Scopul
şi ţinta vieţii creştine
Sunt din nou aici, de data aceasta am venit după ce am fost
în luna mai, când am vorbit despre "Bucuria creştină". Am
propus ca venind din nou aici să ţin trei cuvântări. Au fost
cuprinse titlurile acestor cuvântări în afiş, şi anume în seara
aceasta voi vorbi despre "Scopul şi ţinta vieţii
creştine", mâine seară despre "Patimi şi nepătimire"
şi poimâine seara despre "Urcuşul duhovnicesc".
Prefaţez aceste trei cuvântări spunându-vă că în anul 1971
au fost la noi la mănăstire, la Sâmbăta de Sus, la
mănăstirea Brâncoveanu, doi creştini din Germania. Doi
intelectuali şi buni creştini, care ne-au spus între altele că
la Betel - Betel fiind o instituţie bisericească în care sunt
ocrotiţi oameni suferinzi, mai ales epileptici; Betel înseamnă
"casa lui Dumnezeu" -, la intrare la Betel stă scris:
"Pace celor ce vin, bucurie celor ce rămân, binecuvântare celor ce
pleacă". Nouă ne-au plăcut foarte mult cuvintele acestea
şi atunci ei au scris în cartea de onoare a mănăstirii:
"Pace celor ce vin, bucurie celor ce rămân, binecuvântare celor ce
pleacă doresc doi creştini evanghelici tuturor celor care în urma lor
vor vizita această mănăstire". Cuvintele acestea nouă
ne plac foarte mult şi le plac tuturor celor care le aud, de aceea am
socotit că e bine să le spun acum aici, pentru că de fapt
urmăresc prin cele trei cuvântări să ajungem toţi, cu darul
lui Dumnezeu, să avem pace, bucurie şi binecuvântare.
Am ales pentru seara aceasta să vă vorbesc despre
scopul şi ţinta vieţii creştine pentru că e bine
să ştim cu toţii ce anume trebuie să urmărim ca
să înaintăm corect într-o viaţă creştină
autentică. Am găsit acest subiect cumva prezentat şi în
convorbiri duhovniceşti, în convorbirile scrise de Sfântul Ioan Casian
şi cuprinse în Filocalia volumul I, unde sunt şi două scrieri
ale Sfântul Ioan Casian intitulate "Convorbiri cu părinţii din
pustia sketică". Se spune între altele că Sfântul Ioan Casian
şi cu Sfântul Gherman, mergând în pustia sketică, au cercetat pe
părinţii cei de acolo şi au cerut de la ei cuvânt de
învăţătură. Şi întâlnindu-se cu Sfântul Moise
Arapul - Sfântul Moise cel dintre tâlhari, pentru că Sfântul Moise
înainte de a fi sfânt a fost tâlhar şi a devenit sfânt şi fiind
sfânt, spune Sfântul Ioan Casian, era cel mai iscusit dintre părinţii
din pustia sketică - l-au întrebat de cuvânt de
învăţătură. Şi Sfântul Moise i-a întrebat şi el
pe ei: "Care este scopul vieţii călugăreşti?". Ei
au răspuns că "scopul vieţii călugăreşti
este împărăţia cerurilor. Şi atunci Sfântul Moise a spus:
"Da, aţi răspuns bine, dar nu în ceea ce priveşte scopul,
ci în ceea ce priveşte ţinta. Ţinta vieţii
călugăreşti este împărăţia cerurilor,
împărăţia lui Dumnezeu. Dar nu mi-aţi răspuns în legătură
cu scopul fără de care nu se poate ajunge în împărăţia
lui Dumnezeu". Şi pentru că ei au mărturisit că nu
ştiu, Sfântul Moise Arapul le-a spus că "scopul vieţii
călugăreşti este curăţirea inimii".
Aşadar avem de tratat pentru seara aceasta ţinta vieţii
creştine, pentru că ţinta vieţii călugăreşti
de fapt este ţinta vieţii creştine. Şi totodată scopul
vieţii creştine. Voi vorbi deci despre împărăţia lui
Dumnezeu şi despre curăţirea sufletului.
Stimaţi ascultători, în Sfânta Evanghelie e
pomenită de multe ori împărăţia lui Dumnezeu ca
împărăţia cerurilor, însă nicăieri nu ni se spune ce
este aceasta. Cei care au ascultat propovăduirea Domnului nostru Iisus
Hristos desigur ştiau despre ce e vorba, iar Sfântul Apostol Pavel dă
şi o definiţie a împărăţiei lui Dumnezeu, însă o
definiţie într-un fel întâmplătoare, pentru că apare într-un
anumit context. Şi zice Sfântul Apostol Pavel aşa:
"Împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare sau
băutură, ci dreptate, pace şi bucurie întru Duhul Sfânt"
(Romani 14, 17). Din aceste cuvinte ale Sfântului Apostol Pavel scrise în
Epistola către Romani înţelegem că în împărăţia
cerurilor intră aceia care se silesc să-şi agonisească
dreptatea, adică să devină drepţi, şi care au în
suflet pace şi care au în suflet bucurie.
Sfântul Apostol Pavel pomeneşte de împărăţia
lui Dumnezeu şi în alte epistole ale sale, dar neinsistând asupra acestui
lucru. Totuşi, dacă noi ştim că împărăţia
lui Dumnezeu este dreptate, pace şi bucurie întru Duhul Sfânt, putem
să ne cercetăm pe noi înşine în privinţa acestor lucruri
şi să ne dăm seama dacă în sufletul nostru este stăpân
Dumnezeu, dacă în sufletul nostru se găsesc aceste trei lucruri:
dreptatea, pacea şi bucuria în Duhul Sfânt. Împărăţia lui
Dumnezeu însă este înţeleasă în două feluri:
împărăţia cea de dinafară de noi şi
împărăţia lui Dumnezeu cea din înăuntrul nostru.
Împărăţia lui Dumnezeu cea de dinafară de
noi, în concepţia Bisericii noastre Ortodoxe, o înţelegem când avem
în vedere faptul că anumite sfinte slujbe ale Bisericii noastre şi
mai ales Sfânta Liturghie încep cu cuvintele: "Binecuvântată este
împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh,
acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin". Şi când se spun
aceste cuvinte se are în vedere împărăţia lui Dumnezeu care se
desfăşoară în faţa noastră şi împreună cu
noi, împărăţia lui Dumnezeu cea din Sfintele Taine şi mai
ales din Sfânta Liturghie. Biserica, înţeleasă ca locaş de
închinare, este cerul cel de pe pământ. Noi credem în existenţa
cerului celui mai presus de lume dar ştim că există şi un
cer pe pământ. Iar cerul cel de pe pământ este locaşul lui
Dumnezeu, sfânta biserică. Pentru că în sfânta biserică, în
locaşul închinat lui Dumnezeu, se fac lucruri cereşti aici pe
pământ, se fac sfintele slujbe, se face Sfânta Liturghie, şi acestea
sunt lucruri cereşti. La Sfânta Liturghie fiecare dintre noi suntem
slujitori. Nu slujesc numai preoţii, numai arhiereii, numai diaconii,
slujesc arhiereii, preoţii, diaconii, slujesc cântăreţii
bisericeşti, slujesc toţi credincioşii care sunt de fapt împreună
slujitori cu slujitorul sfinţit, nu sunt simpli asistenţi, nu
urmăresc ceva ca şi când ar urmări un spectacol, ci sunt
participanţi. Trebuie să ştie fiecare credincios care ia parte
la Sfânta Liturghie că este împreună slujitor cu preoţii şi
este participant la ceea ce se întâmplă la sfânta slujbă, deci la
lucrurile cereşti care se realizează la Sfânta Liturghie.
Aceasta este împărăţia lui Dumnezeu pentru
că în cuprinsul Sfintei Liturghii de pildă, noi facem ceea ce fac
îngerii în cer şi de aceea ne numim pe noi înşine că-i închipuim
pe Heruvimi: "Noi, care pe Heruvimi cu taină închipuim, şi
făcătoarei de viaţă Treimi întreit-sfântă cântare
aducem, toată grija cea lumească de la noi să o lepădăm,
ca să primim pe Împăratul tuturor, pe Cel în chip nevăzut înconjurat
de cetele îngereşti". Sunt cuvinte de la Sfânta Liturghie din care
înţelegem că noi, oameni păcătoşi şi
pământeşti, îi închipuim pe Heruvimi, adică fiinţe din
imediata apropiere a lui Dumnezeu. Şi îi închipuim pe Heruvimi pentru
că aducem cântare întreit sfântă Sfintei Treimi. Aceasta este
înfăţişarea noastră, a celor care luăm parte la Sfânta
Liturghie.
Dar împărăţia lui Dumnezeu trebuie să fie
şi înăuntrul nostru, după cuvântul Domnului nostru Iisus Hristos
care spune - răspunzând la întrebarea "când vine
împărăţia lui Dumnezeu" -:
"Împărăţia lui Dumnezeu nu vine pe văzute, ci
împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru" (Luca
17, 20-21). Noi care cerem de la Dumnezeu să vină
împărăţia Lui aici pe pământ, să se realizeze
împărăţia lui Dumnezeu pe pământ, noi trebuie să avem
în vedere şi împărăţia lui Dumnezeu cea din înăuntrul
nostru. Cum ajungem la împărăţia lui Dumnezeu cea din
înăuntrul nostru ni se arată în Sfânta Evanghelie şi vom
arăta şi noi mai departe.
Înainte însă de aceasta să mai spunem că tot ca ţintă
a vieţii creştine este şi viaţa de veci. Domnul Hristos
a fost întrebat de un învăţător de lege şi de un
tânăr - fiecare I-a pus întrebarea separat, în alte
împrejurări, şi răspunsul pe care L-a dat Domnul Hristos îl
aflăm cuprins în Sfânta Evanghelie. Tânărul cel bogat care a vrut
să ştie ce trebuie să facă ca să ajungă să
aibă viaţa de veci a primit răspuns de la Domnul Hristos:
"De vrei să intri în viaţă, păzeşte
poruncile" (Matei 19, 17). Iar învăţătorul de lege care L-a
întrebat: "Învăţătorule, ce să fac ca să
moştenesc viaţa de veci ?" a primit răspuns printr-o
întrebare pe care i-a pus-o Domnul Hristos când i-a zis: "În lege ce este
scris, cum citeşti?" şi el a răspuns: "Să
iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot
sufletul tău, din tot cugetul tău, din toată puterea ta, şi
pe aproapele tău ca pe tine însuţi". Şi Domnul Hristos i-a
zis: "Fă aceasta şi vei fi viu" (Luca 10, 25-28).
Mai departe am putea înţelege ca ţintă a
vieţii creştine şi desăvârşirea creştină,
mai ales că Domnul nostru Iisus Hristos a spus: "Fiţi
desăvârşiţi precum Tatăl vostru Cel din ceruri
desăvârşit este" (Matei 5, 48). De fapt desăvârşirea
creştină înseamnă deplinătatea, înseamnă
perfecţiunea, perfecţiunea religios-morală creştină,
deplinătatea. Această noţiune în general este cuprinsă
într-o înşirare şi anume: mântuire, desăvârşire şi
îndumnezeire. În cazul acesta desăvârşirea şi
îndumnezeirea sunt o ţintă a vieţii creştine.
În sfârşit mai putem privi ca ţintă a
vieţii creştine şi preamărirea lui Dumnezeu, după
cuvântul spus de îngeri, cântat de îngeri la Naşterea Domnului nostru
Iisus Hristos, când s-au spus cuvintele: "Mărire întru cei de sus lui
Dumnezeu, şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire" (Luca
2, 14) şi după cuvântul spus de Domnul nostru Iisus Hristos în
faţa sfintei Sale pătimiri când a zis către Dumnezeu: "Eu
Te-am preamărit pe Tine pe pământ, lucrul pe care Mi l-ai dat
să-l fac l-am făcut" (Ioan 17, 4) şi având în vedere şi
faptul că Sfântul Apostol Pavel în Epistola I către Corinteni scria:
"Ori de mâncaţi ori de beţi ori altceva de faceţi, toate
spre mărirea lui Dumnezeu să le faceţi" (I Corinteni 10,
31). Şi în sfârşit, aducându-ne aminte şi de cuvântul Sf.
Apostol Petru care scria în Epistola sa Sobornicească: "Dacă
vorbeşte cineva să vorbească ca din cuvintele lui Dumnezeu,
dacă slujeşte cineva să slujească ca din puterea lui
Dumnezeu, pentru ca întru toate Dumnezeu să se
preamărească" (I Petru 4, 11), având în vedere lucrurile acestea
putem considera ca ţintă a vieţii creştine şi
preamărirea lui Dumnezeu.
Prin urmare ţinta vieţii creştine poate fi
împărăţia cerurilor, poate fi viaţa de veci, poate fi
preamărirea lui Dumnezeu, poate fi desăvârşirea şi
îndumnezeirea. Toate acestea le putem avea în vedere ca ţintă a
vieţii creştine. La acestea însă nu se poate
ajunge - spune clar Sfântul Moise Arapul - decât prin
împlinirea scopului care este curăţirea inimii. Ştiind lucrul
acesta, grija noastră cea dintâi trebuie să fie aceea de a ne
curăţi sufletul, de a ne curăţi inima. Şi fiind vorba
de curăţirea sufletului, fiind vorba de curăţia inimii,
întrebarea cea mai firească este: ce anume întinează sufletul omului,
fiinţa omenească? Şi la întrebarea aceasta găsim în Sfânta
Evanghelie un răspuns în două variante. Şi anume un răspuns
mai complet în Sfânta Evanghelie de la Marcu în al 7-lea capitol şi unul
mai rezumativ în Sfânta Evanghelie de la Matei în capitolul 15.
Ce se spune în Sfânta Evanghelie de la Marcu? Fiind vorba de
ceea ce întinează pe om, Domnul nostru Iisus Hristos, după
mărturia Sf. Evanghelist Marcu, a spus: "Din inima omului pornesc
gândurile cele rele, desfrânările, uciderile, hoţiile, preacurviile,
poftele de înavuţire, vicleniile, înşelăciunea,
necumpătarea, pizma, hula, trufia, uşurătatea. Acestea sunt cele
care-l spurcă pe om" (Marcu 7, 21-23). Ştiind lucrul acesta,
este firesc să avem în vedere lista aceasta de păcate, precum şi
cea din Sfânta Evanghelie de la Matei, care este mai scurtă şi în
care apare, în plus faţă de cele treisprezece care sunt cuprinse în
Sfânta Evanghelie de la Marcu, încă una şi anume "să nu fii
mărturie mincinoasă", deci să nu minţi (Matei 15,
18-20). Este important de observat că şi lista de păcate din
Sfânta Evangheile de la Marcu şi cea din Sfânta Evangheile de la Matei
începe cu "gândurile cele rele". Prin urmare, gândurile cele rele
sunt cele care-l întinează pe om, chiar şi gândurile cele rele îl
întinează pe om. De altfel, toate câte le-a spus Domnul Hristos în lista
aceasta de păcate pot avea şi numai înfăţişarea de
gând, pentru că toate ale omului pornesc de la gândul omului. Nu se
face nimic din viaţa omului care nu trece prin gând. De aceea toată
grija celui care vrea să-şi curăţească sufletul
trebuie să fie grija de a-şi curăţi mintea de gândurile
cele rele şi de toate înfăţişările răului câte
sunt în gând.
Omul este fiinţa care gândeşte. Aceasta este una din
definiţiile omului. Un filozof zicea: "Cuget, deci exist".
Exist, deci cuget. Omul este fiinţa care gândeşte de când se
pomeneşte gândind, adică din clipa în care cineva îşi dă
seama că gândeşte, de fapt şi gândeşte, şi toată
viaţa omului se desfăşoară şi pe planul gândirii
şi mai ales pe planul gândirii. Cu gândurile începem şi cu
gândurile sfârşim. În Filocalie se spune că mintea omului este ca
o moară mişcată de apă, care nu se poate opri câtă
vreme nu se opreşte apa care mişcă moara, şi că moara
macină ceea ce bagi pe moară. Aşa e mintea omului, nu
există nici o clipă din viaţa omului în care omul să nu
gândească. Chiar şi când vrea să-şi oprească
gândurile, chiar şi când vrea să nu se gândească la nimic, tot
se gândeşte la faptul că nu se gândeşte, şi tot se
gândeşte. Nu poţi ieşi niciodată din lucrarea aceasta a
gândirii. De aceea părinţii cei duhovniceşti au înţeles
că cel dintâi lucru pe care trebuie să-l aibă în vedere cineva
care vrea să-şi curăţească mintea şi inima este
să-şi lumineze mintea cu gânduri bune şi să înlăture
gândurile cele rele.
Cei care citiţi Noul Testament ştiţi că de
multe ori Domnul Hristos S-a referit la gânduri ale oamenilor neexprimate,
nearătate în cuvânt. "Cunoscând gândurile lor le-a
zis" - sunt mai multe locuri de felul acesta în Sfânta
Evangheile, când Domnul Hristos a luat în seamă gândurile şi a dat
răspunsuri la gânduri neexprimate, pentru că Domnul Hristos fiind Fiu
al lui Dumnezeu şi Dumnezeu, cunoaşte gândurile omului. De aceea este
de mare importanţă să fim cu luare aminte la gânduri, mai ales
când vrem să ne curăţim sufletul.
În Sfânta Evanghelie de la Luca a rămas o pildă care
se numeşte pilda omului căruia i-a rodit ţarina cu belşug. În
pilda aceasta se arată că un om şi-a dat seama că într-un
an, ţarina lui a rodit îmbelşugat şi nu avea unde
să-şi pună mulţimea roadelor, recolta de pe ţarina
lui. Şi atunci şi-a propus să facă ceva: să-şi
dărâme magaziile şi să zidească altele. Şi a zis în
cugetul său: "Voi dărâma jitniţele mele şi mai mari le
voi zidi şi voi aduna acolo toate roadele mele şi voi zice sufletului
meu: Suflete, ai multe bogăţii puse spre mulţi ani,
mănâncă, bea, veseleşte-te". Şi Dumnezeu i-a zis:
"Nebune, întru această noapte vor cere de la tine sufletul tău,
iar cele ce le-ai adunat ale cui vor fi?" (Luca 12, 16-20). Pilda aceasta
arată că gândurile au o mare însemnătate în viaţa omului
pentru că omul acela şi-a zis în cugetul său că
urmează să-şi dărâme magaziile şi urmează să
facă altele, toate câte sunt cuprinse în pilda aceasta omul le-a zis numai
în gând şi nu le-a spus la arătare, şi cu toate acestea Dumnezeu
i-a zis omului: "Nebune, întru această noapte vor cere de la tine sufletul
tău". Dumnezeu l-a numit pe omul acela "nebun" pentru
gândurile lui. De aici vedem că Dumnezeu ia aminte la gânduri şi
că gândurile au mare însemnătate, că trebuie să le
luăm şi noi cu seriozitatea cuvenită şi să ne facem rânduială
în minte ca să putem avea rânduială în viaţă.
Cum anume ne putem face rânduială în minte ştim mai
întâi dacă cunoaştem izvorul gândurilor noastre. A spus Domnul
Hristos că "din inima omului pornesc gândurile cele rele". Deci
un izvor de gânduri rele este inima noastră, este interiorul nostru, este
capacitatea noastră de gândire. Dar sunt şi gânduri care ne vin din
afara noastră. Cunoaştem în Sfânta Evanghelie o relatare despre
ispitirea pe care a făcut-o diavolul Domnului nostru Iisus Hristos când
L-a ispitit zicând: "Fă din pietrele acestea pâine", când I-a
zis: "Toate acestea - toate bogăţiile pe care I le-a
arătat - Ţi le voi da Ţie dacă Te vei închina
mie" şi când I-a zis: "Aruncă-Te jos de pe templu pentru
că Dumnezeu va porunci îngerilor Săi să Te
păzească" (Matei 4, 1-10; Luca 4, 1-12). Deci sunt şi
gânduri din afara omului care oricum tot prin inima omului trec. Şi mai
ales simţim de obicei toate gândurile ca pornind din noi înşine,
deşi influenţe din afară sunt multe, influenţe de gânduri,
de sugestii, de idei care vin din afară, din ceea ce auzim şi din ceea
ce citim, dar toate acestea pornesc şi trec apoi prin inima noastră.
Au putere numai în măsura în care le primim şi sunt ca ale noastre.
Gândurile acestea sunt ale noastre chiar dacă ne vin cumva şi din
afară, pentru că le primim şi noi. De aceea toată grija
trebuie să ne fie să ştim ce fel de gânduri trec prin mintea
noastră şi apoi să înlăturăm gândurile cele rele cu
gânduri bune. Este singura modalitate de a-ţi face rânduială în
minte, când înlături gândurile cele rele cu gânduri bune. Nu se poate altfel
să scoţi un gând rău din suflet decât cu un gând bun.
În Pateric de pildă, se spune că un părinte a
primit la sine pe un frate care-şi mărturisea gândurile cele rele
câte îi veneau prin minte şi zicea: "Nu ştiu ce să fac
părinte, că îmi vin tare multe gânduri rele în minte. Cum pot să
scap de ele?" Şi atunci cuviosul Pimen - căci despre
el este vorba - i-a spus: "Opreşte vântul", că
bătea vântul. Şi el a zis: "Nu pot opri vântul". Şi
atunci cuviosul a zis: "Aşa cum nu poţi opri vântul să nu
bată, tot aşa nu poţi opri gândurile cele rele să nu
vină. Dar altceva poţi să faci, şi anume cu un gând bun
să înlături gândul cel rău".
La fel s-a dus la acelaşi cuvios părinte un frate care
l-a întrebat: "Ce să fac Părinte, că n-aş vrea să
am în minte nici un fel de gând rău. Aş vrea să ştiu cum se
răsplăteşte răul cu rău, pentru că zice Apostolul
<<Să nu răsplătim răul cu rău>>".
Şi cuviosul i-a răspuns aşa: "Frate, răul cu rău
se răsplăteşte mai întâi în gând, după aceea în privire,
apoi în cuvânt şi la urmă în faptă. Dar - zice
cuviosul - dacă înlături gândul cel rău, la celelalte
nu mai ajungi". Aici este toată cheia vieţii sufleteşti
şi toată cheia curăţirii sufleteşti, şi anume
să-ţi faci rânduială în minte. Cine îşi face
rânduială în minte îşi face rânduială în viaţă.
Sunt două metode de îmbunătăţire a
gândurilor, de luminare a minţii. Şi anume, pe de o parte
să-ţi agoniseşti cât mai multe gânduri bune, şi pe de
altă parte să ai un gând principal care mişcându-se mereu în
minte, să fie ca un fel de paravan care opreşte gândurile care nu
sunt după voia lui Dumnezeu. Bineînţeles, pentru a ne folosi de
aceste metode, trebuie să fim interesaţi de aşa ceva. Prin
urmare noi putem să ne dăm seama de ce gânduri avem în minte numai
dacă luăm aminte la gândurile care ne vin în minte, dacă suntem
interesaţi pentru limpezirea minţii. La aceasta ne ajută foarte
mult sfânta noastră Biserică cu învăţăturile ei, ne
ajută cu rânduielile ei de slujbă, ne ajută cu scrierile sfinte
câte le putem avea la îndemână, de pildă Sfânta Evangheile, Sfânta
Scriptură în general, apoi cărţile de îndrumare
duhovnicească, cum este Patericul şi Filocalia, şi mai ales
şi mai întâi sfintele slujbe, pentru că sfintele slujbe sunt cele
prin care noi ne apropiem de Dumnezeu. Sfânta Scriptură noi o citim
şi singuri dar este cuprinsă în sfintele slujbe, se citesc texte din
Sfânta Scriptură la Sfânta Liturghie şi la alte sfinte slujbe,
într-un cadru festiv, aşa încât de fapt contactul nostru cu cele înalte,
cu învăţăturile sfinte, îl avem din sfintele slujbe. Ortodoxia e
doxologie, nu se poate să fi ortodox fără să aduci
mărire lui Dumnezeu după îndrumarea sfintei noastre Biserici,
după ceea ce se cuprinde în sfintele slujbe.
Pentru aceasta ar trebui să ne îmbogăţim mintea
cu cât mai multe gânduri plăcute lui Dumnezeu, cu gândurile care se
potrivesc cu voia lui Dumnezeu. Şi astfel de gânduri găsim în primul
rând în Sfânta Scriptură, apoi găsim în cărţile de
îndrumare duhovnicească, dar mai ales şi mai întâi în sfintele
slujbe. Aşa că e de mare importanţă să luăm parte
la sfintele slujbe şi e de mare importanţă să
învăţăm texte de la sfintele slujbe ca să ni se
îmbunătăţească gândirea şi ca să avem o
comoară de gânduri bune, care după aceea izvorăsc din inima
noastră. În Filocalia volumul al IV-lea este o scriere care se
numeşte "Despre Avva Filimon". În această scriere despre
Avva Filimon se spune între altele că Avva Filimon - care era un
pustnic - a fost întrebat de ucenicul său: "Părinte,
de ce dintre toate cărţile Scripturii cel mai mult citeşti
Psaltirea?" Şi cuviosul a răspuns: "Frate, aşa de mult
mi s-au întipărit în minte gândurile din psalmi încât parcă eu
le-aşi fi făcut, parcă de la mine ar fi pornit aceste
gânduri". Aşa trebuie să ajungem şi noi, să ne
îmbogăţim cu gândurile sfinte din dumnezeieştile slujbe, din
dumnezeiasca Scriptură şi să le avem totdeauna la îndemână,
ca mintea noastră, care e ca o moară şi macină ce bagi pe
moară, tot aşa mintea noastră să primească numai
gânduri bune şi să aibă numai gânduri după voia lui
Dumnezeu.
Dar lucrul acesta se poate face într-un fel şi organizat,
adică nu numai ascultând nişte texte de la sfintele slujbe ci
memorând nişte texte de la sfintele slujbe, nu numai ascultând Sfânta
Evangheile ci citind Sfânta Evangheile şi împropriindu-ne gânduri din
Sfânta Evangheile. Şi după aceea putem să ne cercetăm pe
noi înşine să vedem cu ce anume ne-am îmbogăţit. Cineva
mărturisea că fiind la închisoare, mult îşi desfăta
sufletul cu gânduri din Sfânta Scriptură pe care le-a învăţat
înainte, în copilăria lui, înainte de a ajunge la închisoare. Şi
mereu îşi verifica comoara de gând şi se gândea în nopţile de
nesomn ce cuvinte din Sfânta Evangheile ştie care încep cu "a",
ce cuvinte ştie care încep cu "b", ce cuvinte ştie care
încep cu "c" şi aşa mai departe. De exemplu cu
"a": "Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia,
că şi acesta fiul lui Avraam este", cuvânt spus de Domnul
Hristos în legătură cu Zaheu vameşul pe care l-a mântuit Domnul
Hristos. Cuvinte care încep cu "b": "Bucuraţi-vă
şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în
ceruri". Cuvinte care încep cu "c": "Cel ce vrea să
vină după Mine să se lapede de sine, să-şi ia crucea
sa şi să-Mi urmeze Mie". Şi aşa până la
sfârşitul alfabetului, şi altă dată tot aşa, şi
în felul acesta îşi verifica comoara de gând pe care o purta în minte.
Putem să facem şi noi la fel, dar noi ne putem gândi şi la
cuvinte din sfintele slujbe, la cuvinte din texte liturgice pe care le spunem
la Sfânta Liturghie, de exemplu: "Să stăm bine, să
stăm cu frică, să luăm aminte, Sfânta Jertfă cu pace
să o aducem", "Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi
dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului
Duh să fie cu voi cu toţi" şi aşa mai departe, putem
să ne gândim şi cercetându-ne în legătură cu începuturile
lor, şi alt fel, nu are importanţă, important este să ne
îmbogăţim şi să ne simţim îmbogăţiţi cu
gânduri bune care să fie la îndemâna noastră şi prin care
să putem înlătura gândurile cele rele.
Metoda aceasta de a înlătura gândurile cele rele prin
gânduri bune din dumnezeiasca Scriptură o găsim în relatarea despre
ispitirea Domnului nostru Iisus Hristos, care i-a stat împotrivă
vrăjmaşului cu gânduri din Sfânta Scriptură. De pildă când
a zis diavolul: "Fă din pietrele acestea pâine", Domnul Hristos
a răspuns cu un cuvânt din Scriptură: "Nu numai cu pâine va
trăi omul ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu"
(Deuteronom 8, 3). Sau când I-a zis: "Toate acestea Ţi le dau
Ţie dacă Te închini mie" şi când Domnul Hristos a
răspuns: "Domnului Dumnezeului tău să te închini şi
numai Lui singur să-i slujeşti" (Deuteronom 6, 13). Şi când
I-a zis: "Aruncă-Te de pe templu jos, că va porunci îngerilor
Săi să Te păzească să nu se împiedice de piatră
piciorul Tău" Domnul Hristos a spus: "Este scris: Să nu
ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău" (Deuteronom 6, 16).
Lucrarea aceasta, metoda aceasta de a înlătura gândurile
care nu sunt după voia lui Dumnezeu prin gânduri care sunt după voia
lui Dumnezeu este mai greu de urmărit şi sunt mai puţini cei
care folosesc această metodă. Dar părinţii cei duhovniceşti
au găsit o metodă mai la îndemâna tuturor, şi anume metoda de a
te angaja în rugăciune printr-o rugăciune scurtă,
cuprinzătoare, pe care să o spui mereu în minte. Şi anume
rugăciunea aceasta este "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu,
miluieşte-mă pe mine păcătosul". Rugăciunea
aceasta scurtă putem să o spunem oriunde şi oricând, în orice
poziţie ne-am găsi, putem să o spunem şi culcaţi în
pat, noaptea când ne trezim din somn, putem să spunem mereu şi e bine
să spunem mereu rugăciunea aceasta scurtă, până se
formează o deprindere în noi, o deprindere prin care putem să ne
împotrivim uşor gândurilor rele care vin în mintea noastră. Prin
urmare, când cineva zice mereu "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui
Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul", mintea lui
e totdeauna angajată într-o lucrare de îmbunătăţire
sufletească şi lucrarea aceasta de îmbunătăţire
sufletească face nelucrătoare gândurile care nu sunt după voia
lui Dumnezeu. Nu-ţi trebuie multă osteneală să
înlături un gând rău câtă vreme inima este angajată în
gânduri bune, câtă vreme gândurile cele rele găsesc ceva în minte,
găsesc un gând care le înlătură, prin care gândul cel rău
se nimiceşte.
Această rugăciune scurtă şi la îndemâna
tuturor este obligatorie pentru călugări, călugării sunt
datori să o facă. Pentru că atunci când primesc metaniile se
spune: "Fratele nostru cutare primeşte sabia Duhului care este
cuvântul lui Dumnezeu. Că eşti dator în toată vremea şi în
tot ceasul să ai în minte, în inimă, în cugetul tău şi în
gura ta numele Domnului Iisus şi să zici: Doamne, Iisuse Hristoase
Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul".
Aceasta este o îndatorire a călugărilor pentru limpezirea
minţii, pentru înlăturarea gândurilor celor rele. Şi se
recomandă şi celor care nu sunt călugări să se
folosească de această lucrare ca să poată cu
uşurinţă să-şi limpezească mintea. Sfântul Marcu
Ascetul spune că "În inima iubitoare de osteneală nu au putere
gândurile cele rele, ci gândurile cele rele se sting aşa cum se stinge
focul în apă". Spun părinţii cei duhovniceşti că
"Gândul cel rău la început este ca o furnică şi dacă-l
laşi creşte şi se întăreşte şi devine leu",
de aceea gândurile cele potrivnice se numesc şi furnică-leu.
Furnică pentru că apare întâi ca o furnică care poate fi
strivită între degete şi dacă cresc şi primesc putere prin
patimi nu le mai poţi înlătura nici cu multă osteneală.
Părinţii cei duhovniceşti ne îndeamnă
să folosim mai ales rugăciunea aceasta "Doamne, Iisuse Hristoase
Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul"
şi au dat şi o rânduială în privinţa aceasta. Pe mine m-a
învăţat părintele Arsenie Boca, Dumnezeu să-l
odihnească, acum cincizeci de ani, în 1942, cum să fac această
rugăciune lipind-o de respiraţie. Şi anume a zis aşa:
să spun cu mintea - deci cu cuvântul
gândit - "Doamne" între respiraţii, concomitent cu
inspirarea, deci trăgând aerul în piept, să zic "Iisuse
Hristoase Fiul lui Dumnezeu", şi expirând, dând afară aerul din
piept, să zic "miluieşte-mă pe mine
păcătosul". Aceasta nu e o condiţie necesară pentru
mântuire, adică acela care zice pe respiraţie se mântuieşte
şi cel care zice altfel nu se mântuieşte. Important e să fi
angajat în rugăciunea aceasta, în metoda aceasta de curăţire a
sufletului. Bineînţeles că lucrul acesta nu trebuie să-l
facă cineva care este angajat în alte lucrări în care e
solicitată mintea. Sfântul Maxim Mărturisitorul de pildă, în
dialogul între un bătrân şi un frate, a răspuns la întrebarea
cum Sfântul Apostol Pavel care avea atâtea griji pentru a propovădui
şi pentru a ajuta Bisericile spune totuşi "neîncetat să
vă rugaţi", cum se ruga el neîncetat? Şi Sfântul Maxim
Mărturisitorul, răspunzând la această întrebare, nu spune
că Sfântul Apostol Pavel zicea mereu "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul
lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul", ci
spune altceva. Zice că "Rugăciunea neîncetată este să
ai mintea pururea lipită de Dumnezeu cu multă dragoste şi cu
dor, să atârni cu nădejdea de Dumnezeu şi să te încrezi în
El în orice ai face şi ţi s-ar întâmpla". Acesta este
răspunsul Sfântul Maxim Mărturisitorul din care înţelegem
că de fapt rugăciunea nu e de fapt o simplă repetare a unei
formule de rugăciune, ci este o atitudine de rugăciune, o angajare
spre slujirea lui Dumnezeu, să simţi că eşti lipit de
Dumnezeu cu gândurile tale, să simţi că atârni de El şi
să ai nădejde în El şi să te încrezi în Dumnezeu în orice
ai face şi ţi s-ar întâmpla, şi atunci această stare
sufletească ţi se primeşte de Dumnezeu ca o rugăciune.
O concepţie la fel cu aceasta a Sfântului Maxim
Mărturisitorul o avea şi un pustnic despre care se spune în Pateric
că a fost vizitat de un oarecare străin care la plecare şi-a
cerut iertare de la părintele că l-a reţinut de la
rugăciunea lui, de la programul lui. Şi părintele respectiv a
răspuns aşa: "Rugăciunea mea frate, este să te primesc
pe tine şi să te petrec cu drag". Cine îi slujeşte lui
Dumnezeu prin ceea ce face şi îşi face datoria în viaţa aceasta,
acela, dacă dă un sens religios vieţii, prin tot ceea ce face îi
slujeşte lui Dumnezeu. De altfel cuviosul Dorotei spune că "A te
ţine de o singură faptă bună înseamnă a zidi un singur
perete şi nu o casă întreagă". Trebuie să folosim
toate metodele de îmbunătăţire sufletească chiar dacă
ţinem la o faptă bună mai mult şi ne e o faptă
bună mai la îndemână, cum ar fi rugăciunea, dar să nu ne
punem nădejdea la o singură faptă bună, ci să
căutăm să înmulţim binele şi să facem cât mai
multe fapte bune şi cât mai felurite fapte bune, mai ales acele fapte care
sunt în legătură cu împrejurările care ne solicită.
Bineînţeles că un student de pildă, care-şi
împlineşte datoria de student învăţând - noi îi
îndemnăm pe toţi să înveţe, să studieze şi
să-şi facă datoria - nu este obligat să se
angajeze la rugăciunea aceasta de toată vremea "Doamne, Iisuse
Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine
păcătosul", ci poate să facă această
rugăciune de câte ori mintea nu este ocupată cu altceva, de câte ori
mintea ar putea vagabonda, de câte ori mintea s-ar împrăştia, pentru
că nu are un gând deosebit pe care să îl folosească, pe care
să îl lucreze în el însuşi şi prin care să se lucreze pe el
însuşi. Avem aceste lucruri la îndemână şi dacă suntem cu
luare-aminte atunci putem foarte bine să ne facem rânduială în minte
şi dacă ne facem rânduială în minte ne facem rânduială în
viaţă şi ne curăţim sufletul. De altfel Domnul Hristos
ne-a dat această poruncă spunând: "Privegheaţi şi
vă rugaţi ca să nu intraţi în ispite" (Matei 6, 41).
Privegheaţi înseamnă fiţi cu luare-aminte, urmăriţi,
cercetaţi, nu înseamnă pur şi simplu să stai şi
să nu dormi noaptea, să faci priveghere în sensul de a nu dormi, ci
înseamnă să fi treaz la minte, să fi cu luare-aminte.
Mitropolitul Nicolae Bălan, Dumnezeu să-l
odihnească, spunea că "Cea mai frumoasă podoabă a
unui suflet - a unui tânăr - este să aibă
minte trează şi inimă curată". Inima curată
este în legătură cu mintea trează, pentru că o minte
trează nu lasă să intre în inimă gânduri care ar putea
lucra ceva negativ în suflet, în viaţa omului, ci mintea trează se
împotriveşte la tot ceea ce nu se potriveşte cu binele omului şi
nu vrea să-şi întineze inima cu gânduri străine de voia lui
Dumnezeu. Numai că pentru a scăpa de gândurile cele rele nu e destul
să ai nişte metode, ci trebuie şi să ocoleşti pricinile
care duc la gânduri rele, să ocoleşti împrejurările care
înmulţesc gânduri neliniştitoare, gânduri nepotrivite cu voia lui
Dumnezeu. Cei care se ocupă de viaţa sufletească, care vor
să-şi curăţească inima, se şi roagă pentru
aceasta. Psalmistul zicea "Inimă curată zideşte întru mine
Dumnezeule şi duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale
mele". Fără îndoială că în cea mai mare parte inima
curată este un dar de la Dumnezeu, dar este un dar de la Dumnezeu pe care
ni-l dă Dumnezeu numai în măsura în care ne angajăm şi noi
pentru darul acesta. Se spune despre un frate oarecare dintr-o
mănăstire, care era râvnitor la rugăciune dar era
nepăsător faţă de alte îndatoriri, că i s-a
arătat diavolul unui părinte îmbunătăţit şi i-a
spus: "Cutare frate - zice - mă strânge în
braţe pururea făcând voile mele şi apoi zice către
Dumnezeu: <<Doamne mântuieşte-mă de cel rău>>".
Sigur că cineva care-şi umple mintea de gânduri rele
şi îşi adună în minte spurcăciuni nu poate să-şi
curăţească mintea, nu îi dă Dumnezeu dar să-şi
curăţească mintea. La mine a venit la spovedit un tânăr, nu
demult, şi l-am întrebat dacă se uită la lucruri spurcate, la
filme necuviincioase, la reviste cu figuri care excită, şi a zis
"Nu, părinte". Şi eu îl întreb: de ce nu? Şi el zice:
"Pentru că mi-e frică". Ar trebui să ne fie frică
de păcat, căci dacă ne e frică de păcat, ocolim
pricinile păcatului şi dacă nu ocolim pricinile păcatului
ajungem în întinare, şi ajungem nu numai în întinare ci ajungem în
deprinderi păcătoase, ajungem la patimi, ajungem la asupriri de gând,
la obsesii, la lucruri de care nu mai putem scăpa uşor şi poate
că nici nu mai putem scăpa de multe ori, mai ales dacă
îmbătrânesc relele împreună cu noi.
Apoi, înafară de aceasta trebuie să fim cu
luare-aminte la tot ce intră în sufletul nostru şi să fie mintea
noastră ca un străjer care filtrează, care cercetează orice
vine în minte, pentru că în minte este locul în care se cunosc toate. Dar
aceasta nu se întâmplă de la sine. Noi în orice caz, dacă e vorba
să avem în vedere ţinta împărăţiei lui Dumnezeu,
trebuie să ştim că nu suntem visători ai
împărăţiei lui Dumnezeu ci suntem unii care caută
împărăţia lui Dumnezeu, iar împărăţia lui
Dumnezeu o căutăm înăuntrul nostru. Dar bineînţeles că
curăţia inimii nu constă numai din limpezirea minţii
şi din limpezirea gândurilor şi din cercetarea gândurilor, ci
curăţia inimii trebuie să aibă şi ceva pozitiv în
înţelesul de a înmulţi gândurile cele bune - pentru că
mintea şi aşa nu poate sta fără nici un gând - şi
când se înmulţesc gândurile cele bune, prin însăşi
înmulţirea gândurilor bune se nimicesc gândurile cele rele. Nu trebuie
neapărat să te gândeşti tot timpul la ceea ce-ţi trece prin
minte când ştii în general că ai gânduri bune, când nu te mai
poţi gândi decât la gânduri bune. Eu îi îndemn pe toţi
să-şi facă rânduială în minte şi prin rugăciunea
"Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe
mine păcătosul" şi prin alte rugăciuni şi prin
participarea la sfintele slujbe şi prin citirea unor cărţi
duhovniceşti ziditoare de suflet, şi atunci înmulţindu-se
gândurile cele bune, din însuşi acest fapt avem o rânduială în minte
şi o sursă, un izvor de bunătate, de înţelepciune, ne
îmbunătăţim, ne ridicăm mai presus de noi înşine.
Apoi fiind vorba de ţinta vieţii creştine şi
ca împărăţie a lui Dumnezeu, trebuie să avem în vedere două
lucruri importante şi anume faptul de a împlini ceea ce a zis Domnul
Hristos că trebuie să împlinească cineva pentru viaţa de
veci, şi faptul de a primi ajutor din hrana, din pâinea vieţii care
este Sfânta Împărtăşanie, Sfânta Cuminecătură. Domnul
Hristos când a fost întrebat de către tânărul acela "Ce să
fac ca să moştenesc viaţa de veci?" a răspuns "De
vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile".
Tânărul a întrebat "Care porunci?". Domnul Hristos i-a
răspuns "Să nu ucizi, să nu desfrânezi, să nu furi, să
nu fi mărturie mincinoasă, cinsteşte pe tatăl tău
şi pe mama ta, să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine
însuţi şi să nu înşeli pe nimeni" (Matei 19, 16-19;
Marcu 10, 19). Dintre acestea, cinci sunt porunci din Decalog, două sunt
înafară de Decalog - să iubeşti pe aproapele tău
ca pe tine însuţi şi să nu înşeli pe nimeni. Acestea
trebuie neapărat împlinite. Nu poţi să mergi mai departe
dacă nu le împlineşti pe acestea. Sigur că Domnul Hristos a spus
într-o altă împrejurare şi cuvintele "învăţându-i pe
ei să păzească toate câte v-am poruncit vouă" (Matei
28, 20). Nu trebuie să rămânem doar la puţinul pe care l-am
putea face prin împlinirea acestor şapte porunci pe care le-am pomenit
şi care pot fi găsite în Sfânta Evanghelie în referatele, trei la
număr, în legătură cu tânărul cel bogat, ci trebuie să
facem mult mai mult, să împlinim toată dreptatea, tot ce putem face,
tot ce ştim. Şi dacă facem tot ce ştim atunci mereu putem
face mai mult şi ne îmbunătăţim sufleteşte.
Dar pe lângă aceasta primim ajutor de la Domnul Hristos din
pâinea vieţii, căci El a spus: "Cel ce mănâncă Trupul
Meu şi bea Sângele Meu are viaţă întru sine" (Ioan 6, 54),
"Eu sunt pâinea care s-a pogorât din cer. Cel ce mănâncă pâinea
aceasta viu va fi în veci" (Ioan 6, 51). Numai că pentru aceasta
trebuie să-ţi faci rânduială în minte şi să-ţi
curăţeşti sufletul ca să te poţi face vrednic de hrana
cea duhovnicească, de cel mai mare dar pe care îl dă Domnul Hristos,
Sfânta Împărtăşanie, prin care apoi poţi să ajungi
să primeşti viaţă veşnică.
Stimaţi ascultători, când se face Sfânta Liturghie,
după ce preotul se roagă lui Dumnezeu pentru a trimite pe Duhul Sfânt
să prefacă Cinstitele Daruri în Trupul şi Sângele Mântuitorului
nostru Iisus Hristos, spune de ce anume cere lucrul acesta. Şi zice
aşa: "Ca să fie celor ce se vor împărtăşi spre
trezirea sufletului, spre iertarea păcatelor, spre
împărtăşirea cu Sfântul Duh, spre plinirea
împărăţiei cerurilor şi spre îndrăzneala cea către
Tine". Din aceasta înţelegem că scopul vieţii
creştine este şi împărtăşirea cu Sfântul Duh.
Sfântul Serafim de Sarov le spunea oamenilor că scopul vieţii
creştine este să primeşti pe Sfântul Duh. Sfântul Duh ni-L
trimite Dumnezeu, dar ni-L trimite numai dacă suntem ucenici ai Domnului
Hristos. L-a trimis pe Duhul Sfânt peste ucenicii Domnului Hristos, şi noi
în măsura în care suntem ucenici Domnului Hristos primim pe Duhul Sfânt în
sufletul nostru şi atunci suntem pregătiţi pentru
împărăţia cerurilor şi suntem cu îndrăzneală
faţă de Dumnezeu, avem încredere în bunătatea lui Dumnezeu. Dar
pentru aceasta trebuie să avem în vedere şi celelalte două
lucruri, şi anume trezirea sufletului şi iertarea păcatelor.
În Sfânta Evangheile în legătură cu
împărăţia lui Dumnezeu este pomenită şi
pocăinţa, pocăinţa ca mijloc de curăţire a sufletului:
"Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia
cerurilor" (Matei 4, 17). Sunt mai multe locuri în Sfânta Scriptură
în care ni se atrage atenţia asupra importanţei pe care o are
pocăinţa, iar la sfintele slujbe se spun cuvintele:
"Cealaltă vreme a vieţii noastre în pace şi întru
pocăinţă a o săvârşi, la Domnul să cerem".
Prin urmare pocăinţa trebuie să fie o lucrare de toată
vremea pentru viaţa noastră, pentru îmbunătăţirea
noastră.
Ce este pocăinţa? Răspunsul cel dintâi şi
cel mai adevărat la întrebarea "Ce este pocăinţa?"
este acesta: pocăinţa este părăsirea păcatului.
Cine nu părăseşte păcatul nu se pocăieşte. Cine
trăieşte într-un sistem de păcătuire nu se
pocăieşte. Cine face păcate cu gândul că Dumnezeu îl
iartă nu se pocăieşte. Pocăinţa este părăsirea
păcatului. Numai din momentul în care părăseşti
păcatul, nu-l justifici, îl defaimi, îl socoteşti păcatul ca
păcat, atunci poţi să ai iertarea păcatelor pentru
pocăinţă. În Biserica noastră dreptmăritoare
pocăinţa are şi un rol de îmbunătăţire a sufletului - în
înţeles de înlăturare a relelor şi împlinirea celor
bune - în înţelesul că noi ştim că Sfântul Ioan
Botezătorul îi îndemna pe oameni să facă roade vrednice de
pocăinţă. Ce înseamnă aceasta? Îi îndemna pe oameni Sfântul
Ioan Botezătorul să nu se mulţumească numai cu o
părere de rău pentru păcatele făcute ci să facă
şi nişte fapte bune prin care să nimicească păcatele.
Iar Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Efeseni scrie: "Cel ce a
furat să nu mai fure şi mai cu seamă să lucreze cu mâinile
sale lucru cinstit ca să facă milostenie" (Efeseni 4, 28). Cu
mâinile furi, cu mâinile să faci milostenie după ce te-ai oprit de a
mai fura. Nu e destul ca cineva să nu mai fure ci trebuie să
facă ceva bun tot cu mâinile cu care a furat, pentru binele altora.
Stimaţi ascultători, pocăinţa nu trebuie
înţeleasă niciodată ca o încremenire cu faţa spre trecut,
nu trebuie înţeleasă niciodată ca o tânguire. Dumnezeu nu are
nevoie de nişte tânguitori ci are nevoie de nişte oameni care se
angajează spre bine. Pocăinţa nu ţine atât de trecut cât
ţine de prezent în vederea unui viitor schimbat spre bine.
Pocăinţa este o lucrare, nu este o lucrare în prezent cu faţa
spre trecut, pentru că şi aşa trecutul este irecuperabil, nu mai
ai ce face, dacă ai făcut un rău în trecut nu-l mai poţi
schimba. Ci pocăinţa este o lucrare în prezent cu faţa spre
viitor, pentru că viitorul este hotărât de prezentul pe care îl
trăim noi. Şi dacă trăim în prezent după voia lui
Dumnezeu atunci ne şi formăm un trecut luminos, un trecut curat, astupăm
cu trecutul cel bun trecutul cel rău. Aşa le spun eu de obicei la
oamenii care au păcatele în trecut: acuma la trecutul cel negativ
adaugă un trecut pozitiv, şi anume astupă cele rele cu cele
bune. Fericitul Augustin zicea că "Tatăl omului mare este copilul".
Nu se poate să faci abstracţie nici de binele nici de răul cât
l-ai făcut cândva. Numai Dumnezeu are putere asupra omului ca să-l
schimbe, ceea ce putem face noi este să ieşim cumva din negativul de
odinioară, să facem cele bune în vederea preamăririi lui
Dumnezeu, pentru că tot binele pe care-l facem conştienţi
că-I slujim lui Dumnezeu este de fapt pentru preamărirea lui
Dumnezeu. În felul acesta noi ne încadrăm în ţinta vieţii
creştine considerată ca preamărire a lui Dumnezeu.
În ceea ce priveşte desăvârşirea, aici e partea
pozitivă din pocăinţă în înţelesul că orice lucru
trebuie să-l facem tot mai bine şi mai bine şi să
urmăm, să căutăm desăvârşirea. Domnul Hristos i-a
îndemnat pe oameni să fie desăvârşiţi când a zis:
"Fiţi desăvârşiţi precum Tatăl vostru Cel din
ceruri desăvârşit este" şi cuvintele acestea le-a spus
după ce i-a îndemnat pe oameni să iubească şi pe
vrăjmaşii lor, căci a zis: "Iubiţi pe
vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă
blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi vă
rugaţi pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc ca
să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din ceruri Care răsare
soarele peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi şi trimite
ploaia peste cei răi şi peste cei buni". Şi mai departe
puţin: "Fiţi desăvârşiţi precum Tatăl vostru
Cel din ceruri desăvârşit este" (Matei 5, 44-48). Prin urmare
să fim desăvârşiţi în iubire, să fim
desăvârşiţi în tot ce-i lucrul bun, să nu ne mulţumim
niciodată cu puţin, să facem totdeauna mai mult şi mai
mult, bine ştiind că desăvârşirea nu are hotar - aşa
spun părinţii cei duhovniceşti: "desăvârşirea nu
are hotar" - şi bine ştiind că
desăvârşirea lui Dumnezeu niciodată nu poate fi ajunsă de
omul pământean nici în viaţa de acum, nici în veşnicie nu poate
să fie omul la fel cu Dumnezeu. Dar poate să se apropie de Dumnezeu,
omul fiind fiinţa căreia i s-a poruncit să devină dumnezeu,
după cum spune Sfântul Vasile cel Mare.
Noi mergând pe această cale putem avea nădejde şi
la îndumnezeire, adică la coborârea lui Dumnezeu în existenţa
noastră umană. Numai că pentru aceasta trebuie să avem
dorinţa şi să fim sinceri. Şi în sfânta noastră
Biserică este şi rânduiala să facem pocăinţă
şi în toată vremea dar să facem pocăinţă şi
ca act de pocăinţă şi mai ales la Sfânta Spovedanie, unde
trebuie neapărat să ne mărturisim păcatele cu sinceritate,
să ne recunoaştem starea noastră de păcătoşenie
şi atunci să cerem de la Dumnezeu darul ca să ni se ierte
păcatele şi putere ca să stăm împotriva păcatelor.
Dar să nu aşteptăm să facă Dumnezeu
ceea ce trebuie să facem noi. Să ne facem şi noi partea
noastră în îmbunătăţirea vieţii noastre. Aici e
mântuirea. Noi spunem în Crez că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om
"pentru noi şi pentru a noastră mântuire" şi Îl
ştim pe Domnul Hristos Mântuitor al nostru şi simţim că
este Mântuitorul nostru, dar ştim că Domnul Hristos ne cere şi o
angajare personală pentru mântuirea noastră, mântuirea fiind un act
teandric, adică un act în care se întâlneşte şi lucrarea lui
Dumnezeu şi lucrarea omului. Să nu aşteptăm să
facă Dumnezeu decât ceea ce I se cuvine lui Dumnezeu, iar noi să ne
împlinim partea noastră în mântuirea noastră.
Stimaţi ascultători, în Sfânta Evanghelie sunt
prezentaţi mai mulţi oameni plăcuţi lui Dumnezeu, oameni
care au primit iertarea păcatelor, între care şi femeia
păcătoasă, căreia Domnul Hristos i-a spus:
"Iartă-se păcatele ei cele multe pentru că mult a
iubit", iar ei adresându-i-se a zis: "Credinţa ta te-a mântuit,
mergi în pace" (Luca 7, 47. 50). O alcătuire de la sfintele slujbe
zice aşa: "Lacrimi dă-mi mie Dumnezeule, ca oarecând femeii
celei păcătoase, şi mă învredniceşte să ud
preacuratele Tale picioare care pe mine din calea rătăcirii m-au
izbăvit; şi mir de bună mireasmă să aduc Ţie:
viaţă curată întru pocăinţă mie agonisită,
ca să aud şi eu glasul Tău cel dorit: credinţa ta te-a
mântuit, mergi în pace".
Cred că acestea fiind spuse, acum ştim fiecare că
ţinta vieţii creştine este împărăţia cerurilor,
este viaţa de veci, este desăvârşirea şi îndumnezeirea,
este preamărirea lui Dumnezeu. Dar că la aceasta nu se poate ajunge
decât prin curăţirea inimii, care pe de o parte înseamnă
limpezirea minţii şi limpezirea inimii prin strădania de a
înlătura gândurile cele rele, de a ocoli pricinile gândurilor celor rele
şi de a ne întări în gânduri bune, folosindu-ne de tot ceea ce ne-a
dat Dumnezeu la îndemână, folosindu-ne de Sfânta Spovedanie, folosindu-ne
de Sfânta Împărtăşanie ca mijloace de
îmbunătăţire sufletească.
Sfârşesc aceste consideraţii aducând înainte două
alcătuiri în poezie, una în legătură cu spovedania şi
cealaltă în legătură cu punctul de pornire pentru
îmbunătăţirea vieţii sufleteşti. Poeziile au fost
scrise de Zorica Laţcu. Spovedanie:
|
Doamne, dintr-a inimii prisacă |
Rugăciune:
|
Doamne, încă să nu-mi dai |
Vă mulţumesc.
Ce spuneţi despre oamenii care se numără la
ortodocşi, prin Botez, se spovedesc odată pe an, în cel mai fericit
caz, fiind o spovedanie care durează maxim cinci minute, eventual se
şi împărtăşesc cu ocazia respectivă, calcă la
biserică din an în Paşti, în cel mai fericit caz, dacă vin la
biserică duminica la Sfânta Liturghie stau o oră, dacă stau, vin
mai târziu, cam pe vremea predicii să prindă cuvânt de
învăţătură, sau pleacă mai repede, înainte de terminarea
Sfintei Liturghii, ca să prindă emisiunea "Lumină din
Lumină" la televizor. Dar despre cei care socotesc că destul
este a face fapte bune, a te ruga acasă, că la biserică
dacă merge să aprindă o lumânare din când în când nu se poate
Dumnezeu, în marea lui iubire de oameni, să nu mântuiască persoana
respectivă. Ce le răspundeţi acestor oameni?
Cam am eu de furcă cu oameni de felul acesta şi poate
că şi ei cu mine. Vin la mine la spovedit oameni care se spovedesc
din an în an şi la toţi le spun că nu e destul. Nu e destul
să te spovedeşti odată pe an. Nu ştiu ce le-aş putea
spune acelora care se spovedesc şi mai rar decât odată pe an. De
obicei când vine cineva la mine, totdeauna îi spun că trebuie să se
spovedească cel puţin în toate cele patru Posturi. Se întâmplă
însă că vin unii care s-au spovedit anul trecut, de pildă în
Postul Paştilor, şi zic: când te-ai spovedit ultima
dată? - aceasta-i întrebarea generală pe care o pun
totdeauna. Şi îmi spune: "Anul trecut în Postul Paştilor".
Şi zic: la cine te-ai spovedit? Zice: "La dumneavoastră".
Măi frate, dar nu ţi-am spus eu - că eu ştiu,
că le spun la toţi - să te spovedeşti mai des
decât odată pe an? "Mi-aţi spus părinte, dar acuma ce
să fac, a trecut anul şi nu m-am spovedit". Şi la
aceştia aşa le spun, că dacă tot aşa fac şi în
anul viitor, atunci la mine să nu mai vină, pentru că eu nu sunt
dispus să mă ocup de oameni care sunt nepăsători
faţă de lucrurile lui Dumnezeu. De obicei întreb: de ce nu te
spovedeşti? Unii spun că nu au timp, sunt puţini aceia care
recunosc că din neglijenţă. Mai zic: nu te spovedeşti
pentru că nu ai păcate sau nu crezi în eficacitatea spovedaniei?
Spun: "Ba da părinte, am păcate". Atunci de ce le tragi un
an de zile după tine ca să te spovedeşti numai în Postul
Paştilor? Pe unii îi mai întreb că dacă într-un an nu ar fi
Paşti şi Postul Paştilor, s-ar mai spovedi în anul acela?
Bineînţeles că la aceasta oamenii răspund: "Părinte,
nu m-am gândit la asta". Şi atunci le spun eu că m-am gândit eu
pentru ei şi că în anul acela nu s-ar spovedi. Dacă se spovedesc
numai în Postul Paştilor cum să te spovedeşti într-un an în care
nu e Postul Paştilor?
Apoi în legătură cu mersul la biserică: eu nu
stau de vorbă la spovedit cu cineva care nu merge la biserică. Nu am
ce vorbi. Ce să-i spun? Sunt unii care spun că nu au mai fost la
biserică de ani de zile, sau că au fost anul trecut la Paşti.
Celor care spun că au fost la Paşti le zic: ştii de ce e
aşa multă lume la Paşti la biserică? Că sunt şi
din cei ca tine, care merg numai odată pe an la slujbă. După
aceea sunt unii care zic - când îl întreb dacă merge la
biserică - "Da". Şi m-am prins că unii nu
merg la biserică la slujbă, ci intră în biserică şi aprind
o lumânare. Şi acum îi întreb: dar la slujbă, stai la slujbă,
cât stai la slujbă? Şi zice: "Părinte, mă duc şi
aprind o lumânare". Şi zic eu: şi o pui să stea în locul
tău şi ea stă de fapt în locul ei.
În sfârşit, oamenii sunt foarte încurcaţi cu
gândurile. Adică chestiunea religioasă nu este o chestiune
importantă pentru mulţi dintre oamenii care fac ceva din punct de
vedere religios. Adică el se consideră că doar faţă de
cel care nu face nimic totuşi face ceva. Oamenii, cei mai mulţi,
trăiesc social în religie. Fac nişte lucruri pe care le mai fac
şi alţii. Nu trăiesc religios în societate, aşa cum ar
trebui să trăiască. Acelora care nu merg la biserică eu de
fapt le spun ce înseamnă să nu mergi la biserică şi ce
înseamnă să mergi la biserică. Şi anume, ce înseamnă
să mergi la biserică? Înseamnă să mergi în cerul cel de pe
pământ, înseamnă să-i închipuieşti pe Heruvimi, să
aduci întreit-sfântă cântare lui Dumnezeu, să cânţi
împreună cu îngerii "Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot", să
aduci laudă lui Dumnezeu, să cinsteşti pe Maica Domnului,
să cinsteşti pe sfinţi, înseamnă să asculţi cuvântul
lui Dumnezeu, cuvântul Domnului nostru Iisus Hristos care e mai veşnic
decât cerul şi pământul, înseamnă să primeşti
binecuvântări de la sfintele slujbe prin mijlocire preoţească de
la Însuşi Domnul Hristos. Şi la urmă zic: uite, toate acestea tu
nu le primeşti, tu nu le ai, pentru că nu mergi la biserică,
toate acestea le ocoleşti. Omul nu are conştiinţa că de
fapt toate lucrurile acestea se întâmplă, ci zice că nu s-a dus la
biserică şi atâta tot. Nu se mai gândeşte ce înseamnă
să te duci şi ce înseamnă să nu te duci la biserică.
Şi eu le spun: două ore pentru Dumnezeu, pentru cineva care crede în
Dumnezeu, nu e prea mult. Două ore pentru Dumnezeu, într-o
săptămână, să stai înaintea lui Dumnezeu, să ai
conştiinţa că acum eşti în faţa lui Dumnezeu.
Eu am un program - am spus-o şi rândul
trecut - de angajare în viaţa religioasă şi programul
începe cu frecvenţa la biserică. Adică să te duci la
biserică în duminici şi sărbători, sau cel puţin în
duminici, la Sfânta Liturghie. Fără aceasta nici nu poţi să
consideri că cineva are o viaţă religioasă autentică.
Unii zic: "Părinte, e drept că nu mă duc la biserică,
dar să ştiţi că eu totdeauna ascult la radio sau privesc la
televizor slujba". Şi cum o asculţi, trântit pe pat, pe fotoliu?
"Stau în genunchi şi în picioare, părinte". Nu te uiţi
la slujbă ca şi când te-ai uita la meci, poate la meci te uiţi
cu mai mult interes. Aşa că oamenii aceştia sunt superficiali.
De fapt mulţi suntem superficiali sau suntem superficiali în raport cu
ceea ce ar trebui să facem, dar lipsa aceasta de interes, de angajare, sau
să te duci la biserică ca să asculţi o predică e prea
puţin. Zic unii: "Părinte, dar să ştiţi că
eu mă rog lui Dumnezeu şi mă închin şi mă gândesc la
Dumnezeu". Şi eu zic: foarte bine, dar să ştii că nu e
destul.
Părinte, dacă puteţi să nuanţaţi
puţin în legătură cu drumul spre ţintă, rolul Maicii
Domnului, al sfinţilor, al rugăciunilor unora pentru alţii în
cadrul Bisericii, rugăciunile părintelui duhovnicesc pentru ucenic,
pentru fiii duhovniceşti.
Sigur că noi nu suntem nişte singuratici, noi ne
mântuim în Biserică, ne mântuim între sfinţii lui Dumnezeu, ne
mântuim sub ocrotirea Maicii Domnului şi noi credem în mijlocirile Maicii
Domnului. Şi tocmai acesta este rostul să mergi la slujbă,
că te angajezi întru preamărirea lui Dumnezeu şi în lucrurile
cele de folos în înţelesul acesta că faci nişte lucruri pe care
singur nu le-ai face sau nu ţi-ar veni în minte să le faci. De
pildă în ceea ce priveşte preamărirea lui
Dumnezeu - căci vorbeam de preamărirea lui Dumnezeu ca
ţintă a vieţii creştine -, venind la biserică
oricum eşti pus în situaţia să te gândeşti să aduci
mărire lui Dumnezeu, prin ecfonisele Sfintei Liturghii, "Că
Ţie se cuvine toată mărirea, cinstea şi închinăciunea,
Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh", "Că Tu
eşti Dumnezeul nostru şi Ţie mărire înălţăm,
Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh", "Că bun
şi iubitor de oameni Dumnezeu eşti", "Că milostiv
şi iubitor de oameni Dumnezeu eşti şi Ţie mărire
înălţăm", "Că Sfânt eşti Dumnezeul nostru
şi Ţie mărire înălţăm", "Că Tu
eşti sfinţirea noastră şi Ţie mărire
înălţăm". Toate lucrurile acestea sunt lucruri pe care le
faci condus de sfânta Biserică.
Sau cinstirea Maicii Domnului. Aţi băgat de seamă
de pildă, că la Sfânta Liturghie, după ce se cântă imnul
"Pe Tine Te lăudăm, pe Tine bine Te cuvântăm, Ţie
Îţi mulţumim, Doamne, şi ne rugăm Ţie, Dumnezeului
nostru", cele dintâi cuvinte pe care le auzim sunt: "Mai ales pentru
Preasfânta, curata, preabinecuvântata, mărita Stăpâna noastră,
de Dumnezeu Născătoarea şi pururea Fecioara Maria", iar
după aceasta urmează un imn în cinstea Maicii Domnului:
"Cuvine-se cu adevărat să te fericim, Născătoare de
Dumnezeu, cea pururea fericită şi prea nevinovată şi Maica
Dumnezeului nostru. Ceea ce eşti mai cinstită decât Heruvimii şi
mai mărită fără de asemănare decât Serafimii, care
fără stricăciune pe Dumnezeu Cuvântul ai născut, pe tine,
cea cu adevărat Născătoare de Dumnezeu, te mărim".
Să vă spun în legătură cu asta ceva. Eu
obişnuiesc ca pe cei care vin la mine la spovedit să îi angajez
şi în cinstirea Maicii Domnului, pentru că în Molitfelnic scrie
aşa, că după ce l-ai spovedit pe cineva şi i-ai dat
dezlegare, preotul să zică "Cuvine-se cu adevărat",
rugăciunea aceasta care v-am spus-o eu acuma. Dar un arhiereu la care m-am
spovedit eu cândva m-a pus pe mine să zic. Şi m-a pus pe mine să
zic cuvintele acestea, rugăciunea aceasta, înainte de a primi dezlegare.
Şi am luat aminte şi eu la aceasta şi fac şi eu aşa.
Şi vine omul la mine la spovedit şi îl spovedesc şi zic:
ştii să zici "Cuvine-se cu adevărat"? Şi câte
unul zice: "Ştiu părinte". Şi zic: atunci zi. Zice:
"cuvine-se cu adevărat". Ca şi când asta ar fi tot.
Adică nici nu ştie măcar despre ce e vorba. Şi să
ştiţi că mă oboseşte treaba asta. Acuma
bineînţeles că dacă nu zice el zic eu şi câteodată,
ostenit de atâţia oameni care nu ştiu să zică
"Cuvine-se cu adevărat", zic eu şi nu-l mai pun pe el
să zică. Dar constat că mulţi dintre credincioşii noştri
nu sunt cinstitori ai Maicii Domnului. De ce nu sunt? Din nepăsare, din neluare-aminte,
că nu ştiu despre asta, că nu i-a învăţat nimeni,
că nu le-a atras nimeni atenţia, nu ştiu de ce, dar ştiu
că nu sunt cinstitori ai Maicii Domnului. Dacă nu ştii nici o
rugăciune către Maica Domnului, cum să fi cinstitor al Maicii
Domnului? Păi ce să zicem, că vin la mine unii care nu ştiu
nici "Tatăl nostru". Vine odată unul şi zic: ştii
"Tatăl nostru"? Zice "Ştiu". Şi eu m-am
gândit că nu-l va şti, totuşi. Şi când zic oamenii că
ştiu sau că nu ştiu, de obicei îi pun să spună. Era un
inginer şi zic: hai să vedem cum zice un inginer "Tatăl
nostru". Şi nu a ştiut. Dar nu a ştiut nici el că nu
ştie. De ce? Pentru că atunci când l-a zis, l-a zis cum credea el
că e. Să ştiţi că stăm destul de rău de fapt
cu viaţa duhovnicească, nu sunt oamenii destul de bine angajaţi.
Şi sigur că dacă suntem cinstitori ai Maicii
Domnului nu se poate ca Maica Domnului să nu ne ocrotească, să
nu se roage pentru noi. Suntem cinstitori ai sfinţilor, şi
sfinţii se roagă pentru noi şi avem încredere şi în
rugăciunile pe care le facem noi unii pentru alţii şi toate
acestea ne ajută. Bine, eu nu puteam într-o cuvântare ca aceasta să
mă ocup de toate laturile câte sunt. Dar în orice caz, dacă se pun
problemele acestea, mă bucur că le putem elucida. Biserica
noastră este o Biserică în care ne simţim angajaţi şi
ne simţim împreună cu alţii, adică nu suntem nişte
singuratici, nişte retraşi, care ne lucrăm mântuirea în izolare.
Ci suntem nişte oameni care suntem angajaţi unii pentru alţii
după cuvântul "Pe noi înşine, şi unii pe alţii,
şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o
dăm".
Sigur că un duhovnic se roagă bucuros pentru cei care
se spovedesc la el şi pe care îi poate avea în vedere sau măcar în
general pentru toţi aceia care i-a trimis Dumnezeu la el şi care,
mă rog, chiar şi care nu au putut primi dezlegare de
păcate - pentru că să ştiţi că eu nu
dau dezlegare de păcate numai aşa, ca o formulă, că acuma
s-a spovedit omul. Nu se poate, mai ales cei care trăiesc în sistem de
păcătuire, cei care au nişte patimi pe care nu le
părăsesc, nu pot să primească dezlegare de păcate
decât în măsura în care îi verific şi, cu vremea, dacă se fac
oameni cumsecade. De exemplu vine pe la mine câte un
fumător - nu-i dezleg pe fumători - şi spun:
lasă că ne întâlnim noi când nu-i mai fi fumător. Cei mai
mulţi rămân fumători şi nu ne mai întâlnim.
În legătură cu gândurile rele, unele din noi, altele
din afară. Cum am putea să simţim că nişte gânduri
sunt rele ?
Păi şi gândurile care vin din afară de noi, tot
prin noi trec, aşa că la urmă nu ne putem da seama foarte bine
care sunt de la noi şi care sunt din afară de noi. Dar totuşi
putem să ne dăm seama în sensul acesta, că dacă
priveşti nişte lucruri urâte, nişte lucruri necuviincioase, acelea
nu le-ai fi avut dacă nu te uitai la ele. Şi acelea sunt gânduri din
afară venite în tine cu voia ta, cu deplină voinţă şi
ştiinţă. Acesta-i şi un păcat, adică să te
uiţi la nişte lucruri necuviincioase e păcat. Nu tot ce face
omul negativ e păcat, sunt şi greşeli. De exemplu Tudor Arghezi
are un cuvânt în legătură cu greşeala şi cu păcatul:
"Înţeleg, fratele meu, greşeală, dar să fie
greşeală adevărată, că dacă greşeala s-a
făcut în tine aşezare şi adevăr, atunci nu mai e
greşeală ci păcat de moarte".
10 noiembrie 1992