Taina
Înălţării
Preacuvioşi părinţi, stimaţi
studenţi, ne-a rămas să ne întreţinem în seara aceasta cu
gândul asupra celui de-al patrulea eveniment care ţine de persoana
Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi de mântuirea noastră, să vorbim
despre taina Înălţării. Am vorbit despre taina Întrupării,
despre taina Jertfei, despre taina Învierii şi acum despre taina
Înălţării, despre evenimentul cel din urmă din viaţa
pământească a Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Şi acest eveniment este şi cunoscut şi
necunoscut, şi ştiut şi neştiut, şi descoperit şi
nedescoperit şi mai presus de toate este o taină. Aşa cum
taină este Întruparea Fiului lui Dumnezeu, aşa cum taină este
Pătimirea Lui, aşa cum taină este Învierea Lui, tot aşa
şi Înălţarea este o taină. Pentru că ceea ce ştim
despre Înălţarea Mântuitorului este mai puţin decât ceea ce nu
ştim. Ceea ce ştim, ca şi despre celelalte taine, ştim din
învăţătura Bisericii şi din practica Bisericii. Aşa
cum este sărbătoarea Întrupării Fiului lui Dumnezeu care de fapt
are două sărbători, şi anume Buna Vestire şi
Naşterea după trup a Domnului Nostru Iisus Hristos, Buna Vestire în
25 martie şi sărbătoarea Naşterii Mântuitorului din 25
decembrie, aşa cum este o sărbătoare a Jertfei Mântuitorului
nostru Iisus Hristos Vinerea Mare, aşa cum este sărbătoarea
Învierii Domnului nostru Iisus Hristos Sfintele Paşti şi toate
duminicile de peste an, aşa este şi o sărbătoare a
Înălţării Domnului nostru Iisus Hristos care se întinde pe
parcursul a 9 zile. Începe cu sărbătoarea propriu-zisă, care
este şi cu sărbătorire de nelucrare, şi urmează apoi
zile de pomenire ale Domnului nostru Iisus Hristos la sfintele slujbe până
în vinerea din săptămâna următoare Înălţării,
care totdeauna cade joia. Deci vreme de 9 zile. Vreme de 9 zile prin slujbele
Bisericii suntem îndrumaţi la gânduri în legătură cu
Înălţarea Domnului Iisus Hristos şi vreme de 9 zile trăim
evenimentul acesta în actualitatea lui.
În aşa fel sunt rânduite slujbele Bisericii noastre încât
aduc în prezent lucruri din trecut. Cele ce s-au întâmplat odinioară le
aduc în actualitatea noastră şi ne dau prilejul să ne referim la
ele, să ne raportăm la ele exact cum s-au raportat cei care au fost
martori ai evenimentelor respective. Sfânta noastră Biserică, prin rânduielile
ei, ne ţine atenţi în legătură cu evenimentele pe care le
sărbătorim, ne dă prilejul să ne cercetăm pe noi
înşine, să ne cunoaştem credinţa pe care o avem în
evenimentele respective şi să fim martori ai acelor evenimente pe
care le credem. Aşa se face că devenim şi martori ai
Înălţării Domnului nostru Iisus Hristos aşa cum suntem
martori ai Învierii, ai Jertfei, ai Întrupării Domnului nostru Iisus
Hristos.
Şi aceasta se potriveşte mai ales la
Înălţarea Mântuitorului când Domnul Hristos le-a spus ucenicilor:
"Îmi veţi fi Mie martori în Ierusalim, în toată Iudeea şi
Samaria şi până la marginea pământului" (Fapte 1, 8). E
ultimul eveniment din viaţa de pe pământ a Mântuitorului şi
fiind ultimul eveniment este, am putea zice, şi evenimentul rezumat, un
eveniment în care se rezumă toată viaţa pământească a
Domnului Hristos. Aşa că nu e de mirare că în legătură
cu acest eveniment se pune şi problema mărturiei. De fapt
mărturie despre Înălţarea Domnului nostru Iisus Hristos o
dăm toţi credincioşii, aşa cum şi mărturie despre
celelalte evenimente, mai ales mărturie despre Învierea Domnului Hristos
dăm toţi cei care credem în Înviere, tot aşa şi
mărturie despre Înălţarea Domnului Hristos dăm toţi cei
care credem în Înălţare.
Dar de altfel nu numai despre Înălţare. Când zice
Domnul Hristos "Îmi veţi fi Mie martori" înseamnă:
veţi mărturisi credinţa în Mine, în tot ceea ce ţine de
Mine şi în tot ce ţine în acelaşi timp de voi, pentru că toate
câte s-au făcut, s-au făcut pentru a noastră mântuire. În Crez
şi spunem că Fiul lui Dumnezeu S-a Întrupat pentru noi şi pentru
a noastră mântuire, că Răstignirea Domnului Hristos s-a
întâmplat pentru noi şi fără îndoială că şi
celelalte evenimente şi pentru noi s-au întâmplat, nu numai pentru
Mântuitorul Însuşi.
Temei pentru credinţa în Înălţarea Domnului
nostru Iisus Hristos găsim în Sf. Evanghelie de la Marcu, în versetul 19
din capitolul 16, unde se spune că Iisus S-a Înălţat la cer
şi a şezut de-a dreapta Tatălui. Această afirmaţie din
Evanghelie este de fapt credinţa pe care au avut-o cei care au ştiut
despre Înălţarea Domnului Hristos, şi înainte de a fi Evanghelia
a fost credinţa în acest eveniment, şi înainte de a fi scrisă
Evanghelia de la Luca, care fără îndoială că la început a
fost o scriere la care au ajuns puţini. În orice caz Sf. Evanghelist Luca
nu a avut în vedere Evanghelia pe care a scris-o ca o carte de circulaţie,
ci a avut-o în vedere ca o carte adresată unei anumite persoane pe care a
informat-o despre cele petrecute în legătură cu Domnul Hristos,
şi cuprinde în Evanghelia sa, în câteva versete, foarte pe scurt, şi
cele în legătură cu Înălţarea Domnului Hristos. În Sf.
Evanghelie de la Marcu este un singur verset, în Sf. Evanghelie de la Luca sunt
câteva versete din cap. 24. Sf. Evanghelist Luca doar relatează
Înălţarea, nu face nici o apreciere asupra Înălţării,
nu face aprecieri de teologie, adânciri, ci doar prezintă evenimentul
şi reia cele în legătură cu Înălţarea Domnului Hristos
şi în Faptele Apostolilor, la începutul cărţii în cap. 1, unde
sunt câteva versete lămuritoare în legătură cu
Înălţarea Domnului Hristos. Însă cele scrise de sf.
evanghelişti au ajuns la cunoştinţa oamenilor după ce s-au
răspândit cărţile respective, Evangheliile. Ori înainte de
aceasta, Biserica a învăţat. Sf. Apostol Pavel în Epistola I
către Timotei are cuvântul că e mare taina
creştinătăţii, Dumnezeu S-a arătat în trup, S-a
îndreptat în Duhul, S-a vestit de îngeri, S-a propovăduit între neamuri,
S-a crezut în lume şi S-a înălţat întru slavă (I Timotei 3,
16). Deci şi Înălţarea este cuprinsă în aceste cuvinte ale
Sf. Apostol Pavel. Bineînţeles că şi Epistola I către
Timotei a fost o carte ocazională şi o carte care nu a avut
circulaţie foarte repede şi o circulaţie foarte mare.
Faptul încredinţării despre Înălţarea Domnului
nostru Iisus Hristos se datoreşte propovăduirii creştine din
conştiinţa Bisericii, din propovăduirea însăşi, din
propovăduirea nescrisă. Până la urmă s-a ajuns să avem
şi nişte documente scrise şi e bine şi ne bucurăm de
ele, dar, cum am spus şi altă dată, Biserica ar fi existat
şi fără Evanghelie, prin propovăduirea vie.
Sf. Evanghelist Luca în relatarea sa despre Înălţarea
Domnului Hristos spune că Domnul Hristos i-a luat pe ucenicii Săi,
i-a dus spre Betania şi acolo Şi-a ridicat mâinile, i-a binecuvântat
şi pe când îi binecuvânta, S-a depărtat de ei şi S-a
înălţat la cer (Luca 24, 50-51). Atât spune despre
Înălţarea propriu-zisă. În legătură cu
Înălţarea mai afirmă Sf. Evanghelist Luca şi că
ucenicii s-au închinat Mântuitorului şi apoi s-au întors în Ierusalim cu
bucurie mare şi erau totdeauna în templu, lăudând şi
binecuvântând pe Dumnezeu (Luca 24, 52-53). Asta e tot ce scrie Sf. Evanghelist
Luca în Evanghelia de la Luca. Domnul Hristos S-a înălţat la cer - e
foarte important să reţinem lucrul acesta - binecuvântând.
Şi e important să ştim şi să reţinem că Sf.
Evanghelist Luca nu se mulţumeşte doar cu o apreciere fugitivă
asupra faptului că Domnul Hristos S-a înălţat binecuvântând, ci
adaugă îndată: "Şi pe când îi binecuvânta S-a depărtat
de ei şi S-a înălţat la cer". Am putea zice că e un
fel de atenţionare. Ar fi o informare şi o atenţionare.
Informarea că Domnul Hristos Şi-a ridicat mâinile şi i-a
binecuvântat pe cei care erau de faţă. Nu au fost mulţi de
faţă, au fost ucenicii Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi
poate au mai fost şi alţii, nu ni se spune, în orice caz Biserica
învaţă că a fost de faţă şi Maica Domnului.
Şi după ce informează că Şi-a ridicat Domnul Hristos
mâinile şi a binecuvântat pe cei care erau de faţă, mai zice o
dată: "Şi pe când îi binecuvânta, - atenţionând, fiţi
atenţi, ultimul gest pe care l-a făcut Fiul lui Dumnezeu întrupat
aici pe pământ este acela că i-a binecuvântat pe oameni - S-a
despărţit de ei şi S-a înălţat la cer".
Să ştiţi că mie îmi place foarte, foarte
mult lucrul acesta. Sunt trei lucruri la care am cea mai mare
aderenţă din Evanghelie, din Noul Testament. Şi anume: pescuirea
minunată, prezentată în Sf. Evanghelie de la Luca în cap. 5,
spălarea picioarelor, prezentată de Sf. Evanghelist Ioan în cap. 13
din Evanghelia sa şi Înălţarea la cer a Domnului Hristos,
prezentată de Sf. Evanghelist Luca la sfârşitul Evangheliei sale, în
cap. 24. Acestea sunt trei evenimente faţă de care am cea mai mare
raportare din Noul Testament. Bineînţeles că nu selectăm şi
nu pe unele le luăm şi pe altele le lăsăm, dar dacă e
vorba să răspund la întrebarea care sunt evenimentele din Noul
Testament la care am eu cea mai mare aderenţă, sunt acestea.
Pescuirea minunată. De ce? La pescuirea minunată se
arată începutul uceniciei care constă în plecarea cu mintea.
Nu există ucenicie adevărată faţă de nimeni, deci nici
faţă de Domnul Hristos, fără a te pleca cu mintea în
faţa maestrului, în faţa învăţătorului. Cine nu se
pleacă cu mintea, nu se pleacă nici cu viaţa. Am putea zice
aşa, cu o expresie mai obişnuită: cine stă ţapăn
în faţa îndrumătorului, nu poate fi modelat niciodată de
îndrumător. În istorisirea despre pescuirea minunată din cap. 5 din
Sf. Evanghelie de la Luca se atrage atenţia asupra acestui lucru prin
relatare, nu prin apreciere. Aprecierile le facem noi. Şi anume, se spune
că Domnul Hristos era pe malul lacului Ghenizaret, era mulţime de
oameni adunată într-o dimineaţă, pe când cei care au încercat
să pescuiască şi nu au prins nimic îşi spălau mrejile,
semn că trebuiau să lase lucrarea de pescuire şi să plece.
Şi atunci Domnul Hristos a zis lui Simon, după ce a stat în barca lui
şi a propovăduit de acolo, de pe apă, mulţimilor care erau
pe ţărm, a zis: "Mână la larg şi lăsaţi
mrejile spre pescuire". Şi atunci Sf. Apostol Petru de mai târziu,
Simon de atunci, a zis: "Învăţătorule, toată noaptea
ne-am trudit şi nu am prins nimic, dar, pentru cuvântul Tău, arunc
mreaja în mare". E ca şi când ar fi zis: doar ai văzut că mă
pregăteam să plec, nu aveam de gând să mai pescuiesc, şi nu
aş fi făcut lucrul acesta şi nu l-aş face nici acum
dacă nu ai zice Tu să-l fac. Şi pentru că s-a supus cu
mintea a văzut minune, a văzut mulţime mare de peşti.
Şi a fost aşa de copleşit Sf. Apostol Petru, Simon de atunci, de
minunea care s-a făcut, încât a căzut la picioarele Domnului Hristos
şi a spus: "Du-Te de la mine Doamne, că sunt om
păcătos". E un fel de considerare a Mântuitorului nostru Iisus
Hristos, un fel de considerare a Mântuitorului mai presus de obişnuit, mai
presus de ceea ce este comun, ca şi când l-ar fi văzut pe Domnul
Hristos înălţat la cer. În orice caz era înălţat peste
mintea Sf. Apostol Petru care a zis: "Doamne, pentru cuvântul Tău
arunc mreaja în mare". Şi a văzut minune, L-a văzut pe
Domnul Hristos făcând minune şi aceasta l-a copleşit, ceea ce
înseamnă că L-a considerat pe Domnul Hristos mai presus de el. L-a
văzut înălţat. Înălţat înainte de
Înălţare.
Al doilea eveniment asupra căruia îmi place să mă
opresc şi îmi revine mereu şi în minte, şi în cuvânt este
spălarea picioarelor de la Cina cea de Taină. Aşa de puţin
se face caz de spălarea picioarelor încât eu mă mir cât este de
neglijată această lucrare a Domnului Hristos. Eu vă spun clar
şi apăsat: Mântuitorul nostru Iisus Hristos este Dumnezeul care
spală picioarele oamenilor. Deci nu omul a spălat picioarele
oamenilor, ale ucenicilor, ci Dumnezeu a spălat picioarele ucenicilor.
Dumnezeu-omul, omul-Dumnezeu S-a plecat şi a spălat picioarele
ucenicilor. Şi să nu uităm: după ce a spălat
picioarele ucenicilor a zis: "Voi mă numiţi pe Mine
Învăţătorul şi Domnul şi bine ziceţi, căci
sunt. Deci dacă Eu, Învăţătorul şi Domnul v-am
spălat vouă picioarele voastre, şi voi sunteţi datori
să vă spălaţi picioarele unii altora" (Ioan 13,
13-14). De fapt Domnul Hristos când a spălat picioarele ucenicilor nu a
făcut un lucru care l-a făcut numai El, ci a făcut un lucru pe
care-l făceau oamenii pe vremea Lui. Era o uzanţă socială
să-şi spele oamenii picioarele unii altora. Domnul Hristos a făcut
un lucru pe care-l făceau şi alţii.
Poate ştiţi, în Epistola I către Timotei a Sf.
Apostol Pavel, între condiţiile de ocrotire a văduvelor, între
condiţiile de îngrijire din partea Bisericii a văduvelor era şi
condiţia aceasta: dacă a fost femeia unui singur bărbat,
dacă şi-a crescut copii, şi între altele este şi aceasta,
dacă a spălat picioarele sfinţilor (cf. I Timotei 5, 10).
Dacă a spălat picioarele sfinţilor, adică picioarele
creştinilor. Dacă a considerat pe sfinţi ca sfinţi şi
dacă i-a cinstit ca sfinţi şi dacă şi-a manifestat
cinstirea spălându-le picioarele. Domnul Hristos a făcut aceasta,
însă El a făcut aceasta nu numai ca om, ci ca om unit cu Dumnezeu.
Aşa cum S-a răstignit ca om unit cu Dumnezeu, aşa a spălat
picioarele, ca om unit cu Dumnezeu. Şi ne-a dat nouă poruncă, e
o poruncă: "şi voi sunteţi datori să vă
spălaţi picioarele unii altora". Nu s-a încetăţenit
lucrul acesta în general în creştinătate din cauză că unde
nu se face aşa ceva nu se poate face, e ceva ce ai face tu pentru
alţii dar nu ai vrea să-ţi facă altul ţie, aşa
cum nu a vrut Sf. Apostol Petru ca Domnul Hristos să-i spele picioarele.
Şi de aceea nu s-a încetăţenit. Sunt unele fracţiuni
creştine, unele secte, care înainte de cina Domnului îşi spală
picioarele unii altora. Însă în Ortodoxie şi în general nu s-a
încetăţenit acest lucru.
Însă duhovniceşte e absolut necesar. Ce
înseamnă duhovniceşte e absolut necesar? Înseamnă că lucrul
acesta trebuie făcut în duh. Ce înseamnă să speli picioarele
cuiva? Două lucruri înseamnă. Să-l faci curat şi să-l
consideri mai presus de tine. Duhovniceşte, lucrul acesta trebuie
neapărat făcut. Să-l consideri pe fratele tău, pe omul de
lângă tine mai presus de tine, nu pentru că are o poziţie
specială care îi dă dreptul la o cinstire, ci pentru că e omul
de lângă tine, e omul la care trebuie să te referi. Şi
ştiţi că la spălarea picioarelor Sf. Apostol Petru a avut
nişte ezitări, nişte împotriviri, puternice chiar. A zis:
"Doamne, Tu să-mi speli mie picioarele?" Şi Domnul Hristos
i-a zis: "Ceea ce fac acum, tu nu înţelegi dar mai târziu vei
înţelege". Şi el încă o dată a zis:
"Niciodată nu o să-mi speli picioarele". Şi atunci i-a
spus Domnul Hristos: "Dacă nu te voi spăla, nu ai parte cu
Mine". Înseamnă că te împotriveşti, înseamnă că
nu eşti ucenic, înseamnă că eşti împotrivitor, eşti în
situaţia aceea în care ai zis "Doamne, să nu Ţi se întîmple
una ca aceasta" şi când ţi-am spus că "nu cugeţi
ale lui Dumnezeu ci cugeţi ale oamenilor" (Matei 16, 23).
În sfârşit, al treilea eveniment care mă
impresionează este Înălţarea Domnului Hristos în înţelesul
acesta că Domnul Hristos i-a binecuvântat pe ucenicii Săi la
Înălţare. E ceva extraordinar. De câte ori te gândeşti la Domnul
Hristos să te gândeşti la Domnul Hristos Cel binevoitor. Cel care Se
pleacă spre om. Sigur că atunci când vorbim despre Întruparea Fiului
lui Dumnezeu, lucrul acesta îl exprimăm că Dumnezeu S-a făcut
om, că a găsit modalitatea să Se apropie de om, că S-a
smerit pe sine ca să-l ridice pe om, că S-a coborât până unde
era omul ca să-l ridice pe om până unde este firea omenească din
persoana Mântuitorului. Dar parcă nu înţelegem lucrul acesta aşa
de bine cum îl înţelegem când ne gândim că a spălat picioarele
ucenicilor, deşi e mai mare Întruparea Fiului lui Dumnezeu decât
spălarea picioarelor ucenicilor, şi nu înţelegem lucrul acesta
aşa de bine cum îl înţelegem când ştim că Domnul Hristos
S-a Înălţat la cer binecuvântându-i pe oameni. E extraordinar.
În legătură cu Înălţarea Domnului Hristos
mai avem relatări şi în Faptele Sf. Apostoli de unde aflăm,
între altele, că Domnul Hristos a mai stat cu ucenicii Săi încă
40 de zile după Învierea Sa din morţi, de aceea Înălţarea
ca sărbătoare este totdeauna în a 40-a zi după Paşti,
într-o zi de joi. Tot în Faptele Apostolilor Sf. Evanghelist Luca
relatează că au apărut lângă ucenicii Domnului Hristos doi
îngeri care le-au spus: "Bărbaţi galileeni, de ce staţi
privind la cer? Acest Iisus pe care L-aţi văzut
înălţându-Se, aşa va şi veni" (Fapte 1, 11). Deci i-a
încredinţat despre a doua venire a Mântuitorului Hristos.
E important de reţinut, şi nu ţine de taina
Înălţării, de faptul Înălţării, aceea că
după ce Domnul Hristos S-a înălţat la cer sau în timpul când se
înălţa la cer, cât L-au mai văzut ucenicii şi după aceea,
ucenicii s-au închinat Domnului. Nu a fost pentru prima dată când s-au
închinat, avem şi alte relatări în Sf. Evanghelie că ucenicii
s-au închinat Domnului Hristos, sau şi alţii s-au închinat Domnului
Hristos. De exemplu tânărul bogat, femeile mironosiţe, când s-au
întâlnit după Înviere cu Domnul Hristos, se spune că s-au închinat
Lui. Magii s-au închinat Domnului Hristos la Naşterea Lui din Preasfânta
Fecioară, îndată după ce S-a născut; au fost mai multe
situaţii când Domnul Hristos a primit închinare din partea oamenilor, dar
la Înălţare a fost închinarea pe care i-au adus-o ucenicii ca Celui
ce S-a înălţat la cer.
Binecuvântarea Domnului aduce închinarea omului. Închinarea
omului aduce bucurie. Bucuria aduce laudă şi binecuvântare. Căci
se spune: "Pe când îi binecuvânta S-a înălţat la cer",
ucenicii s-au închinat Domnului Hristos care-i binecuvânta, apoi s-au întors la
Ierusalim "cu bucurie mare" şi "erau totdeauna în templu
lăudând şi binecuvântând pe Dumnezeu". S-ar putea întâmpla ca
cineva să ştie că Sf. Isaac Sirul defineşte rugăciunea
ca "o bucurie care revarsă mulţumire". Aşa zice
Sf. Isaac Sirul. Ce este rugăciunea după Sf. Isaac Sirul? O bucurie
care înalţă mulţumire. Aşa s-a întâmplat la
Înălţarea Domnului Hristos. Domnul Hristos i-a binecuvântat pe
ucenici, ucenicii s-au închinat, deci binecuvântarea Domnului aduce închinarea
omului, închinarea a fost înmulţitoare de bucurie, căci s-au întors
în Ierusalim cu bucurie mare. Şi aici vreau să mai facem o
legătură între începuturile vieţii pământeşti a
Domnului Hristos şi sfârşitul, adică Înălţarea la cer,
în sensul că atunci când S-a născut Domnul Hristos, tot din relatarea
Sf. Evanghelist Luca ştim că păstorilor din Betleem îngerul
binevestitor le-a spus: "Iată vă binevestesc vouă - ce? -
bucurie mare care va fi pentru tot poporul, că vi s-a născut
vouă Mântuitor care este Hristos Domnul" (Luca 2, 10-11).
Sf. Apostol Pavel în Epistola către Filipeni, în cap. 2 are
câteva gânduri în legătură cu Înălţarea Domnului Hristos,
dar nu cu Înălţarea ca eveniment, ci cu Înălţarea ca fapt
recunoscut de către Dumnezeu şi de către sufletul omenesc.
Şi anume, porneşte cu faptul că doreşte ca în
credincioşi să fie simţirea care a fost în Iisus Hristos:
"Să aveţi în voi simţirea care a fost în Iisus
Hristos". Aşa îşi începe Sf. Apostol Pavel gândurile în
legătură cu aceasta. Şi spune ce simţire are în vedere:
"Care, în chipul lui Dumnezeu fiind, nu a ţinut ca la o pradă la
asemănarea Sa cu Dumnezeu, ci S-a deşertat pe Sine chipul robului
luând şi ascultător făcându-Se până la moarte şi moarte
de cruce". Şi adaugă: "Pentru aceea şi Dumnezeu L-a
înălţat pe El şi I-a dăruit Lui nume mai presus de orice
nume, ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor
cereşti, al celor pământeşti şi al celor de dedesubt
şi toată limba să mărturisească că Domn este
Iisus Hristos întru mărirea lui Dumnezeu" (Filipeni 2, 5-11). În
cuvintele acestea, Sf. Apostol Pavel are în vedere Întruparea Fiului lui
Dumnezeu, Jertfa Fiului lui Dumnezeu, bineînţeles Învierea, şi
pomeneşte în special Înălţarea, că "L-a înălţat
pe El şi I-a dat Lui nume mai presus de tot numele". De aceea a
făcut acestea, "ca în numele lui Iisus tot genunchiul să se
plece, al celor cereşti, al celor pământeşti şi al celor de
dedesubt şi să mărturisească toată limba că Domn
este Iisus Hristos întru mărirea lui Dumnezeu".
Sf. Apostol Pavel în Epistola către Filipeni are în vedere
concepţia de atunci despre lume, despre univers. Şi priveşte
universul ca o existenţă în trei etaje: pământul la mijloc, pe
care trăiesc oamenii, sus cerul şi sub pământ, iadul. "L-a
înălţat pe El şi I-a dăruit Lui nume mai presus de tot
numele ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece",
adică orice om să recunoască Înălţarea şi să
aducă mărire lui Dumnezeu, mărire Mântuitorului ca Celui înălţat.
Şi aceasta să o facă - genunchii să şi-i plece -
"şi cele cereşti, şi cele pământeşti, şi
cele de dedesubt". Toate categoriile de oameni care există.
Sf. Apostol Pavel, se înţelege, vorbeşte în limbajul
oamenilor de atunci, în concepţia de atunci, care nu e o concepţie
care trebuie neapărat să rămână aşa cum a prezentat-o
Sf. Apostol Pavel - ca şi când ar zice cineva: păi, dacă a zis
Sf. Apostol Pavel că e aşa, atunci aşa - e un fel de a vorbi în
fond. Pentru că acum numai Dumnezeu ştie unde mai e susul şi
unde mai e josul, dacă e vorba după concepţiile de acum, care
sunt concepţii ştiinţifice şi care nu pot fi în general
contestate. Acestea nu sunt lucruri care ţin de credinţă. De
credinţă ţine faptul că Dumnezeu e conducătorul
şi toată rânduiala care este e făcută de Dumnezeu. Cum ni
se descoperă, cum vom şti despre acestea, nu ne surprinde nimic. Nu
ne surprinde, de exemplu faptul că între pământ şi cer nu
există compartimente, nu există un perete, un zid care desparte cerul
de pământ şi aşa mai departe. Nu cade cerul nostru când vin
oamenii şi ne spun: "am zburat până în lună şi nu am
găsit cerul". Nu l-am găsit pentru că cerul e altceva.
Chiar Sf. Ioan Gură de Aur spune că noi ştim că este cer
dar nu ştim ce e cerul. Cerul e locul lui Dumnezeu. Dumnezeu nu e
mărginit într-un loc anume, ci e pretutindeni. Şi dacă Dumnezeu
e pretutindeni şi cerul e pretutindeni. Nu ştim, nu avem elemente
care să ne formeze o concepţie anume despre cer. Cine poate spune ce
e cerul? Cerul e ceva mai presus de înţelegerea noastră.
Poate că cineva a citit predicile lui Iile Miniat. Au
apărut nu demult predicile lui Ilie Miniat şi acolo este o
predică despre rai. Şi în predica aceasta despre rai Ilie Miniat zice
de mai multe ori: "O, raiule, noi putem să te dobândim dar nu putem
să te înţelegem". Tot aşa e şi cu cerul. Ştim
că este cer, nu ştim ce este. Ştim că este cer - e locul
lui Dumnezeu - şi zicem că este pretutindeni fiindcă şi
Dumnezeu e pretutindeni. Ştim că este cer şi sufletul omenesc îl
numim de multe ori cer, dacă vine Preasfânta Treime în sufletul omenesc.
Maica Teodosia are o poezie, "Cer nou", poate unii o
cunoaşteţi de la Timişoara că aţi auzit-o de la mine:
Grăit-am ieri cu Domnul prin lacrimi, şi am
spus: |
Sigur că ideea aceasta că sufletul omenesc poate
să fie cer vine şi de acolo că Maica Domnului a fost numită
şi e gândită ca cer. Să ne gândim la o alcătuire de la
slujba Ceasului I unde zicem: "Cum te vom numi pe tine ceea ce eşti
cu dar dăruită? Cer, că ai răsărit pe Soarele
dreptăţii?" Deci Maica Domnului e cer, credincioşii care-L
primesc pe Domnul Hristos în suflet împreună cu Tatăl şi cu
Duhul devin cer, aşa că cerul poate fi pretutindenea, poate fi în
sufletul omului, poate fi undeva în univers, dar toate acestea sunt lucruri pe
care le gândim în legătură cu Înălţarea Domnului Hristos.
Se pune acum o problemă, dacă nu ştim ce-i cerul,
cum spunem că Domnul Hristos S-a înălţat la cer? Unde S-a
înălţat? Ştiţi ce înseamnă aceasta, că Domnul
Hristos S-a înălţat la cer? Înseamnă că nu mai
trăieşte în condiţiile de timp şi spaţiu în care
trăim noi, că trupul Lui îndumnezeit e altfel decât trupurile
noastre, în alte condiţii, că S-a înălţat mai presus de
ceea ce putem gândi noi despre Înălţare. Doar de aceea e taina Înălţării.
Ceea ce ne interesează pe noi nu e atât locul unde se găseşte
firea omenească a Domnului Hristos, pentru că firea omenească a
Domnului Hristos se găseşte undeva, într-un loc anume, omul e făcut
în aşa fel să nu poată fi peste tot şi nici umanitatea din
Fiul lui Dumnezeu nu e peste tot. Dumnezeirea Lui e peste tot. Trupul Domnului
nostru Iisus Hristos în chip tainic e în Sf. Euharistie, dar trupul cel luat
din Preasfânta Fecioară, trupul cel cu care Domnul Hristos S-a
răstignit şi a înviat şi S-a înălţat la cer e într-un
loc anume, noi nu ştim unde. Nu ştim condiţiile, nu ştim
pentru că nu ni s-a descoperit, şi dacă e vorba, într-un fel
nici nu ne interesează, taina o lăsăm să fie taină.
Ceea ce ne interesează pe noi este că Domnul Hristos nu mai e în
condiţia în care trăim noi, e undeva mai presus de ceea ce putem
gândi noi. Şi apoi important este pentru noi, când ne gândim la
Înălţarea la cer a Domnului Hristos, unde se găseşte Domnul
Hristos în raport cu noi, faţă de noi. E înălţat mai presus
de noi?
Sf. Maxim Mărturisitorul are în Filocalie vol. II
nişte aprecieri în scrierea "Capetele despre cunoştinţa de
Dumnezeu", capetele gnostice. Are nişte aprecieri în
legătură cu faptul acesta, că dacă credem în Domnul nostru
Iisus Hristos ca înălţat la cer, atunci trebuie ca gândurile noastre
să fie grupate în legătură cu Domnul Hristos Care e mai presus
de noi. Adică să nu-L coborâm pe Domnul Hristos la măsurile
noastre, să nu-L coborâm pe Domnul Hristos la condiţiile noastre, ci
să-L lăsăm pe Domnul Hristos mai presus de noi şi să
se grupeze toate gândurile noastre în legătură cu Domnul Hristos Cel
înălţat. Dealtfel noi nu ne mai putem gândi altfel la Domnul Hristos
decât la Domnul Hristos Cel înălţat la cer. Cum S-a
înălţat, unde Se găseşte, iată nişte taine. Taine
pe care nu le-a elucidat nici Biserica şi nu le putem elucida nici noi.
Taine în faţa cărora ne plecăm cu mintea cum s-a plecat Sf.
Apostol Petru când L-a simţit mai presus de el şi a zis: "Du-Te
de la mine Doamne căci sunt om păcătos", sau când a zis:
"Pentru cuvântul Tău arunc mreaja în mare". Părintele
Arsenie zicea că noi avem mintea care discută cu Dumnezeu în loc
să se supună fără discuţie.
Dragi ascultători, dacă e vorba să vorbim despre
Înălţarea Domnului Hristos, trebuie să vorbim despre
Înălţarea Domnului Hristos măcar în perspectiva pe care ne-o
prezintă Biserica la Înălţarea Domnului Hristos, la
sărbătoarea Înălţării, când ne spune că
Înălţarea e dumneziască.
Despre Maica Domnului la Înălţarea Domnului Hristos
spunem că e mai presus de minte şi de cuvânt. Dacă Maica
Domnului care-i om, e mai presus de minte şi de cuvânt, ce putem zice
despre Domnul Hristos şi despre cele ale Lui, care e mai presus de tot ce
poate omul cugeta şi spune, cum zice Sf. Simeon Noul Teolog. Nu ajunge
gândul până la Domnul Hristos. Domnul Hristos Se coboară la
gândurile noastre ca să ne înalţe mai presus de noi, dar taina
rămâne taină. Şi noi recunoaştem tainele şi credem în
ele şi dăm slavă lui Dumnezeu pentru ce ştim şi pentru
ce nu ştim şi ne silim să avem o credinţă care să
ne ridice şi pe noi.
Care-i calea înălţării? Pentru că să
ştiţi că viaţa creştină, după Botez, trebuie
să fie o viaţă în Înviere. Sf. Apostol Pavel în Epistola
către Romani are nişte aprecieri în legătură cu Botezul
şi spune că omul cel vechi a murit şi a înviat omul cel nou. La
Botez, la slujba botezului, preotul spune către candidatul la botez:
"Botezatu-te-ai, luminatu-te-ai, miruitu-te-ai, sfinţitu-te-ai,
spălatu-te-ai în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sf.
Duh". S-au întâmplat nişte lucruri care sunt începutul vieţii
pozitive, vieţii creştine şi pentru că Botezul este moarte
şi înviere, viaţa trebuie să fie în Înviere. Dacă am înviat
împreună cu Hristos, atunci nu mai avem altceva de dorit decât să ne
şi înălţăm împreună cu El. Înălţarea,
într-un fel, începe de pe pământ, înainte de moarte. Cei mai mulţi
oameni cred că la moarte se întâmplă toate, atunci înviezi, atunci te
înalţi, atunci intri în împărăţia lui Dumnezeu. Nu e
aşa! Eşti în împărăţia lui Dumnezeu prin viaţa
creştină, dacă duci o viaţă de om din
împărăţie, pentru că există om care nu e în
împărăţia lui Dumnezeu, care chiar dacă a fost botezat, a
murit din nou, iarăşi e în păcate. Sf. Apostol Pavel
vorbeşte despre oameni care, deşi au înviat, de vii sunt morţi.
Sf. Dimitrie al Rostovului spune că mulţi oameni poartă suflet
mort în trupul cel viu. În pilda cu fiul risipitor se spune că a zis
tatăl: "Fiul meu acesta a fost mort şi a înviat, a fost pierdut
şi s-a aflat" (Luca 15, 24). Deci iată, sunt nişte învieri
înainte de Înviere. Sf. Ioan care a scris "Scara", vorbind despre
nepătimire spune că nepătimirea este "cerul cel de pe
pământ" şi mai spune că "nepătimirea este
învierea sufletului înainte de învierea trupului". Aşa că noi
suntem candidaţi la înălţare.
Întrebarea se pune - acum după ce şi ştim şi
nu ştim despre Înălţare, după ce ştim că e
taină - care e calea înălţării noastre? Cred că la
unii v-a şi venit în minte: calea înălţării noastre e
smerenia. Sf. Apostol Pavel zice că L-a înălţat Dumnezeu pe
Fiul Său - se înţelege, după firea omenească, pentru
că dumnezeirea a fost totdeauna înălţată - pentru că
S-a pogorât, S-a deşertat pe Sine, a trăit o viaţă de
deşertare. Ce înseamnă de deşertare? O viaţă în care
nu şi-a afirmat dumnezeirea Sa decât în mod întâmplător şi foarte
reţinut. Asta înseamnă deşertare. Nu S-a manifestat cu
toată dumnezeirea, cu toată capacitatea Lui aici pe pământ. A
făcut minuni, le-a spus la oameni să nu spună nimănui,
toate le-a făcut în smerenie. Pentru că condiţia vieţii
creştine este smerenia. Fără smerenie nu există înaintare.
Dar să ştiţi că smerenia nu e ostentativă, că eu
sunt cel păcătos, eu sunt cel mai nu ştiu ce, aceasta e o
modă. Dacă nu simţi tu în sufletul tău smerenie, nu numai
în înţelesul că ai făcut păcate, căci smerenia e de
mai multe feluri. Există o smerenie a omului păcătos, o smerenie
a vameşului care-şi recunoştea păcatele, o smerenie a
femeii păcătoase care recunoştea că a făcut
păcate şi cerea ajutor de la Dumnezeu. De fapt aceasta nu e atât
smerenie, cât conştiinţa păcătuirii. Domnul Hristos nu a
avut o astfel de smerenie, că nu a putut-o avea. Fiul lui Dumnezeu nu avea
păcate. A afirmat El însuşi lucrul acesta când a zis: "Cine
mă va vădi pe Mine de păcat?" (Ioan 8, 46). Deci nu putea
avea o astfel de smerenie, dar şi o smerenie care înseamnă
conştiinţa păcătoşeniei este o smerenie care
înalţă, pentru că te angajează să nu mai fii
păcătos. Dacă eşti păcătos să nu mai fi.
Când îţi recunoşti păcatul e un semn bun. Şi mai
există o altă smerenie, smerenia sfinţilor. Smerenia aceasta a
avut-o de exemplu Maica Domnului, care a zis "Iată roaba Domnului,
fie mie după cuvântul tău" (Luca 1, 38). Care s-a supus şi
a zis: "a căutat spre smerenia roabei Sale" (Luca 1, 48). O
astfel de smerenie a avut Sf. Ioan Botezătorul care a zis că el e
prietenul mirelui şi se bucură de mire şi că "Acela -
adică Domnul Hristos - trebuie să crească, iar eu să
mă micşorez" (Ioan 3, 30).
Sf. Isaac Sirul zice că smerenia adevărată are
cel care a trecut prin conacele tuturor virtuţilor. Deci cel care şi-a
agonisit virtutea, acela trebuie să fie smerit, cu o smerenie pe care o
apreciază cumva Sf. Petru Damaschin spunând că omul când face binele
este colaborator al lui Dumnezeu, şi cu cât faci mai mult bine, cu atât
trebuie să fii mai smerit, gândindu-te că Dumnezeu te-a ales ca
să fii angajat al Lui, să fii colaborator al Lui la împlinirea
binelui. Orice virtute pe care o realizăm în suflet ne deschide calea spre
înălţare. Dar o cale spre înălţare lămurită de Sf.
Apostol Pavel este în Epistola către Coloseni cap. 3, unde zice el,
descrie el: "Cugetaţi cele de sus nu cele de pe pământ, unde
Hristos este de-a dreapta lui Dumnezeu. Că voi aţi murit şi
viaţa voastră este ascunsă cu Hristos întru Dumnezeu. Deci lepădaţi
şi voi toate acestea, omorâţi mădularele voastre cele de pe
pământ: curvia, necurăţia, patima, pofta rea şi zgârcenia
care este o închinare la idoli, lepădaţi şi voi toate acestea,
mânia, iuţimea, răutatea, defăimarea, cuvântul de ruşine
din gura voastră, nu vă minţiţi unii pe alţii".
Desfiinţarea păcatului este cale către înălţare.
Şi apoi adăugarea virtuţilor: "Îmbrăcaţi-vă
ca aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi preaiubiţi cu
milostivirile îndurărilor, cu bunătatea, cu blândeţea, cu
smerenia, cu îndelungă-răbdare, îngăduindu-vă unii pe
alţii, iertând unul altuia şi peste toate îmbrăcaţi-vă
cu dragostea care este legătura desăvârşirii şi pacea lui
Hristos care covârşeşte toată mintea, să
stăpânească în inimile voastre" (Coloseni 3, 2-15). Asta-i calea
înălţării.
E bine să avem în vedere încă ceva, şi anume
că pe acelaşi munte în care Domul Hristos a suferit în grădina
Ghetsimani, S-a smerit înaintea lui Dumnezeu, de pe acelaşi munte S-a
înălţat la cer. Pentru că există o legătură între
smerenie şi înălţare. Vrea cineva să se înalţe cu
Domnul Hristos? Trebuie să fie smerit. După puterea lui.
Bineînţeles că Domnul Hristos nu va cere de la noi lucruri pe care nu
le putem avea, dar în orice caz să le avem în vedere. Şi în
măsura în care mergem pe calea înălţării noastre,
unită cu Înălţarea Domnului Hristos, vom cunoaşte mai bine
şi mai curând, vom cunoaşte mai mult din taina
Înălţării. În orice caz, oricât am cunoaşte, taina
Înălţării rămâne taină. Şi dacă
mărturisim, dacă dăm mărturie despre Înălţarea
Domnului Hristos, să ştiţi că altă mărturie mai
bună nu putem avea decât aceea întru smerenie. "Cel ce se
smereşte pe sine se va înălţa" (Luca 18, 14). Îl va
înălţa Domnul Hristos. Aşa se întâmplă cu cei care se
gândesc la taina Înălţării, care au în vedere taina
Înălţării Domnului Hristos, care se uimesc de Înălţarea
Domnului Hristos, dar care ştiu totodată că taina rămâne
taină. Dumnezeu să ne lumineze!
O întrebare: dacă la fiecare
sărbătoare se repetă în mod tainic Înălţarea?
Nu. Se repetă în conştiinţa noastră. În
realitate Domnul Hristos nu se mai înalţă, căci e
înălţat gata. Domnul Hristos nu mai înviază, căci a înviat.
Însă sărbătorile sunt prilejuri de actualizare a acelor
evenimente, la care au participat cei care au participat, ca să avem
şi noi putinţa să participăm la acele evenimente.
"Astăzi Se naşte din Fecioară" zicem noi la
sărbătoarea Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos ca şi
când lucrurile se petrec în actualitatea noastră dar care de fapt nu se
mai petrec, nu se repetă, dar pentru noi este ca şi când am fi la
peştera din Betleem, chiar suntem chemaţi, suntem chemaţi
să mergem pe muntele Taborului la Schimbarea la faţă, suntem
chemaţi să mergem la mormântul Mântuitorului la Paşti, dar toate
acestea sunt în duh, nu sunt repetate ca evenimente, ci ca sărbători
doar.
Ce ne puteţi spune despre spălarea picioarelor în duh?
Ceea ce am spus. De fapt am explicat că a spăla
picioarele în duh înseamnă a-l curăţi pe omul de lângă
tine, a-l dezvinovăţi, a-l despovăra, a-l face curat, pentru
că spălarea are rostul de a-l face curat. Adică să nu-l
judecăm şi să nu-l defăimăm şi să nu-l
bruscăm, ci să-l curăţim, să-l facem din murdar,
dacă este, curat, prin spălarea pe care i-o aducem. Şi mai este
încă ceva: să-l cinstim, adică să-l respectăm, să
ne considerăm mai prejos de el. "Unii pe alţii mai de cinste făcându-vă"
(Filipeni 2, 3), scrie Sf. Apostol Pavel în Epistola către Filipeni, sau
în Epistola către Romani: "În cinste unii altora daţi-vă
întâietate" (Romani 12, 10). Vedeţi că în ce priveşte
iubirea de aproapele, măsura este să iubeşti pe aproapele
tău ca pe tine însuţi, dar în ceea ce priveşte cinstirea, zice
unul pe altul mai de cinste făcându-vă. E mai presus de cinstirea pe
care ne-o dorim nouă înşine, mai mult să dăm. Şi
ştiţi că Domnul Hristos când a fost cinstit de o femeie care a
turnat peste El mir, aşa de mult a cinstit-o pe acea femeie şi fapta
ei, încât a zis că oriunde se va propovădui Evanghelia, să se
spună şi ce a făcut ea, spre pomenirea ei. Deci Domnul Hristos
ţine la lucrul acesta, ca noi să fim unii faţă de
alţii cinstitori. Ori cinstirea - pe mine m-ar stingheri de exemplu
dacă cineva ar vrea să-mi spele picioarele, căci acesta e un
lucru care îl face fiecare singur, dar - în duh suntem datori să o facem
şi o facem prin aceea că aducem cinstire oamenilor din jurul nostru
şi prin aceea că ne silim să-i curăţim, să-i avem
curaţi, să-i facem noi înşine curaţi.
Părinte, ce ne puteţi spune în legătură cu
ceea ce se relatează în cap. 15 din Epistola către Corinteni în
legătură cu Învierea lui Hristos şi învierea noastră
şi afirmaţia pe care aţi făcut-o că nu se ştie
unde este trupul omenesc al lui Hristos?
Nu se ştie! Cine ştie? Zicem că e la cer, nu? Iar
trupurile noastre vor fi asemănătoare trupului lui Hristos înviat,
atât ştim din învăţătura Bisericii. Mai mult nu ştim.
Nu a văzut nimeni un trup ca acela al Domnului Hristos care a
străbătut prin piatră şi care a străbătut prin
uşile încuiate.
Părinte, ne puteţi spune ce deosebiri sunt între
mântuire şi desăvârşire?
Da. Mântuire înseamnă eliberare, scăpare de ceva care
se împotriveşte, de exemplu de păcat, de moarte, de
suferinţă, iar desăvârşirea este deplinătate, e
perfecţiune. Sunt trei etape în concepţia ortodoxă: mântuirea,
desăvârşirea şi îndumnezeirea. Mântuirea e începutul în
înţelesul că cel mântuit nu mai e stăpânit de patimi şi de
păcate. Citiţi de exemplu în Epistola Sf. Apostol Pavel către
Corinteni, în prima epistolă în cap. 6 unde se spune: "Nu vă
faceţi socoteli greşite. Nici desfrânaţii, nici cei lacomi de
avere, nici hoţii, nici cei răi de gură, nici beţivii nu vor
intra în împărăţia lui Dumnezeu". Şi după aceea
adaugă: "Aşa aţi fost unii dintre voi dar v-aţi
curăţit, v-aţi spălat, v-aţi îndreptat". Asta
înseamnă că sunt pe calea mântuirii pentru că mântuirea de fapt
este un proces, nu este un lucru care se realizează într-o anumită
clipă. În orice caz, la Botez se consideră că omul e mântuit
şi că celelalte câte urmează sunt ale omului mântuit. Ei,
mântuirea nu e totul, e undeva la început. Pe baza acestei situaţii noi,
pe legătura aceasta cu Dumnezeu care se realizează în mântuire, omul
înaintează în virtuţi şi merge spre desăvârşire.
Desăvârşirea la care suntem chemaţi e desăvârşirea
Tatălui ceresc, iar desăvârşirea Tatălui ceresc ne este
prezentată de Domnul Hristos în raport cu iubirea. Zice: "ca să
fiţi fii Tatălui vostru Celui din ceruri care răsare soarele
peste cei buni şi peste cei răi, trimite ploaia peste cei drepţi
şi peste cei nedrepţi", şi la urmă zice
"fiţi dar voi desăvârşiţi precum Tatăl vostru Cel
din ceruri desăvârşit este" (Matei 5, 45-48). Sf. Apostol Pavel
în Epistola către Coloseni zice: "Îmbrăcaţi-vă cu
iubirea care e legăura desăvârşirii" - deci tot iubirea o
are în consideraţie în legătură cu desăvârşirea. Iar
Sf. Isaac Sirul, întrebat fiind ce este desăvârşirea, zice: "o
prăpastie de smerenie". Deci o smerenie fără sfârşit.
Şi pe considerentul acesta s-a ajuns la gândul că
desăvârşirea trebuie urmărită mai ales în două
lucruri, şi anume în smerenie şi în iubire. Dar desăvârşire
în general înseamnă deplinătate. Să nu te mulţumeşti
niciodată cu puţinul pe care l-ai făcut, dar nici să nu te
tânguieşti că nu ai făcut destul, ci să fii angajat
totdeauna spre mai mult şi spre mai bine şi spre mai frumos.
Până ajungi la desăvârşirea fără hotar, că nu se
poate spune că cineva, într-un moment dat, a ajuns la
desăvârşire, la deplinătate, la perfecţiune şi mai
ales la desăvârşirea Tatălui ceresc. Sf. Isaac Sirul spune
că desăvârşirea e fără hotar. Şi apoi -
bineînţeles că lucrurile acestea nu sunt cu graniţe între ele,
până aici e mântuirea de aici încolo e desăvârşirea, toate
lucrurile acestea merg unele cu altele, sunt amestecate în viaţa
duhovnicească - urmează îndumnezeirea care constă în lucrarea
lui Dumnezeu asupra omului. Când face Dumnezeu ceea ce omul nu mai poate face.
În episodul pescuirii minunate după Înviere se
specifică un anumit număr de peşti. Are vreo semnificaţie?
153 de peşti. Nu ştiu dacă are vreo
semnificaţie. În Filocalie este la Evagrie Ponticul un cuvânt despre
rugăciune care e constituit în 153 de capete. Are el, acolo, nişte
gânduri, dar nu ştiu. Poate să simbolizeze ceva dar nu ştim ce
anume. Şi, de fapt, poate că nu atât se spune numărul, cât se
arată minunea. Că zice: "Şi atâţia fiind, totuşi
mreaja nu s-a rupt". Asta o ştiu pescarii. Noi, care nu pescuim nu
ştim nici cât au fost de mari şi nici când se rupe mreaja dacă
sunt atâţia sau atâţia peşti. Şi totuşi, fiind 153,
mreaja nu s-a rupt. Înseamnă că de fapt numărul acesta se
afirmă mai mult pentru a se scoate în evidenţă minunea, nu
pentru simbolismul numărului.
25 iulie 1996