Farmecul
crepuscular al firescului
"Fericiţi
cei ce n-au văzut şi au crezut!"
Ioan 20, 29
Timp al excesului, erupţie de crize identitare, isterie a
supraponderalului, vertij al pluralităţii, joc de seducţii
uşoare, modernitatea târzie în mijlocul căreia, volens nolens,
respiră şi Biserica, ne-a contaminat subversiv cu patima
nemăsurii. Adesea, entuziasmul facil ne confiscă ireversibil
opţiuni majore iar diapazonul care ne dictează deciziile pare
falsificat de injoncţiuni himerice: fie, afectaţi de o râvnă
pompieristică şi frustrări filetiste, sanctificăm câte un
voievod cu o istorie personală suspectă, fie amputăm
tradiţii ancestrale şi "actualizăm" malformat
adevăratele exigenţe ale Revelaţiei. În hotarul nedefinit al
Fiinţei eclesiale, s-ar spune că astăzi totul se
articulează oximoronic, dar într-o constantă afinitate pentru
disproporţii: logica sobră a resentimentului faţă de
modernitate se converteşte subit într-o mişcare de aggiornamento,
edulcorată cu pioşenii folcloristice şi tribulaţii
infantile. Fie că e vorba despre evocarea unui creştinism cavernal,
tenebros, concentrat în spectacolul mortificării sau al exorcismelor
şi înţeles ca o cultură a reprimării, fie că se
revendică retoric şi triumfalist o Ortodoxie sechestrată
ideologic, întâlnim produsele mentale ale aceleiaşi neimplicări
hermeneutice. S-ar spune că ne place simplificarea binară,
simpatizăm contrastele, iubim extremele. Afectaţi adesea de
inautenticitate şi crispare, clasăm prezentul pe alternative fruste:
pentru unii, viaţa monahală de la noi abundă în taumaturgi,
sfinţi anonimi sau văzători cu duhul, pentru alţii totul
este o paragină orchestrată luciferic, orice loc boleşte
metafizic şi se compromite în impotenţă duhovnicească.
Ne bucurăm însă că astăzi se poate vorbi
despre unii oameni într-o altă tonalitate decât aceasta, patetică
şi unilaterală. Prezenţa blândă a părintelui Teofil
naşte o căldură liniştitoare, lăsându-se
înţeleasă dincolo de comoditatea fetişismului sau of-ul paseist.
Figura sa domoală, ritmul său egal, totul impune o naraţiune ce
depăşeşte zelul anamorfotic al sanctificării antume ori
disperarea tautologică a nihilismului. Mesajul Sfinţiei Sale se
clarifică treptat, se specifică în etape prelungite de ruminaţie
existenţială. Departe de a fi epuizate, ne propunem într-un limbaj
poate "expresionist" degajarea câtorva semnificaţii pe care
viaţa şi cărţile părintelui Teofil, în
puţinătatea în care ne sunt cunoscute, par să le condenseze.
În genere, se ştie cine formează auditoriul
părintelui Teofil. Cartea de faţă este paradigmatică în
acest sens, cuprinzând o colecţie de prelegeri susţinute în
Timişoara, oraş universitar cu efervescenţă misionară
şi cu exigenţe spirituale remarcabile. An de an, cu prilejul
posturilor rânduite de Biserică, aceste conferinţe sunt actualizate
în spaţiile prin excelenţă urbane ale ţării:
Timişoara, Reşiţa, Craiova, Slatina, Bucureşti,
Constanţa, Galaţi, Iaşi, Baia Mare, Cluj, Braşov,
Făgăraş, Oradea, Arad sunt locuri în care părintele Teofil
este găzduit de tineri înscrişi la studii universitare. La
Bucureşti numărul auditorilor atinge întotdeauna proporţii
copleşitoare, fapt ce ar justifica prezumţia unei discuţii
asupra prezenţei sale harismatice. Spectatorii părintelui
posedă, în general, un profil intelectual şi o anumită
formaţie culturală. Cei care îl asistă sunt necondiţionat
(şi, poate, involuntar) branşaţi la dinamica tehnică sau
mentală a postmodernităţii, fie că aprofundează
doctoral fizica nucleară, fie că studiază ştiinţele
europene, fie că asimilează teologia ori medicina, filosofia ori
artele frumoase. Paradoxal, numai prin destulă răutatea zilei
părintele Teofil se poate înfăţişa, alături de
specificul imuabil al personalităţii sale, cu o elocventă
noutate.
Părintele vine dintr-o lume aflată în amurg, poate
astăzi chiar inexistentă. Cei care i-au stat mai mult prin
preajmă presimt în bunătatea sa, aşezată întocmai ca
parfumul somnolent al unui vin nobil, o înzestrare cu virtutea
naturalităţii. La părintele Teofil totul - rostire, săvârşire,
împlinire - începe şi se sfârşeşte în farmecul firescului.
Profund afectat de ruralitatea originilor sale, părintele Teofil şi-a
celebrat congenial destinul în jurul unor vieţi model. Au lucrat în
formarea sa oameni deosebiţi, de la părinţi la dascăli până
la oameni magnetici ca părintele Arsenie Boca ori stareţul Serafim
Popescu. Noutatea mesajului său vine din constituţia verticală a
unei tradiţii spirituale: cea personală conjugată cu cea
eclesială. Astfel, în jurul său se destramă pericolul iminent al
"morţii subiectului" (a cărei analiză incontinentă
o fac atâţia filosofi postmoderni), pe care absenţa tradiţiei o
provoacă în orice destin personal sau comunitar. Între altele, criza lumii
europene este marcată de ocultarea unei vârste aurorale comune (i. e.:
breşa evanghelică în cultura antică greco-romană) şi
uitarea dialecticii originarului din urzeala teandrică a Tradiţiei.
Ontologia suprafeţei - inculcată prin ideologia mediatică de
astăzi - anulează orice posibilitate de construcţie consistentă
a unei identităţi personale, în vasta promisiune a
eternităţii. Toţi aceşti vectori ne condiţioneză
ubicuu, ne afectează imaginarul, ne descentrează riscant în traseul
de pe pasarela mântuirii. Acesta este decorul cultural în care noi devenim
receptacolul teologiei părintelui Teofil şi e bine să-l cunoaştem.
Pe noi, cei rătăciţi în cacofonia babeliană a
postmodernităţii, părintele ne convoacă la o anamneză.
Pe noi, cei din lume, dar şi pe cei pe care, părăsind-o pentru o
viaţă mai înaltă, îi mai poartă metehnele.
E vorba, mai întâi de toate, despre citirea Cărţii
noastre de căpătâi: Biblia. Sfânta Scriptură - revelaţia
Adevărului, "izvor al tămăduirii", referent
obligatoriu al rostirii, Sfânta Scriptură - orbită ultimă a
vieţii, Sfânta Scriptură - temei şi taină a peceţii
noastre ontologice: faptul-de-a-fi-creştini. Dar însăşi Sfânta
Scriptură şi-a specificat canonul pe frontiera apostolică a unei
comunităţi: Biserica. Pnevmatoforă, Tradiţia a dat cheia
hermeneutică a Sfintelor Scripturi prin viaţa sa liturgică,
obiectivată providenţial în deciziile istorice ale sfintelor sinoade.
De aceea, pentru că "întreaga viaţă e o slujbă",
părintele ne cheamă la o participare atentă, în lumina
conştienţei, la slujbele Bisericii. Mesaj de o actualitate nebănuită,
acum când, mai ales în parohiile de la oraş, simbolismul metafizic şi
profunzimea dogmatică a alcăturirilor Sfinţilor
Părinţi sunt desfigurate de iresponsabilitate, anti-vocaţie
şi prost gust. Părintele ne cere să desfacem cu ochii
minţii toate nuanţele vieţii liturgice, care trebuie să
devină un instrument exegetic esenţial în lectura Bibliei, şi
mai ales a Noului Testament. El ne mai spune că, în afara unui constant
exerciţiu cultic, cultura rămâne un capriciu invalid şi un
răsfăţ prea costisitor în plan soteriologic: "e mai greu
să fii creştin decât intelectual". Amintindu-i de vocaţia
doxologică pe care a părăsit-o fără
remuşcări, părintele provoacă, în fiecare dintre noi,
inerţia spirituală tipic modernă. Participarea la slujbe înseamnă
un refuz liber al autonomiei, şi nu îndeplinirea juridică a unui contract
cu Instanţa Supremă. Participarea la slujbe înseamnă adumbrirea
la comorile deschise ale patristicii şi nu un reflex legalist menit
să satisfacă un Dumnezeu al literei. Participarea la slujbe
înseamnă refuzul sobru al kitsch-ului, sincretismelor sau al pietismului
retardat, înseamnă pur şi simplu rugăciune (şi, deci,
adevăr!). Sub raport ascetic, în timpul slujbelor putem avea o
experienţă a limitei noastre, o dificilă metanóia,
trecerea de la o gândire discursivă, lineară şi analitică,
la o dispunere mentală chenotică, anabasică şi
doxologică. Totodată, efortul minţii este dublat de cel al
trupului, şi aşa centrul fiinţei noastre se reconstituie.
Participarea la slujbe mai presupune harismatica legătură cu
comunitatea sfinţilor şi, astfel, angajarea în destinul
cosmic-eshatologic al Bisericii. El însuşi, părintele Teofil, numai
ca om al slujbelor a putut învăţa să fie un slujitor al Domnului
şi al aproapelui. În această chemare vibrează energic o
altă noutate a firescului, acum când unii tind să transforme
mănăstirile în cooperative agricole sau popasuri turistice iar
viaţa parohială într-un consum frugal şi şovăielnic al
unei mese duhovniceşti sărăcite prin indolenţă. În
acest fel părintele Teofil se face legatarul testamentului spiritual al
părintelui Stăniloae care cerea posterităţii sale un singur
lucru: întoarcerea la Tradiţie (şi, implicit, la Sfinţii
Părinţi) prin resurgenţa cântării psaltice precum şi
conservarea sfintelor slujbe ale Bisericii Ortodoxe. Sărbătoarea
liturgicului este măsura de duh şi asceză pentru ceea ce poate
deveni, in absentia, gratuitatea unui fundamentalism biblicist ori a
misionarismului sectar. Slujbele sunt podoaba de frumuseţe a Bisericii
prin care cei ce participă la ele devin icoane ale unei frumuseţi
înduhovnicite: "te spune faţa cum ţi-i viaţa".
Numai ca om al slujbelor săvârşite cu acrivie,
părintele Teofil este şi un teolog, aşa cum sensul esenţial
al termenului îl defineşte: cuvântător de Dumnezeu. Slujbele sunt
viaţa Bisericii iar teologia părintelui Teofil înseamnă o atare
exploatare a izvoarelor liturgice. Cu mai puţine scrupule academice sau
convenţii profesorale, dar susţinută de o memorie
prodigioasă, teologia părintelui Teofil cheamă la o
reflecţie în temeiul prezenţei noastre în biserică. Astfel,
părintele Teofil împlineşte din nou o exigenţă a marelui
teolog neopatristic, Dumitru Stăniloae, care spunea că "avem
nevoie de o teologie foarte concretă, de o teologie a experienţei. Ne
hrănim toţi din această teologie practică, pretutindeni, în
fiecare moment" (M. Costa de Beauregard & Dumitru Stăniloae, Mică
dogmatică vorbită, Deisis, Sibiu, 1995, trad. Maria-Cornelia
Oros, p.133).
Şi duhovnicia presupune o "teologie a
experienţei" iar nu puţini sunt cei care îl cunosc pe
părintele în această ipostază. Şi aici întâlnim o noutate,
o relaţie neobişnuită. Filosofia bucuriei (Nulla dies sine
laetitia) devine şi aici transparentă, chiar în faţa
mărturisirii "cu inima înfrântă şi smerită". Un
suflet care-L iubeşte pe Dumnezeu nu poate urgisi, ci trăieşte
mereu într-o revărsare agapică. Foarte apropiat de Zosima, suspicios
în faţa unui Ferapont, părintele Teofil a încercat să cultive în
viaţa sa un tip de sfinţenie care ştie să nu te
strivească, o exemplaritate nesufocantă. Când implacabil şi
ferm, când îngăduitor şi discret, exigent dar nu intransigent,
părintele Teofil are o gândire personalistă. Omul care îţi
oferă întotdeauna o a doua şansă, părintele Teofil -
după cum spune el singur - "nu face anchete", nu exploatează
păcatul penitentului pentru a-i sugera perspectiva damnării
veşnice ori justeţea unui dispreţ radical. Păcatele şi
greşelile mărturisite nu umbresc iradierea fanică a
părintelui, iar penitentul nu se simte strivit ci mai degrabă chemat
să fie un posibil învingător. Oricât de mare ar fi strâmbătatea
sufletului ce se spovedeşte, el îşi conservă o sensibilitate,
aceea a simţirii a dragostei.
Pentru creştinii ortodocşi mântuirea este un joc
imprevizibil de intervenţii teandrice. Dogma dublei judecăţi,
cea personală şi cea universală, creditează un interval
temporal cu larg potenţial soteriologic, în care oportunităţile
damnării sau ale redempţiunii trebuiesc departajate. În lumina
acestei credinţe, destinul unei cărţi ortodoxe nu este unul
obişnuit, nefiind reductibil la succesul de librărie sau cota
vânzărilor înregistrate. Dincolo de eficacitatea ei imediată se
ascunde în carte o vocaţie mărturisitoare, cea care naşte, mai
ales, reverberaţii postume. Noi ştim că slava de care se vor
învrednici la sfârşitul veacurilor sfinţii Tebaidei creşte cu
fiecare generaţie de creştini convertiţi prin lectura Patericului,
bunăoară. De aceea, se poate spune, orice nouă carte scrisă
în Duhul ascunde un marcaj eshatologic dublu (autor şi comunitatea
cititorilor), fiind astfel o apariţie fericită şi necesară.
După ce anul 1997 a înregistrat cu Părintele Teofil
cartea îngrijită de Arhimandritul Ioanichie Bălan şi
apărută la Sihăstria, cea găzduită de părintele
Constantin Coman la editura Bizantină, cea publicată de Aşezământul
Antim (Cluj-Napoca), în anul 1998 oraşul Timişoara pare să fie
privilegiat cu împlinirea acestor sarcini. După "Gânduri bune pentru
gânduri bune" a urmat, iată, o a doua carte: "Prescuri pentru
cuminecături". Simţim că, venind mai ales de la
părintele Teofil, cartea ni se dă "pentru slava lui Dumnezeu, ca
prin ea Fiul Omului să Se slăvească" (In. 11, 4). Nu
ştim câte vor mai urma, dar ştim că pentru rostirea mântuitoare
nu există niciodată un "prea mult" sau "prea
târziu". Citind-o cu atenţie, în suflet ni se va descoperi ca o
chemare întru desăvârşire profilul unic al părintelui
Teofil.
"Sărac cu duhul" ca monah, "plâns" prin
smerenie, "blând" cu firea, "flămând şi însetoşat
de dreptate" ca păstor, "milostiv" ca şi creştin,
"curat cu inima" ca rugător, "făcător de
pace" ca duhovnic, "ocărât", "prigonit" sau clevetit
ca misionar al Domnului, părintele Teofil a fost, este şi va fi un om
fericit. Astfel toţi cei ce îl cunosc îşi doresc să se
poată bucura şi veseli la sfârşitul veacurilor alături de
cel care a fost o viaţă întreagă, aici, cu modestie, "sarea
pământului" celui duhovnicesc şi făclie luminătoare
într-un sfeşnic ales al Bisericii dreptmăritoare.
Mihai
Neamţu, mai 1998