Bucuria
creştină
Hristos a Înviat! Stimaţi studenţi, stimaţi
ascultători. Mă adresez mai întâi studenţilor pentru că am
venit în special pentru studenţi. Bineînţeles, din ceea ce voi spune
vor avea folos şi ceilalţi, însă ştiam că sunt chemat
aici de studenţi în special pentru studenţi. De aceea şi tema pe
care o voi prezenta este aleasă în special pentru tineri. S-a anunţat
că voi vorbi despre "bucuria creştină". Sigur, ar fi
fost multe alte subiecte importante - nu ştiu dacă mai importante
decât subiectul acesta - dar în orice caz am ales "bucuria
creştină" din trei motive.
Mai întâi pentru că esenţialul în creştinism este
credinţa în Dumnezeu lucrătoare în iubire care aduce bucurie. Un om
al credinţei creştine trebuie să fie neapărat un om al
bucuriei. Bucuria este o calitate a unui bun creştin. Am ales acest
subiect apoi şi pentru că bucuria se potriveşte mai ales cu
tinereţea, este soră bună cu tinereţea. Şi apoi pentru
că eu însumi, ca elev de liceu aici în Timişoara - cam
demult, au trecut mai mult de 40 de ani de când am terminat
liceul - am avut bucurii de negrăit, bucurii pe care le dă
credinţa în Dumnezeu. Pentru aceste motive, când mi s-a spus că
aş putea veni şi la Timişoara să spun un cuvânt de
învăţătură, m-am gândit să vorbesc despre
"bucuria creştină".
Dacă m-aş fi gândit la o istorisire din Pateric, care
totuşi mi-a venit în minte, anume că cineva s-a dus la un cuvios
părinte, la cuviosul Pimen, şi a spus să îi lămurească
nişte lucruri înalte, cuviosul Pimen nu a vrut să vorbească cu
el. Dar când s-a dus din nou la el şi l-a întrebat despre
curăţirea de patimi, atunci cuviosul l-a primit cu mare bucurie.
Gândul acesta m-ar fi putut îndrepta la dorinţa de a vă vorbi ceva
despre curăţirea de patimi, despre nepătimire. Apoi, un subiect
care-mi este foarte drag este "disciplina minţii prin rugăciunea
de toată vremea". Tot aşa de bine aş fi putut să
vorbesc ceva despre "rugăciunea şi felurile ei". S-ar fi
potrivit să vorbesc ceva despre Ortodoxie=doxologie şi alte multe
asemenea, dar am rămas statornic în gândul de a vorbi despre "bucuria
creştină".
Voi începe expunerea mea cu o capodoperă, un monument de
gândire creştină care se impune atenţiei tuturor celor ce îl
cunosc: este vorba despre cuvântul de învăţătură al
Sfântului Ioan Gură de Aur din sfânta şi luminata zi a Învierii
Domnului, Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, cuvânt care
face parte din slujba de la Sfintele Paşti şi se citeşte la
sfârşitul slujbei de dimineaţă din ziua de Paşti. El apare
într-un context îndemnător la bucurie şi anume la slujba Sfintele
Paşti ni se spune: "Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul,
să ne bucurăm şi să ne veselim într-însa". Şi în
această zi de bucurie şi în toată săptămâna
luminată, adică de la Paşti până în sâmbăta de
după Paşti inclusiv - aceasta este Săptămâna
Luminată pe care noi o numim "raiul anului
bisericesc" - în această vreme, în fiecare zi se spune:
"Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm
şi să ne veselim într-însa". Şi la sfintele slujbe suntem
chemaţi la bucurie prin cuvinte ca acestea: "Acum toate de
lumină s-au umplut, şi cerul şi pământul şi cele de
dedesubt. Deci să prăznuiască toată făptura Învierea
lui Hristos întru care s-a întărit". "Cerurile după
cuviinţă să se veselească şi pământul să se
bucure şi să prăznuiască toată lumea cea
văzută şi cea nevăzută, că Hristos a înviat,
veselia cea veşnică". "Să ne curăţim
simţirile şi să vedem pe Hristos strălucind cu
neapropiată lumina Învierii şi bucuraţi-vă zicând
luminaţi să-L auzim cântându-I cântare de biruinţă".
În atmosfera aceasta de izbucnire a sufletului care se revarsă în bucurie,
se spune la Sfintele Paşti şi cuvântul: "O, Paştile,
izbăvirea de întristare, Paştile, cu bucurie unii pe alţii
să ne îmbrăţişăm". Motivarea este că
prăznuim omorârea morţii, sfărâmarea iadului şi
începătura altei vieţi, veşnice.
Ca un corolar al unor astfel de alcătuiri de la sfânta
slujbă a Paştilor vine cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur din
ziua Învierii, care are următorul cuprins: "De este cineva credincios
şi iubitor de Dumnezeu, să se îndulcească de acest praznic bun
şi luminat. De este cineva slugă înţeleaptă, să intre
bucurându-se întru bucuria Domnului său. De s-a ostenit cineva postind,
să-şi ia acum dinarul. De a lucrat cineva din ceasul cel dintâi,
să-şi ia astăzi plata cea dreaptă. De a venit cineva
după ceasul al treilea, mulţumind să prăznuiască. De a
ajuns cineva după ceasul al şaselea, nimic să nu se
îndoiască, că de nimic nu se va păgubi. De a întârziat cineva
până în ceasul al nouălea, să se apropie, nimic îndoindu-se. De
a ajuns cineva abia în ceasul al unsprezecelea, să nu se teamă
că s-a zăbovit, căci milostiv fiind Stăpânul, primeşte
pe cel de pe urmă ca şi pe cel dintâi, odihneşte pe cel de-al
unsprezecelea ceas ca şi pe cel ce a lucrat din ceasul cel dintâi, şi
pe cel de pe urmă miluieşte şi pe cel dintâi mângâie, şi
aceluia plăteşte şi acestuia dăruieşte şi faptele
primeşte şi cu voinţa Sa împacă şi lucrul
cinsteşte şi socoteala o laudă. Pentru aceasta, intraţi
toţi întru bucuria Domnului nostru. Şi cei dintâi şi cei de-al
doilea luaţi plata. Bogaţii şi săracii împreună
dănţuiţi. Cei ce v-aţi înfrânat şi cei leneşi,
cinstiţi ziua. Cei ce aţi postit şi cei ce n-aţi postit,
veseliţi-vă astăzi. Masa este plină,
ospătaţi-vă toţi. Viţelul este mult, nimenea să
nu iasă flămând. Toţi vă îndulciţi de
ospăţul credinţei. Toţi luaţi bogăţia
bunătăţii. Nimenea să nu plângă pentru
sărăcie, că s-a arătat împărăţia cea de
obşte. Nimenea să nu se tânguiască pentru păcate, că
iertare din mormânt a răsărit. Nimenea să nu se teamă de
moarte, că ne-a izbăvit pe noi moartea Mântuitorului nostru. A
stins-o pe ea Cel ce a fost ţinut de aceea. Prădat-a iadul Cel ce S-a
pogorât la iad. Amărâtu-L-a pe El fiindcă a gustat Trupul Lui şi
aceasta mai înainte apucând Isaia, a strigat: <<Iadul, zice, s-a
amărât întâmpinându-Te pe Tine jos. S-a amărât că s-a stricat.
S-a amărât că s-a batjocorit. S-a amărât că s-a omorât. S-a
amărât că s-a legat. S-a amărât că s-a surpat. A luat trup
şi de Dumnezeu s-a lovit. A luat pământ şi s-a întâmpinat cu
cerul. A luat ce a văzut şi a căzut întru ce n-a văzut.
Unde-ţi este moarte boldul, unde-ţi este iadule biruinţa?
Înviat-a Hristos şi tu te-ai surpat. Înviat-a Hristos şi au căzut
dracii. Înviat-a Hristos şi se bucură îngerii. Înviat-a Hristos
şi viaţa vieţuieşte. Înviat-a Hristos şi nici un mort
nu se află în mormânt, că Hristos înviind din morţi,
începătură celor adormiţi S-a făcut. Aceluia este
stăpânirea şi slava în vecii vecilor. Amin!>>"
Acest cuvânt al Sfântului Ioan Gură de Aur cuprinde
toată bucuria Paştilor şi arată şi temeiurile
bucuriei. El este adresat în primul rând celor "binecredincioşi
şi iubitori de Dumnezeu". Este adresat celui care se poate numi pe
sine şi se ştie pe sine "slugă înţeleaptă"
şi îndeamnă "să intre bucurându-se întru bucuria Domnului
său". Ne aduce aminte cuvântul acesta de pilda cu talanţii, în
care se spune că stăpânul a spus: "Bine slugă bună
şi credincioasă, peste puţine ai fost pus, peste multe te voi
pune, intră întru bucuria Domnului tău" (Matei 25, 21).
Sfântul Ioan Gură de Aur după aceea se referă la
o pildă cuprinsă în Sfânta Evanghelie de la Matei în capitolul al
20-lea (1-16), în care se spune despre un stăpân care a angajat ca
lucrători la via sa, pe unii în ceasul întâi din zi, pe alţii în
ceasul al treilea, pe alţii în ceasul al şaselea, pe alţii în
ceasul al nouălea şi în sfârşit pe unii şi în ceasul al
unsprezecelea, deci către sfârşitul zilei. Şi la urmă le-a
dat tuturor câte un dinar, pe unii miluindu-i şi pe alţii
răsplătindu-i. Această pildă o are în vedere Sfântul Ioan
Gură de Aur când spune despre cei din ceasul întâi, despre cei din ceasul
al treilea, al şaselea, al nouălea şi al unsprezecelea şi
că toţi au primit darul lui Dumnezeu: bucuria de Sfintele Paşti.
După aceea Sfântul Ioan Gură de Aur are în vedere
ospăţul credinţei, adică bucuriile izvorâte din
credinţa în Dumnezeu, bucuria Învierii Domnului nostru Iisus Hristos prin
care se împlinesc credincioşii, şi ne îndeamnă pe toţi
să luăm parte la ospăţul credinţei, să ne
bucurăm de bogăţia bunătăţii lui Dumnezeu.
Împotriva bucuriei stau, de multe ori, sărăcia şi
teama de moarte şi teama de iad. În privinţa aceasta, Sfântul Ioan
Gură de Aur spune: "Nimenea să nu plângă pentru
sărăcie, că s-a arătat împărăţia cea de
obşte. Nimenea să nu se tânguiască pentru păcate, pentru
că iertare din mormânt a răsărit. Nimenea să nu se
teamă de moarte, pentru că ne-a izbăvit pe noi moartea
Mântuitorului" şi moartea din punct de vedere creştin nu mai are
însemnătatea care aduce nelinişte, cum o are pentru cei
necredincioşi sau pentru cei care nu ştiu de Dumnezeu. Şi de
aceea Sfântul Ioan Gură de Aur vrea să ne deschidă calea
către bucurie, asigurându-ne că bucuria este mai mare decât toate
împotrivirile care i-ar sta înainte.
Stimaţi ascultători, se pune întrebarea: pe ce
temeiuri se întemeiază bucuria creştină? Sfântul Ioan Gură
de Aur a avut în vedere Învierea Domnului nostru Iisus Hristos ca o realitate
care schimbă sensul vieţii, a avut în vedere bunătatea Mântuitorului
nostru Iisus Hristos, bunătatea răsplătitoare şi
miluitoare, a avut în vedere toate binefacerile credinţei. Dar acestea se
întemeiază, pentru noi toţi, pe dumnezeiasca Evanghelie a
Mântuitorului şi pe cuvintele Sfinţilor Apostoli ca şi pe
Tradiţia Bisericii noastre.
Cine deschide Evanghelia de la Luca şi citeşte primul
capitol va găsi acolo mai întâi o vestire, pe care a adus-o sfântului
şi dreptului Zaharia îngerul binevestitor, când i-a spus că i se va
naşte un fiu, care a fost Sfântul Ioan Botezătorul. Şi în
legătură cu aceasta, îngerul binevestitor a zis aşa:
"Bucurie şi veselie vei avea şi de naşterea lui se vor
bucura mulţi" (Luca 1, 14). Preasfintei Fecioarei Maria, Maicii
Domnului nostru Iisus Hristos, îngerul i-a adus vestire de bucurie când la Buna
Vestire i-a spus: "Bucură-te cea plină de dar, Domnul este cu
tine. Binecuvântată eşti tu între femei" (Luca 1, 28). Când S-a
născut Domnul nostru Iisus Hristos îngerul binevestitor le-a spus
păstorilor din preajma Betleemului: "Iată vă binevestesc
vouă bucurie mare care va fi pentru tot poporul. Că vi S-a
născut vouă un Mântuitor, Care este Hristos Domnul" (Luca 2,
10-11). Ştim apoi că Domnul Hristos a zis către ucenicii şi
către ascultătorii săi: "Bucuraţi-vă şi
vă veseliţi, că plata voastră multă este în
ceruri" (Matei 5, 12). Când ucenicii s-au întors dintr-o misiune de
probă în care au propovăduit Evanghelia, şi în timpul
căreia au făcut şi minuni cu puterea dată lor de Domnul
nostru Iisus Hristos, au zis: "Doamne, şi duhurile ni se pleacă
nouă", iar Domnul Hristos le-a răspuns: "Nu vă
bucuraţi că duhurile vi se pleacă vouă, ci
bucuraţi-vă că numele voastre sunt scrise în ceruri" (Luca
10, 17. 20). Ştim apoi că în preajma sfintelor Sale patimi, Domnul
Hristos a spus cuvinte ca acestea: "Acestea vi le spun ca bucuria Mea
să fie întru voi şi ca bucuria voastră să fie
deplină" (Ioan 15, 11). Şi mai departe: "Femeia când este
să nască se întristează pentru că a sosit ceasul ei, dar
după ce a născut uită de durere şi se bucură că
s-a născut om pe lume. Şi voi acum sunteţi trişti, dar
întristarea voastră se va preface în bucurie şi bucuria voastră
nimeni nu o va lua de la voi" (Ioan 16, 21-22). Şi mai departe zice:
"Până acum n-aţi cerut nimic de la Mine. Cereţi şi
veţi primi, ca bucuria voastră să fie deplină". În
rugăciunea pe care a făcut-o în faţa sfintei Sale pătimiri,
adresându-Se lui Dumnezeu Tatăl, a zis Domnul nostru Iisus Hristos:
"Acestea Eu le grăiesc în lume şi Eu vin la Tine ca bucuria Mea
să o aibă deplină întru ei" (Ioan 17, 13). Este vorba de
ucenicii Domnului Hristos. După ce a înviat din morţi, Domnul Hristos
le-a spus femeilor mironosiţe cu care S-a întâlnit, îndată după
Înviere - aceasta o istoriseşte Sfântul Evanghelist Matei în
capitolul al 28-lea -: "Bucuraţi-vă!". De întâlnirea
cu Domnul Hristos - ni se spune în Sfânta Evanghelie de la
Ioan - s-au bucurat ucenicii: "Şi s-au bucurat ucenicii
văzând pe Domnul" (Ioan 20, 20). La înălţarea la cer,
după mărturia Sfântul Evanghelist Luca, Domnul nostru Iisus Hristos Şi-a
ridicat mâinile şi a binecuvântat pe ucenici, şi pe când îi
binecuvânta S-a înălţat la cer şi ucenicii s-au închinat Lui.
Şi s-au întors în Ierusalim, cu bucurie mare, şi "erau totdeauna
în templu, lăudând şi binecuvântând pe Dumnezeu" (Luca 24, 53).
Sfântul Apostol Pavel în întâia Epistolă către Tesaloniceni,
scrie: "Totdeauna să vă bucuraţi, neîncetat să vă
rugaţi, pentru toate mulţumiţi" (I Tesaloniceni 5, 16-18),
iar în Epistola către Filipeni scrie Sfântul Apostol Pavel:
"Bucuraţi-vă pururea întru Domnul. Şi iarăşi zic:
bucuraţi-vă" (Filipeni 4, 4). Iar în Epistola către Romani
zice: "Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură, plângeţi cu
cei ce plâng" (Romani 12, 15) şi "Bucuraţi-vă cu
bucuria nădejdii" (Romani 12, 12). De la Sfântul Apostol Pavel
ştim că împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi
băutură ci "dreptate, pace şi bucurie întru Duhul
Sfânt", iar despre aceasta putem citi în Epistola către Romani,
capitolul 14, versetul 17. Iar în Epistola către Galateni se afirmă
că "roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea,
îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa,
blândeţea, înfrânarea poftelor" (Galateni 5, 22-23), deci între cele
care alcătuiesc roada Duhului îşi are loc şi bucuria. Aceasta
arată preocuparea Sfinţilor Apostoli de bucuria creştină.
Ştim apoi că Domnul nostru Iisus Hristos a înfăţişat
împărăţia lui Dumnezeu în mai multe împrejurări ca un
ospăţ. Şi anume în legătură cu sutaşul din
Capernaum, despre care ştim că a fost omul de care S-a minunat Domnul
Hristos, pentru credinţa lui. Aşa e prezentat sutaşul din
Capernaum în Evanghelia de la Matei, ca omul de care S-a minunat Domnul
Hristos. E un lucru foarte important să ştim că Domnul Hristos
S-a minunat de un om, pentru că ştiind lucrul acesta, ar trebui
să fim şi noi ca el, ca şi de noi să Se minuneze, sau cel
puţin să Se mulţumească, Domnul Hristos. Sutaşul din
Capernaum avea patru virtuţi de căpetenie - aşa reiese
din Sfânta Evanghelie, din prezentarea Sfântul Evanghelist
Matei - şi anume avea credinţă, nădejde, iubire
şi smerenie (cf. Matei 8, 5-10). Şi sutaşul din
Capernaum - sutaş fiind un ofiţer mai mare peste o
sută de ostaşi, adică un fel de căpitan din vremea
noastră; în alte limbi nu e tradus cuvântul cu "sutaş" ci
cu "căpitan" - de care S-a minunat Domnul nostru Iisus
Hristos, poate fi un exemplu pentru credincioşi, iar faptul acesta îl
înţelegem din aceea că după ce a fost prezentat sutaşul din
Capernaum, de Sfântul Evanghelist Matei, se adaugă că a zis Domnul
Hristos: "Mulţi de la răsărit şi de la apus vor veni şi
vor sta în împărăţia lui Dumnezeu cu Avraam, cu Isaac şi cu
Iacov" (Matei 8, 11). Ce fel de oameni? Oameni asemănători
sutaşului din Capernaum. Am amintit de aceasta pentru că aici se
arată că împărăţia lui Dumnezeu este
înfăţişată ca un ospăţ. Adică viitorul
nostru, al celor credincioşi, este un viitor de bucurie.
Să ne gândim apoi la nunta fiului de împărat,
cuprinsă în capitolul 22 în Sfânta Evanghelie de la Matei, sau la pilda cu
cina cea mare, cuprinsă în Sfânta Evanghelie de la Luca în capitolul 14,
în care împărăţia lui Dumnezeu de asemenea este
înfăţişată ca un ospăţ, deci ca un prilej de
bucurie, şi să nu uităm nici de pilda cu cele zece fecioare
(Matei 25, 1-13), în care de asemenea se spune că cele zece fecioare au
fost chemate la nuntă, ceea ce înseamnă că şi aici
împărăţia lui Dumnezeu este înfăţişată ca o
nuntă, ca un ospăţ, ca un prilej de bucurii. În sfârşit am
amintit şi de pilda cu talanţii, în care se spune: "Bine
slugă bună, peste puţine ai fost pus, peste multe te voi pune,
intră întru bucuria Domnului tău", arătându-se şi aici
că împărăţia lui Dumnezeu este într-adevăr, aşa
cum a definit-o şi Sfântul Apostol Pavel, dreptate, pace şi bucurie
întru Duhul Sfânt.
Toate acestea au fost luate în seamă de oamenii gânditori
de Dumnezeu, adică de oamenii care au luat aminte la
învăţătura Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi prin care
s-a format o tradiţie bisericească. Tradiţia
bisericească este de fapt întruparea Sfintei Scripturi. Sfânta
Scriptură nu a fost înţeleasă niciodată în Biserică
numai ca o carte sau numai ca o colecţie de cărţi, ci a fost
înţeleasă ca o învăţătură care se întrupează
în viaţa Bisericii şi care formează o gândire bisericească.
De fapt norma credinţei noastre nu este Sfânta Scriptură, chiar
dacă şi noi preţuim Sfânta Scriptură, ci norma
credinţei noastre este învăţătura Bisericii. Toţi
creştinii folosesc Sfânta Scriptură dar diferenţele dintre
creştini toţi şi le întemeiază pe Sfânta Scriptură,
ceea ce înseamnă că Biblia sau Sfânta Scriptură nu este prilej
de unire între oameni, ci este prilej de despărţire între oameni prin
faptul că ea trebuie să fie interpretată şi interpretarea
nefiind la fel, se fac diferenţe între oameni. Ori ceea ce asigură
norma credinţei noastre este învăţătura Bisericii noastre, sfânta
noastră Biserică fiind păstrătoarea, propovăduitoarea
şi tâlcuitoarea Sfintei Scripturi. De altfel, ca să
înţelegem bine Sfânta Scriptură trebuie să avem şi o
pregătire specială pentru aceasta. În Filocalie se spune aşa:
"Bate la porţile Scripturii cu mâinile virtuţii" (Evagrie
Ponticul), iar Sfânta Evanghelie ne este prezentată ca ceva mai presus de
mintea noastră. La sfintele slujbe se spune: "Şi pentru ca
să ne învrednicim noi a asculta Sfânta Evanghelie, pe Domnul Dumnezeul
nostru să-L rugăm". Tradiţia Bisericii noastre se manifestă
mai ales în dumnezeieştile slujbe ale Bisericii noastre,
dumnezeieştile slujbe ale Bisericii noastre fiind de fapt "Filocalia
pentru toţi" sau Filocalia tuturor, o altă Filocalie.
Amintesc de Filocalie aici pentru că sunt unii care sunt
interesaţi pentru Filocalie. În româneşte au apărut 12 volume de
învăţătură care formează Filocalia. Filocalia pe
româneşte înseamnă "iubire de frumos", "iubire de
bunătate". Nu toţi, sau foarte puţini, ajung să
cunoască Filocalia. De altfel eu am spus de mai multe ori că
Filocalia nu este o carte pentru un singur om, ea a apărut în timp.
Aşa cum şi Scriptura de altfel, nu este o carte, o simplă carte,
ci este o colecţie de cărţi care au apărut în timp şi
care cuprind învăţătura insuflată de Dumnezeu. Sfintele
slujbe ale Bisericii noastre de fapt sunt ceea ce trebuie să cunoască
credincioşii noştri, întrucât contactul nostru cu
învăţătura mai presus de lume, cu învăţătura
adusă din cer pe pământ - pentru că Sfântul Ioan
Gură de Aur spune că citirea Scripturii este "deschiderea
cerurilor" - se realizează prin dumnezeieştile slujbe.
Sfintele slujbe sunt modalitatea de întâlnire a credincioşilor cu
învăţătura Evangheliei, cu Evanghelia chiar, pentru că în
cuprinsul sfintelor slujbe se şi citeşte din Evanghelie, mai ales la
Sfânta Liturghie. Sfintele slujbe au darul de a ne pune în legătură
cu Domnul nostru Iisus Hristos, cu Dumnezeu Tatăl, cu Duhul Sfânt, cu
Maica Domnului, cu sfinţii, ne angajează. Deci la sfintele slujbe
învăţăm rugându-ne şi ne rugăm învăţând
şi asta înseamnă că sfintele slujbe ne dau prilejul să ne întâlnim
cu învăţătura Domnului nostru Iisus Hristos în prezenţa
Domnului nostru Iisus Hristos.
Voi lua din sfintele slujbe două texte care ilustrează
bucuria creştină, şi pe lângă aceasta voi mai
spune - şi chiar cu asta şi încep - faptul
că în rânduiala călugăriei, deci cel care se face
călugăr, este îmbrăcat întâi cu o haină lungă, cu o
cămaşă albă lungă, care se numeşte "haina
veseliei". Şi se spune aşa: "Fratele nostru cutare se
îmbracă cu haina veseliei. Să zicem pentru dânsul: Doamne
miluieşte". Şi credincioşii cântă de trei ori
"Doamne miluieşte" pentru cel care s-a îmbrăcat mai întâi
cu haina veseliei. E rău că de multe ori se uită lucru acesta.
Un părinte cu nume mare, Dumnezeu să-l odihnească,
Părintele Arsenie, spunea aşa: "Un călugăr trist este
un călugăr cu luminile stinse". De aceea e bine să
ţinem seama de faptul că fondul adevărat al vieţii
călugăreşti este veselia: se îmbracă fratele nostru cu
haina veseliei.
Apoi vreau să amintesc două texte de la sfintele
slujbe în care apare bucuria în mod special. Sunt multe, foarte multe texte în
care vorbim despre bucurie, cerem bucuria sau ne arătăm bucuria, dar
voi aminti două. Şi anume unul din slujba Sfântului Maslu, deci din
rânduiala Tainei Sfântului Maslu, acelei slujbe care se face pentru oamenii
bolnavi. Este o rugăciune - de fapt sunt multe rugăciuni,
şapte rugăciuni dintre care câte una se spune după fiecare
Evanghelie -, prima rugăciune, în care este şi textul
următor: "Facă-se, Doamne, untdelemnul acesta, untdelemn de
bucurie, untdelemn de sfinţenie, îmbrăcăminte
împărătească, pavăză puternică izbăvitoare
de toată lucrarea diavolească, pecete nestricată, bucuria
inimii, veselie veşnică". Deci înşirarea aceasta începe cu
"bucurie" - "Facă-se, Doamne, untdelemnul acesta
untdelemn de bucurie" - şi se sfârşeşte cu
"bucurie" şi "veselie" - "bucuria inimii, veselie
veşnică". Să luăm aminte, e vorba de veselie
veşnică, nu de o veselie oarecare care ţine puţin, ci de o
veselie care ţine mult, în veşnicie chiar.
Sfânta Liturghie a Sfântului Ioan Gură de Aur la
sfârşit are o rugăciune pe care preotul o spune, zicem noi, în
taină, adică în gând. În timp ce credincioşii cântă
"Fie numele Domnului binecuvântat, de acum şi până-n veac",
preotul se roagă lui Dumnezeu, respectiv Mântuitorului Hristos, şi
zice aşa: "Plinirea Legii şi a proorocilor Tu însuţi fiind,
Hristoase Dumnezeule, Cel ce ai plinit rânduiala cea părintească,
umple de bucurie şi de veselie inimile noastre, totdeauna, acum şi
pururea şi în vecii vecilor. Amin".
Stimaţi ascultători, după toate acestea,
după motivarea bucuriei creştine, după ce am scos în
evidenţă importanţa bucuriei creştine, după ce am spus
că bucuria creştină se întemeiază pe cuvântul Mântuitorului
şi pe cuvintele Sfinţilor Apostoli, întrebarea este: cum putem
să avem şi noi bucurii? Cum putem să participăm la bucuria
pe care o dă Dumnezeu? Am văzut de pildă că noi cerem de la
Dumnezeu bucuria, când zicem: "Facă-se Doamne, untdelemnul acesta
untdelemn de bucurie" sau când zicem "umple de bucurie şi
veselie inimile noastre". Cerem bucuria. De ce? Pentru că o dorim,
toţi dorim să avem bucurii, toţi dorim să fim
bucuroşi, toţi dorim să participăm la bucuria
veşnică. Cum putem ajunge la această bucurie? De ce nu sunt mulţi
cei ce au bucuria aceasta la care ne îndeamnă şi Domnul Hristos, ne
îndeamnă şi Sfinţii Apostoli? Nu putem ajunge la această
bucurie pentru că nu mergem pe calea bucuriei.
Care e calea bucuriei? Voi aduce aminte în special două
texte din Sfânta Scriptură, şi anume unul din Sfânta Evanghelie de la
Matei, capitolul al 5-lea în care sunt cuprinse şi cuvintele:
"Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata
voastră multă este în ceruri". Cuvântul acesta
"Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata
voastră multă este în ceruri", cuvânt spus de Domnul Hristos,
încheie un şir de cuvinte, şirul Fericirilor, care sunt nouă.
Şi anume calea bucuriei, urcuşul bucuriei, este
învăţătura aceasta a Domnului nostru Iisus Hristos despre
Fericiri. Ea începe cu "Fericiţi sunt cei săraci cu duhul,
că acelora este împărăţia cerurilor". Cei săraci
cu duhul sunt cei nemulţumiţi cu ceea ce au făcut până acum
şi care caută să se îmbogăţească sufleteşte,
sunt cei smeriţi şi sunt cei dezlipiţi de lumea aceasta, care
vor să se îmbogăţească în Dumnezeu. Îi fericeşte
Domnul Hristos apoi pe cei ce plâng, "că aceia se vor mângâia",
zice El. Nu îndeamnă la plâns, ci îi fericeşte pe cei ce plâng, nu
pentru că rămân întru plângere, ci pentru că vor avea mângâierea
cea de sus, după cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur pe care l-am pomenit
şi care zice "Nimenea să nu se tânguiască pentru
păcate, că iertare din mormânt a răsărit". Apoi îi
fericeşte Domnul Hristos pe cei blânzi şi spune despre ei că
"vor moşteni pământul". Deci cei ce vor adăuga la
smerenie şi la părăsirea păcatului blândeţea, vor avea
calea deschisă către dreptate. "Fericiţi sunt cei ce
flămânzesc şi însetoşează de
dreptate - adică de dorinţa de a fi drept, de a nu avea
nici o ştirbire în dreptatea lor, îi fericeşte pe cei care au un fel
de dorinţă asemănătoare cu însetarea şi cu
flămânzirea, şi zice - că aceia se vor
sătura" de dreptate, vor avea dreptatea pe care o doresc şi în
felul acesta li se deschide calea către bucurie. Îi fericeşte Domnul
Hristos pe cei milostivi spunând "că aceia se vor milui",
şi a fi milostiv înseamnă a avea inimă revărsătoare
către toţi oamenii. Apoi îi fericeşte pe cei curaţi cu
inima, spunând că "aceia vor vedea pe Dumnezeu",
curăţia inimii fiind şi ea o condiţie a bucuriei. Îi
fericeşte Domnul Hristos pe făcătorii de pace şi spune
despre ei că se vor numi fiii lui Dumnezeu: "Fericiţi
făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor
chema". Mai fericeşte în continuare pe cei statornici în dreptate,
adică pe cei care rămân drepţi şi în împrejurări
nefavorabile lor, pe cei statornici în bine, şi zice: "Fericiţi
sunt cei prigoniţi pentru dreptate, că acelora este
împărăţia cerurilor". Şi în sfârşit îi
fericeşte pe cei care suferă batjocuri din partea oamenilor pentru
că sunt în legătură cu Domnul nostru Iisus Hristos: "Fericiţi
veţi fi când vă vor batjocori pe voi şi vă vor prigoni
şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind
pentru Mine". Şi la urmă, ca o pecete a tuturor acestora, spune
Domnul Hristos: "Bucuraţi-vă şi vă veseliţi,
că plata voastră multă este în cer".
Un alt urcuş al bucuriei este înşirarea, pe care o face
Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Galateni, a celor care
alcătuiesc roada Duhului, când zice: "Roada Duhului este dragostea,
bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine,
credinţa, blândeţea, înfrânarea poftelor. Împotriva unora ca acestora
nu este lege". Sfântul Apostol Pavel prezintă această
înşirare după importanţa pe care o au aceste daruri ale Duhului
Sfânt, dar ea trebuie înţeleasă ca urcuş duhovnicesc de la
sfârşit spre început. Începutul urcuşului care duce la bucurie este
înfrânarea poftelor. După aceea vine blândeţea, apoi credinţa
mai întărită, după aceea vine bunătatea, îndelunga
răbdare, după aceea pacea şi apoi bucuria, şi după
bucurie vine iubirea, care este "legătura
desăvârşirii". Aceasta este calea bucuriei.
Am mai putea găsi o cale a bucuriei, tot aşa,
gândindu-ne dinspre sfârşit spre început la rugăciunea
"Tatăl nostru". Cei care aţi citit Filocalia volumul II
aţi găsit acolo un comentar la rugăciunea "Tatăl
nostru", un comentar al Sfântului Maxim Mărturisitorul, în care el
spune că de fapt rugăciunea "Tatăl nostru" nu este
numai o rugăciune, ci este şi un îndreptar de viaţă,
dacă e gândită, în privinţa celor şapte cereri, dinspre
sfârşit spre început. Şi anume, ultima cerere este "şi ne
mântuieşte de cel rău". Dacă ne ferim de ceea ce este
rău; dacă scoatem din sufletul nostru chipurile
răutăţii, care sunt multe dar care se manifestă în trei
feluri, şi anume în gând, în cuvânt şi în faptă; şi mai
ales dacă scoatem din mintea noastră gândurile cele rele şi ne
facem lumină în suflet, atunci avem o treaptă spre
împărăţia lui Dumnezeu, spre sfinţirea numelui lui
Dumnezeu, şi de aici, de la înlăturarea răutăţii,
ajungem la înlăturarea ispitelor. Bineînţeles dacă ocolim
şi pricinile păcatelor şi pricinile ispitelor. Dacă ne
ducem noi acolo unde sunt pricini de ispite şi de păcate atunci nu
putem scăpa de cele rele. Dar dacă ocolim pricinile ispitelor,
ispitele fiind îndemnuri spre păcat care pot duce nu numai la păcat
ci pot duce şi la virtute, în cazul acesta avem o altă treaptă
spre mulţumire, spre bine. Şi apoi dacă iertăm pe cei care
ne greşesc nouă, iertăm păcatele oamenilor ca să ne
ierte şi pe noi Dumnezeu, avem şi a treia treaptă spre bucurie,
spre mulţumire, spre împărăţia lui Dumnezeu. Mai departe
este vorba despre contribuţia noastră la ceea ce înseamnă
"pâinea cea de toate zilele". Pâinea cea de toate zilele, după
Sfântul Maxim Mărturisitorul, nu este numai ceea ce ne-ar fi de
trebuinţă pentru viaţa fizică, ci înseamnă şi
cuvântul lui Dumnezeu şi înseamnă şi Sfânta
Cuminecătură. Partea noastră de contribuţie pentru
realizarea acestor trei lucruri - osteneala noastră de a cunoaşte
cuvântul lui Dumnezeu, osteneala noastră de a ne curăţi sufletul
pentru a ne putea uni cu Dumnezeu prin Sfânta Euharistie, osteneala pe care o
fac oamenii pentru agonisirea celor de trebuinţă - constituie treapta
cea din mijloc, şi anume a patra treaptă. După aceea vine
împlinirea voii lui Dumnezeu aici pe pământ cum o împlinesc cei din
ceruri - iar cei din ceruri aduc închinare lui Dumnezeu, închinare
veşnică - e a cincea treaptă. Şi apoi avem mai
departe împărăţia lui Dumnezeu care vine pentru cei care se
feresc de cel rău, de cele rele, ocolesc ispitele, iartă, contribuie
la agonisirea celor de trebuinţă pentru viaţa sufletească
şi trupească, împlinesc voia lui Dumnezeu, ajung la
împărăţia lui Dumnezeu - despre care Sfântul Apostol
Pavel zice că este "dreptate, pace şi bucurie întru Duhul
Sfânt" - şi în sfârşit aceştia sunt
preamăritori de Dumnezeu şi se împlineşte cu ei cuvântul
"sfinţească-se numele Tău".
Stimaţi ascultători, Sfântul Apostol Pavel când spune
că "împărăţia lui Dumnezeu este dreptate, pace şi
bucurie întru Duhul Sfânt" ne arată şi el calea spre bucurie,
pentru că nu poate ajunge cineva să aibă bucuria înainte de a fi
cât mai curat, cât mai aproape de Dumnezeu, dacă nu este drept, dreptatea
fiind o virtute cuprinzătoare. Şi dreptatea aduce pacea şi pacea
ne deschide calea spre bucurie. Eu spuneam undeva - am şi eu un
cuvânt care zic că e bine să-l ţină minte şi
alţii - întâi e datoria şi apoi vine bucuria. Deci
întâi ne facem datoria şi după datorie vine bucuria.
Stimaţi ascultători, grija de a ne curăţi
sufletul, de a ne curăţi mintea, ne face vrednici de a simţi
bucuria. Spuneam că pe când eram elev de liceu aici în Timişoara am
avut nişte bucurii foarte mari. Şi anume m-a fost învăţat
Părintele Arsenie în 1942 să-mi curăţesc mintea prin
rugăciunea de toată vremea, rugăciunea de toată vremea
fiind repetarea rugăciunii "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui
Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul" cât mai
mult, cât mai des, cât mai intens. Părintele, Dumnezeu să-l
odihnească, mi-a spus aşa: să fac rugăciunea cu mintea, cu
cuvântul gândit; să zic "Doamne" între respiraţii;
trăgând aerul în piept să zic "Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu";
şi dând aerul afară să zic "miluieşte-mă pe mine
păcătosul". Deci concomitent cu inspirarea "Iisuse
Hristoase Fiul lui Dumnezeu", concomitent cu expirarea
"miluieşte-mă pe mine păcătosul".
Bineînţeles, nu e absolut necesar să se facă aşa. De altfel
să ştiţi că rugăciunea aceasta oricât te-ai întemeia
în ea - fără îndoială că te ajută
mult - nu este ultima formă de rugăciune. Nu este
rugăciunea cea mai de căpetenie, este un mijloc de apropiere de
Dumnezeu. Nu mi-a spus altceva nimic decât atât. Eu am luat în
consideraţie şi în măsura în care puteam eu la vremea aceea,
ziceam rugăciunea aceasta mai ales când mergeam la şcoală, vreme
de doi ani şcolari să zicem, căci atât am mers la
şcoală la cursuri. Altfel am făcut liceul, ziceam noi atunci,
particular, la fără frecvenţă, dar doi ani i-am făcut
chiar la curs. Şi mergeam singur, locuiam undeva în Lahovary, unde e acum
Asociaţia Nevăzătorilor, şi am studiat la Loga. Pe tot
parcursul acestui drum ziceam "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu,
miluieşte-mă pe mine păcătosul". Şi aveam o
bucurie de parcă mă ridica cineva pe sus. Sigur că această
bucurie nu am avut-o numai eu şi o pot avea toţi aceia care-şi
limpezesc mintea, toţi aceia care-şi împodobesc mintea cu gânduri
bune, toţi aceia care vor să fie în legătură cu Dumnezeu
pot să aibă această bucurie. Bineînţeles că
rugăciunea nu trebuie făcută neapărat pentru bucurie,
bucuria vine de la sine. Noi nu căutăm întâi bucuria ci trebuie
să căutăm întâi împlinirea datoriilor. Întâi e datoria şi
apoi e bucuria. Şi în măsura în care ne angajăm la o
viaţă superioară ajungem şi la bucuria pe care o dă
Dumnezeu, pentru că Dumnezeu a făgăduit oamenilor bucuria
şi nu se poate să nu le-o dea.
Eu spun de multe ori că mănăstirea este locul
împlinirilor. Trebuie să te împlineşti. Când te împlineşti prin
Dumnezeu atunci ajungi la bucuria pe care o dă Dumnezeu. Şi
bineînţeles că Dumnezeu dă bucuria şi înainte de a fi
deplin întemeiat în bine, adică Dumnezeu "varsă ploaie şi
peste cei buni şi peste cei răi şi răsare soarele peste cei
drepţi şi peste cei nedrepţi" (Matei 5, 45). Lui Dumnezeu,
zice Sfântul Maxim Mărturisitorul, îi este propriu să facă bine
cum îi este propriu soarelui să lumineze. Deci Dumnezeu ne dă bucuria
şi ca să ne angajeze la mai multă lucrare, după care ne
dă şi mai multă bucurie. Nu putem noi cuprinde în sufletele
noastre câtă bucurie vrea Dumnezeu să ne dea. Dar pentru aceasta
trebuie să ne facem receptivi pentru bucurie. Dacă nu suntem
receptivi pentru bucurie nu putem avea bucurie. Trebuie să facem loc
bucuriei în sufletul nostru. Bineînţeles că rugăciunea nu ne
face numai să ne întâlnim cu Dumnezeu ci ne face să ne întâlnim
şi cu noi înşine şi poate că întâi ne întâlnim cu noi
înşine. Pot să se ivească şi furtuni de gând, pot să
se ivească şi nişte vârtejuri în minte, din gânduri care le
avem, care izvorăsc totuşi din inima noastră, poate dintr-o
încărcătură negativă pe care o avem din antecedentele
existenţei noastre. Adică din moşi şi strămoşi se
acumulează în noi nişte încărcături negative cu care
după aceea avem de lucru ca să le scoatem din sufletul nostru. Se
spune despre copil că este "oglinda părinţilor"
şi că este "tatăl omului mare", pentru că omul
mare moşteneşte cele ale copilăriei. De aceea noi suntem
pentru o tinereţe cinstită ca să putem ajunge şi la o
bătrâneţe fericită. Cine are tinereţe cinstită
poate nădăjdui şi la bătrâneţe fericită şi
Dumnezeu vrea să ne binecuvinteze. Am amintit mai înainte că la
Înălţarea Domnului Hristos ultimul gest pe care L-a făcut Domnul
Hristos a fost binecuvântarea pe care a dat-o ucenicilor Săi.
Şi El vrea să fim sub binecuvântarea Lui, dar pentru
aceasta trebuie să ne facem vrednici de binecuvântare şi dacă ne
facem vrednici de binecuvântare suntem vrednici şi de bucurie, şi se
întâmplă cu noi ceea ce s-a întâmplat cu ucenicii Domnului Hristos care au
fost sub binecuvântarea Lui şi care la plecarea Domnului Hristos din
această lume, la înălţarea Lui la cer - pentru că de fapt
cu dumnezeirea este pretutindenea - s-au închinat Lui şi s-au întors la
Ierusalim "cu bucurie mare". Deci binecuvântarea este
însoţită cu bucuria, bucuria este însoţită cu
binecuvântarea. Numai că pentru aceasta trebuie să ajungem la
limpezirea sufletului, să ajungem la linişte, să ajungem în
special la receptivitate pentru bucurie şi să devenim oamenii
bucuriei.
Noi, cei credincioşi creştini drept măritori,
avem pe lângă toate bucuriile şi bucuria izvorâtă din
legătura cu Maica Domnului care este maica bucuriei. Într-una din
rugăciunile pe care le spunem noi către Maica Domnului şi mai
ales după ce ne împărtăşim cu Dumnezeieştile Taine,
după Sfânta Liturghie, spunem către Maica Domnului aşa:
"Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, Stăpâna mea, ceea
ce eşti lumina întunecatului meu suflet, nădejdea,
acoperământul, scăparea, mângâierea şi bucuria mea". Deci
noi ne bucurăm de Maica Domnului. Maica Domnului este pentru noi bucuria
noastră şi cerem de la Maica Domnului între altele, după ce i-am
mulţumit că ne-am putut împărtăşi cu Trupul şi
Sângele Fiului său, îi cerem să ne lumineze sufletul, să ne
curăţească mintea şi zicem să ne dea "smerenie în
gânduri şi ridicare din robia cugetelor". Este un lucru extraordinar.
Cerem deci să ne dea smerenie în gânduri, să avem gânduri supuse lui
Dumnezeu, pentru că noi de multe ori avem, cum zicea Părintele
Arsenie, "mintea care discută cu Dumnezeu în loc să se
supună fără discuţie". Dacă am avea mintea care
se supune lui Dumnezeu am avea smerenie în gânduri şi am fi ridicaţi
din robia cugetului, că nu ne-ar mai lăsa Dumnezeu la mintea
noastră, ca să ne lovim de noi înşine şi de nepăsarea
noastră şi de neştiinţa noastră şi de
răutatea noastră. De câte negative sunt în sufletul nostru ne izbim
de ele, ne împiedecăm de ele, cădem prin ele, ajungem să fim
robiţi lor, pentru că ne lasă Dumnezeu la "mintea noastră
cea nesăbuită" (Romani 1, 28), cum zice Sfântul Apostol Pavel,
ne lasă Dumnezeu să ne împiedecăm de noi înşine ca
nişte neascultători faţă de Dumnezeu. Dumnezeu vrea să
ne miluiască şi noi vrem să fim aşa cum suntem noi sau cum
am vrea noi să fim, nu ne lăsăm modelaţi, nu ne
lăsăm alcătuiţi de Domnul Hristos. Şi atunci dacă
ajungem să avem ceea ce cerem de la Maica Domnului, lumină în suflet,
şi să avem modelare prin gânduri smerite, smerenie în gânduri,
şi prin ridicare din robia cugetelor, ajungem cu darul lui Dumnezeu
să ne bucurăm de tot ce-i bun şi frumos de la Dumnezeu şi
de tot ce-i bun şi frumos în natură, de tot ce-i bun şi frumos
în gândurile oamenilor, de tot ce-i bun şi frumos în această lume.
Bucuria creştină este mai presus de bucuria firească,
ştiţi că este şi o bucurie firească. Este o bucurie de
succesul pe care-l ai, o bucurie de situaţia pe care ţi-o realizezi,
o bucurie de averea câtă îţi este de trebuinţă, dacă o
ai, este o bucurie de familie, există atâtea bucurii din lumea aceasta
care sunt binecuvântate de Dumnezeu. Există şi bucurii care nu sunt
binecuvântate de Dumnezeu, de exemplu când se bucură cineva din patimile
pe care şi le împlineşte, dar toate bucuriile fireşti, toate
bucuriile din natură, toate bucuriile dintr-o literatură bună,
toate bucuriile din tot ceea ce dă Dumnezeu oamenilor prin firea lor sunt
şi ele binecuvântate de Dumnezeu, numai că nu sunt destule acestea.
Bucuria creştină este mai presus de ceea ce dă lumea aceasta,
bucuria creştină este mai presus de om, este de la Dumnezeu şi
este o bucurie veşnică, o bucurie care are o calitate deosebită.
Să ştiţi că de fapt noi nu suntem împotriva bucuriilor
curate ale lumii acesteia dar stăruim pentru bucuria pe care o dă
Dumnezeu. Şi bucuriile lumii acesteia, câte sunt vrednice de primit, toate
acestea pentru un om care are credinţă în Dumnezeu se învăluiesc
de darul lui Dumnezeu şi în felul acesta bucuria creştină
covârşeşte bucuriile veacului acestuia. Cine are credinţă
în Dumnezeu sigur că are bucurii ale credinţei pe care cel care nu
are credinţă în Dumnezeu nu le poate avea.
Înainte de a sfârşi aceste consideraţii vreau să
vă spun şi o poezie adresată Maicii Domnului. Se numeşte Filă
din acatist şi este un salut, o revărsare de bucurie a sufletului
care stă în legătură cu Maica Domnului. Poezia este scrisă
de Zorica Laţcu.
Bucură-te, leagăn alb de iasomie, Bucură-te, floare fără de prihană, Bucură-te, brazdă plină de rodire, Bucură-te, mărul vieţii care-nvie, |
Stimaţi ascultători, sfârşesc aceste
consideraţii cu gândul că vă va rămâne în suflet
dorinţa de a vă împlini datoria ca să aveţi bucuria
creştină, dorinţa de a înmulţi binele ca să vă
faceţi cât mai buni, pentru că ceea ce faci te şi face, şi
bunătatea sigur aduce bucurie. Sfârşesc acestea cu gândul că
vă veţi sili să împliniţi tot ce ştiţi că
împlinit aduce în suflet bucuria, şi sperăm să fim fiecare dintre
noi lucrători de bucurie. Aşa zice Sfântul Apostol Pavel: "Noi
suntem lucrători de bucurie" (I Corinteni 1, 24). Ca să fim
lucrători de bucurie trebuie să facem ceva pentru binele altora
şi când facem ceva pentru binele altora facem şi pentru binele nostru,
pentru că nu se poate să faci ceva bun pentru altul şi să
nu-ţi rămână şi ţie. Sfântul Atanasie cel Mare spune
că "cel care unge pe altul cu aromate, el mai întâi miroase
frumos", adică el este cel dintâi beneficiar al miresmelor pe care le
îndreaptă către altul. Aşa este şi cu bucuria
creştină, dacă ne putem face lucrători de bucurie, vom
putea avea şi noi bucurie din bucuria altora.
Aceasta v-o doresc, aceasta mi-o doresc şi mie şi
nădăjduim la mila lui Dumnezeu, nădăjduim la mijlocirile
Maicii Domnului, maica bucuriei, nădăjduim la mijlocirile
sfinţilor care şi ei au fost oameni ai bucuriei. Pentru că nu se
poate să fii un creştin bun şi să nu ai parte de bucurie.
Dumnezeu să ne ajute la toţi!
Vă rugăm să ne spuneţi câteva
cuvinte despre Părintele Arsenie.
Despre Părintele Arsenie ce pot să spun? A fost un om
cu o capacitate sufletească deosebită şi cred că
Părintele orice ar fi fost, ar fi fost un om deosebit. Adică
dacă era inginer, nu era un inginer comun. Dacă era profesor, era un
profesor excepţional. Dacă era un doctor, era un doctor deosebit. El
a avut o înzestrare nativă deosebită şi când l-am cunoscut eu în
?42 avea 32 de ani şi deja avea un nume mare. Cum a ajuns la aceasta,
Părintele nu a spus niciodată, însă eu personal cred că a
avut o înzestrare de la Dumnezeu pe care dacă nu o ai nu poţi fi
niciodată ceea ce a fost Părintele Arsenie. Apoi el a studiat mult,
nu numai Teologie, ci a studiat şi artă, a făcut şcoala de
belle arte, secţia pictură, a făcut şi ceva Medicină,
cunoştea şi chestiuni de medicină, şi toate acestea la un
loc i-au dat capacitatea de a lucra ca un om bine înzestrat şi cu o
cultură bine pusă la punct.
Cândva stăteam în faţa unei icoane făcute de
Părintele Arsenie la Bucureşti pentru mănăstirea
noastră, o icoană cu Adormirea Maicii Domnului, care se
găseşte în holul stăreţiei mănăstirii noastre. Eu
sunt de la mănăstirea de la Sâmbăta de Sus de lângă
Făgăraş. Mănăstirea se numeşte mănăstirea
"Brâncoveanu" pentru că a fost zidită de Constantin
Brâncoveanu. Deci stăteam în faţa acestei icoane şi prezentam
unui cadru universitar de la Sibiu lucrarea aceea a părintelui. Şi
zic: eu cred că Părintele Arsenie este un geniu. Şi respectivul
spune: "Asta înseamnă că are o cultură perfectă
şi încă ceva". Şi zic eu: nu ştiu dacă are o cultură
perfectă, dar sunt sigur că are încă ceva. Ăsta a fost
Părintele Arsenie.
Avea o putere de sinteză deosebită, o putere de
intuiţie şi o putere de a cunoaşte totdeauna esenţialul
într-o chestiune. Când îi puneai o problemă, el imediat avea
răspunsul. Şi de la el au rămas şi cuvinte scrise, în
manuscrisele lui. De pildă, când l-am întâlnit eu pentru prima dată,
mi-a şi spus un cuvânt, o formulă. Zice: "Mă, nu toţi
din lume se prăpădesc, nici toţi din mănăstire se
mântuiesc". Deci avea o posibilitate de a formula ceva. Sau cândva spunea
el aşa: "În mintea strâmbă şi lucrul drept se
strâmbă". Asta le place la mulţi, am băgat de seamă
că le place. Când le spun că Părintele a zis că "în
mintea strâmbă şi lucrul drept se strâmbă", oamenii râd în
general. De ce râd? Pentru că îşi dau seama că aşa e. Numai
că e greu să ştii când ţi-e mintea strâmbă. Sau zicea
Părintele că "Cea mai lungă cale e calea care duce de la
urechi la inimă", adică de la informaţie la convingere.
Şi zicea Părintele că "Mustrarea învinge dar nu
convinge", sau că "Bobul lui de grâu se preschimbă în
tăciune iar el se crede grâu nedreptăţit".
Şi atunci când am vorbit la televizor, în 1990, am spus un
program pe care-l dau eu celor care se lasă îndrumaţi de mine.
Să ştiţi că nu sunt foarte mulţi aceştia. Un
program pe care-l dau eu, care constă din cinci puncte şi care a
apărut şi în volumul II din "Convorbiri duhovniceşti"
de Părintele Ioanichie Bălan. Nu au fost cuprinse şi cele de la
Părintele Arsenie pentru că le-am aflat mai târziu, vă spun eu
imediat cum.
Ce program dau eu: întâi frecvenţa la biserică. Nu
concep un creştin să nu meargă la biserică, şi mai
ales un creştin ortodox să nu meargă la biserică în
duminici şi sărbători, mai ales în duminici la Sfânta Liturghie.
Două ceasuri pentru Dumnezeu, dacă cred în Dumnezeu, nu e prea mult
două ceasuri pe săptămână. Şi dacă nu le
găseşti cele două ceasuri pentru Dumnezeu pe
săptămână, să ştii că nu ai Dumnezeu. Să nu
te mai numeri la credincioşi, că nu eşti credincios. Al doilea
punct este să începi ziua cu Dumnezeu şi să o
sfârşeşti cu Dumnezeu, adică cu rugăciuni de
dimineaţă şi seara şi rugăciunile de la masă.
Asta iarăşi ţine de program. Cine poate începe ziua fără
Dumnezeu şi o poate sfârşi fără Dumnezeu înseamnă
că nu îşi dă seama de raportul lui cu Dumnezeu. Dacă crezi
în Dumnezeu, să ştii că Dumnezeu nu poate fi neglijat, dacă
Îl neglijezi să ştii că nu Îl ai. Al treilea punct e să
citeşti din Noul Testament în fiecare zi două capitole, ca să
ţi se îmbogăţească mintea cu gânduri bune, pentru că
mintea omului e ca o moară, zic părinţii, şi ce bagi pe
moară aceea macină mintea. Dacă bagi pe moară gânduri bune,
bune macină, dacă bagi pe moară gânduri rele, rele macină. Şi
atunci ca să-ţi înmulţeşti gândurile bune trebuie
neapărat să ai un izvor de gânduri bune, pentru că zice Domnul
Hristos că "din prisosinţa inimii grăieşte gura",
sau că "din inima omului purced gândurile cele rele". Deci întâi
gândurile cele rele. Ca să purceadă gândurile cele bune trebuie
să bagi în minte gânduri bune şi acestea se pot găsi în Noul
Testament, în Biblie în general, în slujbele Bisericii, în cărţile de
învăţături duhovniceşti, cum e Filocalia, Patericul şi
alte cărţi cum ar fi "Războiul nevăzut",
"Paza celor cinci simţuri", care acum au început să circule
şi e foarte bine. Al patrulea punct e să-ţi păzeşti
mintea prin rugăciunea de toată vremea, adică zicând
"Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe
mine păcătosul", bineînţeles atunci când nu ai altceva
anume de făcut cu mintea. Eu nu zic ca un student să zică
"Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe
mine păcătosul" şi să nu asculte cursurile sau să
nu înveţe. Ci când e mintea liberă şi se poate gândi la orice,
atunci să zică "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă
pe mine păcătosul" în loc de a se gândi la orice. Şi asta
ca să i se limpezească mintea, pentru că toate ale omului
pornesc de la gândul omului. De exemplu la Sfântul Pimen s-a dus cineva
şi a zis: "Părinte, cum se răsplăteşte răul
cu rău?" Şi a zis el: "Răul cu rău, frate, se
răsplăteşte întâi în gând, după aceea în
privire - te uiţi urât la cel care ţi-a făcut
rău - după aceea în cuvânt - zici două vorbe
în loc de una, nouă în loc de două şi aşa mai
departe - şi după aceea în faptă. Dar - zice
Părintele şi asta e foarte important - dacă
înlături gândul cel rău, la celelalte nu mai vii". Asta este o
metodă de sfinţire a minţii, de limpezire a minţii, să
zici "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă
pe mine păcătosul", dar întins, nu aşa că zici de trei
ori şi după aceea te-ai lăsat. Atunci nu ai niciodată
posibilitatea să te întâlneşti cu propriile tale gânduri dacă nu
te ocupi de propriile tale gânduri.
Să ştiţi însă că rugăciunea de
toată vremea nu înseamnă numai asta, adică să zici mereu
"Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe
mine păcătosul", pentru că Sfântul Maxim
Mărturisitorul a fost întrebat: cum, Sfântul Apostol Pavel, care avea
grija Bisericilor şi propovăduia şi el, zice "neîncetat
să vă rugaţi", cum se ruga el neîncetat? Şi
soluţia pe care o dă Sfântul Maxim Mărturisitorul este aceasta,
că "rugăciunea de toată vremea este a avea mintea
lipită pururea de Dumnezeu cu multă evlavie şi cu dor, a atârna
cu nădejdea de El şi a te încrede în El în toate, orice ai face
şi ţi s-ar întâmpla". Deci Sfântul Maxim Mărturisitorul
vede rugăciunea de toată vremea mai mult într-o aşezare
sufletească, într-o lipire a sufletului de Dumnezeu. Şi în
sfârşit, al cincilea punct este postul. În Biserica Ortodoxă toate
sunt egale. Postul este obligator, numai că nu-l pot face toţi, dar
cei care nu pot să postească trebuie să ştie că o
datorie nu şi-o împlinesc şi trebuie să găsească
modalitatea să facă altceva în loc de postul pe care nu-l pot
ţine.
Acestea sunt cele cinci puncte de program pe care le dau eu.
După aceea, după ce au fost consemnate acestea în "Convorbiri
duhovniceşti", a trecut pe la mine un tânăr care a fost la
Părintele Arsenie. Şi ştiind eu că a fost la Părintele
Arsenie, zic: măi, ce ţi-a spus Părintele Arsenie? Şi
tânărul acela spune: "Ştiţi ce mi-a spus? Oxigen, glicogen,
somn, să-ţi păstrezi hormonii şi să ai concepţie
de viaţă creştină". Se cunoaşte că
Părintele a învăţat Medicină şi că de fapt el
îşi dădea seama că omul este şi trup, nu e numai suflet. Eu
am dat un îndrumar pentru suflet. Părintele vine şi dă ceva
pentru trup, şi zice: oxigen. Ce înseamnă asta? Aer cât mai bun,
să trăieşti în aer cât mai bun. Glicogen: să ai o
hrană raţională, căci numai aşa poţi să ai
un echilibru organic. Să ai glicogen, adică zahăr din ficat.
Cum? Printr-o hrană raţională, nici mai mult nici prea
puţin. După aceea somn: sunt unii care spun că e
destul călugărului să doarmă un ceas. Dacă m-aş
întâlni cu acela care a spus aşa, i-aş spune că nu are dreptate.
Ştiţi de ce? Pentru că somnul e o binecuvântare de la Dumnezeu
şi Părintele şi-a dat seama de lucrul acesta. De curând am
găsit în volumul XI din Filocalie că trebuie să dormi cel
puţin şase ore, e mai raţional Sfântul Varsanufie decât cel care
a scris în Pateric că e destul să dormi numai un ceas. Şi
Părintele Arsenie zicea că cel puţin şase ceasuri de somn
continuu. Cel puţin, adică înseamnă şi mai mult.
Bineînţeles nu vreo zece ceasuri, cum dorm unii acuma vara, se culcă
pe la zece şi se scoală a doua zi tot pe la zece. E cam prea mult. Al
patrulea punct: să-ţi păstrezi hormonii, adică să nu
faci risipă de energie sexuală. Şi Părintele şi noi
care spovedim, întâlnim oameni dărâmaţi prin abuzuri şi de aceea
îndrăznim să spunem: fiţi atenţi, nu faceţi abuz, nu
faceţi risipă de energie sexuală. Şi al cincilea punct:
să ai concepţie de viaţă creştină, adică
să nu umbli după alte concepţii de viaţă, ştiu
eu, yoga, zen, şi altele.
Ăsta a fost Părintele Arsenie: un om de sinteză,
o personalitate puternică, un om cu o cultură multilaterală, un
om care-şi dădea seama de unele lucruri mai mult decât alţii.
Dar să ştiţi că nu pe toţi i-a odihnit Părintele
Arsenie. Sunt unii care preferă pe alţii mai mult decât pe Părintele.
La noi la mănăstire era un om tare bun, Părintele Serafim, o
inimă bună. Ziceam că dacă s-ar putea face un om din doi,
mie mi-ar conveni foarte mult un om cu mintea părintelui Arsenie şi
cu inima părintelui Serafim.
Este păcatul împotriva Maicii Domnului păcat împotriva
Duhului Sfânt?
Aşa e. Care e situaţia în legătură cu Maica
Domnului? Noi nu discutăm despre Maica Domnului. De ce? Pentru că noi
credem în Maica Domnului. După cuvântul Sfântul Evanghelist Luca consemnat
în Sfânta Evanghelie de la Luca în capitolul 1 în legătură cu Buna
Vestire, când Preasfânta Fecioară Maria a aflat că ea va naşte
pe Domnul Hristos, a întrebat: "Cum va fi acesta, de vreme ce eu nu
ştiu de bărbat?". Răspunsul îngerului a fost aşa:
"Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va
umbri; de aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui
Dumnezeu se va chema". Deci Duhul Sfânt S-a pogorât peste Maica Domnului,
Tatăl a umbrit-o, Fiul S-a născut din ea. Asta înseamnă că
Maica Domnului este locaş al Preasfintei Treimi. Şi nu numai în
vremea când a avut pe Domnul Hristos în pântecele ei, ci pentru veşnicie.
Pentru că Maica Domnului nu L-a avut pe Domnul Hristos numai în pântecele
ei, ci L-a avut şi în inima ei şi orice mamă rămâne
mamă pentru veşnicie, nu se desparte de copilul ei când îl
naşte. Şi nu se desparte de el nici când moare, îl ţine în inima
ei, îl are în inima ei. Şi unde e Domnul Hristos de faţă acolo e
şi Tatăl de faţă, acolo e şi Duhul Sfânt de
faţă.
Sfânta Elisabeta, sub puterea Duhul Sfânt, după
mărturia Sfântul Evanghelist Luca, a spus: "Binecuvântată
eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul pântecelui tău.
Şi de unde mie cinstea aceasta, ca să vină la mine Maica
Domnului meu?". Duhul Sfânt nu se poate contrazice, Duhul Sfânt a spus
cuvinte veşnice, prin sfânta Elisabeta. O femeie care a ridicat glas din
popor a zis şi ea: "Fericit este pântecele care Te-a purtat şi
pieptul la care ai supt". Toate acestea - şi alte multe - arată
că Maica Domnului este vrednică de cinste.
Cei care nu cinstesc pe Maica Domnului zic despre Maica Domnului
că a fost o femeie ca toate femeile. Cum să fie o femeie ca toate
femeile când îngerul a zis "Binecuvântată eşti tu între
femei". De ce nu a zis "Eşti şi tu una dintre celelalte
femei". Să ne gândim la lucrurile acestea, pentru că sunt
nişte lucruri serioase. Apoi că se spune în Sfânta Evanghelie că
Domnul Hristos a mai avut fraţi. Cuvântul "frate" are un
înţeles mai larg decât frate de sânge, frate dintr-un tată şi o
mamă. Şi în afară de aceasta, nicăieri în Sfânta
Scriptură nu se spune că fraţii Domnului sunt fii Maicii
Domnului. De ce atunci Domnul Hristos nu a lăsat-o pe Maica Domnului
să o îngrijească un fiu de-al ei, ci a lăsat-o în grija Sfântul
Ioan Evanghelistul, când a zis: "Femeie, iată fiul tău! Fiule,
iată maica ta!"
Şi mai este o chestiune iarăşi importantă
şi anume că Maica Domnului nu putea, după ce L-a avut pe Domnul
Hristos, să se coboare la viaţa obişnuită. Asta este o
chestiune de logică, căci sunt atâţia oameni care trăiesc o
viaţă mai presus de viaţa de familie, de viaţa
obişnuită.
Sfinţia voastră în ce rânduială sunteţi,
călugăr, anahoret sau isihast?
Noi suntem într-o viaţă de obşte. Nu există
călugări anahoreţi, anahoreţii sunt trăitori în
pustie, sunt singuratici. Isihaşti nu avem. A venit odată
Mitropolitul nostru de la Sibiu, I.P.S. Antonie şi zice către mine:
"Ai vreun isihast aici în mănăstire?". Şi zic: nu am
nici unul şi nici eu nu sunt. Zice Înalt Prea Sfinţitul:
"Să şti că la Sibiu sunt mulţi".
Adică acum e foarte multă lume preocupată, mai
ales tinerii, de isihasm. Vor să facă nişte lucruri
extraordinare şi nu le fac pe cele obişnuite. De exemplu la
biserică nu se duc, dar vor să facă pe isihaştii. Nu se
poate. Întâi trebuie să faci ce fac toţi şi după aceea
poţi să faci şi ce fac numai unii. Pentru isihasm trebuie
să ai o structură specială, să fii ales de Dumnezeu pentru
viaţa aceasta de unul singur, de retragere totală, să fii
împlinit prin Dumnezeu. Aceştia sunt foarte puţini. Eu să
ştiţi că sunt de 63 de ani împliniţi şi încă nu
am întâlnit nici un isihast.
Am fost odată la Sihăstria, am vorbit cu
Părintele Cleopa şi mi-a spus că la Sihăstria este un
părinte care nu vorbeşte cu nimeni. Şi m-am gândit: dacă nu
vorbeşte cu nimeni poate vorbeşte cu mine. Aşa mi-a venit gândul
acesta. Şi după aceea tot eu m-am gândit: dacă el nu vrea să
vorbească cu nimeni, de ce să-l deranjez, lasă-l să nu
vorbească cu nimeni, să vorbească numai cu Dumnezeu de va vorbi
numai cu Dumnezeu. Aşa că eu personal nu am întâlnit nici un isihast
şi nici nu am întâlnit un om despre care să se spună că are
rugăciunea de toată vremea. Adică am întâlnit oameni spunând
despre cutare că are rugăciunea de toată vremea, dar când l-am
întâlnit eu nu mi-am dat seama că are rugăciunea de toată
vremea. Aşa că Dumnezeu ştie unde sunt robii Lui ascunşi,
dacă are şi unde are. Ceea ce trebuie să ştim noi şi
ceea ce este interesant de făcut pentru noi este să ducem o
viaţă corectă, în sinceritate în faţa lui Dumnezeu şi
dacă facem, cum spune Sfântul Marcu Ascetul, "binele de care ne
aducem aminte", poate la vremea potrivită ne va descoperi Dumnezeu
şi mai mult bine, vom face şi mai mult bine. Dar deocamdată la
noi nu sunt şi nici eu nu sunt.
13 mai 1992