Să
mulţumim Domnului!
Preacuvioase părinte stareţ, iubiţi fraţi
şi iubiţi credincioşi, la fiecare Sf. Liturghie se cuprinde
şi îndemnul "Să mulţumim Domnului!" La acest îndemn
răspundem cu cuvintele: "Cu vrednicie şi cu dreptate este a ne
închina Tatălui şi Fiului şi Sf. Duh, Treimei celei de-o
fiinţă şi nedespărţite". Mulţumirea
noastră este închinarea noastră. Închinarea noastră este
recunoştinţa noastră.
Mulţumim Domnului pentru toate binefacerile. Şi în
rugăciunea pe care o rosteşte preotul când credincioşii
cântă "Cu vrednicie şi cu dreptate este a ne închina
Tatălui şi Fiului şi Sf. Duh, Treimei celei de-o
fiinţă şi nedespărţite", mulţumeşte lui
Dumnezeu pentru tot ce face Dumnezeu pentru noi, pentru tot ce a făcut,
pentru împărăţia pe care ne-a dat-o. Şi mulţumim lui
Dumnezeu pentru toate binefacerile, pentru cele ştiute şi pentru cele
neştiute, pentru cele arătate şi pentru cele nearătate
şi "Mulţumim Ţie şi pentru Liturghia aceasta - zicem
noi - pe care ai binevoit a o primi din mâinile noastre, deşi stau
înaintea Ta mii de arhangheli şi zeci de mii de îngeri, heruvimii cei cu
ochi mulţi şi serafimii cei cu câte şase aripi, care se
înalţă zburând". Şi apoi spune cu glas tare: "Cântare
de biruinţă cântând, strigând, glas înălţând şi
grăind". Iar credincioşii spun atunci cuvinte îngereşti,
cuvinte asemănătoare cu cele ale Heruvimilor, ale îngerilor, ale
arhanghelilor: "Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot, plin este cerul şi
pământul de mărirea Ta". E bine să ne aducem aminte de
aceasta şi să fim totdeauna recunoscători şi pentru Sf.
Liturghie, şi pentru toate binefacerile, şi să-I fim
recunoascători şi Mântuitorului Dumnezeu dar să le fim
recunoscători şi mulţumitori şi oamenilor care colaborând
cu Dumnezeu, sunt angajaţi pentru binefacerile pe care le primim de la
Dumnezeu şi prin mijlocirea oamenilor.
Am petrecut aici, la această mănăstire, în tinda
raiului, în casa lui Dumnezeu, la poarta cerului, în locul împlinirilor, zile
frumoase, zile de rugăciune, zile de învăţătură, zile
de cercetare de noi înşine. Ne-am îmbogăţit sufleteşte cu
ceea ce am făcut, cu ceea ce ni s-a oferit şi aceasta este o
binefacere a lui Dumnezeu şi o binefacere a oamenilor, binefacerea celor
care ne-au primit, care ne-au ocrotit, care ne-au dat posibilitatea să fim
în locul acesta binecuvântat de Dumnezeu. Şi pentru că suntem într-o
mănăstire, să nu-i uităm nici pe ctitorii acestei
mănăstiri, pe cei care cu voia lui Dumnezeu, cu darul lui Dumnezeu au
lăsat acest locaş în care iată, am putut să fim şi în
care încă suntem cu darul lui Dumnezeu, şi pe care îl vom purta atât
ca loc binecuvântat, cît şi pe oamenii care sunt învredniciţi de
Dumnezeu să-şi ducă viaţa în locul acesta, îi vom purta în
sufletele noastre.
Plecăm. Plecăm pentru că cei care am venit nu
suntem de aici. Trebuie să plecăm la rosturile noastre, unde ne-a
aşezat Dumnezeu. Ne ducem fiecare la rosturile noastre. Dar să
ştiţi că nu plecăm de tot. Şi plecăm, şi
rămânem. Şi rămânem cu gândul aicea, plecăm unde trebuie
să fim şi rămânem aici cu gândurile, cu dorinţele de bine.
Şi pentru că nu plecăm de tot de aici - şi de fapt de
nicăieri unde am fost vreodată nu plecăm de tot - ducem cu noi
tot ce ne-a fost spre bucurie. Ducem pe oamenii de aici în sufletul nostru
şi dacă nu ne despărţim nici de cei morţi, ci îi
purtăm în suflet pe mai departe, cum să ne despărţim de cei
vii? Nici nu putem să ne despărţim, şi chiar dacă ar
fi o poruncă să ne despărţim de ei, nu putem împlini o
astfel de poruncă. Aşa-i făcut sufletul omenesc, să
cuprindă în el şi să nu se mai poată despărţi de
cei pe care îi cuprinde. Mergem cu ei cu tot, şi rămânem şi
după ce plecăm. Şi toate acestea sunt cu putinţă
pentru că suntem în atmosfera de iubire pe care o avem realizată prin
credinţa noastră, credinţa noastră care-i lucrătoare
de iubire.
Cei de la noi ştiu că am mai spus eu, din când în
când, că dacă ar fi să mă întâlnesc cu sfinţi de
dincolo de lumea aceasta, mai ales mi-aş dori să mă întâlnesc cu
Sf. Iosif din Arimateea, cu Sf. Evanghelist Luca şi cu Sf. Ioan Gură
de Aur. Bineînţeles, cu orice sfânt, este mare lucru să te
întâlneşti cu un sfânt, dar dacă ar fi aşa, să-mi aleg eu
sfinţi cu care să mă întâlnesc, aş alege pe Sf. Iosif din
Arimateea pentru că a fost cinstitor al Mântuitorului într-o vreme când
ceilalţi nu-L cinsteau. În vremea când unii Apostoli s-au lepădat, el
L-a înmormântat cu cinste. Şi foarte interesant de ştiut că L-a
înmormântat cu cinste un om care, bineînţeles, L-a cinstit şi în
viaţă pe Domnul Hristos, dar un om care nu a avut o foarte mare
legătură, în orice caz nu o legătură cum au avut
Sfinţii Apostoli. Sfinţii Apostoli s-au depărtat, au stat cu
frică, iar Sf. Iosif din Arimateea I-a oferit Domnului Hristos mormânt,
L-a înmormântat, L-a cinstit când alţii Îl necinsteau sau când alţii
nu-L cinsteau, şi de aceea îl am la inimă.
Sf. Evanghelist Luca a cuprins în Sfânta sa Evanghelie
nişte lucruri care e bine să le avem în vedere mereu. Am putea zice
că pilda cu fiul risipitor este o Evanghelie întreagă, e toată
Evanghelia cuprinsă în pilda cu fiul risipitor, şi aceasta o avem de
la Sf. Evanghelist Luca. A păstrat-o Sf. Evanghelist Luca. Pilda cu
samarineanul milostiv, atât de odihnitoare şi atât de luminătoare.
Istorisirea despre tâlharul cel credincios e extraordinară. Dacă nu
era Evanghelia de la Luca nu erau nici acestea. Fiind Evanghelia de la Luca,
sunt şi acestea. E şi Zaheu în conştiinţa noastră, e
şi femeia păcătoasă care L-a uns cu mir pe Domnul Hristos,
a vărsat lacrimi pe picioarele Lui. Sunt nişte lucruri extraordinare.
Toată Evanghelia e frumoasă şi bună, am pomenit de
pescuirea minunată zilele trecute, am pomenit de cele în
legătură cu Înălţarea Domnului Hristos, toate acestea sunt
în Evanghelia de la Luca. Aşa că tare mi-ar fi drag să-l
întâlnesc pe Sf. Evanghelist Luca, să-i spun că tare mult îmi plac
cele ce le-a cuprins în Evanghelie, pe care numai el le-a cuprins în Evanghelia
sa, şi să-i spun că mă bucur şi de ceea ce a scris
despre cei doi care au mers spre Emaus, dintre care unii zic că unul a
fost Sf. Evanghelist Luca.
Şi apoi Sf. Ioan Gură de Aur. Sf. Ioan Gură de
Aur pentru că a fost pogorâtor. Nu a fost un om aspru, a fost un om
înţelegător al neputinţei omeneşti, un om care s-a coborât
la neputinţa omenească şi i-a ajutat pe oameni, şi tot ce a
scris Sf. Ioan Gură de Aur, ce a ajuns la noi, e dătător de bucurie.
Gândiţi-vă mai ales la cuvântul acela de la Paşti, care e
copleşitor. Nu există ceva de măsurile cuvântului Sf. Ioan
Gură de Aur de la Paşti, de măsurile dătătoare de
nădejde cum este cuvântul acela de la Paşti. E extraordinar, e ceva
ce-ţi dă bucurie. Şi ştiind lucrurile acestea, nu se poate
să nu doreşti - dacă într-adevăr preţuieşti
lucruri de felul acesta - să te întâlneşti cu Sf. Ioan Gură de
Aur.
De altfel noi ne întâlnim cu sfinţii. Şi cu Sf.
Evanghelist Luca, şi cu Sf. Ioan Gură de Aur, şi cu Sf. Iosif
din Arimateea, ne întâlnim cu ei prin ceea ce ştim despre ei. La noi la
mănăstire a fost cândva un episcop armean. A fost aceasta înainte
poate cu vreo 30 de ani. A veni la noi cu mitropolitul Nicolae Mladin. Este
ceva frumos: a venit vorba despre Sf. Grigorie Luminătorul care a fost
încreştinătorul armenilor. Şi venind vorba despre asta, el mi-a
spus că la ei există o legendă. Anume că un copil citea din
scrierile Sf. Grigorie Luminătorul şi nu înţelegea. Şi
atunci, din carte - fiţi atenţi, din carte - a ieşit Sf.
Grigorie şi i-a explicat, i-a dat lămuriri copilului aceluia. Ceea ce
mă interesează pe mine şi ceea ce e frumos, extraordinar de
frumos, e faptul că Sf. Grigorie a ieşit - de unde? - din carte. Nu a
venit de sus, nu a venit dintr-o parte, dintr-alta, ci a ieşit din carte.
Să ştiţi că toţi ieşim din cărţi
dacă am scris o carte. Fiecare ieşim din ceea ce am scris. Ieşim
noi înşine. Aşa iese şi Sf. Evanghelist Luca din Evanghelia sa.
Bineînţeles, iese cumva în umbră pentru că el ni-L scoate la
iveală pe Domnul Hristos, dar în ceea ce a scris el, împreună cu
Domnul Hristos, în ceea ce a scris despre Domnul Hristos, iese şi Sf.
Evanghelist Luca. Când ne gândim la Sf. Iosif din Arimateea, la cinstea pe care
I-a făcut-o Domnului Hristos înmormântându-L, la cinstirea pe care I-a
adus-o, iese de acolo şi Sf. Iosif din Arimateea. Ni-l aduce în
faţă Sf. Evanghelist Luca şi toţi ceilalţi
Evanghelişti căci toţi îl pomenesc. Din scrierile Sf. Ioan Gură
de Aur iese Sf. Ioan Gură de Aur.
Şi am pomenit lucrul acesta pentru că, dacă e
vorba să ne arătăm mulţumirea şi
recunoştinţa, acum şi totdeauna şi în vecii vecilor,
şi în veşnicie şi în vremea de acum, dacă e să ne arătăm
recunoştinţa - şi nu putem să nu ne-o arătăm
faţă de cei care ne-au primit şi ne-au cinstit şi ei,
şi ne-au omenit, cum zice românul - dacă e vorba să facem lucrul
acesta, iată, avem şi un sprijin în Sf. Evanghelie de la Luca în
legătură cu minunea vindecării celor zece leproşi.
Ştiţi că numai Sf. Evanghelist Luca cuprinde în
Evanghelia sa o relatare despre vindecarea a zece leproşi pe care a
făcut-o Domnul Hristos. Şi nu s-a oprit numai la istorisirea în sine
ci a adăugat şi ce s-a întâmplat îndată după ce Domnul
Hristos i-a vindecat de la depărtare pe cei zece leproşi. I-a trimis
să se arate preoţilor, pe drum ei s-au vindecat şi Sf.
Evanghelist Luca ţine să informeze că dintre cei zece, unul s-a
întors. S-a întors la Domnul Hristos, a căzut la picioarele Lui şi
preamărea pe Dumnezeu şi mulţumea pentru vindecare, în timp ce
ceilalţi nu s-au întors. Şi Domnul Hristos a zis: "Oare nu s-au
vindecat zece? Unde sunt ceilalţi nouă?" (Luca 17, 17). Deci
Domnul Hristos aştepta şi pe cei nouă să-şi arate
recunoştinţa. Noi vrem să fim ca cel unul care s-a întors. Vrem
să fim ca acel unul, să ne întoarcem la Dumnezeu şi să ne
întoarcem la oamenii care ne-au primit şi care ne-au omenit şi care
au stat cu noi şi au fost bucuroşi de prezenţa noastră.
Iubiţi credincioşi, vă spuneam mai zilele trecute
că tare mult îmi place mie o istorisire a Sf. Evanghelist Ioan despre
spălarea picioarelor. Apoi să ştiţi că în această
istorisire se cuprinde şi ceva ce priveşte recunoştinţa.
Sf. Vasile cel Mare întrebat fiind "Cum trebuie să-şi arate cineva
recunoştinţa faţă de binefăcător?" zice
că aşa, având sentimentul pe care l-a avut Sf. Apostol Petru când nu
voia să-L lase pe Domnul să-i spele picioarele. Adică să
zică cum a zis Sf. Apostol Petru: "Doamne, Tu să-mi speli mie
picioarele?" (Ioan 13, 6), adică să mă învrednicesc eu de o
astfel de binefacere? Să te socoteşti mai mic decât
binefăcătorul, asta înseamnă.
Şi mai e ceva. În Sf. Evanghelie mai avem încă o
istorisire despre felul cum a înţeles Domnul Hristos să
primească binefacerile, cinstirea care I s-a adus. Şi anume, se spune
că o femeie, înainte de sfânta Sa pătimire, L-a cinstit pe Domnul
Hristos turnând peste El mir de nard de mult preţ. Unii dintre ucenicii
care erau de faţă au socotit că nu face bine femeia cu ce face,
că nu a făcut bine cu ce a făcut, că ar fi trebuit să
se vândă mirul, să se dea banii săracilor, au găsit ei
nişte motive ale lor. Şi atunci Domnul Hristos a rânduit ceva care a
rămas în Sf. Evanghelie. Prima dată a zis aşa: "Nu
faceţi supărare femeii" (Matei 26, 10). Cam uităm noi
lucrurile acestea. Să ştiţi că cuvintele sunt veşnice,
chiar dacă au fost spuse într-o împrejurare oarecare, totuşi
cuvintele rămân veşnice. Le-a spus ucenicilor "Nu faceţi
supărare femeii" ca să auzim noi şi să ştim
şi noi, să nu fim oameni care înmulţim supărarea, ci
să fim oameni care înmulţim bucuria. "Nu faceţi
supărare femeii". Şi apoi a adăugat: "Oriunde se va
propovădui Evanghelia aceasta, să se spună şi ce a
făcut ea, spre pomenirea ei". Oriunde se va propovădui
Evanghelia. Ce înseamnă? Acolo unde se va spune despre Întruparea Mea,
despre Întruparea Fiului lui Dumnezeu, acolo unde se va spune despre cuvintele
Mele, despre propovăduirea Mea, despre Răstignirea Mea, despre
moartea Mea pe Cruce, despre Învierea Mea, despre Înălţarea Mea,
să se spună şi ce a făcut femeia aceasta, spre pomenirea
ei. Ca să învăţăm şi noi să fim
recunoscători, şi să fim mulţumitori, şi să fim
îndatoritori şi îndatoraţi faţă de toţi aceia care fac
ceva, care au făcut ceva în viaţa lor pentru noi, pentru viaţa
noastră.
Ne ducem cu ajutorul lui Dumnezeu, cu gânduri bune şi vrem
să lăsăm gânduri bune. Sfârşesc cu ceva care îmi place mult
şi cu ceva ce spun adeseori la noi, la mănăstire. Şi aume
că în 1971 la mănăstirea noastră au fost doi creştini
din Germania. Au stat câteva zile la noi şi venind vorba despre o
instituţie bisericească de ajutorare a epilepticilor, o
instituţie numită Betel - casa lui Dumnezeu înseamnă pe
evreieşte, cuvântul e evreiesc - venind vorba despre faptul că un
părinte de la noi a lucrat cândva în instituţia aceea, vreo câteva
luni, trei luni, la ajutorarea bolnavilor, ne-au spus că la intrare la
Betel e scris:
"Pace celor ce
vin,
bucurie celor ce rămân,
binecuvântare celor ce pleacă"
Nouă ne-a plăcut tare mult cuvântul acesta: "Pace
celor ce vin, bucurie celor ce rămân, binecuvântare celor ce
pleacă" şi atunci ei au scris în cartea de onoare a
mănăstirii: "Pace celor ce vin, bucurie celor ce rămân,
binecuvântare celor ce pleacă doresc doi creştini din Germania
tuturor celor ce, în urma lor, vor vizita această mănăstire".
Lăsăm şi noi urarea aceasta aici, pentru cei de
aici şi pentru noi, care plecăm: pace, bucurie şi binecuvântare.
Dumnezeu să ne ajute!
27 iulie 1996