Taina
Jertfei
Preacuvioase părinte stareţ, dragi studenţi,
pentru seara aceasta am anunţat că voi vorbi despre taina Jertfei
Mântuitorului.
În Simbolul credinţei, îndată după
mărturisirea credinţei în Mântuitorul Iisus Hristos, în Fiul lui
Dumnezeu care S-a întrupat, în Mântuitorul care S-a născut ca om,
urmează mărturisirea de credinţă despre jertfa
Mântuitorului, despre răstignirea Lui: "S-a răstignit pentru noi
în vremea lui Ponţiu Pilat şi a pătimit şi S-a
îngropat". În aceste cuvinte se cuprinde mărturisirea despre jertfa
Mântuitorului, despre răstignirea Lui, despre pătimirea Lui şi
despre moartea Lui pe Cruce, despre înmormântarea Lui. A fost înmormântat
pentru că a murit pe cruce: "S-a răstignit pentru noi în vremea
lui Ponţiu Pilat şi a pătimit", deci suferinţa a fost
o realitate. Se înţelege, a murit şi a fost înmormântat.
Sunt trei elemente pe care le avem în vedere: răstignirea
ca fapt, pătimirea ca realitate şi moartea Mântuitorului nostru Iisus
Hristos, toate întâmplându-se pentru noi.
Domnul Hristos Însuşi a spus de mai multe ori despre
pătimirile Sale din Ierusalim. În Sfânta Evanghelie de la Ioan avem
cuvântul că "atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât pe Unul
Născut Fiul Său L-a dat ca oricine care crede în El să nu
piară, ci să aibă viaţă veşnică" (Ioan
3, 16). În planul de mântuire era cuprinsă şi jertfa, şi
răstignirea, şi pătimirea Domnului Hristos. Cândva Domnul
Hristos, ca om, ca om unit cu Dumnezeu dar în firea omenească, Şi-a
manifestat într-un fel ezitarea în faţa morţii, în faţa
răstignirii. Şi a zis că oare s-ar putea să treacă,
să nu ajungă la pătimire, şi după aceea tot El a zis
că "doar pentru ceasul acesta am venit". Iar în grădina
Ghetsimani L-a rugat pe Tatăl, dacă este cu putinţă,
să treacă de la El paharul acesta, dar "nu voia Mea - zicea - ci
voia Ta să se împlinească". Toate acestea arată că
Domnul Hristos a suferit, a arătat în firea omenească stări
asemănătoare cu stările pe care le au oamenii în faţa
suferinţei. Dar pentru că era nevoie de suferinţa Mântuitorului
pentru mântuirea noastră - a suferit El ca să nu suferim noi, ca
să ierte păcatele noastre - Mântuitorul a primit jertfa. A intrat
întru mărirea Sa ca om prin pătimire. Fiind prevăzută în
planul de mântuire şi răstignirea Mântuitorului, şi
suferinţele Mântuitorului sunt luate în consideraţie, lucrurile s-au
petrecut potrivit cu proorociile. În Sfânta Evanghelie de la Matei e scris
că Domnul Hristos, în faţa unei situaţii în care ucenicii voiau
să-L apere de pătimiri, de suferinţe, a zis că ar putea
să-L roage pe Tatăl şi să-I trimită mai mult decât
douăsprezece legiuni de îngeri să-L apere, dar atunci cum se vor
împlini Scripturile? (cf. Matei 26, 53-54) În Vechiul Testament proorocii au
vorbit despre Mesia, despre omul durerilor, despre omul care cu rana sa va
vindeca pe toţi. Şi Domnul Hristos a împlinit proorociile. Întru El
s-au împlinit proorociile Vechiului Testament.
În general oamenii n-au înţeles suferinţa Domnului
Hristos. Nici chiar ucenicii Săi. Sfântul Apostol Petru, de pildă,
când a aflat că Domnul Hristos urmează să pătimească
în Ierusalim, L-a luat deoparte şi a spus "Doamne, să nu Ţi
se întâmple Ţie unele ca acestea" (Matei 16, 22). Şi atunci
Domnul Hristos l-a mustrat şi a spus "Nu cugeţi cele ce sunt ale
lui Dumnezeu, ci cele ce sunt ale oamenilor. Sminteală Îmi
eşti." Câtă vreme Dumnezeu vrea ca Eu să pătimesc,
trebuie să ne unim cu voia lui Dumnezeu şi să lepădăm
cugetele împotrivitoare faţă de planurile lui Dumnezeu. Deci,â tu
cugeţi cele ce sunt ale oamenilor când zici să nu pătimesc, iar
Eu cuget cele ce sunt ale lui Dumnezeu când zic că trebuie să
pătimesc. Bineînţeles că pe atunci ucenicii n-au putut avea
lumină despre importanţa pătimirii. N-au avut o lumină
să înţeleagă jertfa, să înţeleagă necesitatea
jertfei pentru mântuire. Ei au văzut lucrurile cumva din exterior şi
într-un fel dintr-o perspectivă omenească, nu dintr-o
perspectivă mai presus de om. Nu i s-a descoperit Sfântului Apostol Petru
şi cele în legătură cu pătimirea, ci numai cele în
legătură cu persoana Mântuitorului. "Voi cine ziceţi
că sunt?". "Tu eşti Hristos Fiul lui Dumnezeu Celui
Viu". Şi atunci Domnul Hristos a zis: "Fericit eşti Simone
că nu trup şi sânge ţi-au descoperit ţie aceasta, ci
Tatăl Meu Cel din ceruri" (Matei 16, 15-17). A înţeles ceva în
legătură cu persoana Mântuitorului, dar nu a înţeles încă
nimic în legătură cu taina Jertfei, cu jertfa în sine, cu
pătimirea ca jertfă, ca jertfă de bună voie. Cît a
înţeles nu era destul. Şi gândirea în perspectiva umanului, în care
nu era de faţă şi gândul la rânduiala lui Dumnezeu, l-a
făcut să spună lucruri care ţin de cugetarea
omenească. "Nu cugeţi cele ce sunt ale lui Dumnezeu, ci cele ce
sunt ale oamenilor."
De fapt nu numai Sfântul Apostol Petru a avut această
perspectivă de gândire, ci mulţi din vremea aceea, de pildă cei
care au zis că "dacă eşti Fiul lui Dumnezeu,
coboară-Te de pe cruce" (Matei 27, 40), sau "dacă eşti
Fiul lui Dumnezeu mântuieşte-Te pe Tine şi pe noi" (Luca 23,
39). Aceia nu au înţeles nimic din taina jertfei, din jertfa în sine ci au
înţeles ceva numai din răstignire ca pedeapsă.
Ştiţi că în Sfânta Evanghelie se spune că
Domul Hristos a fost răstignit între doi tâlhari. De ce L-au
răstignit între doi tâlhari? Pentru că şi pe El L-au numărat
cu tâlharii. Ei au avut conştiinţa că răstignesc trei
tâlhari, nu doi tâlhari şi un drept. Căci dacă considerau
că Domnul Hristos a fost drept, atunci nu L-ar fi răstignit. Nu aveau
de ce să răstignească drepţii. Aveau să
răstignească doar păcătoşii, pe tâlhari. Şi nu au
aşezat doi tâlhari, unul de-a dreapta şi altul de-a stânga, ca
să fie încadrat un drept între doi tâlhari, ci au avut la îndemână
trei tâlhari pe care i-au răstignit. Dintre care unul era drept, cum a zis
sutaşul care era la Crucea Mântuitorului când a văzut fenomenele care
s-au întâmplat la răstignirea Mântuitorului şi a zis: "Cu
adevărat Omul Acesta drept a fost" (Luca 23, 47). Sau "Cu
adevărat Fiul lui Dumnezeu era Acesta" (Matei 27, 54). Şi-a dat
seama de ceva mai presus de perspectiva gândirii omeneşti, şi-a dat
seama că e vorba de cineva care e ales al lui Dumnezeu. Bineînţeles
că nu s-a gândit sutaşul că e vorba de Fiul lui Dumnezeu
deofiinţă cu Tatăl, de unul din Sfânta Treime, ci s-a gândit
că e vorba de un om deosebit, de un om pe care Dumnezeu l-a ales şi
l-a primit. În orice caz, a dat mărturie de faptul că nu a fost
tâlhar, ci a fost drept. Că a fost Fiul lui Dumnezeu, nu a fost un om
oarecare.
Unul dintre cei doi tâlhari care L-au văzut răstignit
pe Domnul Hristos a zis: "Pomeneşte-mă Doamne întru
împărăţia Ta", după ce l-a mustrat pe celălalt,
care Îl defăima, chiar şi în suferinţă fiind el, şi
zicea că "dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, mântuieşte-Te
pe Tine şi pe noi" (Luca 23, 39;42). Şi atunci tîlharul cel
drept, tâlharul care începea să nu mai fie tâlhar, a zis "Nu te temi
tu de Dumnezeu, că eşti în aceeaşi osândă? Şi noi cele
vrednice de păcatele noastre luăm, pe cînd acesta nici un rău nu
a făcut". A înţeles tîlharul ceva din taina jertfei. Noi
pătimim, pătimim pentru că am făcut rele şi plata
păcatului o primim, plata răutăţilor noastre o primim, pe
când acesta nu a făcut nici un rău. Acesta e drept, noi suntem
tâlhari şi el e drept. A fost ceea ce a gândit creştinătatea în
toată vremea: că un drept, Domnul Hristos, a fost răstignit
între doi tâlhari, între doi nedrepţi, pentru că cei care L-au
răstignit nu L-au socotit drept, ci L-au socotit tâlhar. Ori în realitate
Domnul Hristos era drept şi a pătimit pentru păcatele noastre. A
primit în Sine plata păcatelor noastre. Ca să nu mai
pătimească fiecare, pentru că la măsurile omului nu
există posibilitate de ispăşire.
Sfântul Marcu Ascetul, de pildă, în Filocalie are un cuvânt
care spune că noi nu avem ce să-I aducem lui Dumnezeu. Dacă am
făcut ceva rău, nu putem să compensăm cumva răul de
odinioară cu faptele bune din prezent. De ce? Spune el de ce. Pentru
că noi nu avem nimic de adus lui Dumnezeu. Cum nu avem nimic de adus lui
Dumnezeu? Nu putem să facem nimic bun? Nu, putem să facem lucruri
bune, dar lucrurile bune pe care le facem noi sunt datoriile noastre
faţă de Dumnezeu. Nu le facem din puterea noastră numai, ci le
facem ca un fel de colaboratori ai lui Dumnezeu. Dumnezeu ne dă cinstire
făcându-ne pe noi, cum zice Sfântul Petru Damaschin, colaboratori ai Lui.
De aceea sfinţii, cu cât făceau mai mult bine cu atât se smereau mai
tare. Nu se smereau ca unii care au făcut păcate, nu cu gândul la
păcate se smereau, ci se smereau cu gândul la faptul că e o cinstire
pentru ei binele pe care-l pot face, că sunt colaboratori ai lui Dumnezeu,
că-i cinsteşte Dumnezeu făcându-i colaboratori ai Săi
şi că nu numai din puterea lor se face binele. Aşa încât
sfinţii aveau totdeauna motive să se smerească. Bineînţeles
că nu aveau o smerenie ostentativă, aşa cum fac unii dintre noi
şi mai ales dintre călugări, care tot timpul se prezintă ca
păcătoşi, că sunt păcătos, că sunt
nevrednic. Nu în sensul acesta. Au avut în conştiinţa lor gândul
că ei sunt datori lui Dumnezeu. Nu au avut niciodată gândul că
Dumnezeu le este dator lor, ci gândul că ei sunt datori lui Dumnezeu.
Aşadar, Sfântul Marcu Ascetul atrage atenţia că,
dat fiind faptul că Dumnezeu ne-a dat puterile de a face bine, orice bine
pe care îl facem suntem datori cu el, nu avem niciodată un plus. Cum e
concepţia catolică ce zice că pentru a te putea mântui ai nevoie
de o anumită cantitate de fapte bune, care bineînţeles te
schimbă spre bine, dar ai şi nişte surplusuri dacă faci mai
multe fapte bune, care, după aceea, se pot da altora care nu au făcut
atâtea fapte bune câte le sunt suficiente. E o concepţie, oamenii pot
gândi ce vor. Dar ortodox gândind, noi nu avem niciodată un plus pe care
îl dăm, pe care îl putem transfera la alţii. Ci tot ce facem noi spre
bine se adaugă la ceea ce suntem noi, se scrie în Cartea Vieţii
noastre şi ne este necesar pentru că niciodată nu ne putem opri
din calea binelui. Noi suntem limitaţi şi ne oprim cumva din calea
binelui prin limitele pe care le avem, prin mărginirile noastre, dar ceea
ce facem noi e totdeauna ceva cu care suntem datori. Aşa încât nu avem
posibilitate să intervenim spre bine prin puterile noastre pentru
insuficienţele, pentru nedesăvârşirile, pentru greşelile,
pentru păcatele din trecut. Ne referim la ele şi stăm în
faţa lui Dumnezeu cu dorinţa de a scăpa de tot ce e rău -
"Şi ne mântuieşte de cel rău" - de tot ce stă
împotriva voii lui Dumnezeu, de tot ceea ce a fost o deviere în viaţa
noastră, o deviere de la bine, şi cerem de la Dumnezeu iertarea
păcatelor şi Dumnezeu nu ne cere nimic în schimbul greşelilor
sau păcatelor de odinioară, El ne dă iertarea. Rămânând în
noi, de multe ori, doar urmele nedesăvârşirilor, urmele devierilor,
urmele păcatelor noastre, dar jertfa Mântuitorului este ca să putem
primi iertarea aceasta, ca să nu ni se mai ceară nouă
suferinţa de pe urma păcatelor.
Bineînţeles că sunt şi suferinţe pe care le
au oamenii, şi păcătoşii şi cei mai puţin
păcătoşi, pentru că, de exemplu, nu se poate spune că
Sfântul Apostol Pavel a suferit pentru că a fost păcătos. Când
l-a iertat Domnul Hristos, când l-a primit Domnul Hristos, i-a iertat şi
urmările păcatelor, dar Sfântul Apostol Pavel a suferit ca să
fie o pildă de suferitor cu gândul la Dumnezeu. Ori nu are ce aduce ca
jertfă nici pentru el, nici pentru altul, ci ceea ce facem noi de fapt în
asceza noastră este o continuare, cumva, a jertfei Mântuitorului nostru
Iisus Hristos pentru viaţa noastră, pentru disciplinarea
noastră. Nu că ne ducem cu realizările noastre bune în faţa
lui Dumnezeu şi zicem: Doamne, dar Tu ştii că am făcut
cutare şi cutare lucru bun? Acestea toate se înscriu în noi, se
însumează în existenţa noastră. Şi, mai presus de toate,
este jertfa Mântuitorului nostru Iisus Hristos, care ne deschide calea
către Sfânta Sfintelor.
Domnul Hristos a intrat în Sfânta Sfintelor nefăcută
de mână omenească, zice autorul Epistolei către Evrei. A intrat
într-o Sfântă a Sfintelor, dar nu în Sfânta Sfintelor cea din Templu, ci a
intrat într-o altă Sfântă a Sfintelor, să zicem aşa, într-o
regiune mai presus de lume, într-un loc mai presus de obişnuit, a intrat
acolo şi ne duce şi pe noi, ne-a deschis şi nouă calea
către Sfânta Sfintelor prin jertfa Lui. Pentru că Răstignirea
Mântuitorului are caracter de jertfă şi este de fapt jertfă. De
ce? Pentru că a făcut-o de bună voie. "Putere am să
Îmi pun viaţa şi putere am să nu Îmi pun viaţa pentru oile
Mele" (Ioan 10, 18). Ori fiind un lucru pe care l-a făcut de
bună voie, e meritorie jertfa, şi nu e necesară pentru
Mântuitorul, pentru că Mântuitorul de fapt nu avea nevoie de nici un fel
de suferinţă pentru El, pentru că nu avea păcate. Şi
fiind om unit cu Dumnezeu, suferinţele din umanitatea Lui au fost de fapt
suferinţe mai presus de om. Nu că s-au comunicat lui Dumnezeu, dar
omul care a pătimit nu era numai om şi de aceea au putere ispăşitoare,
putere iertătoare. În aceasta constă taina, taina Crucii.
Am pomenit ieri o alcătuire de la sfintele slujbe:
"Taina cea din veac ascunsă şi de îngeri neştiută,
prin tine, Născătoare de Dumnezeu, celor de pe pământ s-a
arătat; Dumnezeu întru unire neamestecată Întrupându-Se şi
Crucea de bunăvoie pentru noi luând". Deci există o taină a
Întrupării şi există o taină a Jertfei, o taină a
Crucii, crucea fiind simbolul jertfei, simbolul suferinţei, simbolul
tainei suferinţei Mântuitorului. Şi nu numai al suferinţei, ci
şi al Învierii. Dacă Domnul Hristos nu ar fi înviat, Răstignirea
Lui ar fi fost un fapt obişnuit, poate un fapt divers chiar. Dar pentru
că a înviat, avem confirmarea faptului că suferinţa Lui a fost o
jertfă, o jertfă pe care a răsplătit-o Dumnezeu prin
Învierea Mântuitorului Iisus Hristos. În legătură cu Învierea se
spune în Scriptură şi că Dumnezeu L-a înviat şi că El
Însuşi a înviat. Şi de fapt realitatea este că fiind şi
Dumnezeu, prin firea dumnezeiască a înviat. Oricum Dumnezeu L-a înviat, în
sensul că nu din putere omenească a înviat, ci a înviat din putere
dumnezeiască. Prin Înviere se confirmă realitatea şi calitatea
jertfei.
În legătură cu Jertfa şi Învierea noi spunem la
sfintele slujbe de Dumineca, imediat după citirea Evangheliei cu Învierea:
"Crucii Tale ne închinăm, Hristoase, şi Sfîntă Învierea Ta
o lăudăm şi o mărim". Deci avem în vedere şi
Crucea şi Învierea, legate una de alta. Crucea e adevărat că în
concepţia noastră, în gândirea noastră obişnuită ne
înfăţişează mai mult Jertfa decît Învierea, dar de fapt ea
cuprinde egal şi Jertfa şi Învierea, şi Răstignirea şi
Învierea, şi suferinţa şi preamărirea. "Învierea lui
Hristos văzând, să ne închinăm Sfântului Domnului Iisus, Unuia
Celui fără de păcat". Şi apoi îndată facem
legătura între Cruce şi Înviere: "Crucii Tale ne închinăm
Hristoase şi Sfîntă Învierea Ta o lăudăm şi o
mărim; că Tu eşti Dumnezeul nostru, afară de Tine pe altul
nu ştim, numele Tău numim. Veniţi toţi credincioşii
să ne închinăm Sfintei Învierii lui Hristos, că iată a
venit prin Cruce bucurie la toată lumea". Încă o dată
Crucea, încă o dată Învierea. "Totdeauna binecuvântând pe
Domnul, lăudăm Învierea Lui - de ce? - că răstignire
răbdând pentru noi, cu moartea pe moarte a călcat". Crucea
cuprinde deci şi Jertfa, şi cuprinde şi Învierea. Nu reprezintă
numai jertfa, ci şi biruinţa prin jertfă. În acest înţeles
suntem noi cinstitori ai Crucii Mântuitorului şi ai Mântuitorului
răstignit pe Cruce, crucea fiind simbol al suferinţei, simbol al
Jertfei, şi fiind în acelaşi timp şi simbol al Învierii.
Domnul Hristos a primit de bună voie pătimirea în
folosul nostru. Învierea Mântuitorului este şi a Lui şi a
noastră. Răstignirea Mântuitorului este numai pentru noi, numai a
noastră. El a suferit pentru noi. Cei care nu au înţeles lucrurile
acestea nici nu s-au referit la ele în acest înţeles, ci le-au văzut
ca pe nişte lucruri care privesc fiinţa omenească, care privesc
firea omenească a Domnului Hristos. În orice caz răstignitorii nu
L-au cunoscut pe Domnul slavei, cum zice Sfântul Apostol Pavel în Epistola I către
Corinteni. El scrie acolo că dacă ar fi cunoscut înţelepciunea
lui Dumnezeu, n-ar fi răstignit pe Domnul slavei (I Corinteni 2, 8). Ei nu
au cunoscut decât firea omenească a Mântuitorului şi de aceea au
şi zis către Pilat: "Noi lege avem şi după legea
noastră El trebuie să moară, căci S-a făcut pe Sine
Fiu al lui Dumnezeu" (Ioan 19, 7). Deci S-a făcut pe Sine Fiu al lui
Dumnezeu. A zis despre Sine că e Fiul lui Dumnezeu. Aceasta e o hulă,
e un păcat mare. Deci după legea noastră El trebuie să
moară.
Cei doi care mergeau spre Emaus şi erau trişti au fost
întrebaţi de Domnul Hristos "Ce vorbeaţi pe cale?" (Luca
24, 17) Şi de ce sunteţi trişti? Şi ei au spus că
Învăţătorul lor a fost răstignit şi că a suferit
şi sunt dezamăgiţi, pentru că ei aşteptau altceva.
Aşteptau să-i mântuiască, aşteptau să le ajute şi
iată că a murit. E drept că spun unii că a înviat, au fost
nişte femei la mormânt şi spun că a înviat, dar ei nu credeau,
ei credeau numai în suferinţă, credeau numai în răstignire, dar
nici în răstignire nu credeau ca mijloc de schimbare a omului spre bine,
ca ajutor, ci credeau în faptul răstignirii. Ştiau de faptul
răstignirii, de fapt nu că credeau, ştiau că
Învăţătorul lor a fost răstignit. Şi atunci Domnul
Hristos a zis: "O, nepricepuţilor şi zăbavnici cu inima a
crede toate câte le-au scris proorocii. Oare nu trebuia ca Fiul Omului să
pătimească şi să intre întru mărirea Sa?" (Luca
24, 25-26). Se înţelege, să intre întru mărirea Sa, după
firea omenească, pentru că a avut totdeauna mărire, ca Dumnezeu.
După firea omenească a intrat întru mărire prin pătimire,
prin jertfă, prin răstignire, prin toate suferinţele care au
fost, legate de săptămâna patimilor. Prin toate acestea Domnul
Hristos a intrat, după firea omenească, întru mărirea Sa.
Şi Domnul Hristos le pune în faţă faptul acesta în perspectiva
proorocilor, în perspectiva Scripturilor. Cât au înţeles, nu ştim,
dar ştim că "inimile lor ardeau când le vorbea pe cale"
(Luca 24, 32), e o mărturisire făcută de ei înşişi în
Emaus. Şi sigur că numai în perspectiva Învierii au înţeles
ceva, cât au înţeles, Dumnezeu ştie cât, despre răstignirea
Mântuitorului, despre faptul că aceasta a fost prevăzută de
prooroci, că a fost în planul lui Dumnezeu, că aceasta nu a fost ceva
întâmplător, nu a fost ceva la care a dus răutatea omenească, ci
a fost un plan dumnezeiesc în care Dumnezeu S-a folosit de răutatea
omenească pe care nu a creat-o. Răutatea omenească a fost o
realitate, a fost ceva de care nu s-a putut face abstracţie şi s-a
putut folosi răutatea omenească pentru un plan dumnezeiesc.
S-ar putea pune întrebarea: bine, dar în cazul acesta, dacă
trebuia să fie răstignit Domnul Hristos, trebuia să fie şi
o răutate şi răutatea înseamnă că a fost dirijată
cumva, au fost dirijaţi oamenii să ajungă răi şi
să facă lucruri de felul acesta. Nu e aşa. Răutatea s-a
înmulţit în lume, oamenii au devenit răi, şi fiind răi au
putut face lucruri rele. Nu au fost angajaţi oameni buni să facă
lucruri rele, ci au fost folosiţi oameni răi să facă
lucruri rele, însă care se îndreaptă spre bine, care sunt folositoare
spre bine. Deci Dumnezeu nu a creat un Iuda, ca să fie Iuda şi
să-L vândă pe Domnul Hristos, nu a creat nişte ostaşi ca
să-L răstignească, ci ei au ajuns să fie capabili de lucrul
acesta. Noi, de exemplu, care suntem aici, nici unul dintre noi nu am fi în
stare să batem măcar un cui într-o mână a cuiva. Nu avem
această răutate, răutatea la măsurile acelea. Chiar
dacă mai facem noi rele şi mai zicem cuvinte jignitoare, şi mai
facem nişte lucruri care nu se potrivesc cu binele şi cu omul
aşa cum îl vrea Dumnezeu, dar nu am putea face lucruri de felul acesta.
Bine, dar sunt oameni care ar putea să facă. Acum când au fost
mulţi oameni închişi, înainte, în regimul trecut şi au
pătimit pentru crezul lor, pentru că nu au mers pe linia
hotărâtă de partidul comunist, i-au dus la închisoare şi i-au
bătut. Cine i-au bătut? Oameni care pot bate. Şi oamenii aceia
care au făcut răul acesta nu au fost creaţi ca să facă
răul acesta, ci au fost răi şi au putut fi utilizaţi la
aşa ceva.
Domnul Hristos a primit pătimirea din iubire. În cruce ca
simbol al jertfei Mântuitorului - acum nu vorbim numai de pătimirea în
sine, ci de calitatea pătimirii - în pătimirea Mântuitorului nostru
Iisus Hristos se revarsă iubirea Lui. A fost necesară pătimirea,
Domnul Hristos a primit să pătimească. De ce? Pentru că i-a
iubit pe oameni. În Sfânta Evanghelie de la Ioan e scris că "Iisus
i-a iubit pe ai Săi şi i-a iubit până la urmă" (Ioan
13, 1). Chiar Domnul Hristos are cuvânt în Sfânta Evanghelie de la Ioan că
"Mai mare dragoste decât aceasta nimenea nu are, ca sufletul său
să şi-l pună pentru prietenii săi. Voi prietenii mei
sunteţi, dacă faceţi ceea ce vă poruncesc" (Ioan 15,
13-14).
În cruce, ca simbol al jertfei şi al pătimirii, al
pătimirii cu calitatea de jertfă, se cuprinde iubirea lui Dumnezeu.
Pe la noi, la mănăstire au trecut nişte călugări
francezi catolici care au devenit ortodocşi, şi când au trecut pe la
noi, catolici fiind ei, un părinte, Placide - poate aţi citit cartea
"Nostalgia Ortodoxiei" -, a vorbit, era Dumineca a treia din Postul
Paştilor, Dumineca Sfintei Cruci, şi îmi aduc aminte clar că a
spus: "Crucea este faţa lui Dumnezeu îndreptată către
oameni". Mi-a plăcut tare mult. Faţa lui Dumnezeu
îndreptată către oameni. Eu am tradus cuvântarea lui pentru
credincioşii care erau în biserică şi chiar le-am subliniat
lucrul acesta, din partea mea, că e foarte important să privim Crucea
în felul acesta, ca "faţa lui Dumnezeu îndreptată către
oameni". De ce e faţa lui Dumnezeu îndreptată către oameni?
Pentru că Dumnezeu e iubire. În Sfânta Scriptură a Noului Testament,
în Epistola I Sobornicească a Sfântului Evanghelist Ioan, epistolă cu
care el a însoţit Evanghelia - deci când a scris Evanghelia a scris
şi Epistola I Sobornicească şi a însoţit Evanghelia cu ea
trimiţând-o celor către care a fost luare aminte când a scris
Evanghelia - se afirmă de două ori că Dumnezeu este iubire.
Să ştiţi că Evangheliile sunt
cărţi ocazionale. Nu sunt cărţi scrise ca să
rămână posterităţii. Sunt un fel de scrisori, un fel de
revărsări de suflet pentru anumite trebuinţe ale oamenilor care
doreau să ştie ceva despre Domnul Hristos şi atunci Sfinţii
Evanghelişti au scris cărţile ca nişte cărţi
ocazionale. Singura carte a Noului Testament care e scrisă ca un fel de studiu
e Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel. Celelalte sunt toate
cărţi ocazionale. De fapt şi Epistola către Romani într-un
fel e ocazională pentru că Sfântul Apostol Pavel voia să îi
informeze şi teologic pe creştinii din Roma şi a scris o epistolă,
dar a scris-o cu răgaz şi a scris-o punându-şi în epistolă
gândurile lui în legătură cu mântuirea venită prin Hristos.
Celelalte sunt cărţi ocazionale, cărţi care au rămas
în patrimoniul Bisericii, cărţi pe care Biserica le-a păstrat
şi le-a apărat, le-a tâlcuit, pentru că înainte de a fi
Scriptura a fost Tradiţia. Scriptura este Tradiţia de la început
şi Tradiţia de propovăduire, crezul Bisericii de la început.
Evanghelia şi Scriptura în general, Scriptura Noului Testament, este o
mărturie despre ceea ce credeau cei care nu au scris şi cei care au
scris.
Sectarii nu au dreptate să spună că ajunge
Scriptura, pentru că Scriptura este numai o parte din ceea ce s-a
propovăduit. Sfântul Apostol Pavel spune, scrie în Epistolele sale,
că "Celelalte lucruri le voi rândui când voi veni" (I Corinteni
11, 34). Sau "ţineţi la predaniile pe care le aveţi"
(II Tesaloniceni 2, 15). Nu numai ceea ce e scris. Şi apoi scrierile
Noului Testament nu le-au avut toţi, cum avem noi acum Noul Testament,
ştim şi ce a scris Matei şi ce a scris Ioan şi ce a scris
Luca şi aşa mai departe, ci cărţile lor au fost
cărţi din care unii au avut una dintre ele, ceilalţi au avut
alta şi cu vremea, abia după tipărire, s-a ajuns să
poţi avea Scriptura, şi să spui uite ce scrie aici şi uite
ce scrie dincolo. Biserica a existat, să zicem aşa, fără
Scriptura scrisă. A existat prin Scriptura vorbită, prin Scriptura
propovăduită.
Sigur, e mare lucru că s-au fixat nişte adevăruri
şi au ajuns până la noi. Au ajuns printr-o lucrare a lui Dumnezeu.
Dar nu ai putea zice că cineva, dacă citeşte din Scriptură,
află ceea ce trebuie să ştie, uite Scriptura, citeşte aici
şi ştii. Noi privim lucrurile în perspectiva Scripturii şi în
perspectiva Tradiţiei şi în perspectiva tradiţiei vii a
Bisericii. Dacă ar dispărea Scriptura, Biserica totuşi ar exista
în continuare, pentru că trăieşte prin ceea ce se crede, prin
ceea ce se învaţă prin propovăduirea vie. Noi ne referim acum la
Scriptură, şi foarte bine că o avem şi ne putem referi la
ea.
Deci în Scriptură, în Epistola scrisă de Sfântul Ioan
Evanghelistul se afirmă de două ori că Dumnezeu este iubire (I
Ioan 4, 8; 16). În Evanghelie este cuvântul că "Dumnezeu a iubit
lumea aceasta atât de mult încât L-a dat pe Fiul Său Cel Unul Născut
ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă
viaţă veşnică" (Ioan 3, 16), incluzând
bineînţeles în această iubire, când zicem "L-a dat", L-a
dat şi să Se răstignească. Era nevoie de Răstignire,
era nevoie de Jertfă, iată Fiul lui Dumnezeu S-a răstignit, S-a
jertfit, Răstignirea Lui are calitate de jertfă, nu numai de
pătimire, şi este în folosul tuturor credincioşilor.
Noi cam facem abstracţie de faptul că avem Jertfa
Mântuitorului ca ajutor şi pe Mântuitorul Cel ce S-a jertfit Îl avem ca
ajutor. De multe ori au impresia mulţi, şi dintre duhovnici, că
trebuie să faci nu ştiu ce lucruri extraordinare ca să-ţi
ispăşeşti păcatele. Păi să ştiţi
că mulţi îşi ispăşesc păcatele nu pentru că
le dă cineva să facă nişte lucruri ca să-şi
ispăşească păcatele, de multe ori îţi dă Dumnezeu
nişte canoane, îţi dă nişte suferinţe, nişte
necazuri. Atunci de ce să-l mai îngreuiezi pe om? Mai vine cineva la mine
şi zice "Părinte, ce canon îmi daţi?" Şi îi zic:
dar nu ţi-a dat Dumnezeu canoane destule? Fă-le acelea pe care
ţi le-a dat Dumnezeu, primeşte-le pe acelea, ce să-ţi mai
dau? Adică jertfa Mântuitorului nostru Iisus Hristos este totdeauna pentru
noi ajutătoare şi asta nu trebuie să uităm niciodată.
Pentru că dacă uităm, uităm un lucru foarte
important: deci Dumnezeu este iubire, din iubire L-a trimis pe Fiul Său,
din iubire faţă de lume, faţă de lume considerată
creaţia lui Dumnezeu, faţă de oameni. Ştiţi că
Sfântul Apostol Pavel, de pildă, în Epistola către Romani - să
ştiţi că eu am avut o predilecţie pentru lucrul acesta,
pentru pozitivul acesta, pentru optimismul acesta al Scripturii, pentru partea
aceasta. Nu ştiu, parcă pe mine m-a stingherit totdeauna când am
auzit că Dumnezeu Se şi mânie. Parcă aş vrea să fie un
Dumnezeu care nu Se mânie. Că Dumnezeu pedepseşte, că Dumnezeu
trăzneşte. Totdeauna când am auzit aşa ceva, parcă
Dumnezeul meu e altfel. Totdeauna am avut o aderenţă la lucrurile
acestea pozitive - are un cuvânt care aşa de mult îmi place. Zice că
"dacă Dumnezeu L-a dat pe Fiul Său pentru noi, oare nu ne va
da toate împreună cu El?" (Romani 8, 32) E extraordinar. Din
Evanghelie ştim că Domnul Hristos Îl prezintă pe Dumnezeu ca
Tatăl Lui. Şi spune că "dacă voi, răi fiind - noi
ca oameni fiind răi în raport cu bunătatea lui Dumnezu -
ştiţi să daţi fiilor voştrii cele bune, cu atât mai
mult Tatăl vostru Cel din ceruri" - se înţelege, nu mai zice
Domnul Hristos, "Care e bun". Deci Dumnezeu Cel bun e mai bun decât
răutatea noastră, decât noi care suntem răi. Şi fiind bun
şi răsare soarele peste cei buni şi peste cei răi, şi
trimite ploaia peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi (cf. Matei
5, 45), aceasta înseamnă că Dumnezeu e Tatăl tuturor, şi al
celor buni şi al celor răi. Şi dacă El face aşa,
înseamnă că şi noi trebuie să facem şi să avem
încredere în ce face Dumnezeu. De aceea e atât de multă zdrobire
sufletească la oameni, pentru că nu se gândesc la ce face Dumnezeu
pentru om.
Dumnezeu face foarte mult pentru om. Jertfa aceasta, taina
jertfei este pentru noi o dovadă despre bunătatea lui Dumnezeu pe
care noi de multe ori o ocolim şi nu o băgăm în seamă. Nu
că o dispreţuim, dar nu o băgăm în seamă. Ca şi
când nu S-a răstignit niciodată Domnul Hristos şi pentru noi.
Ori în Crez spunem "Şi S-a răstignit pentru noi în vremea lui
Pilat din Pont. Şi a pătimit?" Pentru noi şi pentru a noastră
mântuire a venit Fiul lui Dumnezeu în lumea aceasta şi pentru noi şi
pentru a noastră mântuire S-a răstignit. Şi aşa de
puţin ne gândim la lucrurile acestea. Adică slujbele Bisericii
noastre sunt făcute în aşa fel încât ne pun în atenţie jertfa
Mântuitorului. Miercurea şi vinerea sunt zile de pomenire a Crucii, de
pomenire a jertfei, de pomenire a crucii ca simbol al jertfei. Le zicem, le
ascultăm cântate, le ascutăm vorbite, le citim noi înşine, dar
prea puţin ne gândim la valoarea Jertfei pentru noi, pentru noi şi
pentru a noastră mântuire. Prea puţin ne gândim la Domnul Hristos
care Îşi manifestă iubirea prin jertfă pentru noi.
Şi Jertfa aceasta se continuă în fiecare Sfântă
Liturghie pentru a se actualiza jertfa de odinioară în vremea
noastră. Se aduce în faţa noastră răstignirea de
odinioară, dar nu numai Răstignirea, ci şi Învierea, căci
la Sfânta Liturghie preotul, după ce zice cuvintele "Luaţi
mâncaţi, acesta este Trupul Meu" şi "Beţi dintru
acesta toţi, acesta este Sângele Meu", până cântă credincioşii
un "Amin" mai lung, zice aşa: "Aducându-ne aminte de
această poruncă mântuitoare - de porunca să facem şi noi
ceea ce a făcut El la Cina cea de Taină, adică să
continuăm jertfa: "Aceasta să faceţi întru pomenirea Mea
până la venirea Mea" - şi de toate cele ce s-au făcut
pentru noi: - enumerăm ce anume - de cruce, - aceasta înseamnă de
jertfă, de pătimire ca jertfă, de jertfă întemeiată pe
pătimire - de groapă, - de mormântul Domnului Hristos, de
înmormântarea Domnului Hristos - de învierea cea de a treia zi, de suirea la
cer şi şederea de-a dreapta - de-a dreapta Tatălui - şi de
cea slăvită a doua iarăşi venire, - şi apoi spune cu
glas tare - ale Tale dintru ale Tale, Ţie aducem de toate şi pentru
toate". Deci din ale Tale aducem Cinstitele Daruri, fiind ale Tale,
Ţi le aducem din nou, Ţi le aducem şi noi ca ale Tale, din ceea
ce ne-ai dat Tu, aducem acestea în faţa Ta. "Ţie aducem de toate
şi pentru toate", adică acestea reprezintă tot ce putem aduce,
inclusiv inima noastră şi acestea le aducem pentru că ne aducem
aminte de porunca mântuitoare de a aduce acestea, ne aducem aminte de cele ce
s-au făcut pentru noi - să nu uităm, pentru noi - de
Cruce, care reprezintă jertfa cea pentru noi, de groapă - respectiv
de mormânt, de înmormântare, de moartea Domnului Hristos care s-a făcut
pentru noi - de Învierea cea de a treia zi, care e şi învierea
noastră, de Înălţare, de suirea la cer, care e şi pentru
noi, şi ca să ne putem sui şi noi la cer, de şederea de-a
dreapta Tatălui, să-L privim pe Mântuitorul totdeauna peste tot ce
există, mai presus de tot ce există, şi în sfârşit de cea
de a doua slăvită iarăşi venire, de venirea a doua a
Mântuitorului Hristos, pe care noi o trăim în cadrul Sfintei Liturghii.
Noi nu suntem dintre aceia care mereu spun că vine Domnul
Hristos, că e aproape venirea, că suntem la sfârşitul
veacurilor, că suntem în vremi apocaliptice, că în curând apare
Domnul Hristos. Noi nu suntem dintre aceia, deşi să ştiţi
că Biserica de la început a avut această perspectivă. Cei de la
început, din primele generaţii ale Bisericii au crezut că Domnul
Hristos vine în vremea lor. Şi Sfântul Apostol Pavel chiar, Sfântul
Apostol Pavel în Epistola I către Tesaloniceni zice că "noi cei
vii care vom fi rămaşi în viaţă la venirea Domnului, nu vom
întrece pe cei adormiţi" (I Tesaloniceni 4, 15). Cei adormiţi
vor învia, morţii vor învia şi noi cei rămaşi în lume
împreună cu ei vom fi răpiţi în nori şi vom merge în
întâmpinarea Domnului în văzduh. Era gândirea Sfântului Apostol Pavel de
atunci şi aceasta s-a menţinut de-a lungul veacurilor, deşi s-au
corectat tot de Sfinţii Apostoli. Sfântul Apostol Petru zice că
"înaintea lui Dumnezeu mia de ani e ca ziua ce a trecut" (II Petru 3,
8; Psalmul 89, 4), deci nu trebuie să ne gândim la lucrurile lui Dumnezeu în
perspectiva omului, în perspectiva timpului, ci trebuie să vedem lucrurile
în perspectivă dumnezeiască, nu în perspectivă omenească.
Aşa că sfârşitul poate să fie aproape şi poate să
fie departe, Dumnezeu ştie când va fi sfârşitul lumii, când va fi a
doua venire. Dar pentru noi fiecare Sfântă Liturghie este şi o
prăznuire a celei de a doua slăvită iarăşi venire.
Aşa încât noi nu punem atât accent pe venirea Domnului Hristos, pentru
că venirea Domnului Hristos într-un fel e prezentă între noi la
fiecare Sfântă Liturghie.
Aşa că jertfa Mântuitorului este o realitate care
ţine şi de trecut dar ţine şi de prezent, şi ţine
şi de viitor. Şi ţine de viitor în înţelesul că
până vom mai fi în condiţiile acestea, ale existenţei umane
şi ale lumii pe care o trăim, până atunci noi avem în vedere
jertfa Mântuitorului ca o realitate pentru noi. Sângele Mântuitorului nostru
Iisus Hristos ca un mijloc de ispăşire a păcatelor. Sfânta
Cuminecătură, faptul de a ne împărtăşi ne ajută
să ni se ierte păcatele. Se spune "Se împărtăşeşte
robul lui Dumnezeu cutare cu Cinstitul şi Preasfântul Trup şi Sânge
al Mântuitorului nostru Iisus Hristos "spre iertarea păcatelor
şi spre viaţa de veci". Credincioşii se
împărtăşesc spre iertarea păcatelor şi spre viaţa
de veci. Deci e prezentă jertfa ispăşitoare a Mântuitorului
nostru Iisus Hristos în actualitatea noastră. De aceea noi ţinem atât
de mult la Sfânta Liturghie. Iar eterodocşii spun mereu că ce
Liturghie, nu are nici o importanţă, ce preoţie, lucruri care
sunt inventate de oameni. Ei pot să spună lucrul acesta dar
indiferent ce spun ei, ştim că pentru noi Sfânta Liturghie, chiar
dacă nu este cuprinsă în Scriptură - că ei numai ce scrie
în Scriptură iau în seamă - chiar dacă nu este cuprinsă în
Scriptură - şi de fapt nu e cuprinsă în Scriptură - noi
ţinem la Sfânta Liturghie cum ţinem la Scriptură. Şi poate
că ţinem mai mult la Sfânta Liturghie decât la Scriptură pentru
că în cadrul Sfintei Liturghii se propovăduieşte Scriptura, se
citesc lecturi din Scriptură şi până la o vreme în centrul
atenţiei la Sfânta Liturghie este Evanghelia, care e pusă pe Sfânta
Masă, şi după ce se citeşte Evanghelia, Evanghelia e
pusă deoparte, e luată din centru ca să vină în centru
Euharistia ca realitate a jertfei Mântuitorului şi a Învierii
Mântuitorului şi ca mijloc de îmbunătăţire sufletească
după ce ai folosit cuvântul lui Dumnezeu şi după ce te-ai format
prin cuvântul lui Dumnezeu.
Dragi studenţi, acestea sunt nişte gânduri, nişte
gânduri pe care aş vrea să vi le pun în atenţie şi pe care
să le fructificaţi, şi pe care să le înmulţiţi,
şi pe care să le menţineţi în legătură cu taina
Jertfei. Pătimirea Domnului Hristos pentru noi este o jertfă, jertfa
Mântuitorului făcută din iubire în folosul nostru. Să nu
uităm niciodată că Domnul Hristos S-a răstignit pentru noi
şi pentru a noastră mântuire, că Domnul Hristos ne ajută
din situaţia aceasta de suferitor pentru binele nostru. Şi cum am
zis, dacă Dumnezeu - zice Sfântul Apostol Pavel - L-a dat pe Fiul Său
pentru noi, - a primit ca Fiul Său să sufere pentru noi - dacă
Fiul lui Dumnezeu a suferit pentru noi, oare nu ne va da toate împreună cu
El? Vom putea să ne gândim vreodată că ne va părăsi
Dumnezeu? Păi Dumnezeu este iubire. Crucea este simbol al iubirii, este, vă
rog să reţineţi lucrul acesta, "faţa lui Dumnezeu
îndreptată către oameni". Cum e faţa lui Dumnezeu? Noi
ştim despre Dumnezeu că e iubire. Aceasta e faţa lui Dumnezeu.
Iubirea lui Dumnezeu îndreptată către oameni este faţa lui
Dumnezeu îndreptată către oameni, cuprinsă în Sfânta Cruce ca
simbol al iubirii lui Dumnezeu faţă de noi. Şi ca semn,
după aceea, al Învierii, care continuă iubirea.
Prin urmare, toate lucrurile acestea să le avem în vedere
şi să ne gândim la taina Jertfei, la pătimirea Domnului Hristos
ca la o jertfă şi la jertfă ca la o taină pe care nu o
putem cuprinde pe deplin şi să nu avem cumva o scădere în
faţa preţuirii jertfei Mântuitorului cum aveau cei de demult, mai
ales asupritorii creştinior, care ziceau că creştinii cred
într-un Dumnezeu care S-a răstignit, cred într-un Dumnezeu care a
pătimit. Noi credem într-un Dumnezeu care e mai presus de răstignire
şi mai presus de pătimire, dar care în fiinţa omenească a
Mântuitorului nostru Iisus Hristos a suferit pentru mântuirea noastră,
pentru preamărirea lui Dumnezeu, pentru învierea noastră şi
pentru înălţarea noastră. Fără jertfă nu
există mântuire şi noi continuăm cumva jertfa Mântuitorului, nu
numai prin Sfânta Liturghie ci şi prin mijloacele de disciplinare ale vieţii
noastre, ale fiinţei noastre. Postul, de pildă, este un fel de
continuare a jertfei Mântuitorului nostru în noi, la măsurile noastre.
Şi acestea sunt necesare, asceza în general e necesară, atât cât ne
cere Biserica. Nu trebuie să facem o asceză peste puterile noastre.
Noi facem asceza pentru disciplinarea noastră, pentru învierea
noastră, pentru pregătirea sufletului nostru ca să fie receptiv
la tot ce ne dă Dumnezeu.
Vă doresc folos şi din această întâlnire, şi
din această expunere pe care am făcut-o, ca să zic aşa, din
iniţiativă proprie. M-am gândit că poate e bine acum la
sfârşit de secol, când oamenii fac fel de fel de aprecieri în
legătură cu persoana Mântuitorului, să ne gândim şi la
acest aspect al iubirii Mântuitorului manifestată în pătimirea Sa
care este jertfa Sa şi care rămâne pentru totdeauna, poate chiar
pentru veşnicie, o taină. Pentru că dacă o cunoaştem
deplin nu mai e taină. Ori nouă ne e destul cât cunoaştem ca
să putem preţui această pătimire, ca să putem
preţui jertfa, ca să înţelegem că jertfa Mântuitorului este
şi rămâne taină. Dumnezeu să ne ajute!
Aţi amintit aseară despre afirmaţia Sfântului
Maxim Mărturisitorul că Întruparea Domnului Hristos ar fi avut loc
chiar dacă omul nu ar fi căzut în păcat, din dragoste
faţă de oameni. Se poate spune acelaşi lucru despre jertfa
Mântuitorului? Ar fi fost necesară dacă Adam nu ar fi căzut în
păcat? Am întâlnit ipoteza că jertfa Mântuitorului îşi are
originea tot în dragostea lui Dumnezeu şi că ar fi un temei la
creaţia lumii.
Cred că jertfa nu ar fi fost necesară. Sunt
păreri ale oamenilor, se poate întâmpla ca cineva să le poată
şi justifica cumva dar eu cred că jertfa s-a făcut anume pentru
păcat: "Cu rana Lui noi toţi ne-am vindecat". Dacă
oamenii nu ar fi păcătuit, nu ar fi fost nevoie de jertfă
ispăşitoare, de o pătimire ispăşitoare.
Dar iubirea lui Dumnezeu nu se manifestă numai în
jertfă. Se manifestă în jertfă în situaţia noastră, ca
oameni căzuţi. Poate că într-un fel nici nu ar fi cazul să
ne gândim ce s-ar fi putut întâmpla dacă lucrurile nu s-ar fi întâmplat
aşa cum s-au întâmplat. Dar Sfântul Maxim Mărturisitorul vrea să
spună că Dumnezeu şi-a manifestat iubirea şi jertfa şi
apropierea de om în maximă apropiere prin Întruparea Fiului lui Dumnezeu,
a fost în planul lui Dumnezeu. Căderea în păcat a venit după
aceea şi atunci nu se poate zice că, pentru că omul a
păcătuit, a trebuit Dumnezeu să găsească mijlocul
acesta de a-l ridica, ci Dumnezeu ar fi vrut ca Fiul Său să Se
facă om şi în condiţia în care omul nu ar fi păcătuit.
Este o afirmaţie a Sfântului Maxim Mărturisitorul pe
care noi o luăm în consideraţie doar pentru că ea cuprinde
afirmaţia că venirea în lume a Fiului lui Dumnezeu este un lucru care
s-ar fi întâmplat şi fără condiţia aceasta. Nu putem zice
că Domnul Hristos, Fiul lui Dumnezeu a pătimit pentru că omul a
păcătuit. Nu păcatul L-a adus pe Fiul lui Dumnezeu în lume, ci
pe Fiul lui Dumnezeu L-a adus iubirea.
Vă rog să faceţi o legătură între
jertfele din celelalte religii şi în special de la evrei, din Vechiul
Testament, mai ales mielul pascal şi jertfa unică, sângeroasă.
Toate jertfele din Vechiul Testament câte sunt pomenite şi
câte sunt rânduite sunt o prevestire a jertfei Mântuitorului nostru Iisus
Hristos. Adică omul a simţit în conştiinţa lui
trebuinţa de a aduce ceva lui Dumnezeu. Şi pentru că nu s-a
putut aduce pe sine însuşi, nu s-a putut jertfi pe sine însuşi, a
adus jertfe în afară de el dar pentru el. Şi acestea toate sunt
şi din credinţele celor care nu au fost cuprinşi în Vechiul
Testament, de alte credinţe, toate jertfele acestea sunt prevestitoare ale
jertfei Mântuitorului nostru Iisus Hristos, iar jertfa nesângeroasă din
Sfânta Liturghie este continuatoare a jertfei Domnului Hristos. Nu mai sunt
necesare jertfele de animale preînchipuitoare, ci este necesară doar
prelungirea jertfei Domnului Hristos, actualizarea ei.
23 iulie 1996