din Tatăl, ca Fiu al lui Dumnezeu, ci L-a născut ca
Fiu al lui Dumnezeu unit cu omul, a născut pe omul unit cu Dumnezeu
şi atunci nu a fost numai născătoare de om cu care s-a unit
cândva, după concepţia ereticilor, firea dumnezeiască, de exemplu,
la Botez. Unii dintre eretici spuneau că la Botez firea omenească s-a
unit cu firea dumnezeiască în înţelesul că atunci când S-a
pogorât Duhul Sfânt, când a fost văzut Duhul Sfânt deasupra Domnului
Hristos, atunci s-a unit firea dumnezeiască cu firea omenească,
şi la pătimirea Domnului Hristos, când a fost răstignit, când a
zis Domnul Hristos "Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai
părăsit?" (Matei 27, 46), atunci s-a depărtat firea
dumnezeiască de firea omenească. Sunt gânduri ale ereticilor. Biserica
nu învaţă aşa. Biserica învaţă că din clipa în
care Fiul lui Dumnezeu S-a unit cu firea omenească, S-a unit
neîmpărţit şi nedespărţit, neamestecat şi
neschimbat, pentru veşnicie. Nu există posibilitatea ca firea
dumnezeiască să părăsească firea omenească sau
firea omenească a Domnului Hristos să părăsească firea
dumnezeiască. S-au unit pentru veşnicie. Deci Fiul lui Dumnezeu
întrupat S-a botezat, Fiul lui Dumnezeu întrupat S-a răstignit, Fiul lui
Dumnezeu întrupat în om a înviat din morţi, Fiul lui Dumnezeu întrupat în
om S-a înălţat la ceruri. Toate lucrurile acestea noi le afirmăm
pentru că nu există posibilitatea, după concepţia
Bisericii, după învăţătura şi propovăduirea
Bisericii, ca firile acestea în persoana Mântuitorului să se mai
despartă vreodată. Şi aşa se întâmplă că
lucrurile au valoare mântuitoare. E adevărat că firea
dumnezeiască nu pătimeşte, căci nu poate pătimi, pe
cruce, dar faptul că omul cu care s-a unit firea dumnezeiască este om
adevărat şi Dumnezeu adevărat, nedespărţit de
Dumnezeu, în firea omenească s-a întâmplat pătimirea şi faptul
că a pătimit Domnul Hristos, ca om adevărat unit cu Dumnezeu,
aduce mântuirea.
Sunt nişte lucruri, să zicem, într-un fel poate de
subtilitate, dar aşa învaţă Biserica şi aşa trebuie
să credem noi. Şi noi de aceea suntem ortodocşi, pentru că credem
aşa. Aşa ne învaţă slujbele de la sărbătoarea
Naşterii Domnului Hristos.
Prin urmare, taina Întrupării nu suferă ispitire. Noi
afirmăm că aşa e. Cunoaşteţi poate alcătuirea
aceea: "Taina cea din veac ascunsă şi de îngeri
neştiută, prin tine, Născătoare de Dumnezeu celor de pe
pământ s-a arătat; Dumnezeu într-o unire neamestecată
întrupându-Se şi Crucea de bunăvoie pentru noi luând; prin care
înviind pe cel întâi zidit, a mântuit din moarte sufletele noastre".
Foarte frumos. Vorbim cu Maica Domnului. Îi spunem Maicii Domnului ceva, ceva
care îi dă ei întâietate, o pune în atenţia noastră. Ce-i
spunem? "Taina cea din veac ascunsă - taina pe care nu a ştiut-o
nimeni, decât Dumnezeu - şi de îngeri neştiută - nici îngerii nu
au ştiut că Fiul lui Dumnezeu Se va întrupa - prin tine,
Născătoare de Dumnezeu - vorbim cu Maica Domnului şi zicem
Născătoare de Dumnezeu, nu-i zicem numai Mama lui Dumnezeu, ci zicem
Născătoare de Dumnezeu - celor de pe pământ s-a arătat."
Oamenii au ajuns să înţeleagă această taină neştiută
de îngeri, aflată şi de îngeri prin întruparea Fiului lui Dumnezeu.
Taina aceasta s-a arătat celor de pe pământ, oamenilor, prin
naşterea Fiului lui Dumnezeu, prin întruparea Fiului lui Dumnezeu din
Preasfânta Fecioară Maria. "Dumnezeu într-o unire neamestecată
întrupându-Se - ce înseamnă aceasta? Că a rămas Dumnezeu
Dumnezeu şi omul om într-o unire care Îl menţine pe Dumnezeu Dumnezeu
şi pe om îl menţine ca om şi aceasta s-a întâmplat prin Maica
Domnului - şi Crucea de bunăvoie pentru noi luând; - a luat Crucea de
bunăvoie Cel ce este Dumnezeu adevărat şi om adevărat,
pătimirea a primit-o, n-a fost silit să pătimească - prin
care înviind pe cel întâi zidit, - adică pe Adam şi pe toţi cei
din Adam care cred în El - a mântuit din moarte sufletele noastre".
Iată o alcătuire scurtă care vorbeşte despre
taina care-i şi arătată şi nearătată. Sfântul
Maxim Mărturisitorul spune undeva că ceea ce înţelegem din
taină e puţin faţă de ceea ce e taina. Deci taina este
şi arătată şi nearătată. În principal este nearătată.
În secundar este arătată. Ştiţi că Sfântul Apostol
Pavel are o afirmaţie în Epistola I către Timotei: "Mare este
taina creştinătăţii" (I Timotei 3, 16). Însuşi
creştinismul are o taină, e o taină. "Mare este taina
creştinătăţii. Dumnezeu S-a arătat în trup". E o
afirmaţie de la începuturile creştinismului, nu e un adaos din
secolul X, XV. De la începuturile creştinismului se spunea cuvântul
acesta: "Mare este taina creştinătăţii". Cum, de
ce e mare? "Dumnezeu S-a arătat în trup, S-a îndreptat în Duhul, S-a
vestit de oameni, S-a văzut de îngeri, S-a propovăduit între neamuri,
S-a crezut în lume şi S-a înălţat întru slavă". Da.
Taină care rămâne taină, şi cunoscută şi
necunoscută, şi ştiută şi neştiută, prea
puţin ştiută şi prea mult necunoscută. Poate nici în
veşnicie - şi eu cred că nici în veşnicie, când vom
cunoaşte mult mai mult - nu vom cunoaşte nepătrunsul.
"Bucură-te că auzul l-ai pătruns cu nepătrunsul".
Totdeauna vom avea o neînţelegere a lucrurilor mai presus de noi.
Ştiţi ce înseamnă să elucidezi o taină? Înseamnă
să fii mai mare decât taina. Tot ce face omul - şi face multe -, tot
ce studiaţi voi în facultăţile pe care le faceţi, mai ales
în facultăţile tehnice, tot ce studiaţi la şcoală este
mai prejos de om. Pentru că tot ce face omul e mai prejos de el, omul
fiind creatorul. Dar omul când are în faţă o taină pe care nu
o poate înţelege, atunci e mai mic decât taina şi taina e mai mare
decât el.
Sunt nişte sugestii, sunt nişte lucruri pe care
aş vrea să le aveţi în vedere, mai ales acum, la sfârşitul
secolului XX, când se pun atâtea probleme în legătură cu Domnul
Hristos. De altfel noi dacă suntem încredinţaţi de lucrurile
acestea, nu numai pentru că le-am primit de la cineva care e competent în
chestiune, de la cineva care nu diminuează pe Domnul Hristos, ci Îl
înalţă, rămânem statornici în credinţa noastră.
"Înalţă-Te mai presus de ceruri, Dumnezeule, şi peste tot
pământul fie slava Ta", aceasta e atitudinea Bisericii. "Înalţă-Te
mai presus de ceruri, - Te ştim mai presus de ceruri - Dumnezeule, şi
peste tot pământul fie slava Ta" sunt nişte cuvinte pe care le
spune preotul după ce a binecuvântat pe credincioşi cu Sfântul Potir
în mână şi a zis: "Mântuieşte Dumnezeule poporul Tău şi
binecuvintează moştenirea Ta!". Aşezând pe Sfânta Masă
Sfintele Daruri şi tămâind Sfintele Daruri în semn de cinstire, zice:
"Înalţă-Te mai presus de ceruri Dumnezeule şi peste tot
pământul fie slava Ta". Numai când e aşa, pentru
conştiinţa noastră, pentru gândirea noastră, numai când Îl
avem pe Domnul Hristos mai presus de ceruri, Îl avem unde este El de fapt.
Dacă cineva vrea să-L coboare la nivelul omului şi
tăgăduieşte unirea firii dumnezeieşti cu firea
omenească, nu poate avea decât cel mult un geniu. Şi faţă
de geniu nu ai o raportare religioasă. Biserica Îl ţine pe
Mântuitorul acolo unde este El şi dacă noi suntem convinşi de
lucrul acesta, în cazul acesta suntem luminaţi de Duhul Sfânt, Duhul Sfânt
având ca rost şi aceasta, să-L preamărească pe Mântuitorul.
Cei care citiţi Noul Testament desigur v-aţi întâlnit,
citind Sfânta Evanghelie de la Ioan, la capitolul 16, cu cuvântul spus de
Domnul Hristos despre Duhul Sfânt: "El pe Mine Mă va
preamări" (Ioan 16, 14). Iar Sfântul Apostol Pavel spune în Epistola
către Galateni şi în Epistola către Romani că Duhul este
acela care ne descoperă că suntem fii ai lui Dumnezeu şi ne face
să zicem "Avva Părinte!" (Galateni 4, 6). Adică
să ne raportăm la Dumnezeu ca la Părintele nostru. Asta n-o face
raţiunea. Asta n-o face puterea omenească. "Fericit eşti
Simone, fiul lui Ion?, că nu trup şi sânge ţi-a descoperit
ţie aceasta" (Matei 16, 17). Când Sfântul Apostol Petru a spus
"Tu eşti Hristos, Fiul lui Dumnezeu", Domnul Hristos a
întâmpinat această mărturisire: "Fericit eşti Simone, fiul
lui Ion?, că nu trup şi sânge ţi-a descoperit ţie aceasta,
ci Tatăl Meu Cel din ceruri". Fără intervenţia lui
Dumnezeu, fără intervenţia Duhului Sfânt, care este a treia
persoană a Sfintei Treimi, care e tot Dumnezeu, fără intervenţie
de sus nu se poate ajunge la primirea acestui lucru mai presus de lume, la
primirea tainei Întrupării Fiului lui Dumnezeu. Aşa că pentru
noi, care suntem îndrumaţi de Sfânta noastră Biserică, pentru
noi care am depăşit toate părerile şi toate
afirmaţiile necredincioşilor, eterodocşilor, toate
afirmaţiile necreştinilor, toate afirmaţiile ereticilor, pentru
noi e sigur lucrul acesta că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om întru
unire neamestecată, că Fiul lui Dumnezeu e mai presus de ceruri,
că Domnul nostru Iisus Hristos e mai presus de ceea ce poate omul cugeta
şi spune. În faţa tainei ne plecăm cu mintea.
În alcătuirea pe care am amintit-o, de la
sărbătoarea Naşterii Domnului, unde se spune "taina nu
suferă ispitire", se spune mai departe "numai cu
credinţă toţi o primim strigând cu tine şi zicând: - cu
Maica Domnului, căci vorbim cu Maica Domnului - Negrăite Doamne,
slavă Ţie!". Negrăite Doamne, slavă Ţie!
Adică e mai presus de ceea ce putem noi spune cu cuvântul, şi de
aceea aducem slavă, pentru că taina nu suferă ispitire, nici nu
încercăm să răscolim în adâncuri de taină, ci o primim
şi strigăm către Domnul Hristos împreună cu Maica Domnului:
"Negrăite Doamne, slavă Ţie!" Şi dealtfel, toate
lucrurile acestea aduc măreţia lui Dumnezeu în faţa conştiinţei
noastre, şi aduc totodată şi măreţia Maicii Domnului
ca Născătoare de Dumnezeu.
Şi noi spunem despre Maica Domnului în alcătuirile de
la slujbe - eu vă atrag atenţia asupra faptului că slujbele
noastre au un conţinut adânc, toată teologia Bisericii noastre se
cuprinde în slujbele noastre şi slujbele noastre sunt angajante pentru noi
în cunoştinţă şi trăire religioasă.
Spiritualitatea ortodoxă este o spiritualitate bazată pe sfintele
slujbe ale Bisericii. De aceea vă atrag atenţia să
urmăriţi cele afirmate la slujbe şi să le meditaţi. De
pildă, în contextul acesta, ne putem gândi la Maica Domnului care este
afirmată la sfintele slujbe mai presus de minte şi de cuvânt. -
"Pe tine, Maica lui Dumnezeu, cea mai presus de minte şi de cuvânt,
care ai născut negrăit sub ani pe Cel fără de ani,
credincioşii cu un gând te mărim". Cum e Maica Domnului?
"Mai presus de minte şi de cuvânt". Ce înseamnă aceasta?
Că mintea nu înţelege pe Maica Domnului în măreţia ei
şi cuvântul nu o poate exprima. Alcătuirea aceasta este Irmosul de la
Înălţarea Domnului Hristos. Iar la Rusalii zicem aşa, vorbind
deasemenea cu Maica Domnului: "Se întunecă toată mintea a
cunoaşte naşterea ta". Stă uluită mintea, nu poate
să înţeleagă, îşi dă seama că neînţelesul e
mai presus de înţeles. Apoi vorbim cu Maica Domnului şi spunem:
"Nu se pricepe toată limba a te lăuda după vrednicie;
şi se întunecă şi mintea cea mai presus de lume a-ţi cânta
ţie, una, de Dumnezeu Născătoare; însă fiind bună
primeşte credinţa, că ştii dragostea noastră cea
dumnezeiască, credincioşii cu un gând te mărim".
Nu poţi vorbi despre Întruparea Fiului lui Dumnezeu
fără să te referi la Maica Domnului. Ori dacă la Maica
Domnului referindu-ne, o ştim mai presus de minte şi de cuvânt,
ştim că mintea nu poate cunoaşte măreţiile ei, naşterea
ei cea mai presus de fire, toate acestea sunt mai presus de minte. Dacă
aşa e cu Maica Domnului şi Maica Domnului totuşi e om, atunci cu
Dumnezeu cum e? Dacă i se pare cuiva că Îl cunoaşte pe Dumnezeu
şi nu se uimeşte de Dumnezeu - Sfântul Isaac Sirul, şi tare mult
îmi place mie cuvântul acesta, zice: "Încă nu a cunoscut pe Dumnezeu
cel ce nu se minunează de Dumnezeu". Numai cu uimire poţi sta în
faţa lui Dumnezeu. Dacă stai fără uimire, dacă nu te
minunezi de Dumnezeu - înseamnă că încă nu ai cunoscut pe
Dumnezeu, nu te-ai întâlnit cu Dumnezeu. În faţa lui Dumnezeu trebuie
să rămâi copleşit, uluit de măreţia lui Dumnezeu.
Zicem vorbind cu Maica Domnului: "Spăimântatu-s-au
toate de dumnezeiască mărirea ta, că tu, Fecioară
neispitită de nuntă, ai avut în pântece pe Dumnezeu Cel peste toate
şi ai născut fiu pe Cel fără de ani, Cel ce
dăruieşte pace tuturor celor ce te laudă pe tine".
Spăimântatu-s-au în sens de s-au uimit. Aşa de mare a fost uimirea,
încât a stat ca într-un fel de spăimântare cine a cunoscut mărirea
Maicii Domnului. "Spăimântatu-s-au toate de dumnezeiască
mărirea ta". O mărire, dar nu o mărire obişnuită.
Şi un om obişnuit are o mărire a lui. Noi suntem mari prin
faptul că purtăm în noi chipul lui Dumnezeu. E o mărire a noastră,
o mărire pe care ne-a dat-o Dumnezeu. Dar Maica Domnului are o mărire
mai presus de mărirea obişnuită, o mărire de care s-au
spăimântat toate: "de dumnezeiască mărirea Ta".
Şi mărirea aceasta a Maicii Domnului, dacă e aşa de mare
şi spăimântătoare, atunci cum va fi mărirea lui Dumnezeu în
faţa conştiinţei noastre, dacă l-am întâlni pe Dumnezeu,
dacă ne minunăm de Dumnezeu? Iar dacă nu ne minunăm de
Dumnezeu, încă nu ne-am întâlnit cu Dumnezeu, încă nu L-am cunoscut
pe Dumnezeu.
Dragi studenţi, acestea sunt lucrurile pe care am vrut
să vi le pun în atenţie. Ar mai fi încă ceva, şi hai
să nu pierdem ocazia şi în privinţa aceasta, şi anume
Întruparea Fiului lui Dumnezeu după Întruparea cea din istorie. Fiul lui
Dumnezeu S-a făcut om ca să-l aibă pe om în maximă
apropiere. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune undeva că nu faptul
că omul a fost păcătos L-a adus pe Dumnezeu să Se facă
om, ca să-l mântuiască pe om, ci el zice că Fiul lui Dumnezeu
S-ar fi întrupat şi în condiţia că omul n-ar fi
păcătuit. Pentru că ceea ce L-a făcut pe Dumnezeu să
Se facă om este iubirea lui Dumnezeu faţă de om. Iubirea L-a
făcut pe Dumnezeu să Se unească cu omul ca să-l ridice pe
om până acolo unde e firea omenească ridicată în persoana Fiului
lui Dumnezeu întrupat. Aceasta înseamnă că Dumnezeu a ales calea
aceasta de a Se apropia de om ca să-i dea posibilitate omului să se
apropie de Dumnezeu. "Dumnezeu pe pământ S-a pogorât şi omul la
cer s-a suit" se afirmă în slujbele de la Naşterea
Mântuitorului. "Dumnezeu pe pământ S-a pogorât - prin Întruparea
Fiului lui Dumnezeu - şi omul la cer s-a suit" prin Înălţarea
Fiului lui Dumnezeu. Şi aceasta nu numai pentru Domnul Hristos e real, ci
pentru toţi credincioşii care în procesul de mântuire trebuie să
se unească cu Domnul Hristos şi să aibă calea aceea pe care
a mers Domul Hristos, Domnul Hristos făcându-şi cale cu fiecare
dintre noi către cer.
Întruparea Fiului lui Dumnezeu a adus şi o altă
întrupare, întruparea Lui din Sfânta Liturghie. Fiecare Sfântă Liturghie
este o sărbătorire cuprinzătoare, cuprinde în ea Întruparea
Fiului lui Dumnezeu, prin faptul că Cinstitele Daruri ce sunt puse înainte
se prefac în Trupul şi Sângele Mântuitorului cu care se
împărtăşesc credincioşii, ca Domnul Hristos să-Şi
continue Întruparea şi în mădularele Sale. Biserica noastră
învaţă, potrivit învăţăturii Sfântului Apostol Pavel,
că credincioşii sunt mădulare ale Trupului lui Hristos. Fiind
mădulare ale Trupului lui Hristos şi noi trebuie să fim
purtători de Hristos, hristofori. Cine se uneşte cu Domnul Hristos, e
purtător de Hristos, e hristofor. Cine se uneşte cu
Dumnezeu-Tatăl e teofor. Cine se uneşte cu Duhul Sfânt e pnevmatofor.
De fapt, cine se uneşte cu una din persoanele Sfintei Treimi, se
uneşte cu toate persoanele Sfintei Treimi. Fiul lui Dumnezeu, când S-a
Întrupat, a adus în Preasfânta Fecioară Maria şi pe Dumnezeu-Tatăl
Care a umbrit-o, şi pe Dumnezeu-Duhul Sfânt Care S-a pogorât peste ea,
aşa încât Maica Domnului a devenit locaş al Preasfintei Treimi.
O alcătuire de la Maslu, în care vorbim cu Maica Domnului,
ne aduce în suflet conştiinţa că Maica Domnului este locaş
al Preasfintei Treimi şi că ne poate ajuta să fim şi noi
locaşuri ale Preasfintei Treimi. "Pe tine, preacuratul palat al
Împăratului ceresc, ceea ce eşti mult lăudată, te rog
curăţeşte mintea mea cea întinată cu tot felul de
păcate şi o fă locaş curat al dumnezeieştii Treimi ca
să laud şi să măresc puterea ta şi mila ta cea
nemăsurată, fiind mântuit eu netrebnicul robul tău".
Întruparea se realizează în Maica Domnului pentru noi, se
realizează în Sfânta Liturghie pentru a fi şi noi purtători de
Dumnezeu, se realizează în Sfânta Liturghie pentru a Se întrupa în
continuare Domnul Hristos în noi. Şi aceasta este o taină. Să
nu-şi închipuie cineva că poate elucida taina aceasta. Ori crezi în
taină, ori nu ai taină. Ori te bucuri de cât poţi să
ştii, şi celelalte le laşi în seama lui Dumnezeu, ori n-ai cum
să înţelegi lucrurile lui Dumnezeu, pentru că sunt mai presus de
noi.
Vă mulţumesc frumos pentru că mi-aţi dat
posibilitatea să spun aceste gânduri, care doresc să rămână
gânduri de sfârşit de secol pentru cei care, cu ajutorul lui Dumnezeu, vor
trece în secolul următor. Să ducem mai departe
învăţătura Bisericii, să căutăm să ne
împropriem gândurile acestea din sfintele slujbe. Eu v-am făcut o
sinteză din ceea ce învaţă Biserica prin sfintele slujbe, din
ceea ce învăţăm noi despre Domnul nostru Iisus Hristos Care este
mai presus de minte şi de cuvânt, mai presus de ceea ce poate omul cugeta
şi spune, şi care trebuie să fie şi pentru noi ceea ce este
în mod obiectiv: Dumnezeu adevărat şi om adevărat, Dumnezeu
făcut om pentru iubirea de oameni, ca să ajungem şi noi la
îndumnezeire prin lucrarea Fiului lui Dumnezeu care S-a făcut om. Dumnezeu
să ne ajute!
22 iulie 1996