Despre
patimi şi nepătimire
În seara aceasta voi vorbi întâi despre ispite, păcat
şi patimi, apoi ce sunt patimile şi care sunt ele, după aceea
despre pricinile patimilor, despre nepătimire şi apoi despre calea
despătimirii, cum putem ajunge din oameni asupriţi de patimi la
nepătimire, care sunt semnele nepătimirii şi cum se ajunge la
nepătimire.
Mai întâi o motivare a subiectului. În Pateric citim aşa:
"S-a dus un frate oarecare din părţile lui Avva Pimen, în
străinătate. Şi a ajuns la un pustnic acolo, că era
milostiv şi mulţi veneau la dânsul. Şi a vestit lui fratele cele
despre Avva Pimen. Şi auzind fapta lui cea bună, a dorit să-l
vadă. Deci, întorcându-se fratele în Egipt, după câtăva vreme a
venit pustnicul din străinătate în Egipt, la fratele cel ce venise la
el, că îi spusese lui unde petrece. Şi văzându-l acela s-a mirat
şi s-a bucurat foarte. Şi a zis pustnicul: <<Fii bun şi
du-mă la Avva Pimen>>. Şi luându-l, a venit la Avva Pimen,
şi a vestit cele despre dânsul, zicând că mare om este şi
multă dragoste şi cinste are la locul lui, şi i-am vestit lui
despre tine şi, dorind să te vadă, cu bucurie a venit la tine.
Şi cu bucurie şi sărutându-se unul cu altul, au şezut.
Şi a început cel străin a vorbi din Scriptură lucruri
duhovniceşti şi cereşti. Şi şi-a întors Avva Pimen
faţa lui şi nu i-a dat răspuns. Şi văzând că nu
vorbeşte cu dânsul, mâhnindu-se, a ieşit. Şi a zis fratelui
celui ce l-a adus pe el: <<În zadar am făcut toată
călătoria aceasta, că am venit la bătrânul şi
iată, nici a vorbi cu mine nu voieşte>>. Şi a intrat
fratele la Avva Pimen şi i-a zis: <<Avvo, pentru tine a venit acest
om mare, având atâta slavă la locul lui. Pentru ce n-ai vorbit cu
dânsul?>> I-a zis lui bătrânul: <<Acesta dintre cei de sus
este şi cele cereşti grăieşte, iar eu din cei de jos sunt
şi cele pământeşti vorbesc. De mi-ar fi vorbit de patimi ale
sufletului, i-aş fi răspuns. Dar dacă pentru lucruri
cereşti, eu acestea nu ştiu>>. Deci ieşind fratele i-a
zis: <<Bătrânul nu degrabă vorbeşte din Scripturi, şi
când cineva îi va grăi lui despre patimile sufletului, îi
răspunde>>. Iar el, umilindu-se, a intrat la bătrânul şi a
zis către dânsul: <<Ce voi face, Avvo, că mult mă
stăpânesc patimile sufletului?>> Şi a luat aminte la dânsul
bătrânul, bucurându-se. Şi a zis: <<Acum bine ai venit. Deschide-ţi
gura ta pentru aceasta şi o voi umplea de bunătăţi>>.
Iar el mult folosindu-se zicea: <<Cu adevărat, aceasta este calea
cea adevărată>>. Şi mulţumind lui Dumnezeu, s-a
întors la locul său bucuros căci cu astfel de sfânt s-a învrednicit a
se întâlni".
Înţelegeţi din această istorisire din Pateric
că adevărata cale pe care trebuie să mergem este aceea de a ne
preocupa de curăţirea noastră sufletească, de a
desfiinţa în noi patimile. Ieri seara am vorbit despre curăţirea
sufletului în general, despre lupta de gând, despre înlăturarea gândurilor
rele cu gânduri bune, despre statornicirea în minte a unui gând principal, a
unei rugăciuni scurte, "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu,
miluieşte-mă pe mine păcătosul", prin care se
înlătură gândurile cele rele. Am spus că trebuie să ne
înmulţim gândurile cele bune şi să nimicim gândurile rele de la
prima lor răsărire. Aceasta este lucrarea cea dintâi pe care trebuie
să o facem şi să o avem în vedere. Însă de multe ori
cercetându-ne pe noi înşine, vedem că nu numai cu gânduri avem a ne
lupta, ci şi cu simţiri străine de rosturile vieţii
noastre, şi cu fapte rele şi cu deprinderi, cu structuri care le avem
în existenţa noastră şi care se împotrivesc binelui nostru.
În dumnezeiasca Scriptură se spune că Domnul Hristos,
Fiul lui Dumnezeu, este Mântuitorul nostru şi că ne mântuieşte
de păcate. Păcatul este o încălcare a legii lui Dumnezeu cu
deplină voinţă şi ştiinţă şi are
două aspecte: unul juridic - de
vinovăţie - şi un aspect ontologic, un aspect
existenţial, adică se statorniceşte în existenţa
noastră ca o realitate. Prin urmare, când ne gândim la păcat, ne
gândim la o noţiune a religiei. Despre păcat vorbim gândindu-ne în
acelaşi timp la Dumnezeu - pentru că păcatul aduce o
vinovăţie a noastră în faţa lui Dumnezeu -, dar nu
numai atât, ci şi statorniceşte în suflet o slăbire şi de
multe ori chiar o deprindere în rău, şi aceasta este patima.
La păcat se ajunge de obicei dintr-o ispită,
adică dintr-un gând fără formă care ni se prezintă
minţii noastre şi este îndemnător spre păcat. Noi cerem de
la Dumnezeu să nu ajungem în ispită: "şi nu ne duce pe noi
în ispită", înţelegând prin aceasta ispitele cele care ar fi
îndemnătoare spre păcat şi care pot duce la păcat. Dar
ispita nu totdeauna duce la păcat, de aceea ispita nu este păcat.
Ispita în limba noastră ar putea fi numită şi
"încercare", examen. A ispiti pe cineva nu înseamnă numai a-i
arăta nişte lucruri care l-ar momi spre rele, ci înseamnă
şi a-l cerceta. În acest înţeles este noţiunea "ispitire
canonică", adică cineva care urmează să fie episcop
este cercetat să se vadă dacă este potrivit pentru rostul de
episcop, i se face o ispitire, o cercetare. Ispita poate duce sau la
păcat, sau la virtute, după ceea ce îşi alege omul. Dacă
omul îşi alege păcatul, ispita îl duce la păcat, iar dacă
îşi alege virtutea, ispita îl întăreşte în virtute, adică
în faptă bună, în deprinderea bună, potrivnică
păcatului. Păcatul repetat se face în sufletul omului deprindere
păcătoasă, şi atunci, de obicei, ispita vine din această
deprindere.
Mulţi dintre oameni ştiu că diavolul este
ispititor, el aduce ispite, aduce gânduri îndemnătoare la păcat,
gânduri fără formă îndemnătoare la păcat şi de
aceea spun că sunt ispitiţi de diavolul. Ştim din Sfânta
Scriptură că şi Domnul Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat,
Dumnezeu făcut om, a fost ispitit de diavolul spre păcat. Şi El
a înlăturat păcatul şi a întărit binele, n-a vrut să
se supună ispitei păcatului, ispitei spre păcat. Din acestea
înţelegem că ispita de fapt nu este totdeauna pricină de
păcat, sau numai în anumite condiţii este pricină spre
păcat. Păcatul odată împlinit, aduce răutate,
înmulţeşte răutatea, după chipul păcatului pe care
l-ai făcut. Şi apoi deprinderea în păcat este ea
însăşi pricină de alte păcate.
Un părinte din Pateric, stând de vorbă cu un frate, a
aflat de la fratele acela părerea lui că îl ispiteşte diavolul.
Şi a zis către părintele: "Ce să fac părinte,
că mă ispitesc dracii?" Şi părintele i-a răspuns
aşa: "Frate, pe tine te ispitesc dracii? Nu se poate! Că dracii
îi ispitesc pe aceia mari, ca Moise şi ca Ilie, iar pe noi ne ispitesc
patimile noastre, şi patimile noastre ne sunt draci". Se spune de
asemenea despre un frate că era foarte luptat în latura sexuală, spre
desfrânare, şi s-a dus la un părinte să se roage pentru el, ca
să scape de asuprirea aceasta, căci era o asuprire. Şi
părintele s-a rugat pentru el şi tot nu s-a liniştit fratele.
Şi atunci s-a dus la părintele şi l-a rugat să se roage
şi mai departe pentru el. Şi părintele s-a rugat şi s-a
arătat vrăjmaşul mântuirii, diavolul, şi i-a spus: "Eu
m-am depărtat de la el de când te-ai rugat întâi, dar el are dracul lui
şi anume: lăcomia pântecelui şi somnul cel mult".
Prin urmare nu trebuie să ne gândim că de fiecare
dată când avem un gând rău, sau când avem o ispită spre o
răutate, spre un chip al răutăţii, sau spre vreo
răutate într-un anumit fel, suntem ispitiţi de diavolul. Se spune în
scrierile cuviosului Efrem Sirul - în legătură cu el se spune - că
a văzut în jurul unui pustnic mulţime mare de draci, ca un viespar
erau de mulţi, şi pe zidul unei cetăţi a văzut
tolănit un diavol care se întorcea de pe o parte pe alta, că nu prea
avea ce face. Nu avea ce face, pentru că oamenii erau supuşi
răutăţilor fără influenţa negativă a
vrăjmaşului, din propriile lor răutăţi erau
porniţi spre mai multe rele. Aşadar patimile sunt deprinderi rele
care îi asupresc pe oameni şi care se înstăpânesc în sufletul omenesc
până la aşa măsură încât omul nu se poate elibera de ele,
şi de aceea se şi numesc patimi, adică lucruri de care omul
pătimeşte. Sunt ca nişte boli. Boala păcatului, boala
patimilor, sunt ca nişte lucruri străine înfipte în firea
omenească, care se înstăpânesc în suflet şi de care nu poţi
face abstracţie, pentru că sunt de fapt nişte
realităţi.
Părinţii cei duhovniceşti care s-au ocupat de
viaţa lăuntrică, de curăţirea sufletului, şi au
scris despre acestea, în general pomenesc opt patimi, opt deprinderi rele, opt
bântuieli şi asupreli asupra sufletului omenesc. Şi Sfântul Ioan
Casian de pildă, un sfânt din părţile noastre, originar din
Dobrogea, de prin părţile Mării Negre, care şi-a
sfârşit viaţa în Franţa de astăzi, în sudul
Franţei, organizator de mănăstiri, a scris despre cele opt
gânduri ale răutăţii, adică despre cele opt patimi. În
Filocalia volumul I putem găsi această scriere a Sfântul Ioan
Casian în care el pomeneşte opt chipuri ale răutăţii, opt
realităţi rele care se înstăpânesc în sufletul omenesc când omul
este fără de grijă în privinţa eliberării lui, în
privinţa mântuirii lui. Şi anume, pomeneşte el mai întâi patima
lăcomiei pântecelui, a doua patima desfrânării - patima
curviei -, a treia patimă este iubirea de
argint - adică iubirea de avere -, apoi scrie despre mânie,
despre întristare, despre lene sau trândăvie, şi după aceea
despre slava deşartă şi despre mândrie care de fapt sunt foarte
apropiate, existând nuanţe neînsemnate între slava deşartă
şi mândrie. El totuşi, după gândirea de atunci, împarte mândria
în două şi vorbeşte şi despre slava deşartă
şi despre mândria propriu-zisă.
Aceste opt gânduri ale răutăţii - sau
aceste şapte gânduri ale răutăţii - sunt de fapt
patimile de care ne ocupăm noi acum. Sfântul Ioan Casian ia fiecare
patimă în parte. El nu este singurul care vorbeşte despre patimi,
care a scris despre patimi. Despre patimi a mai scris şi cuviosul Dorotei.
Putem să citim scrierile cuviosului Dorotei în al IX-lea volum din
Filocalie. El vorbeşte despre anumite patimi: despre mândrie, despre
mânie, despre întristare, despre iubirea de argint, pomeneşte câteva din
patimi. Şi apoi Sfântul Ioan cel ce a scris
"Scara" - Sfântul Ioan Sinaitul - în
"Scara" lui, despre care a vorbit Înalt Prea Sfinţitul acum o
săptămână când a prezentat-o ca având 30 de trepte, şi el
cuprinde în scrierea aceasta numită "Scara" câteva din patimile
acestea, şi anume scrie despre mândrie, despre mânie, despre
trândăvie, despre iubirea de argint. Şi în scrierile lor găsim
şi felul cum se manifestă patimile, şi leacuri împotriva
patimilor.
Unii dintre scriitorii duhovniceşti înţeleg ca
uşă a patimilor lăcomia pântecelui, şi alţii socotesc
ca intrare a patimilor mândria. De fapt aceste chestiuni sunt chestiuni de
sistem, de gândire. Nu poţi vorbi de-a valma de toate, deşi de fapt
patimile în sufletul omului apar de-a valma, nu sunt nişte graniţe
între ele. Sigur că la unii o patimă poate fi mai puternică
decât alta. Spuneam undeva - cred că la Braşov a venit
vorba despre asta - că un părinte duhovnicesc, cuviosul
Macarie, se spune în Pateric că l-a văzut pe diavolul purtând o
mulţime de văscioare. Şi întâlnindu-se cu cuviosul Macarie,
cuviosul Macarie l-a întrebat: "Cine eşti tu?" Şi el a zis:
"Eu sunt ispititorul, diavolul". "Şi unde te duci?"
"Mă duc să le dau de mâncare fraţilor". "Şi
acestea ce-s aşa multe?" "Păi - zice - îi încerc cu mai
multe şi care i se potriveşte, la aceea rămâne". Aşa
că patimile pot fi puternice, în unii într-un fel, în alţii în alt
fel, deşi patimile au legătură unele cu altele, şi sunt
pricini comune ale patimilor.
Sfântul Ioan Casian îşi începe scrierea despre cele opt
gânduri ale răutăţii cu patima lăcomiei pântecelui,
adică cu patima care ţine de dorinţa omului, de pornirea omului
după hrană. Aşa a făcut Dumnezeu pe om, ca să
aibă trebuinţă de mâncare şi de băutură ca
să poată să trăiască. Şi am putea zice că
este un dar de la Dumnezeu lucrul acesta, în înţelesul că omul are
şi mulţumiri de pe urma faptului că se hrăneşte. Nu
numai că se îndestulează, dar aceasta este condiţia
existenţei omului. Dar când se deviază de la ceea ce este necesar
şi folositor, atunci se poate ajunge la patima lăcomiei pântecelui.
Că avem trebuinţă de hrană şi că
Dumnezeu ne dă hrana, că hrana este şi o lucrare a noastră
şi un dar de la Dumnezeu, putem înţelege şi din faptul că
Domnul Hristos a săturat mulţime mare de oameni cu cinci pâini
şi doi peşti. Le-a oferit hrană pentru că ei aveau
trebuinţă de hrană. Nu le-a dat o putere ca să stea
împotriva foamei, ci le-a dat hrană ca să-şi îndestuleze lipsa.
A binecuvântat pâinile şi le-a înmulţit şi a săturat mare
mulţime de oameni. Iar ucenicilor Săi, înainte de a face Domnul
Hristos această minune, când ei au zis: "Dă drumul
mulţimilor ca să se ducă să-şi cumpere de
mâncare", Domnul Hristos a zis: "N-au trebuinţă să se
ducă, daţi-le voi lor să mănânce" (Matei 14, 15-16).
Prin aceasta i-a obligat pe ucenici să se intereseze şi ei de ceea
pot face spre binele altora. Cuvântul acesta: "Daţi-le voi lor
să mănânce" spus de Domnul Hristos către ucenicii Săi
este şi el un cuvânt veşnic, nu este un cuvânt de circumstanţă.
Ne obligă pe unii faţă de ceilalţi ca să fim cu luare
aminte şi să fim binevoitori şi ajutători când se poate
şi unde se poate. Tot Domnul Hristos a prefăcut, la nunta din Cana
Galileii, apa în vin. Ceea ce înseamnă că Domnul Hristos nu este nici
împotriva vinului. Dar Domnul Hristos sigur este împotriva beţiei.
Ori de lăcomia pântecelui ţine şi
nesăturarea, când este vorba de hrană, şi când cauţi
hrană mai mult de plăcere decât de necesitate, atunci e lăcomie
a pântecelui. Când bei mai mult decât poţi duce, adică când ţi
se schimbă gândirea şi simţirea şi se întunecă de pe
urma vinului sau a alcoolului mult, atunci e lăcomia pântecelui şi-i
păcat şi-i patimă. Vorbesc oamenii de pildă, de patima
beţiei. Pentru că de fapt cineva care bea mereu, care nu ştie
unde să se oprească, acela nu mai este unul care face un
păcat - că se îmbată o dată sau de două
ori - ci are o patimă, că nu se poate stăpâni.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune că nu vinul face
beţia, ci beţia o face necumpătarea, bineînţeles
necumpătarea la băutura de vin. În psalmul 103, unde psalmistul
dă laudă lui Dumnezeu pentru binefacerile Lui, spune că vinul
înveseleşte inima omului: "Tu scoţi hrană din pământ,
pâinea care întăreşte inima omului, untdelemnul care îi
luminează faţa şi vinul care înveseleşte inima
omului". Deci pâinea întăreşte inima omului, îi dă putere,
untdelemnul îi dă dispoziţie, bună dispoziţie, îi
luminează faţa, pentru că numai un om cu bună
dispoziţie are faţa veselă - spune undeva în Scriptură
că "întristarea usucă oasele, iar bucuria luminează
faţa" - şi vinul veseleşte inima omului,
bineînţeles băut cu măsură. Părinţii cei
duhovniceşti spun că al treilea pahar ar trebui să fie ultimul
pahar - ei însă nu spun cât de mare să fie paharul. În
orice caz, lucrul de căpetenie este să ştii unde să te
opreşti, să nu fi stăpânit de băutură.
Gândiţi-vă de pildă că Sfântul Ioan Gură de Aur spune
că beţia îl degradează pe om, îl degradează şi îl
aduce în rândul animalelor neraţionale, pentru că îl face să nu mai
aibă raţiunea luminată, să nu mai gândească.
Şi acum să vă spun o glumă. Am
învăţat-o pe aici, prin Banat. Când eram student la Teologie aveam un
coleg în Măru. Şi m-am dus acolo - am stat câteva
zile - şi zice cineva: "Mă, s-a îmbătat cutare
aseară de i-o zis la cuţu cuscru". Mi-a plăcut foarte mult
expresia, pentru că arată ceva, adică ajunge să facă
confuzii de nici nu mai ştie ce să zică şi cum să se
raporteze. Asta-i degradarea pe care o aduce beţia. Şi am spus la un
om de pe la Bistriţa Năsăud, că mie îmi place vorba aceasta
şi o mai spun aşa când se nimereşte şi mai ales când
stăm la o masă. Şi zice: "Părinte, ştiţi cum
se zice pe la noi? Pe la noi se zice că <<S-o îmbătat cutare de
i-o zis la bivol bade>>". Adică, tot n-a mai ştiut care-i
omul şi care-i animalul. Sunt nişte lucruri care spun mult. Să
ştiţi că nu trebuie să învăţăm neapărat
numai din Scriptură şi din Filocalie şi din Pateric, că
uite, putem să învăţăm nişte lucruri şi de la
oamenii care au o experienţă.
Sfânta noastră Biserică, pentru a ajuta pe om
să-şi simplifice viaţa şi omul să se umanizeze, a
rânduit nişte reţineri de la mâncare şi de la băutură,
zile de post. Miercurea şi vinerea. Cel puţin miercurea şi
vinerea, pentru că există şi posibilitatea ca să se
postească lunea. Dar de fapt postul de luni, în concepţia
noastră de acum, este un post facultativ. În rânduielile pentru Sfânta
Spovedanie este şi aceasta: că dacă cineva e oprit de la Sfânta
Împărtăşanie pentru păcate opritoare de Sfânta
Împărtăşanie, şi trebuie să-l opreşti mai mulţi
ani, în cazul când el se hotărăşte să postească
şi lunea, nu numai miercurea şi vinerea, să-i scazi un an. Deci
în concepţia noastră de astăzi, în concepţia Bisericii
aşa cum o găsim noi în rânduielile noastre, în îndrumările care
le avem, este şi postul de luni, ca facultativ. Însă toate
rânduielile în legătură cu postul sunt în aşa fel făcute
încât totdeauna când e vorba de post, e numită lunea, miercurea şi
vinerea. De pildă: "Lunea, miercurea şi vinerea se posteşte
fără untdelemn", să zicem. Eu mă mulţumesc
să postească şi cu untdelemn, numai să postească. Dar
toate rânduielile includ şi lunea. Totuşi, obligatorii ca zile de
post sunt miercurea şi vinerea.
Rânduiala aceasta de post este făcută tocmai ca omul
să se poată stăpâni, să ştie de o rânduială,
să ştie de o reţinere. Că dacă te reţii de la
una, te poţi reţine şi de la altceva. Ori dacă nu te
reţii de la hrană - şi hrana este pe primul
plan -, atunci nu te poţi reţine nici de la altceva. Postul
are darul de a-l pune pe om într-o situaţie de a se împotrivi unor
plăceri sau unor lucruri care ţin mai mult de plăcere. Noi avem
nu numai posturile obişnuite de miercuri şi vineri, ci avem şi
patru Posturi mari peste an: înainte de Naşterea Domnului 40 de zile de
post, înainte de Sfintele Paşti avem 49 de zile de post plus o
săptămână intermediară în care se folosesc totuşi
lactate - săptămâna brânzei -, deci 56 de zile de
post, apoi postul dinaintea sărbătorii Sfinţilor Apostoli, care
ca durată variază, şi două săptămâni de post
înainte de sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului.
În Biserica Ortodoxă postul este obligator, nu este
facultativ. Sfânta noastră Biserică ne îndatorează se postim,
pentru că vrea să ne ajute. Şi de fapt ne ajută. Sigur
că sunt şi circumstanţe atenuante, sunt oameni care nu-şi
pregătesc ei, sunt oameni care sunt dependenţi de altcineva şi
nu pot. Şi apoi mai sunt şi oameni scutiţi de post, de exemplu
bolnavii, bătrânii, copiii, sunt scutiţi de post, femeile gravide
sunt scutite de post. Dacă vor totuşi să postească şi
dacă pot să postească, pot s-o facă. Iar în ceea ce
priveşte băutura de vin, când nu-i dezlegare la untdelemn, nu-i
dezlegare nici la vin. Totdeauna dezlegarea pentru posturi este la untdelemn
şi la vin. Asta în general în legătură cu disciplina în
privinţa pravilei.
Vecină cu patima lăcomiei pântecelui este patima desfrânării,
patima curviei, ceea ce ţine de sexualitate. Patima aceasta devine
patimă prin abuz. Adică ea are un temei în existenţa
umană - aşa cum are temei şi lăcomia pântecelui
nu ca patimă, ci ca punct de plecare - şi anume în apetitul
sexual, care are rostul de a-l angaja pe om la procreere. Dumnezeu
binecuvintează legătura trupească între soţ şi
soţie, mai ales în vederea aducerii în lumea aceasta a copiilor. Prin
urmare, e un lucru extraordinar socotit, şi de aceea se face corect numai
cu binecuvântarea lui Dumnezeu de la cununie, când se spune la cununie în
ectenie şi aceea: "Pentru ca să li se dea lor cumpătare
şi roadă pântecelui spre folos, Domnului să ne rugăm"
şi implicit, de exemplu când se zice: "să se veselească ei
la vederea fiilor şi-a fiicelor lor, Domnului să ne rugăm".
"Pentru ca să li se dea lor bucuria naşterii de prunci buni
şi purtare fără prihană în viaţă, Domnului
să ne rugăm". În slujba cununiei se pomeneşte despre
viaţă fără prihană, adică despre o
viaţă ireproşabilă, care înseamnă credincioşie
între soţ şi soţie şi în care se arată că numai
în căsătorie poate fi întrebuinţată această
funcţie care ţine de existenţa umană în mod implicit.
Se recomandă tinerilor - şi tuturor
oamenilor - până la căsătorie să fie
abstinenţi, să intre în căsătorie curaţi, să-şi
trăiască viaţa de căsătorie neaxată pe
sexualitate, să aibă o rânduială, să aibă o
reţinere în general, aşa cum au reţinere pentru post în zilele
de post, tot aşa să aibă reţinere şi în ceea ce
priveşte sexualitatea, legăturile sexuale. De ce? Pentru ca omul
să se spiritualizeze şi nu să se coboare. Bineînţeles
că plăcerea aceasta care ţine de sexualitate poate fi
împlinită şi în alte chipuri, şi mai ales acuma se vorbeşte
mult de împliniri în alte chipuri decât în mod firesc. Toate acestea sunt
osândite de învăţătura creştină şi de Sfânta
Scriptură în general, pentru că între cele zece porunci ale lui
Dumnezeu, date lui Moise pe Muntele Sinai, este şi porunca "Să
nu desfrânezi". Aceasta înseamnă în nici un chip, ci numai după
rânduială, cum ar zice Sfântul Apostol Pavel, omorând faptele trupului cu
duhul: "Omorâţi cu duhul faptele trupului" (Galateni 5, 16).
Şi cineva care se spiritualizează prin post, cineva care se
spiritualizează prin înfrânare, cineva care încearcă să se
spiritualizeze, să se înduhovnicească prin metodele care le pune la
îndemână învăţătura Bisericii noastre, acela poate să
biruiască toate relele în legătură cu osteneala de a birui cu
duhul faptele trupului. În Filocalie, acolo unde Sfântul Ioan Casian
vorbeşte despre patima aceasta, aduce în faţă un cuvânt al
Sfântului Vasile cel Mare, care a zis: "Nici femeie nu cunosc, nici
feciorelnic nu sunt". Un cuvânt pe care ar fi bine să îl avem în
vedere, pentru că sunt unii oameni care se laudă că nu fac
păcate după fire, dar fac păcate împotriva firii.
Lupta împotriva acestei patimi o ducem în suflet şi în
trup. În trup prin înfrânare, şi în suflet prin rânduiala din gând,
făcându-ne rânduială în gând şi nevrând să lăsăm
să se statornicească în mintea noastră imagini care ne-ar coborî
şi care ne-ar favoriza la anumite păcate de felul acesta. Deci lupta
trebuie dusă în gând şi trebuie dusă şi în organism pentru
că este un păcat care ţine de trupul omului. "Orice
păcat pe care îl face omul - zice Sfântul Apostol Pavel - este în
afară de trup. Iar cel care se dedă desfrânării
păcătuieşte în însuşi trupul lui". Citiţi aceasta
în Epistola I către Corinteni la al 6-lea capitol.
Mergem mai departe la cea de-a treia patimă pe care o
prezintă Sfântul Ioan Casian şi care este patima iubirii de argint,
adică iubirea de avere. Spre deosebire de celelalte patimi, iubirea de
argint nu are un temei în existenţa umană, în fiinţa umană,
ci este ceva adăugat. Cel care mănâncă fără să
ştie unde să se oprească, cel care nu are o rânduială, nu
are o disciplină în privinţa sexualităţii, are un
temei - într-un fel fizic - pentru patimile acestea, dar
cel care umblă după avere, care caută să adune avere, acela
de fapt nu are un temei în organismul lui, nu are o afecţiune
faţă de avere pentru că are sădită în el o pornire
spre aceasta, ci este ceva ce nu ţine de fiinţa omenească, ceva
ce este adăugat.
Fac o paranteză aici şi o paranteză care zic eu
că e bine venită. Se spune că aşa e şi cu patima
fumatului. Pe aceasta nu o pomeneşte Sfântul Ioan Casian. N-o
pomeneşte că pe atunci nu era obiceiul acesta al fumatului, dar e
totuşi o patimă. Dacă cineva fumează şi se simte
rău când nu poate să aibă la îndemână materia care-i
trebuie pentru a-şi împlini pornirea, de fapt are o necesitate, dar o
necesitate creată. Nu este o necesitate care ţine de fiinţa
omenească în aşa fel încât dacă nu ţi-o împlineşti te
sfârşeşti, adică nu mai trăieşti, cum ar fi în cazul
în care nu ai mânca. În privinţa fumatului, e o necesitate numai pentru
fumători, un nefumător nu are nimic, nu simte nevoia să fumeze.
Şi atunci înseamnă că ea de fapt, patima aceasta, nu se
întemeiază pe o pornire sădită în fiinţa omului.
Aşa este şi cu iubirea de argint. De altfel să
ştiţi că unii dintre oamenii care-şi apără patima
aceasta a fumatului îmi spun: "Părinte, dar nu găsiţi
nicăieri în Scriptură şi în canoanele Bisericii ceva care
să arate că patima aceasta e vinovată". De fapt nici n-am
nevoie de nişte temeiuri de felul acesta, pentru că sunt sigur că
şi aceia care caută temeiuri de felul acesta, dacă ar vrea
să fumeze, cu temeiuri cu tot ar fuma. Aşa că nu se pune
problema aceasta. Dar de ce nu se pune? Şi atunci eu de obicei zic:
"Bine, dar nici despre droguri nu scrie nimic. Şi totuşi nu ai
putea zice că nu se vede ca păcat urmarea întrebuinţării
drogurilor". Aşa este cu iubirea de argint, nu are un temei în
fiinţa omului, dar îl chinuieşte pe om. Sunt unii oameni lacomi de
bani, lacomi de avere, nu ştiu unde să se oprească, nu se
stăpânesc. Sfântul Apostol Pavel spune că "Iubirea de argint
este rădăcina tuturor răutăţilor" (I Timotei 6,
10). Când ajunge să se înstăpânească în om, îl duce la foarte
multe rele. Aţi auzit de ucideri care se fac pentru a jefui pe cineva,
aţi auzit de spargeri care se fac ca să fure cineva. Toate lucrurile
acestea vin din iubirea de avere. Un om la care nu-i trebuie bani nu se duce
să fure de la cineva bani, un om care nu-i trebuie anumite lucruri nu se
duce. Împotriva acestei patimi este porunca milosteniei şi este porunca
cuprinsă în Decalog: "Să nu furi şi să nu
pofteşti nimic din ceea ce este a aproapelui tău". Este o
rânduială, noi dacă ne-am ţine numai de porunci sau dacă
ne-am ţine numai de ceea ce ştim noi şi am căuta în
îndemnurile şi învăţăturile Sfintei Scripturi şi ale
canoanelor Bisericii, până la urmă nu ar mai trebui să citim
despre patimi din Filocalie sau din altă parte, pentru că de fapt am
avea ceva împotriva patimilor respective. Sfântul Ioan Casian, vorbind despre
patima aceasta a iubirii de argint, spune între altele că un senator roman
care s-a făcut călugăr dar care nu s-a lepădat de tot ce
avea, de toate averile sale, a auzit de la Sfântul Vasile cel Mare cuvântul:
"Şi pe senator l-ai pierdut, şi nici pe monah nu l-ai
făcut". Adică nici senator nici călugăr.
Să ştiţi, stimaţi ascultători, că
noi nu suntem rigizi, adică noi nu socotim că omul nu are nevoie de
anumite lucruri ca să existe, să poată duce o viaţă
demnă, ca să poată să ducă o viaţă
civilizată, frumoasă. Adică noi nu lăudăm
sărăcia, ci lăudăm neagoniseala. A zis Domnul Hristos:
"Fericiţi sunteţi voi săracilor, că a voastră
este împărăţia cerurilor" către ucenicii Săi, pe
care i-a îndemnat să fie săraci, după condiţia lor. Dar a
zis Domnul Hristos către un om pe care l-a vindecat de asupreala
vrăjmaşului - a fost demonizat şi Domnul Hristos l-a
făcut sănătos -: "Du-te în casa ta, la casnicii
tăi şi le spune cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu"
(Marcu 5, 19). Deci "du-te în casa ta", ai casă, ai casnici,
spune-le lor cât bine ţi-a făcut Dumnezeu, ţine-ţi casa.
N-a zis: "Vinde-ţi casa". Este adevărat că a spus
către unul în mod special: "Vinde-ţi averile şi le dă
săracilor şi vino şi-mi urmează Mie" (Matei 19, 21).
Dar Domnul Hristos a îngăduit ca oamenii să aibă cele de
trebuinţă, să aibă casa lor, să aibă locul lor.
Chiar dacă El a spus despre Sine că "Fiul Omului nu are unde
să-şi plece capul" (Matei 8, 2), a rânduit oamenilor să
aibă condiţiile bune pentru o existenţă fără
îngrijorare. Nu l-a condamnat pe cel căruia i-a rodit ţarina că avea
nişte hambare, în care putea aduna o parte din averi şi putea să
trăiască frumos cu cât avea el, cu cât putea cuprinde în hambare, l-a
condamnat pentru că voia să adune şi mai mult decât îi era de
trebuinţă şi apoi să nu mai facă nimic.
Deci fiecare dintre noi poate avea, şi nu se poate
hotărî cât să aibă fiecare, pentru că omul nu este o
fiinţă STAS, nu poţi să hotărăşti cu
precizie cât poate să aibă cineva, care-i prisosul lui, el
însuşi ştie care îi este prisosul. Să ne gândim la samarineanul
milostiv, de pildă. Samarineanul milostiv a dat, tot ce a dat a dat din prisosul
lui, n-a dat din necesarul lui. Şi Domnul Hristos nu l-a condamnat că
nu a dat mai mult. A dat doi dinari şi a spus "Poartă grijă
de el şi când mă voi întoarce ceea ce vei mai cheltui îţi voi
da". Şi nu i-a zis Domnul Hristos că de ce nu i-a dat zece
dinari, ci a arătat că acesta-i începutul binelui, să dai din
prisosul tău, că dacă nu dai din prisos, nu o să ajungi
niciodată să dai din necesar.
Cine vrea să scape de iubirea de argint trebuie să
aibă neapărat credinţă în Dumnezeu, să fie doritor
să facă bine, să se înveţe să fie milostiv, să
dea din prisosul lui, să fie compătimitor şi să aibă
încredere în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, care aşa cum i-a dat
cele de trebuinţă până acum, poate să-i dea şi în
continuare. Dacă nu are credinţă în Dumnezeu, atunci îl
asupreşte avuţia şi avuţia nu este ceva care-l ridică
pe om, din cauză că este mai prejos de om. Şi atunci e rău
ca cineva să se înrobească unor lucruri mai prejos de el însuşi.
A patra patimă descrisă de Sfântul Ioan Casian este
patima mâniei. Mânia e sădită în existenţa umană.
Şi Domnul Hristos S-a mâniat. El Care a luat firea omenească în
afară de păcat. Firea omenească, aşa cum Şi-a
împropriat-o Domnul Hristos - Fiul lui Dumnezeu Şi-a
împropriat-o când S-a făcut om - este firea omenească fără
păcat. Şi totuşi mânie a arătat Domnul Hristos,
ştiţi de manifestarea mâniei când a scos din templu pe
vânzătorii de acolo, Şi-a împletit un bici din funii şi i-a scos
afară. E o manifestare de mânie, dar o manifestare de mânie în
înţelesul ei bun, pentru că ea e sădită - mânia e
sădită - în fiinţa omenească ca prin aceasta
să ai un ajutor în a te împotrivi răului care vrea să te
asuprească. Mânia, ca patimă, este atunci când cineva nu se poate
stăpâni. Acum nu prea se mai vorbeşte de "mânioşi", ci
se vorbeşte de "nervoşi", parcă e ceva mai superior
să zici de unul - cum să zici că-i mânios, zici mai
bine - că "îi cam nervos". În realitate să
ştiţi că cei de demult nu ştiau de nervos, ştiau numai
de mânios şi de rău. Pe la noi, prin satul meu, spunea despre unul
sau despre altul din aceştia care erau mânioşi, că "e
rău". De fapt mânia este o manifestare a răutăţii, un
chip al răutăţii. Sfântul Ioan Casian zice că nu avem voie
să ne mâniem nici pentru pricini drepte nici pentru nedrepte, pentru
că mânia întunecă mintea. Aşa cum beţia întunecă
mintea, tot aşa şi mânia întunecă mintea. Când eşti
gâlcevitor, când eşti pornit nu te mai gândeşti la ce ar trebui
să te gândeşti, ci ai un fel de întunecare de minte. Şi face o
comparaţie Sfântul Ioan Casian spunând că aşa cum dacă
îţi pui pe ochi o foiţă de plumb sau de aur, e tot atâta,
că tot nu vezi, tot aşa şi când te mânii şi pentru pricini
drepte şi pentru pricini nedrepte, tot nu-i bine pentru că nu ai
limpezime de minte. Şi soluţia lui când e vorba despre mânie este
aceasta: să nu te mânii nici pentru pricini drepte, nici pentru pricini
nedrepte. De altfel, dacă dizolvi pricinile mâniei, la mânie nu mai
ajungi. În antologia sanscrită se spune: "Mânia în oamenii cei buni
se naşte moartă, se topeşte. În cei cuminţi un ceas
trăieşte". "Un semidoct trăieşte lung: cinci ani
în proştii cei din gloată, iar în mişei viaţa
toată".
Mânia de fapt are multe chipuri, are multe manifestări.
Sfântul Ioan Scărarul, scriind despre mânie în cartea sa numită
"Scara", zice aşa: "Să legăm mânia cu
lanţurile blândeţii, s-o lovim cu îndelungă-răbdarea, s-o
aducem în faţa minţii la judecată şi la cercetare şi
să zicem: Spune-ne nouă, patimă nebună şi neruşinată,
cine este tatăl tău, cum se numeşte mama ta, care sunt fii
tăi, cine ţi se împotriveşte şi cine te nimiceşte cu
totul?". Şi mânia răspunde: "Tatăl meu este
îngâmfarea - adică mândria, de obicei mânia e legată cu mândria;
Sfântul Marcu Ascetul în scrierea sa "Epistola către Nicolae
Monahul" pe care o găsim în Filocalie în volumul I, spune că
"Copacul mâniei este udat la rădăcină cu apa puturoasă
a mândriei"; deci totdeauna între mândrie şi mânie este o
legătură; bineînţeles că poate să aibă şi
alte pricini mânia, o să vedem îndată ce mai spune Sfântul Ioan
Casian; zice - şi mame am mai multe: iubirea de avere, iubirea de
plăcere, uneori patima desfrânării şi alteori patima
îmbuibării".
Acestea pot fi pricini de mânie în înţelesul că atunci
când cineva te opreşte de la un lucru care îl doreşti, atunci tu i te
împotriveşti şi te împotriveşti cu mânie, cu răutate,
deşi fără gâlceavă se pot rezolva lucrurile mult mai bine
decât cu gâlceava. Numai că omul dintr-o dată sare, să se
împotrivească, să facă ceva care nu-i bine. Ştiţi
că Domnul Hristos condamnă nu numai uciderea ci şi mânia şi
manifestările mâniei. Şi anume în Sfânta Evanghelie de la Matei, în
capitolul al 5-lea, spune: "Aţi auzit că s-a spus celor de
demult: <<Să nu ucizi>>; cel ce ucide este vrednic de
osândă. Iar Eu vă zic vouă că cel ce se mânie pe fratele
său este vrednic de osândă; cine va zice fratelui său:
netrebnicule, este vrednic de judecata sinedriului; iar cel ce-i zice:
nebunule, este vrednic de gheena focului". Vedeţi ce aspru este
Domnul Hristos când e vorba despre mânie şi vrea să nimicească
mânia.
Deci mânia, mai departe vorbind despre ea, spune: "Fii mei,
fiicele mele sunt ţinerea de minte a răului,
vrăjmăşia, ura", acestea sunt manifestări ale
mâniei. Chiar are Sfântul Ioan Scărarul un cuvânt despre pomenirea
răului şi acolo spune că "Pomenirea răului este viermele
minţii, rugina sufletului, păcat neîncetat, fărădelege de
fiecare clipă". Iar în Pateric se spune că "Cel care e
pomenitor de rău, ori de mănâncă, ori de bea, ori de doarme, ca
de rugină se mănâncă". Răutatea o ducem cu noi. În
Sfânta Evanghelie se spune: "Duşmanii omului vor fi casnicii
lui" (Matei 10, 36), iar părinţii din Filocalie
interpretează, tălmăcesc acest cuvânt aşa, că
gândurile cele rele sunt duşmanii noştri - "duşmanii
omului sunt casnicii lui" -, gândurile cele rele sunt casnicii
noştri de care nu ne putem despărţi, ca de duşmanii cei
dinafară pe care îi putem ocoli de multe ori. Numai că îi ducem în
noi. Noi de fapt avem o lume interioară în care intră şi buni
şi răi, după relaţiile noastre cu oamenii. Intră în
sufletul nostru buni, intră în sufletul nostru răi, cât îi putem
cuprinde, şi ne întâlnim cu ei. Şi dacă avem patima mâniei, apoi
ne chinuieşte, şi patima pomenirii de rău ne chinuieşte
şi când nu sunt de faţă duşmanii noştri. Şi îi
judecăm şi îi învârtim prin minte şi facem ce vrem noi cu ei,
din răutatea pe care o purtăm în sufletul nostru.
Şi zice mai departe Sfântul Ioan, punând pe mânie să
vorbească despre ea însăşi: "Împotrivitorii mei sunt
nemânierea şi blândeţea", când ajungi la un calm, la o
blândeţe care nu te mai lasă să te dezlănţui ca
furios, ca mânios. Şi în sfârşit: "Mă nimiceşte deplin
smerita cugetare", smerenia. Omul smerit e totdeauna înţelegător
faţă de neputinţa omenească şi trece de mânie.
A cincea patimă descrisă de Sfântul Ioan Casian este întristarea.
Întristarea este o patimă care poate duce la deznădejde, şi duce
de fapt la deznădejde, pentru că întristarea usucă oasele iar
bucuria veseleşte faţa. Când cineva ajunge într-o întristare de pe
urma păcatelor făcute şi la o întristare care nu duce la
pocăinţă, e într-un fel de asuprire, într-un fel de dizolvare
sufletească, într-un fel de întunecare. Şi asta îl chinuie şi
sunt oameni chinuiţi de o astfel de patimă, de întristare. Dar noi
avem mijloace împotriva ei: credinţa în Dumnezeu, chemarea la bucurie,
faptul că ştim că Dumnezeu e bun şi milostiv, faptul
că ştim că Dumnezeu nu are pe nimenea de pierdut, faptul că
ştim de pildă, că "cea mai mare iubire a unui sfânt
faţă de Dumnezeu e mai mică decât iubirea lui Dumnezeu
faţă de cel mai mare păcătos". Sunt nişte lucruri
care pot dizolva întristarea, şi o dizolvă de fapt, în măsura în
care suntem preocupaţi de lucrurile acestea. Adică sunt nişte
lucruri care nu vin de la sine, ci nişte lucruri care se realizează
în timp, aşa cum şi patimile s-au realizat în timp. Şi cu cât
patimile sunt mai întărite în noi, cu atât avem mai mare luptă
împotriva lor. Cuviosul Dorotei face o comparaţie între un copac bine
înrădăcinat pe care nu-l mai poţi scoate smulgându-l prin
puterea mâinilor şi între un copac mic, abia sădit de curând, pe care
îl poţi scoate fără nici o greutate.
Mai vorbeşte Sfântul Ioan Casian şi despre trândăvie,
despre lene ca păcat şi ca patimă. Pentru că lenea
îl face pe om să nu-şi vadă de rosturile lui. În cartea Iov se
spune că omul e creat pentru muncă cum e creată pasărea
pentru zbor. În Pateric se spune de pildă - cu asta şi
începe Patericul - că Sfântul Antonie cel Mare, fiind în pustie,
a ajuns odată într-un fel de moleşeală, într-un fel de
plictiseală şi a zis: "Doamne, ce să fac să mă
mântuiesc, că nu mă lasă gândurile?" Şi atunci a venit
un înger în înfăţişare de călugăr şi a stat
lângă Sfântul Antonie cel Mare şi şi-a ridicat mâinile la
rugăciune, apoi s-a aşezat şi a împletit o funie, după
aceea iarăşi s-a ridicat la rugăciune, şi iarăşi
s-a aşezat şi a împletit o funie şi a zis: "Fă
aşa şi te vei mântui". Deci împleteşte rugăciunea cu
munca şi atunci înaintezi în cele bune. Munca în concepţia
creştină nu-i numai mijloc de producţie, mijloc de
existenţă, ci este şi mijloc de mântuire. Tot Sfântul Ioan
Casian spune că, de obicei, omul care munceşte e luptat de un singur
drac, iar dacă nu munceşte e luptat de o mulţime
nenumărată şi e mai bine să te lupţi cu unul decât cu
mulţi.
Când eram eu copil, Dumnezeu să-i odihnească pe
părinţii mei, aveau vorba aceasta: "Nu sta fără lucru
că-i păcat". Suntem datori cu munca şi pentru
întreţinerea noastră şi pentru întreţinerea altora, pentru
a-i ajuta pe alţii. Munca este un dar de la Dumnezeu, nu este o
pedeapsă pentru păcat. Osteneala din muncă este pedeapsă pentru
păcat, dar munca în sine este o binecuvântare. Pe om l-a pus Dumnezeu,
după mărturia Scripturii, în rai, să-l păzească
şi să-l lucreze. Suntem chemaţi la muncă. Şi
sfinţii Apostoli au muncit, Sfântul Apostol Pavel cel puţin spune
că el a muncit pentru el şi pentru îndestularea celor împreună
cu el lucrători pentru împărăţia lui Dumnezeu, a ucenicilor
lui, a tovarăşilor lui de călătorie. A muncit. Şi îi
îndeamnă pe credincioşi să muncească şi ei şi
zice: "Cel ce nu vrea să lucreze, acela nici să nu mănânce"
(II Tesaloniceni 3, 10). Prin urmare munca este un ajutor, de fapt este un
ajutor.
Acum oamenii îşi pierd foarte multă vreme în nelucrare
şi într-o nelucrare fără nici un fel de rost. Privesc foarte
mult la televizor, de pildă. Asta nu-i o muncă, nu e angajare, e o
delăsare, este o neputinţă, este ceva care nu-l ţine pe om
într-o activitate, nu-l angajează în ceva. E un fel de înşelare, un
fel de lucru nelucru, ceva care îi dă omului impresia că de fapt el
face ceva, ori în realitate nu face nimic. Şi din cauza aceasta oamenii de
azi sunt foarte puţin dispuşi să facă ceva, să
muncească şi să muncească de la rădăcină.
Am fost astăzi la Mănăstirea Timişeni
şi am întâlnit nişte maici acolo, am dat mâna cu nişte maici
şi tare mi-a plăcut că aveau mâini bătătorite. Îmi
plac mult mâinile bătătorite, mâinile care au stat pe coada de la
sapă şi pe toporâştea de la coasă, mâini care s-au ostenit.
Când l-am cunoscut pe Părintele Arsenie, în 1942, avea nişte mâini bătătorite,
că mâini de acelea nici nu ştiu dacă am mai întâlnit. Eu nu
ştiu cu ce şi le-a putut bătători aşa,
bineînţeles cu muncă. Din odihnă nu se
bătătoreşte mâna. Există şi o muncă
intelectuală, fără îndoială, dar o muncă din aceasta
fizică cere nişte virtuţi, te angajează în nişte
osteneli care te formează, că ce faci te şi face. Dacă stai
în nelucrare, devii nelucrător, devii nepăsător, nu mai ai
rezistenţă ca să faci ceva, nu ai răbdare, ori un om care
munceşte, acela poate şi să postească, că-i
învăţat cu osteneala, nu-i comod. Ceea ce ne lipseşte nouă
astăzi este angajarea aceasta cu hotărâre în bine, cu efort.
Comoditatea îl depărtează pe om de împlinirea poruncilor lui
Dumnezeu, îl duce aşa, la un fel de "nu-s dispus", "nu
mă interesează", "lasă că facem noi altă
dată". În felul acesta, cu astfel de gânduri şi cu astfel de
stări nu se poate birui trândăvia, nu se poate birui lenea.
Să ştiţi însă totuşi că lenea nu
totdeauna e lene. Câteodată eşti obosit într-adevăr şi unii
zic că eşti leneş că nu mai poţi face ceva şi
când sunt obosiţi. Nu e adevărat. Oboseala este un semn de lucrare nu
de nelucrare. Cine se oboseşte are dreptul la odihnă şi se
odihneşte. Spune undeva, în Proloage, că un înger îi hrănea pe
unii şi le ştergea faţa plină de sudoare, fiind aceia
călugări, şi că unul a vrut şi lui să-i fie
ştearsă faţa, şi nu a avut îngerul de ce să-i
şteargă faţa, că nu avea nici o sudoare pe ea. Deci e o
treabă care trebuie gândită în felul acesta: noi trebuie să
facem ceva, să fim angajaţi în ceva şi să fim angajaţi
şi cu efort, nu numai cu comoditate. Pentru că dacă suntem
angajaţi cu efort în anumite lucruri, suntem dispuşi să facem
efort şi în altele.
Şi în sfârşit cele două patimi de la urmă pe
care le descrie Sfântul Ioan Casian sunt slava deşartă şi
mândria, mândria fiind şi ea început de patimi pentru că îl
face pe om cumva independent, îl face chiar să nu ştie de Dumnezeu,
îl face să nu împlinească porunca lui Dumnezeu, îl face să se
încreadă în el însuşi, îl face să caute laude de la oameni din împlinirea
lucrurilor bune pe care le face, caută laudă de la oameni. Slava
deşartă este mândria care-l face pe om să-şi închipuie
lucruri pe care nu le are şi nu le poate avea. Îşi închipuie omul
că este ceva ce el nu este şi caută de la oameni să-l laude
pentru lucruri pe care nu le are. Pe când mândria de fapt are şi
nişte lucruri bune realizate, cu care însă se laudă.
Mândria se surpă prin smerenie, prin smerita cugetare, prin
plecarea minţii faţă de Dumnezeu, prin recunoaşterea
faptului că toată darea cea bună şi tot darul
desăvârşit este de la Dumnezeu, prin recunoaşterea faptului
că binele pe care-l facem nu este numai al nostru ci este şi al lui
Dumnezeu în noi, şi că binele pe care-l facem ne obligă la a
face şi mai mult bine. Pentru că numai dacă ne ajută
Dumnezeu putem face binele, faptele bune sunt fapte teandrice, adică fapte
în care intră şi lucrarea lui Dumnezeu şi lucrarea omului,
şi cineva care poate face un bine de fapt este dator lui Dumnezeu pentru
cinstea pe care i-o dă Dumnezeu unindu-Se Dumnezeu cu el la binele pe
care-l face omul.
Dacă gândeşte cineva aşa, nu se poate să
rămână pe mai departe în mândrie. Şi dacă cineva a surpat
mândria, a surpat şi mânia. Dacă cineva a surpat iubirea de argint, a
surpat şi învârtoşarea sufletului. Patimile, toate acestea şi
altele câte or mai putea să fie şi câte mai sunt de fapt, nedescrise
la cineva dar totuşi ca realităţi în sufletul omului, patimile
acestea, ca cel mai mare rău pe care îl aduc în suflet este
nesimţirea sufletului, învârtoşarea. Când omul nu este sensibil
pentru lucruri bune, când omul nu este sensibil pentru legătura cu
Dumnezeu, când omul nu este sensibil la neputinţa oamenilor, la lipsa
oamenilor, la greutăţile pe care le au unii şi alţii, când
e nepăsător - patimile aduc un fel de nepăsare în
suflet care îl face pe om nepăsător faţă de datoriile pe
care le are faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni,
nesimţitor faţă de tot ce este frumos şi bun.
Nesimţirea aceasta este urmare a patimilor, urmare a păcatelor,
urmare a răutăţilor de tot felul şi totodată patimile
scad şi credinţa în Dumnezeu. Cineva care cu cât e mai
învârtoşat şi cu cât e mai păcătos, cu atâta este şi
mai necredincios. Aceasta este urmarea patimilor, urmarea unei vieţi
neîngrijite, urmarea unei vieţi în care nu este lucrătoare porunca
lui Dumnezeu ci este lucrătoare una sau alta dintre patimile câte le poate
avea omul.
Vin la mine la spovedit oameni şi zice câte unul:
"Părinte, toate păcatele din lumea asta le-am făcut
eu". Şi eu zic: nu se poate, nimeni nu poate face toate păcatele
din lumea asta. Şi de obicei oamenii nu dau bani cu camătă, cel
puţin cei care vin la mine, şi zic: bani cu camătă ai dat?
Şi zice omul: "Nu am dat". Zic: vezi că nu le-ai făcut
pe toate? Spune-le acelea care le-ai făcut.
Stimaţi ascultători, v-am vorbit despre patimi. Acum
să vedem care sunt pricinile patimilor, căci dacă vrem să
scăpăm de patimi, trebuie să scăpăm de pricinile lor.
Şi dacă nu scăpăm de pricinile patimilor, nici de patimi nu
scăpăm. Noi nu putem lupta împotriva patimilor ca patimi, ci
luptăm împotriva patimilor ca manifestări de patimă şi
luptăm împotriva patimilor înlăturând pricinile patimilor. Dacă
nu ocolim pricinile patimilor nu scăpăm de patimi, chiar dacă
vrem să scăpăm. De obicei oamenii sunt mulţumiţi în
patimile lor. Antim Ivireanu într-o predică dă un exemplu şi
zice că "Viermele care mănâncă hrean se simte bine şi
în hrean". Dar cine vrea totuşi să scape de patimi, are gândul
acesta şi are preocuparea aceasta, trebuie să ocolească
pricinile patimilor. Ca să ocoleşti pricinile patimilor trebuie
să ştii care sunt pricinile patimilor.
În Filocalie în volumul I, în scrierea Sfântului Marcu Ascetul
numită "Epistola către Nicolae Monahul" - vă
recomand lucrurile acestea când vi le pun în faţă; dacă
aveţi posibilitatea să citiţi Filocalia volumul I, vă
recomand în mod special scrierea aceasta: "Epistola către Nicolae
Monahul" - se spune că înaintea a tot păcatul merg
trei uriaşi - băgaţi de seamă, trei
uriaşi - şi anume: neştiinţa, uitarea
şi nepăsarea. Unii oameni fac rele din
neştiinţă. Vin şi la mine unii care spun că nu au
ştiut că cutare lucru e păcat. Uitarea: ce uită omul? Ce
nu-l interesează. Şi atunci uită şi de lucrurile bune
pentru că nu-l interesează, nu-i angajat în ele şi dacă le
neglijezi te neglijează şi ele pe tine. Şi nepăsarea,
şi nepăsarea e cea mai rea pentru că nepăsarea te duce
şi la neştiinţă şi te duce şi la uitare. Deci în
primul rând cele trei pricini de căpetenie ale patimilor sunt:
neştiinţa, uitarea şi nepăsarea.
Apoi Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că pricina cea
mai de căpetenie a păcatelor este fuga de durere şi iubirea de
plăcere. Multe patimi au ca temei plăcerea. Scapi de ele când te
obişnuieşti să nu cauţi plăcerea ci să cauţi
ceea ce este bun şi folositor, ceea ce depăşeşte
plăcerea. Nu zice nimeni de pildă, să nu mănânci o mâncare
care îţi place, sau să-i faci ceva să nu-ţi mai placă.
Nu. Ţineţi minte lucrul acesta. Aşa-i rânduiala, adică
Dumnezeu ne dă lucrurile şi pentru hrana noastră dar şi
pentru desfătarea noastră. Gândiţi-vă de
exemplu - nu ştiu dacă ştiţi, dar
urmăriţi vă rog - la rugăciunea colivei, când
binecuvintează preotul o colivă - care-i bună, de
obicei; fac pe la noi pe la mănăstire o colivă ca o
prăjitură de bună - zice: "Cel ce ne-ai dat
acestea spre hrana şi desfătarea noastră". Zice câte cineva
aşa, către mine, în glumă, pe la noi pe la mănăstire,
că cutare lucru e foarte bun şi nu ar trebui să-l mănânc de
pildă, şi eu zic: doar nu mi-a luat gustul Dumnezeu când m-am
făcut călugăr. Noi trebuie să fim nişte oameni reali
în a vedea lucrurile, şi dacă ne-a dat Dumnezeu gust ne-a dat şi
hrană gustoasă. De ce sunt bune fructele de pildă? Că le-a
făcut Dumnezeu. De ce nu le-a făcut ca pădureţele? Sau
Sfântul Maxim Mărturisitorul zice de iubirea de plăcere. Totuşi
există o plăcere îngăduită, o plăcere
binecuvântată de Dumnezeu. Eu nu-mi pot închipui că în
împărăţia lui Dumnezeu de pildă, unde vom sta la masă
cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov, nu vom avea ceva bun de mâncat, dacă
o fi de mâncat. Însă există o iubire de plăcere care te
axează pe plăcere, şi aceea nu-i bună, că te
înrobeşte. De exemplu omul la care îi place băutura şi nu se
poate opri, din plăcere bea mai departe. Şi apoi
păţeşte cum era o vorbă mai demult pe la noi, că a zis
unul vorbind cu vinul: "Eu te-am băut de bun şi tu
mă-mpingi".
Sfântul Maxim Mărturisitorul mai socoteşte ca
pricină a patimilor iubirea neraţională faţă de trup.
Aceasta este o iubire neîngăduită, că există o iubire de
sine îngăduită, nu numai îngăduită dar chiar cerută.
Domnul Hristos a spus să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine
însuţi. Deci eşti dator să te iubeşti pe tine însuţi
şi măsura aceasta este şi măsura iubirii faţă de
aproapele. Dar să-ţi urmăreşti mântuirea, să-ţi
urmăreşti binele prin iubirea aceasta, să te fereşti de
frig, de cele care îţi aduc boală, de tot ceea ce ţi se împotriveşte
trebuie să te fereşti. Gândiţi-vă de pildă că
Sfântul Apostol Pavel scrie în Epistola către Efeseni: "Nimenea nu
şi-a urât vreodată trupul său, ci îl încălzeşte
şi îl hrăneşte" (Efeseni 5, 29). E un lucru care trebuie
făcut pentru a-I sluji lui Dumnezeu. Noi nu suntem urâtori de trup, trupul
este templul Duhului Sfânt, el va învia din morţi, va lua parte la
fericirea veşnică, Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat, a luat un trup.
Dacă trupul ar fi rău nu l-ar fi luat. Aşadar e vorba de iubirea
neraţională de sine, când cauţi lucruri care nu sunt necesare,
care sunt peste trebuinţă, peste necesarul existenţei umane.
Apoi însăşi patimile sunt pricini de alte patimi. Am
văzut legătura între mânie şi iubirea de argint, între mânie
şi mândrie, între mânie şi lăcomie. Când ai desfiinţat
pricinile patimilor mâniei atunci ai nimicit şi mânia. Bineînţeles
că pentru toate acestea trebuie să fi raţional. Dar
raţional cu adevărat nu poate fi decât omul care a ajuns la
nepătimire.
Acum ştim pricinile patimilor, dar să nu uităm
că şi necredinţa în Dumnezeu este pricină a patimilor. Un
om care nu crede în Dumnezeu trăieşte oricum, cum îi vine la
socoteală, cum îi vine la îndemână. Spontan, şi de-o
spontaneitate care nu-l duce la bine. Ce-i vine aia face. Noi însă trebuie
să fim conştienţi că creştinismul e cu cruce, Domnul
Hristos a spus "Cel ce vrea să vină după Mine să se
lapede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze
Mie" (Matei 16, 24). Ce înseamnă asta, să-ţi iei crucea?
Înseamnă mai multe lucruri, dar între altele şi aceasta:
să-ţi iei partea de osteneală care ţine de
depăşirea de tine însuţi, care ţine de împlinirea
poruncilor lui Dumnezeu. Să ştiţi însă că omul care
ajunge să-i devină normale virtuţile nu patimile, acela nu mai
are probleme, nu mai are luptă cu el însuşi, are odihnă. Domnul
Hristos a spus: "Învăţaţi-vă de la Mine că sunt
blând şi smerit cu inima şi veţi avea odihnă sufletelor
voastre" (Matei 11, 29). Putem avea odihnă sufletelor noastre în
măsura în care avem smerenie, în măsura în care lichidăm patimile,
pentru că Sfântul Ioan cel ce a scris "Scara", vorbind despre
nepătimire, spune că "smerenia este
dezrădăcinătoarea patimilor".
Dezrădăcinăm patimile prin smerenie. Dacă suntem
smeriţi, dacă căutăm să împlinim cuvântul lui
Dumnezeu, dacă ne plecăm cu mintea, atunci devenim smeriţi.
Smerenia are de fapt două aspecte: smerita
cugetare - aceasta ţine de gândire şi aşa ceva a
avut Sfântul Apostol Petru când l-a chemat Domnul Hristos la ucenicie. Şi
când Domnul Hristos a zis "Mână la larg şi aruncă mreaja ca
să pescuiţi" el a zis "Doamne, toată noaptea ne-am
trudit şi n-am prins nimic. Dar, pentru cuvântul Tău, arunc mreaja în
mare" (Luca 5, 4-5), deci mă plec cu mintea, fac ce zici Tu, nu fac
ce gândesc eu. Eu de fapt nu aş mai fi pescuit, n-aş mai fi încercat
să pescuiesc, dar pentru că zici Tu, arunc mreaja în mare. Şi a
scos mulţime mare de peşti. De ce? Pentru că s-a plecat cu
mintea. A fost şi o împrejurare în care nu s-a plecat cu mintea dintr-o
dată, şi Domnul Hristos i-a reproşat lucrul acesta, la
spălarea picioarelor. Când Domnul Hristos a vrut să-i spele
picioarele Sfântul Apostol Petru, el s-a împotrivit şi a zis:
"Doamne, Tu să-mi speli mie picioarele? Niciodată nu-mi vei
spăla picioarele". Domnul Hristos a spus: "Ceea ce fac Eu acum
tu nu înţelegi, dar mai târziu vei înţelege". Şi când a
stăruit în aceasta şi a zis "Niciodată n-o să-mi speli
picioarele" a zis Domnul Hristos "Dacă nu te voi spăla, nu
ai parte cu Mine" (Ioan 13, 6-8). Deci dacă nu te smereşti,
dacă te ţii ţapăn, atunci nu poţi să fii modelat
şi nu am ce face cu tine, nu te poţi mântui. Smerenia este un mijloc
de despătimire şi de neîmpătimire. Cine ştie de Dumnezeu
are smerenia nu numai ca smerită cugetare, ci are smerenia şi ca
simţire lăuntrică. Adică smerenia trebuie să aibă
înrădăcinare în fiinţa noastră şi prin sentiment.
Dacă ai smerenia, atunci ea te învaţă ce ai de făcut,
şi cum să ocoleşti patimile, şi nu eşti ca acela
mândru, care citeşte o carte, că doar eu sunt stăpân peste
carte. Tu crezi că o carte, un roman de dragoste de pildă, îl
citeşti cu încrederea că pe tine nu te clinteşte. Şi
după aceea nu-l mai poţi scoate din tine. Asta-i plata celui mândru,
păcatele se plătesc, mândria îţi aduce neodihnă,
nelinişte.
Am vorbit atât de patimi, acum să vorbim şi despre
nepătimire. Ce înseamnă nepătimire? Înseamnă să nu mai
fi asuprit de patimi, înseamnă să te raportezi la oameni şi la
Dumnezeu şi la tot ce există altfel decât omul pătimaş,
să depăşeşti patimile, să ajungi la o linişte
sufletească, la pace. Pacea e născută de nepătimire.
"Pacea sufletului e lipsa patimilor" zice Sfântul Marcu Ascetul.
Liniştea sufletului este dovada nepătimirii. Altfel se
raportează un om cu patimi în suflet la lumea aceasta şi altfel se
raportează cineva care se preocupă de nepătimire. Să
ştiţi că şi în realizarea nepătimirii există
anumite stadii, anumite situaţii intermediare, nu ajunge omul dintr-o
dată la măsura aceea de a fi nepătimitor, nepătimaş în
orice chestiune.
Vreau să vă citez tot din Pateric un pasaj în care se
arată tocmai lucrul acesta, că există o scară, există
un progres treptat în ceea ce priveşte despătimirea. "Se spunea
despre un bătrân că a făcut cincizeci de ani nici pâine mâncând,
nici vin bând degrabă. Şi zicea că a omorât curvia, iubirea de
argint şi slava deşartă. Şi a venit la el Avva Avraam,
auzind că a spus el acest cuvânt. Şi a zis lui: tu ai spus cuvântul
acesta? A răspuns bătrânul: da. Şi a zis lui Avva Avraam:
iată, intri în chilia ta şi găseşti pe rogojina ta o femeie.
Poţi să socoteşti că nu este femeie? Răspuns-a
bătrânul: nu, dar mă lupt cu gândul să nu mă ating de ea.
Atunci a zis Avraam: iată, nu ai omorât patima, ci este vie; dar este
legată. Iarăşi când umbli pe drum, vezi piatră şi
hârburi, iar în mijlocul acestora, aur; poate mintea ta să socotească
pe acesta - adică aurul - ca pe acelea? Zis-a
bătrânul: nu, dar mă lupt cu gândul să nu-l iau pe el. Şi a
zis Avraam: iată este vie patima, dar este legată. Mai departe zice
iarăşi Avva Avraam: iată, auzi despre doi fraţi că
unul te iubeşte şi că altul te urăşte şi te
vorbeşte de rău. Dacă vor veni la tine, îi ai deopotrivă pe
amândoi? Zis-a bătrânul: nu, dar mă lupt cu gândul să fac bine
celui ce mă urăşte ca şi celui ce mă iubeşte. Zis-a
Avva Avraam lui: apoi iată că sunt vii patimile, dar sunt numai
legate de sfinţi".
Prin urmare pot fi şi situaţii de oscilare între bine
şi rău. Un părinte de la noi de la mănăstire zicea:
"Dragă, pe om dacă-l iei de bun, bun îl găseşti
şi dacă-l iei de rău, tot pe acela, şi rău îl
găseşti". Din păcate avem de multe ori viaţa
amestecată, nu suntem foarte nepătimaşi şi nu suntem nici
foarte pătimaşi, suntem într-o situaţie din aceasta
oscilantă. Putem să devenim nepătimaşi din
pătimaşi, şi afirmaţia aceasta are un temei în
"Scara" Sfântul Ioan Scărarul, în care zice:
"Să-ndrăznească pătimaşii, că şi cei
nepătimaşi din pătimaşi au ajuns
nepătimaşi". E un cuvânt care ne dă încredere, numai
că trebuie să folosim mijloacele, toate mijloacele care ne ajută
să devenim nepătimaşi din pătimaşi.
Am să vă mai spun un semn al nepătimirii. Tot în
Pateric se spune că o fecioară, o călugăriţă, s-a
dus la un părinte şi i-a spus aşa: "Eu postesc şase
zile - se înţelege, nemâncând - şi în a
şaptea mănânc. Şi am învăţat Vechiul şi Noul
Testament pe de rost. Ce trebuie să mai fac?". Şi atunci a zis
cuviosul către ea: "Ţi s-a făcut ocara ca cinstea?",
adică ai ajuns în situaţia ca să primeşti şi ocara
aşa cum primeşti cinstea, fără împotrivire şi
fără neliniştire, cu liniştea trebuitoare. Şi ea a
zis: "Nu". Şi atunci a zis părintele: "Ţi s-a
făcut lipsa ca îndestularea?". Ea a zis: "Nu".
"Ţi s-a făcut paguba ca şi câştigul?" Ea a zis:
"Nu". "Ţi s-au făcut străinii ca rudele după
trup?" Ea a zis: "Nu". Şi atunci părintele i-a zis:
"Du-te şi pune început bun, căci cu cele care le-ai făcut
până acuma încă nu ai realizat nimic". Adică, dacă nu
ai linişte în faţa celor care vor să te îndrepte, chiar şi
cu mustrare - chiar dacă mustrarea învinge dar nu
convinge -, dacă nu ai liniştea sufletească trebuitoare
într-o astfel de situaţie, înseamnă că nu eşti smerit
şi eşti mândru. Dacă eşti preocupat cu nemulţumire de
faptul că cineva te-a păgubit cu ceva şi nu mai poţi intra
în linişte, înseamnă că eşti iubitor de argint. Dacă
faci deosebire între cei apropiaţi şi cei care nu-ţi sunt
apropiaţi, şi ai atitudini diferite în mod voit, înseamnă
că nu ai ajuns încă la ceea ce trebuie să ajungă cineva, nu
ai desfiinţat în tine patimile care fărâmiţează firea
omenească.
Şi acum, stimaţi ascultători, încă o
afirmaţie şi cu asta termin. Şi anume aceea că Sfântul Ioan
cel ce a scris "Scara" are şi cuvântul că "nepătimirea
este cerul cel de pe pământ". Când ajunge cineva să fie
nepătimaş, când ajunge cineva să nu mai fie hărţuit de
patimi, atunci ajunge să aibă locuitor în mod simţit pe Dumnezeu
în sufletul său, se face locaş al Preasfintei
Treimi - după cuvântul care-l găsim ca un cuvânt de
laudă la cinstirea unor sfinţi şi spunem că a primit
sălăşluirea Treimii în el. Ajungem şi noi să fim
locaşuri ale lui Dumnezeu şi avem în suflet cerul cel de pe
pământ, adică nepătimirea. Să nu aşteptăm ca
cerul acesta de pe pământ să vină aşa, fără
să îl căutăm, fără să ne străduim pentru el.
Iar dacă vine în sufletul nostru, să avem din aceasta bucuria
cuvenită.
Voi încheia şi de data aceasta tot cu o poezie, o poezie de
aceeaşi poetă, Zorica Laţcu, intitulată Cer nou:
Grăit-am ieri cu Domnul, prin lacrimi, şi am
spus: |
Vă mulţumesc.
Consideraţi politica în rândul
patimilor?
Poate să fie şi patimă.
Dar naţionalismul?
Există şi un naţionalism moderat, care poate
să nu fie patimă, există şi un naţionalism şovin
care în orice caz e patimă. Toate ale omului, în mâinile omului, pot
să primească valori sau pot să fie devalorizate. Eu cred că
cel mai bine se poate afirma un membru al unei naţiuni nu căutând
să stinghereşti pe cineva ci afirmându-ţi calităţile
tale de apartenent al naţiunii respective. Mie îmi pare tare bine că
sunt român.
Domnul Hristos a zis: "Daţi Cezarului ce este al
Cezarului". Prin aceasta înseamnă că a acceptat orice tiranie
sau orice formă de guvernământ, fără drept de revoltă?
Nu se pune problema revoltei. În general Domnul Hristos a avut
în vedere o rânduială în societate. Şi atunci când a spus Domnul
Hristos să dai Cezarului ce este al Cezarului, a spus de fapt referindu-se
la o stăpânire care nu era o stăpânire cu credinţă în
Dumnezeu, era o stăpânire romană. Cum au rezolvat lucrul acesta
martirii, ştim. Şi anume ei nu s-au revoltat, nu au făcut o
revoluţie ca să nimicească stăpânirea, ci s-au afirmat cu
credinţa lor, preferând să moară decât să facă ceea ce
cerea totuşi Cezarul, şi n-au considerat că dacă nu aduc
jertfă Cezarului ca unui zeu, nu i-au dat Cezarului ceea ce e al
Cezarului. Era Mitropolitul Mladin, Dumnezeu să-l odihnească,
profesor la Teologie şi era vorba că va ajunge Mitropolit. Şi
era un inspector de culte, un împuternicit din partea statului şi zicea:
"Acuma dacă ajungeţi Mitropolit, să spuneţi:
<<Daţi Cezarului ce e al Cezarului şi lui Dumnezeu ce e a lui
Dumnezeu>>". Şi zice Mitropolitul: "Am să spun, dar
să nu ceară nici Cezarul ce nu i se cuvine".
În ultimii doi ani, celelalte popoare nu ştiu despre noi
că suntem creştini şi vin să ne înveţe, să ne încreştineze.
Nu credeţi că aceste întâlniri ar trebui să fie mai dese?
Cei care vin la noi să ne încreştineze, sau cred
că nu suntem creştini, sau ştiu că nu suntem creştini
în felul lor. Mie mi-a plăcut foarte mult o afirmaţie pe care a
făcut-o Înalt Prea Sfinţitul Mitropolit de la Sibiu când a venit la
Sibiu un misionar, un evanghelist - aşa se numesc
ei - din America, şi prezentându-i biserica catedrală din
Sibiu a spus: "Această biserică este făcută pe temelia
unei alte biserici şi sute şi sute de ani au venit la biserică
aici oameni care s-au mântuit în credinţa noastră". Fiecare
crede că mântuirea e în credinţa lui şi aceia care vin aici
să ne încreştineze caută să ne facă cum sunt ei. Noi, dacă
suntem oameni hotărâţi pentru Ortodoxie, nu mai avem nevoie de
altceva. În Ortodoxie de fapt noi avem tot ce ne trebuie pentru mântuire. Tot
ceea ce propovăduiesc ei că este necesar pentru mântuire noi de fapt
avem la noi acasă, nu trebuie să ne ducem în altă parte. Ceea ce
ne lipseşte nouă este metoda aceasta de a vehicula ideile, de a le
împărtăşi altora. Se predică prea puţin şi se
predică prea oficial cumva, nu se are în vedere nişte lucruri
esenţiale. Ei insistă mult pe bază de Scriptură, numai Biblia
este în vedere pentru ei, dar noi avem şi cărţile Sfinţilor
Părinţi şi avem slujbele. Dacă noi suntem
mulţumiţi cu ale noastre, nu avem motive să căutăm în
altă parte sau să-i primim pe cei care vor să ne înveţe
altceva. "Chiar un înger din cer de va veni - zice Sfântul
Apostol Pavel - şi va propovădui altă Evanghelie decât
cea pe care v-am propovăduit-o eu, să fie anatema" (Galateni 1,
8). Aşa că e bine să ne întărim în credinţa
noastră, să ştim ceea ce facem şi de ce facem aşa,
şi atunci nu mai poate nimenea să ne "încreştineze" în
altă formă de creştinism. Dumnezeu să le ajute, şi noi
să ne vedem de calea noastră şi nu trebuie să ne ducem
să-i ascultăm pe ei, că avem noi ce asculta.
Cât priveşte chestiunea aceasta a organizării unor
dialoguri şi a unor cuvântări de felul acesta, asta depinde de ce
posibilităţi sunt ca să se organizeze. Eu cred că v-am spus
nişte lucruri esenţiale, nişte lucruri care nu se aud des
şi nu se aud în multe locuri. Am avut posibilitatea aceasta să spun
mai multe lucruri deodată. Să ştiţi că eu nu am
făcut pedagogie la Teologie. Aşa a fost împrejurarea, când am fost în
anul I pedagogia se făcea în anul III şi când am ajuns în anul III
s-a mutat în anul I. Le spuneam la mănăstire că nu am făcut
pedagogie şi zicea un părinte: "Se cunoaşte". Cred
că se cunoaşte că nu am făcut pedagogie, că am
îngrămădit cam multe lucruri deodată. Dar să
ştiţi că nu se putea altfel, adică dacă nu fac
aşa, atunci nu-s eu.
Vă rog să-mi spuneţi ce este un Aghiasmatar
şi dacă este bine ca un mirean, dacă are un Ceaslov sau un
Aghiasmatar, să citească din ele?
Aghiasmatarul este o carte de slujbă a preotului. Poate
să citească un mirean din Aghiasmatar cu titlu informativ, cu titlu
de studiu, să ştie ce se cuprinde într-o slujbă, cum se face o
slujbă, ce cuvinte sunt în slujba respectivă. Dar nu poate s-o
citească ca lectură de rugăciune, pentru că este
rugăciune pentru preoţi. Bineînţeles că ar putea să
citească troparele care le cântă cântăreţul, dar numai cu
titlu informativ, adică nu poţi să faci o sfinţire a apei,
nu poţi să faci un Maslu, care e cuprins în Aghiasmatar. Dar
poţi să citeşti o rugăciune de la Maslu, să vezi ce
frumoasă e. "Tu eşti Cela Ce ai zis: <<De câte ori vei
cădea, scoală-te şi te vei mântui>>", "Tu
eşti Cela ce ai zis: <<Bucurie se face în cer pentru un
păcătos care se pocăieşte>>", sunt anumite
rugăciuni care sunt foarte frumoase. "Facă-se Doamne untdelemnul
acesta untdelemn de bucurie, untdelemn de sfinţenie,
îmbrăcăminte împărătească, pavăză
puternică izbăvitoare de toată lucrarea diavolească, pecete
nestricată, bucuria inimii, veselie veşnică". Sunt cuvinte
care dacă le auzi aşa numai, spuse undeva la o slujbă,
nu-ţi rămân, pentru că sunt idei foarte multe. Şi atunci ca
să aprofundezi, poţi să studiezi, dar altfel un mirean nu are de
ce să aibă un Aghiasmatar.
Cât priveşte Ceaslovul, aceasta este cartea tuturor
credincioşilor, nu există nici o restricţie când e vorba de
Ceaslov.
Iar aghiasmatar se înţelege şi o încăpere în care
se face sfinţirea apei - sunt pe la mănăstiri, de
exemplu la mănăstirea Neamţ. Şi "aghiasmatar"
vine de la "aghiazmă" de la sfinţirea apei, pentru că
una din slujbele care e cuprinsă în Aghiasmatar este şi
sfinţirea apei, aghiasmă. Şi noi la mănăstire avem un
paraclis unde mai ales spovedim şi acela ar putea fi numit şi
aghiasmatar dacă am face aghiasma acolo.
Cum vedeţi dumneavoastră următorul aspect: oameni
politici care în trecut au fost atei convinşi şi declaraţi,
dovedesc brusc, în special după ?89, o reorientare către
Biserică şi Dumnezeu?
Dragă, Sfântul Apostol Pavel are un cuvânt în Epistola
către Tit: "Toate sunt curate pentru cei curaţi" (Tit 1,
15). Zice Avva Dorotei că pe lângă unul care stătea pe marginea
drumului au trecut trei. Şi unul a zis: "Ăsta-i un desfrânat,
aşteaptă o ocazie". Altul a zis: "Ăsta-i un hoţ,
aşteaptă să fure". Şi cel de-al treilea a zis:
"Uite, şi aici la marginea drumului se poate ruga omul". Apoi,
din antologia sanscrită, iarăşi un cuvânt: "Câinele a
văzut o fată: <<carne>> a zis, bătându-şi
dinţii. Şi-şi priveau părinţii fata:
<<floare>> au zis, plângând părinţii. Şi-a
văzut-o un călugăr: <<bestie>> a strigat ascetul.
Şi-un poet văzut-a fata: <<înger>> a şoptit
poetul". Să ştiţi că de multe ori noi proiectăm
din noi asupra oamenilor. Poate ştiţi pilda aceea cu lucrătorii
tocmiţi la vie, când a zis stăpânul: "Sau ochiul tău e
rău pentru că eu sunt bun?" (Matei 20, 15).
Eu nu zic să fim artificiali. Sigur că se poate
şi aşa şi aşa. Adică se poate ca oameni care au fost
în trecut atei sau liber-cugetători, acum să se arate
credincioşi, pentru că acum e la modă. Şi poate că au
făcut şi înainte ceea ce era atunci la modă. Pot să fie
oameni fără consistenţă sufletească, pot să fie
făţarnici, dar pot să fie şi oameni reorientaţi, noi
nu avem de unde să ştim viaţa lor intimă. Ştim ce fac
şi gândim despre ceea ce fac ei ceea ce putem gândi.
Vom ajunge noi odată să avem sărbătorile,
Naşterea Domnului, Paştele, împreună cu catolicii?
Crăciunul îl avem odată cu ei, cei care suntem cu
calendarul îndreptat. Paştele nu le putem avea cu ei pentru că nu
toţi ortodocşii au primit calendarul îndreptat, şi atunci ne-am
despărţit noi între noi. Şi atunci s-a găsit modalitatea
aceasta: primim calendarul îndreptat. De ce? Pentru că nu este al
Bisericii calendarul, cum zic cei care nu au primit calendarul îndreptat,
şi zic "sfântul calendar". Nu au dreptate, pentru că nu
Biserica a creat calendarul, aşa cum nu Biserica a creat scrisul, aşa
cum nu Biserica a creat limbajul. Toate acestea le-a luat Biserica de la cei
care le aveau atunci când a apărut Biserica. Şi dacă calendarul
atunci a fost neîndreptat şi între timp s-a reformat calendarul, Biserica
nu poate să zică: eu rămân la calendarul vechi, că acela e
sfânt şi acesta e pângărit. Nu e aşa. Sunt unii care nu
judecă aşa şi atunci s-a ajuns la o neunire între noi
ortodocşii, pentru că numai ortodocşii nu au primit calendarul
îndreptat. Şi atunci Crăciunul îl ţinem la 25 decembrie,
după calendarul îndreptat. Şi cei care nu au primit calendarul
îndreptat tot la 25 decembrie, numai că 25 decembrie corespunde cu 6
ianuarie. Ce să facem? Să ne vedem de cale şi să facem ce
putem să facem în condiţiile noastre. Nu are rost să ne
certăm pentru lucruri care nu sunt ale noastre.
Cum apreciaţi temeiurile mişcării ecumenice
contemporane?
Mişcarea ecumenică contemporană are drept scop
să-i unească pe toţi creştinii, să-i cointereseze,
să-i facă cunoscuţi unii altora, e o mişcare cu
dorinţa de a se realiza unirea. Unirea între oameni nu se realizează
plănuind-o sau insistând pentru ea din afară. Unirea trebuie să
se realizeze din înăuntru. Noi avem ca mijloace de unire - cu
cei care putem să ne unim - următoarele: rugăciunea,
iubirea şi smerenia.
Rugăciunea în primul rând: "pentru unirea tuturor,
Domnului să ne rugăm". "Unirea credinţei şi
împărtăşirea Sfântului Duh cerând, pe noi înşine şi
unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos
Dumnezeu să o dăm". Asta este rugăciunea pentru unire,
şi într-un fel şi metoda, căci spune "pe noi înşine
şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui
Hristos Dumnezeu să o dăm". Iubirea: "Să ne iubim unii
pe alţii ca într-un gând să mărturisim". Deci încă nu
mărturisim poate într-un gând, dar ca să mărturisim într-un
gând, întâi să ne iubim, să nu ne mai excludem, să nu ne mai
împotrivim unii altora. Şi smerenia: dacă vom ajunge să considerăm
valorile fiecăruia dintre noi, atunci ne smerim şi le şi primim
într-un fel. În orice caz, spălarea picioarelor de care pomeneam mai
înainte este un mijloc în care se arată datoria de a fi respectuos şi
de a curăţi acolo unde e nevoie, de a interveni să curăţi.
Să speli picioarele cuiva înseamnă să-l faci curat. Spiritual
lucrul acesta trebuie să-l facem mereu, pentru că Domnul Hristos ne-a
dat porunca aceasta când a zis: "Precum Eu v-am spălat picioarele
voastre, şi voi sunteţi datori să vă spălaţi picioarele
unii altora", deci suntem datori cu respect.
Dacă folosim mijloacele acestea, de rugăciune pentru
unire, de iubire în vederea unirii, de smerenie în vederea respectării, e
nădejde cândva să ne unim. Dar să ştiţi că nu e
în puterea omului să realizeze această unire. La turnul Babel
Dumnezeu a împărţit limbile, i-a împărţit pe oameni,
şi la pogorârea Duhului Sfânt, Duhul Sfânt i-a unit pe oameni prin
vorbirea în aşa fel încât să o înţeleagă toţi. Noi
aşteptăm de la Dumnezeu unirea tuturor, nu de la mişcarea
ecumenică.
Aş dori să vă pun o întrebare, că dacă
vorbim de ecumenism, adică de unirea mare a Bisericilor, într-un fel
parcă s-au structurat chiar în cadrul Bisericii noastre, trei categorii:
pe de o parte credincioşii, pe de altă parte clerul, pe de altă
parte ierarhia. Dacă putem vorbi în acest înţeles de o anumită
disfuncţionalitate în cadrul trupului eclezial, v-aş ruga să ne
spuneţi cum s-ar putea reface împreună-lucrarea dintre cele trei
categorii din trupul lui Hristos?
Cred că în Biserică nu există categorii
disparate, toţi formăm un singur trup, trupul Domnului Hristos,
fiecare angajându-ne la lucrarea mântuirii şi a sfinţirii în
măsura în care ne putem angaja noi. Se spune că totuşi teologii
au fost aceia care au despărţit pe oameni în concepţii diferite.
Deşi Mitropolitul Nicolae Bălan, Dumnezeu să-l odihnească,
zicea că ceea ce ne uneşte e mai mult decât ceea ce ne desparte. Iar
cineva m-a întrebat pe mine - unul din Polonia - dacă
sunt mari diferenţele dintre ortodocşi şi catolici. Şi am
zis că nu sunt mari, dar pe ele se bazează organizaţiile
diferite şi atunci din mici devin mari. Eu cred că fiecare dintre noi
trebuie să contribuim cumva la unire. Cu cei ce vin la noi suntem
totdeauna apropiaţi până când vine vorba de chestiuni speciale. În
chestiuni generale găsim totdeauna posibilitatea să ne unim. Iar
credincioşii câţi sunt, cler de mijloc, episcopi, toţi trebuie
să urmărim acelaşi lucru, adică preamărirea lui
Dumnezeu. Unde-i preamărirea lui Dumnezeu e şi nădejde de unire.
Ştie Dumnezeu când va fi unirea, pentru că sunt şi lumi
diferite, sunt atâtea lucruri care nu poţi trece peste ele.
Deocamdată să ne gândim numai aici la noi: sunt deja diferenţe
şi se pune accentul pe nişte diferenţe care de fapt pentru noi
sunt foarte mici şi pentru alţii sunt foarte mari.
Ne puteţi vorbi şi despre rolul Sfintei Taine a
Spovedaniei în contextul social şi bisericesc pe care îl trăim
astăzi?
Da, Sfânta Taină a Spovedaniei este un mijloc de
îmbunătăţire sufletească. Cu acest gând trebuie să ne
apropiem şi s-o folosim. Ar trebui reînviorată cumva dorinţa oamenilor
de a se apropia de Dumnezeu prin Sfintele Taine. La Sfânta Spovedanie sunt
două lucruri esenţiale: să-ţi recunoşti păcatele
şi să vrei să nu le repeţi. Şi apoi să-ţi
supui mintea duhovnicului, să te verifici cu o conştiinţă
străină, superioară ţie. În felul acesta e nădejde
să fie bine. Dacă cineva însă ştie mai bine decât preotul
la care se spovedeşte - şi mie mi se întâmplă de multe
ori lucruri de felul acesta, că vine omul şi ştie într-un fel
mai bine decât mine, şi zic: de ce ai mai venit la mine? -, atunci
nu are starea sufletească necesară pentru spovedanie. Nu numai ca
să primească cuvânt, dar e vorba şi de a-ţi recunoaşte
păcatele şi de a dori nu numai iertarea ci şi îndreptarea.
Aici e o sală plină mai mult de tineri.
Mă bucur foarte mult de lucrul acesta, pentru că
să ştiţi că în Postul Paştilor la mine cam tot
bătrâni vin la spovedanie.
Aceşti tineri au venit aici cu o idee pentru viitor.
Vă rugăm, dacă ştiţi sau dacă se poate, să
ne spuneţi ceva despre viitor, pentru că toţi suntem îngrijoraţi
în legătură cu viitorul. Vă rugăm câteva cuvinte despre
acest viitor.
Eu în legătură cu viitorul nu ştiu nici ce se va
întâmpla peste cinci minute. Eventual peste vreo zece, că voi pleca de
aici. Dar pot să vă spun că viitorul ni-l pregătim.
Nu există posibilitatea să ai un viitor altul decât acela pe care
ţi-l pregăteşti. Din toate punctele de vedere: şi ca
pregătite intelectuală - cineva care nu se
pregăteşte, dintre tinerii aceştia, atunci la examen vede el
viitorul -, ne pregătim şi ca pregătire morală - în
înţelesul că dacă suntem capabili de bine în prezent, vom fi
şi în viitor capabili de bine, de mai mult bine, tot în prezent, nu în
viitor, numai că prezentul de atunci va fi viitorul faţă de prezentul
de astăzi. Pentru că viitorul de fapt noi îl vom trăi totdeauna
ca prezent, chiar şi veşnicia, nu există posibilitatea să
trăieşti din prezent în viitor. Şi în felul acesta ne
formăm şi un trecut mai luminos, în măsura în care suntem atenţi
în prezent. Prezentul devine trecut şi trecutul se luminează şi
astupăm trecutul negativ cu un trecut pozitiv.
Dar viitorul ni-l mai pregătim şi altfel, şi
anume printr-o viaţă care ne întăreşte în
credinţă şi ne scoate din îngrijorare şi în sensul că
nu avem de plătit nişte păcate. Şi aşa cum Dumnezeu
l-a scos pe Lot din Sodoma, pe care a ars-o cu foc, tot aşa ne va scoate
şi pe noi, pe fiecare, în măsura în care vom fi vrednici ca Dumnezeu
să ne cruţe, indiferent de ce va veni peste lumea aceasta.
Îl rog pe Avva Teofil să ne spună părerea
dânsului despre râs şi despre aplauze.
Râsul este o manifestare de bucurie şi nu se poate să
fie un om - un om aşa cum trebuie să fie omul,
firesc -, să nu aibă o bucurie care să se manifeste şi
în râs. Însă lucrurile sunt bune sau rele după felul în care se
angajează omul la ele. Şi eu râd, şi râd tare bucuros, şi
nu mi-e frică că mă va pedepsi Dumnezeu că râd.
Şi acum să vă spun - bine că
aţi pus problema aceasta, că îmi pare tare bine s-o
spun -şi anume: poate ştiţi Psalmul 20 într-o traducere a
Patriarhului Nicodim. Se spune acolo: "Şi cu zâmbetul feţei Tale
l-ai umplut de bucurie", adresându-se lui Dumnezeu. Deci Dumnezeu
zâmbeşte, nu se poate să nu zâmbească. "Şi cu zâmbetul
feţei Tale l-ai umplut de bucurie" zice psalmul şi îmi place
foarte mult. Nu în toate traducerile e aşa, dar mie traducerea aceasta îmi
place extraordinar de mult. Adică Dumnezeu ne zâmbeşte. Ce
înseamnă asta? Că Dumnezeu Se revarsă cu bucurie spre noi.
Oamenii zâmbesc, că ei pot să zâmbească, dar e o idee în sensul
acesta că Dumnezeu ne zâmbeşte.
Iar Sfânta Tereza de Lisieux, Sfânta Tereza de Pruncul Iisus a
scris o carte intitulată "Istoria unui suflet". Sfânta Tereza a
murit la sfârşitul secolului trecut, a trăit doar 24 sau 25 de ani, a
fost călugăriţă şi a scris istoria vieţii ei.
Şi acolo în istoria vieţii ei sunt lucruri foarte gingaşe,
lucruri scrise de o femeie care are gingăşia ei, totdeauna. Mai ales
fiind o persoană distinsă şi din punct de vedere moral, a avut o
receptivitate pentru nişte lucruri pe care noi nu le gândim dintr-o
dată. Şi ea este caracterizată - am citit eu o carte,
"Sfinţi mari", scrisă de Walter Nig, de un profesor
protestant din Elveţia - ca "zâmbetul lui Dumnezeu".
Dacă ştim asta înseamnă că putem şi să zâmbim
şi chiar să râdem, aşa, de moment. Nu se pune problema,
dacă nu ştim unde să ne oprim, atunci să nu mai zâmbim, dar
nu se poate, pentru că aceasta este o manifestare nu de durată ci o
manifestare de moment. Şi să ştiţi că nu trebuie
să fim cu foarte multă atenţie la lucruri de felul acesta,
pentru că nici Dumnezeu nu ia aminte. Şi mai ales dacă Dumnezeu
are un zâmbet, putem să avem şi noi un zâmbet când avem inima
capabilă de a se manifesta într-un zâmbet.
Cât priveşte aplauzele, e tot o manifestare din
înăuntru în afară. S-ar putea să fie şi o
improvizaţie. Dacă e o improvizaţie atunci renunţ la ele.
11 noiembrie 1992