Urcuşul
duhovnicesc
În această seară a fost programat un cuvânt despre
urcuşul duhovnicesc, adică despre progresul în viaţa
duhovnicească. Iar progresul în viaţa duhovnicească este
înfăţişat în general în gândirea părinţilor celor
duhovniceşti ca un urcuş. În Predica de pe Munte rostită de
Domnul nostru Iisus Hristos, aşa cum este înfăţişată
în Sfânta Evanghelie de la Matei şi în Sfânta Evanghelie de la Luca, se
spune între altele că cel ce ascultă cuvintele Domnului nostru Iisus
Hristos este asemenea omului care şi-a zidit casa pe temelie de
stâncă. Au venit vânturi mari, au venit ploi puternice şi au lovit în
casa aceea şi ea a rămas nedărâmată. Iar cel ce
ascultă cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos şi nu le
împlineşte este asemenea omului care şi-a întemeiat casa pe nisip
şi când au venit vânturile mari şi ploile, au dărâmat casa
pentru că nu avea temelie tare (Matei 7, 24-27).
S-au întrebat părinţii cei duhovniceşti cum
trebuie întemeiată casa în care vine Domnul nostru Iisus Hristos
să-Şi facă locaş, cum anume trebuie să ne îngrijim de
locaşul Domnului nostru Iisus Hristos în sufletul nostru. Pentru că
această asemănare cu casa are de fapt corespondent în viaţa
duhovnicească în înţelesul că fiecare dintre noi trebuie să
ne rânduim în aşa fel lucrurile încât să-I pregătim în sufletul
nostru un locaş Mântuitorului. Sfântul Petru Damaschin, vorbind despre
această casă, despre templul Duhului Sfânt, spune că ea trebuie
aşezată pe pământul răbdării şi trebuie să
aibă temelia credinţei, să fie alcătuită din
cărămizile faptelor bune, legate între ele cu lutul smereniei,
acoperite cu acoperişul dragostei, şi când aşa ceva se
realizează, atunci avem un locaş pregătit pentru Mântuitorul
nostru Iisus Hristos.
Prin urmare, este vorba mai întâi de pământul
răbdării. Pe acest pământ al
răbdării - pentru că de răbdare avem
trebuinţă ca să ne ostenim într-o viaţă
duhovnicească autentică - trebuie să fie
aşezată temelia credinţei. Toată viaţa
duhovnicească este străbătută de credinţa în
Mântuitorul nostru Iisus Hristos, de credinţa în Dumnezeu, toată
viaţa duhovnicească se întemeiază pe credinţa în Dumnezeu
şi credinţa ne îndrumează şi ne dă putere să
realizăm fapte pe măsura credinţei, şi acestea sunt
cărămizile, sau pietrele, din care se zideşte casa
duhovnicească, templul cel duhovnicesc. Iar cărămizile sunt
legate între ele prin lutul smereniei, pentru că este trebuinţă
şi de smerenie, faptele cele bune trebuind să fie acoperite cu
smerenia. Şi apoi deasupra trebuie aşezat acoperişul dragostei.
Este o imagine a unei vieţi duhovniceşti autentice.
În general însă, viaţa duhovnicească şi mai
ales progresul în viaţa duhovnicească este înfăţişat
ca un urcuş, iar urcuşul acesta al vieţii duhovniceşti are
ca punct de plecare ceea ce se spune în Sfânta Scriptură în Cartea Facerii
despre scara lui Iacov. Citim în Cartea Facerii relatările în
legătură cu patriarhul Iacov, că odată fiind el într-o
călătorie, a ajuns într-un loc şi s-a aşezat să
doarmă pentru că apusese soarele. Şi dormind a avut un vis: se
părea că o scară leagă cerul cu pământul şi pe
scara aceea se urcau şi coborau îngerii lui Dumnezeu. Când s-a trezit din
somn patriarhul Iacov, a exclamat: "Domnul este în locul acesta, şi
eu n-am ştiut. Nu este altceva aici decât casa lui Dumnezeu şi
aceasta este poarta cerului" (Facere 28, 11-17).
Tâlcuitorii cei duhovniceşti, luând aminte la acest vis al
patriarhului Iacov, la această scară despre care se spune în Sfânta
Scriptură, au înţeles scara ca fiind alcătuită, ca orice
scară, din două părţi şi din treptele care sunt legate
între ele prin cele două părţi ale scării, şi au spus
că o parte a scării reprezintă Sfintele Taine, prin care
Dumnezeu vine către noi, iar cealaltă latură a scării este
rugăciunea, prin care omul se înalţă către Dumnezeu.
Treptele scării sunt virtuţile, iar pe treptele acestea urcă
şi coboară oameni cu inimi îngereşti sau îngeri cu trupuri
omeneşti, adică de fapt oameni care-I slujesc lui Dumnezeu, care duc
o viaţă cât mai aproape de viaţa îngerilor, oameni care pot fi
socotiţi îngeri în trup, după cuvântul care zice, despre unii
sfinţi: "Locuitor pustiului şi înger în trup şi de minuni
făcător te-ai arătat - se spune numele
părintelui - cel ce ai câştigat cu smerenia cele înalte, cu
postul, cu privegherea, cu rugăciunea I-ai slujit lui Dumnezeu; cinstitele
daruri primind, vindeci pe cei bolnavi şi sufletele celor ce aleargă
la tine cu credinţă".
Treptele scării sunt virtuţile. Fiecare dintre noi în
măsura în care ne silim să ne ridicăm către Dumnezeu prin
rugăciune, fiecare dintre noi care ne silim să primim
dumnezeieştile Taine ca ajutor pentru înaintarea noastră în
viaţa duhovnicească, fiecare dintre noi în măsura în care ne
silim să realizăm virtuţile prin care Însuşi Mântuitorul Se
întrupează în credincioşi, avem posibilitatea să ne folosim de
acest urcuş şi să ne apropiem de Dumnezeu şi să
ajungem mai presus de lumea aceasta, ca unii care suntem trăitori în lume
ca cetăţeni ai cerului, după cuvântul Sfântul Apostol Pavel care
spune că suntem cetăţeni ai cerului, că suntem
"casnici ai lui Dumnezeu" (Efeseni 2, 19).
În ce priveşte urcuşul duhovnicesc, putem avea în
vedere mai multe texte din Sfintele Scripturi, din Noul Testament şi din
învăţăturile părinţilor duhovniceşti. Cel dintâi
urcuş pe care-l găsim în Sfânta Evanghelie este urcuşul
bucuriei. Şi anume urcuşul bucuriei se realizează prin
Fericirile rostite de Domnul nostru Iisus Hristos aşa cum sunt ele
prezentate în Sfânta Evangheile de la Matei. Sfântul Evanghelist Matei îşi
începe prezentarea Predicii de pe Munte cu Fericirile. După Fericiri sunt
cuvintele: "Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că
plata voastră multă este în ceruri". Dar ca să ajungem la
bucuria aceasta, la bucuria şi la veselia care stă în
legătură cu plata cea din ceruri, este necesar să avem în vedere
fericirile şi ca nişte lucruri la care să ne angajăm.
Spune Domnul nostru Iisus Hristos: "Fericiţi sunt cei
săraci cu duhul, că acelora este împărăţia
cerurilor", aceasta fiind cea dintâi treaptă către bucurie. Ce
înseamnă "fericiţi sunt cei săraci cu duhul"?
Înseamnă de fapt, după tâlcuirile Sfinţilor Părinţi,
fericiţi sunt cei smeriţi, cei neîndestulaţi, cei care vor mai
mult, cei care-şi cunosc neştiinţa şi neputinţa, cei
care nu se mulţumesc cu puţinul pe care-l au, cei care vor mereu
să mai adauge ceva la ceea ce au realizat, cei care niciodată nu se
socotesc împliniţi cu cât au realizat ci doresc să înainteze şi
mai mult în cele plăcute lui Dumnezeu. Celor care sunt săraci cu
duhul le făgăduieşte Domnul Hristos împărăţia cerurilor.
Acelora le spune Domnul Hristos: "Bucuraţi-vă şi vă veseliţi,
că plata voastră multă este în ceruri".
A doua fericire, care este şi a doua treaptă a
scării către bucurie, este "Fericiţi cei ce plâng, că
aceia se vor mângâia". Înainte de a ajunge la bucuria şi la veselia
legată de plata cea din ceruri, întâi este mângâierea care vine pentru cei
ce plâng. Este vorba aici de plânsul cel făcător de bucurie şi
Domnul Hristos îi are în vedere nu pe cei ce doresc să plângă, ci pe
cei ce plâng de fapt, şi plâng, dar nu cu deznădejde ci cu
nădejdea bucuriei. Ar fi într-un fel vorba de cei care-şi plâng
păcatele lor, despre cei care se pocăiesc, şi cu întristare de
pe urma păcatelor, cei ce îşi mărturisesc păcatele şi
primesc mângâiere în iertarea care vine de la Domnul Hristos. Şi
aceştia văd zorii bucuriei celei veşnice.
Îi fericeşte Domnul Hristos apoi pe cei blânzi, şi e
firesc să-i fericească pe cei blânzi, pe cei nemânioşi, şi
zice Domnul Hristos că sunt fericiţi pentru că vor moşteni
pământul. Dar e firesc să fie fericiţi cei blânzi pentru că
ei se aseamănă cu Domnul Hristos, după cuvântul cel spus de
Mântuitorul când a zis: "Învăţaţi-vă de la Mine
că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi avea odihnă
sufletelor voastre". Tâlcuind aceste cuvinte, Sfântul Ioan cel ce a scris
"Scara" spune că "A zis Domnul: învăţaţi-vă
nu de la înger, nu de la om, nu din carte, ci de la Mine, adică de la
lucrarea Mea cea din voi, că blând sunt şi smerit cu inima şi cu
felul de a fi, şi veţi avea odihnă sufletelor voastre de
patimile care vă stăpânesc pe voi". În măsura în care
suntem blânzi şi smeriţi ne pregătim calea către
nepătimire şi nepătimirea este totdeauna linişte şi
mulţumire, este împreunată totdeauna cu bucurie.
"Fericiţi sunt cei ce flămânzesc şi
însetează de dreptate, că aceia se vor sătura" a spus
Domnul Hristos, şi aceasta este a patra treaptă către bucuria
şi veselia care stă în vârful urcuşului duhovnicesc cel prin
Fericiri. Şi aici are în vedere Domnul Hristos dreptatea, mai ales ca
stare sufletească, pe omul care doreşte să fie drept şi se
sileşte să împlinească dreptatea, după cuvântul Domnului
nostru Iisus Hristos: "Lasă acum că ni se cuvine nouă
să împlinim toată dreptatea" (Matei 3, 15) şi după
cuvântul: "Dacă nu va prisosi dreptatea voastră mai mult decât a
cărturarilor şi a fariseilor, nu veţi intra în
împărăţia cerurilor" (Matei 5, 20). Cei care caută
dreptatea şi îndreptarea, cei care se silesc să fie drepţi,
aceia se vor sătura de dreptate, nu numai pentru ostenelile lor, ci
şi pentru darul lui Dumnezeu, toate faptele cele bune fiind fapte în care
se întâlneşte Dumnezeu cu omul şi omul cu Dumnezeu, fapte pe care noi
le numim fapte teandrice.
Zice Domnul Hristos mai departe: "Fericiţi sunt cei
milostivi, că aceia vor fi miluiţi". Milostivi sunt cei care au
inimă binevoitoare. Sfântul Isaac Sirul vorbeşte despre o milostivire
mai presus de fire, când are în vedere bunăvoinţa faţă de
toată făptura, faţă de tot ce există, când omul are o
inimă înduioşată şi înduioşătoare faţă
de toţi cei care au trebuinţă de ajutor şi faţă
de tot ceea ce a creat Dumnezeu.
"Fericiţi sunt cei curaţi cu inima, că aceia
vor vedea pe Dumnezeu" este a şasea treaptă a urcuşului
duhovnicesc spre bucurie. Vederea lui Dumnezeu este ea însăşi izvor
de bucurie, iar temelia acestui izvor de bucurie este inima curată, care
de asemenea se realizează şi prin osteneala omului şi prin darul
Domnului. Noi dacă ne rugăm, şi mai ales când spunem Psalmul 50
cu aşezare de rugăciune, cerem de la Dumnezeu zicând:
"Inimă curată zideşte întru mine Dumnezeule şi duh
drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele".
Îi fericeşte Domnul Hristos apoi şi pe
făcătorii de pace şi spune că "aceia fii lui Dumnezeu
se vor chema". Îi fericeşte deci pe cei care sunt angajaţi întru
realizarea binelui, întru lucrarea de apropiere a oamenilor. Dar ca să
faci pace în viaţa altora trebuie să-ţi faci pace mai întâi în
propriul tău suflet, după cuvântul Sfântului Isaac Sirul care zice:
"Împacă-te cu tine însuţi şi va fi în pace cu tine şi
cerul şi pământul".
Cei care merg pe calea aceasta, care merg până la
această treaptă de a fi numiţi fii ai lui Dumnezeu, sunt gata
să sufere şi împotrivirile când e vorba de dreptate şi se
lasă prigoniţi pentru dreptate dar nu cedează, pentru că
dreptatea se face în ei ca un fel de a doua natură, se realizează în
ei ca un fel de fire, şi atunci sunt gata să rămână întru
dreptate chiar cu multe împotriviri, şi aceia vor vedea
împărăţia cerurilor.
Mai departe îi fericeşte Domnul Hristos pe aceia care,
prigoniţi pentru dreptate, sunt prigoniţi şi pentru faptul
că ţin legătura cu Domnul Hristos şi se lasă
batjocoriţi şi prigoniţi ca unii care-L mărturisesc pe
Domnul Hristos şi ţin să-L mărturisească totdeauna.
Mergând pe aceste trepte - care de fapt sunt
prezentate unele după altele însă în realitate în suflet vin unele
împreună cu altele, pentru că deşi e vorba de un urcuş, în
realitate în viaţa duhovnicească virtuţile se întrepătrund
unele cu altele -, orice progres în virtute de fapt aduce bucuria, bucuria
fiind în cele din urmă susţinută de cele care îi premerg. Orice
virtute aduce bucurie.
Al doilea urcuş duhovnicesc care îl găsim în Sfânta
Evanghelie de la Matei este urcuşul preamăririi lui Dumnezeu şi
el este cuprins în rugăciunea "Tatăl nostru". Cei care
aţi ajuns să citiţi Filocalia volumul II aţi găsit
acolo un comentar la rugăciunea "Tatăl nostru", care ne-a
rămas de la Sfântul Maxim Mărturisitorul. Sfântul Maxim
Mărturisitorul, vorbind despre rugăciunea "Tatăl
nostru", ne spune între altele că rugăciunea "Tatăl
nostru" nu este numai rugăciune ci este şi îndreptar de
viaţă, este o teologie. Şi ne dă ideea că
rugăciunea "Tatăl nostru" este de fapt un urcuş spre
preamărirea lui Dumnezeu. Dacă o privim dinspre sfârşit spre
început avem în ea un urcuş, avem în ea nişte trepte, şapte trepte
care corespund celor şapte cereri cuprinse în rugăciunea
"Tatăl nostru".
Ultima cerere din rugăciunea "Tatăl nostru"
şi prima treaptă spre preamărirea lui Dumnezeu este
"şi ne mântuieşte de cel rău". Când cerem de la
Dumnezeu să ne mântuiască de cel rău de fapt ne obligăm noi
înşine să ne ferim de cel rău. Prin cel rău înţelegem
pe cel care ispiteşte la rău, pe diavolul, dar nu numai pe diavolul,
ci orice înfăţişare a răului. Ştim despre rău
că are trei înfăţişări: una în gând, alta în cuvânt şi
alta în faptă. Dacă realizăm înlăturarea gândului celui
rău, curăţirea de gânduri rele, în cazul acesta nu mai ajungem
la celelalte forme ale răului pentru că celelalte forme ale
răului sunt în legătură cu gândul cel rău. Orice om se
ocupă de înlăturarea răului de când surprinde răul în
suflet. În cazul în care a ajuns până la fapta cea rea, trebuie să se
ferească mai mult decât dacă a rămas doar la gândul cel
rău, pentru că fapta cea rea şi cuvântul cel rău îi
afectează şi pe alţii. Iar gândul cel rău îl păgubeşte
numai pe cel care-l poartă în minte şi nu-l scoate şi la
arătare.
A doua treaptă a urcuşului spre preamărirea lui
Dumnezeu este ferirea de ispită. Cerem de la Dumnezeu să ne
ferească de ispită. Am spus că ispita nu e păcat, ci este
un gând fără formă care poate fi îndemnător la păcat
dar poate fi şi pricină de virtute. Noi dorim să fim feriţi
de ispitele ducătoare la păcat, să fim în stare să le
biruim şi să ne angajăm la virtuţile potrivnice ispitei,
şi lucrul acesta îl putem face în măsura în care ne ferim de
pricinile care înmulţesc ispitele. Dacă nu ocolim pricinile care
înmulţesc gândurile rele, atunci nu putem nici să rezistăm
ispitelor, şi cădem în ispită ajungând să facem
păcatul fie numai cu gândul, fie şi cu cuvântul şi cu fapta.
A treia treaptă a urcuşului preamăririi lui
Dumnezeu este iertarea. Domnul Hristos ne angajează la iertare prin faptul
că în rugăciunea "Tatăl nostru" a condiţionat
iertarea noastră din partea lui Dumnezeu de iertarea pe care o dăm
noi celor care ne greşesc, şi ne-a învăţat să spunem:
"Şi ne iartă nouă greşealele noastre precum
iertăm şi noi greşiţilor noştri". Domnul nostru
Iisus Hristos nu numai că ne-a dat această cerere
condiţionată de iertarea pe care o dăm noi, ci El a şi
reluat această cerere. Şi în Sfânta Evanghelie de la Matei, după
ce se termină rugăciunea "Tatăl nostru", avem
cuvintele: "Că de veţi ierta voi oamenilor greşelile lor,
şi Tatăl vostru Cel din ceruri vă va ierta vouă
greşelile voastre. Iar de nu veţi ierta oamenilor greşelile lor,
nici Tatăl vostru Cel din ceruri nu va ierta vouă greşelile
voastre". Despre iertare ştim că trebuie să fie
făcută din inimă. Concluzia pildei cu cei doi datornici,
cuprinsă în Sfânta Evanghelie de la Matei în capitolul al 18-lea, este
că aşa vor păţi toţi care nu iartă pe oameni din
toată inima. Iar felul în care cineva trebuie să ierte din toată
inima este prezentat în pilda cu fiul risipitor (Luca 15, 11-32), unde se spune
despre tatăl primitor că l-a primit pe fiul său în starea de mai
înainte, a rânduit să nu se simtă cu nimic înjosit fiul care s-a
întors din pribegie după ce şi-a cheltuit toată averea. Sfântul
Ioan Gură de Aur, ocupându-se de această pildă, se
minunează şi zice: "Cum, aceasta este răsplata
păcatului?". Şi tot el răspunde: "Nu-i răsplata
păcatului, ci e răsplata pocăinţei". Deci să
reţinem, când zicem "Şi ne iartă nouă păcatele
noastre precum iertăm şi noi greşiţilor noştri",
să ştim că e vorba de iertare deplină, de iertare din
toată inima, asemenea cu iertarea pe care a dat-o tatăl primitor
fiului care s-a întors din pribegie cu pocăinţă.
La mijloc între cele şapte cereri, treapta din mijloc,
priveşte pâinea cea de toate zilele, pe care o cerem de la Dumnezeu când
zicem "Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă
astăzi". Este vorba de pâinea în înţelesul de hrana trebuitoare
pentru viaţa fizică, de hrana trebuitoare pentru viaţa
sufletească înţeleasă ca şi cuvânt al lui Dumnezeu, şi
despre hrana sufletească trebuitoare pentru viaţa veşnică,
adică Sfânta Euharistie, Sfânta Cuminecătură, despre care Domnul
Hristos spune că este "pâinea vieţii" şi "De nu
veţi mânca Trupul Fiului omului şi nu veţi bea Sângele Lui, nu
veţi avea viaţă în voi" (Ioan 6, 53).
Urmează apoi a cincea treaptă, care este:
"Facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe
pământ". Treapta aceasta îi angajează pe cei care cer de la
Dumnezeu să se facă voia Lui pe pământ aşa cum se face în
cer, să facă ceea ce fac îngerii în cer, să aducă închinare
lui Dumnezeu.
Vine apoi a şasea cerere, care este "Vie
împărăţia Ta" şi care se împlineşte de fapt, cum
am mai spus, la fiecare Sfântă Liturghie, pentru că fiecare
Sfântă Liturghie este împărăţia lui Dumnezeu aici pe
pământ, este o desfăşurare a împărăţiei lui
Dumnezeu aici pe pământ, în prezenţa celor ce iau parte la Sfânta
Liturghie, biserica fiind cerul cel de pe pământ, iar lucrarea ce se face
la Sfânta Liturghie fiind o lucrare cerească, împlinită în
condiţiile noastre pământeşti.
Când se realizează toate acestea ajungem la putinţa de
a-L preamări pe Dumnezeu şi de a se împlini cererea
"Sfinţească-se numele Tău" şi atunci ajungem de
fapt la cea de-a şaptea treaptă a urcuşului duhovnicesc, care
este preamărirea lui Dumnezeu. Toate acestea le cerem de la Dumnezeu
şi le împlinim şi noi după puterea noastră.
Mai sunt şi alte texte din Sfânta Scriptură a Noului
Testament în care ni se prezintă un urcuş duhovnicesc. De pildă,
cuvintele Sfântului Apostol Pavel din Epistola către Galateni, în care se
înfăţişează roada Duhului. Şi aici avem un text care
tot aşa, dacă e privit de la urmă spre început - adică
nu aşa cum îl prezintă Sfântul Apostol Pavel, ci în ordine
inversă - reprezintă un urcuş duhovnicesc. Sfântul
Apostol Pavel începe cu dragostea şi sfârşeşte cu înfrânarea
poftelor. Şi zice aşa: "Roada Duhului este dragostea, bucuria,
pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine,
credinţa, blândeţea, înfrânarea poftelor" (Galateni 5, 22-23),
înfrânarea poftelor fiind ultima treaptă înfăţişată de
Sfântul Apostol Pavel dar prima treaptă care duce la dragoste. E
urcuşul care duce la dragostea ca virtute teologică.
Înfrânarea poftelor: cel dintâi lucru care trebuie să-l
aibă în vedere cineva care vrea să ajungă la fericirea pe care o
dă iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele
este înfrânarea. Un om înfrânat este un om care face voia lui Dumnezeu după
puterea lui, un om care ştie de înfrânare, de post, de tot ceea ce
înseamnă lepădare de sine şi luarea crucii.
După înfrânarea poftelor urmează blândeţea, prin
care se nimiceşte mânia.
Apoi credinţa, care este de două feluri: credinţa
din auz şi credinţa din vedere. Sfântul Petru Damaschin, Sfântul
Isaac Sirul vorbesc despre o credinţă care o are omul din auzire,
adică i se propovăduieşte şi el crede. Aşa ceva s-a
întâmplat în Sihar, când femeia samarineancă le-a spus
concetăţenilor ei: "Veniţi de vedeţi un om care mi-a
spus mie toate ale mele" (Ioan 4, 29) - era vorba despre Domnul
Hristos. Şi ei auzind despre aceasta, s-au dus să-L vadă pe
Domnul Hristos, iar după ce L-au cunoscut, după ce L-au văzut
şi făcând minuni, după ce s-au încredinţat de Domnul
Hristos, au spus oamenii aceia: "De acum credem nu numai pentru cuvântul
tău, ci pentru că noi înşine am văzut şi am cunoscut
că Acesta este Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii" (Ioan 4, 42).
După credinţă vine facerea de bine. Nu se poate
să aibă cineva credinţă în Dumnezeu şi să nu se
angajeze ca să facă binele. Şi facerea de bine duce la
bunătate şi bunătatea este între cele nouă roade ale
Duhului, între cele nouă înfăţişări ale roadei
Duhului. Bunătatea este pregătită prin urmare de înfrânarea
poftelor, de blândeţe, de credinţă şi de facerea de bine.
Şi apoi bunătatea cea din mijloc are împreună cu ea
îndelunga-răbdarea, pacea, bucuria şi iubirea. Acestea vin ca un fel
de răsplată a bunătăţii, ca un fel de angajare întru
bunătate. Cel bun este şi răbdător, şi chiar
îndelung-răbdător. Cel îndelung-răbdător are pace în
suflet. Cel care are pace în suflet, pacea născută din
nepătimire, are şi bucurie, iar cel care are bucurie realizează
şi iubirea, care şi ea este un chip al bucuriei. Iubirea este
fericire, cine iubeşte este fericit. De aceea Domnul Hristos ne
îndeamnă şi ne porunceşte chiar să avem iubire
faţă de toţi oamenii, chiar şi faţă de
vrăjmaşii noştri, pentru că vrea să ne facă
părtaşi de fericirea care se realizează în iubire.
În Epistola Sfântului Apostol Pavel către Coloseni, în al
3-lea capitol, deasemenea este prezentat un urcuş duhovnicesc, care este
tot un urcuş al dragostei şi un urcuş al păcii. Şi
anume Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Coloseni spune mai întâi:
"Dacă aţi înviat împreună cu Hristos, căutaţi
cele de sus, cugetaţi cele de sus" (Coloseni 3, 1-2). Cine vrea
să înceapă un urcuş duhovnicesc trebuie să caute cele de
sus, să nu aştepte cele de sus ci să le caute, după
cuvântul spus şi de Domnul Hristos dealtfel: "Căutaţi mai
întâi împărăţia cerurilor" (Matei 6, 33). În măsura în
care căutăm împărăţia cerurilor, trebuie să o
şi cugetăm. "Căutaţi cele de sus" zice
Sfântul Apostol Pavel mai întâi, şi după aceea, ca şi când
şi-ar fi adus aminte că altceva trebuia să apună întâi,
zice "cugetaţi cele de sus", adică gândiţi la
cele de sus. Ca să le căutaţi trebuie să le cugetaţi,
trebuie să le gândiţi. Şi spune mai departe că acolo sus,
unde vrem noi să căutăm, Îl găsim pe Domnul Hristos stând
de-a dreapta lui Dumnezeu Tatăl - înălţat deci mai
presus de lume şi în cinstea pe care o are la Dumnezeu-Tatăl şi
firea omenească cu care s-a unit firea dumnezeiască la
Întrupare - şi spune că "Voi aţi murit şi
viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu". Şi
după aceea îi îndeamnă pe credincioşi să se ferească
de păcatele care îi fac nevrednici de urcuşul duhovnicesc şi are
în vedere două feluri de păcate, sunt două liste de păcate
învecinate unele cu altele. Întâi spune: "Omorâţi mădularele
voastre cele de pe pământ: curvia, necurăţia, patima, pofta rea
şi zgârcenia - sau lăcomia - care este o
închinare la idoli".
În acest cuvânt Sfântul Apostol Pavel are în vedere câteva
chipuri ale păcatului desfrânării care este de mai multe feluri, se
realizează în mai multe chipuri, şi de aceea zice el mai întâi
desfrânarea sau curvia şi apoi necurăţia - care se
poate realiza în felurite chipuri -, patima - care este o
obişnuinţă cu plăcerea - şi apoi pofta cea
rea şi zgârcenia sau lăcomia - unii au tradus
"lăcomia" alţii au tradus
"zgârcenia" - care este o închinare la idoli.
Părinţii cei duhovniceşti mai ales au în vedere lăcomia,
pentru că lăcomia o consideră ca uşă a patimilor, cum
am înţeles aceasta seara trecută.
Spune Sfântul Apostol Pavel mai departe că "pentru
nişte fapte ca acestea vine mânia lui Dumnezeu asupra fiilor
neascultării" şi apoi adaugă o altă listă de
păcate şi zice: "Lepădaţi şi voi toate acestea:
mânia, răutatea, iuţimea, cuvântul de ruşine din gura
voastră şi defăimarea". Şi odată cu acestea, numeşte
mai departe puţin şi minciuna. Prin urmare, când e vorba despre
urcuşul duhovnicesc, orice păcat trebuie să lipsească
şi mai ales trebuie să lipsească acestea pe care le
pomeneşte Sfântul Apostol Pavel, cele cinci de mai înainte şi cele
şase de după aceea: mânia, iuţimea, răutatea,
defăimarea şi cuvântul de ruşine, împreună cu minciuna.
Şi nu se opreşte Sfântul Apostol Pavel numai la atât, ci adaugă
la urcuşul duhovnicesc şi nişte fapte pozitive, nişte
virtuţi care trebuie neapărat realizate, pentru că a te feri de
păcat e numai o parte din urcuşul duhovnicesc şi virtuţile
completează înlăturarea răului. În Psalmul 33 este un program de
viaţă pe care îl dă psalmistul când zice: "Veniţi
fiilor, ascultaţi-mă pe mine, frica Domnului vă voi
învăţa. De vrea omul să trăiască şi să
vadă zile bune, să-şi oprească limba sa de la rău,
să se ferească de rău şi să facă binele, să
caute pacea şi să o urmeze pe ea". Nu zice numai să se
ferească de rău, ci zice şi să facă binele.
Cum anume trebuie să fie urmărit binele arată
Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Coloseni când zice:
"Îmbrăcaţi-vă şi voi ca aleşi ai lui Dumnezeu,
sfinţi şi preaiubiţi, cu milostivirile îndurărilor, cu
smerenie, cu îndelungă-răbdare, cu bunătate, cu
îngăduinţă, de are cineva ceva împotriva cuiva; precum Hristos
v-a iertat vouă, asemenea să iertaţi şi voi". Şi
apoi adaugă: "Peste toate acestea îmbrăcaţi-vă cu
iubirea, care este legătura desăvârşirii şi pacea lui
Hristos, care covârşeşte mintea voastră, să
stăpânească în inimile voastre; şi dovediţi-vă
mulţumitori" (Coloseni 3, 12-15).
E încă un urcuş duhovnicesc arătat de Sfântul
Apostol Pavel prin ferirea de rău şi împlinirea binelui, şi
împlinirea binelui mai ales prin virtuţile pe care le-am pomenit,
adică bunătatea, îndelungă-răbdarea, smerenia,
îngăduinţa şi acestea de fapt le reia şi Sfântul Apostol
Petru în a doua sa Epistolă Sobornicească, unde spune că la
credinţa noastră trebuie să adăugăm fapta bună,
la fapta bună cunoştinţa, la cunoştinţă
înfrânarea, la înfrânare răbdarea, la răbdare îngăduiala
frăţească şi apoi vine dragostea (II Petru 1, 5-7). E tot
un urcuş pe care-l are în vedere Sfântul Apostol Petru ca un urcuş
spre dragoste.
Toate cuvintele acestea din dumnezeiasca Scriptură sunt
spuse pentru orientarea celor ce doresc să aibă o viaţă
duhovnicească aşa cum trebuie ea să fie, şi asta
înseamnă în primul rând curăţirea de patimi care
întăreşte mintea noastră. Curăţirea de patimi ne face
vrednici de a-L cunoaşte pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos, de a
simţi prezenţa Lui şi aceasta este de fapt o înaintare spre
fericirea schimbării la faţă, Schimbarea la Faţă fiind
de fapt o împrejurare în care ucenicii au mărturisit bucuria lor din
prezenţa Domnului nostru Iisus Hristos, din lumina de pe Tabor. Trei din
cei patru Sfinţi Evanghelişti şi împreună cu ei Sfântul
Apostol Petru fac referiri la Schimbarea la Faţă, prezintă
Schimbarea la Faţă a Domnului Hristos în înţelesul că ne
spun că Domnul Hristos a mers cu trei din ucenicii Săi pe un munte
înalt şi acolo, în faţa ucenicilor Petru, Iacov şi Ioan şi
în faţa a doi oameni veniţi din lumea cealaltă, doi oameni care
au trecut din viaţa aceasta, proorocul Moise şi proorocul Ilie,
Domnul Hristos le-a arătat mărirea Sa pe cât puteau ei să
cuprindă, după cum spune slujba Schimbării la Faţă:
"Schimbatu-Te-ai la faţă în munte Hristoase Dumnezeule,
arătând ucenicilor Tăi mărirea Ta pe cât li se putea". Iar
mărirea Mântuitorului nostru Iisus Hristos s-a arătat într-o
lumină care s-a revărsat din fiinţa Lui, în aşa fel încât
"faţa Lui strălucea ca soarele şi hainele Lui erau albe ca
zăpada, cum un înălbitor nu poate înălbi pe lume". Şi
cu acest prilej Sfântul Apostol Petru, uimit de măreţia Mântuitorului
nostru Iisus Hristos, a zis: "Bine este nouă să fim aici.
Să facem aici trei colibe, una Ţie, una lui Moise şi una lui
Ilie", el neştiind ce să spună din uimirea în care
căzuse. Bineînţeles lucrul acesta nu s-a putut realiza pentru că
a mers mai departe uimirea ucenicilor prin faptul că s-a arătat un
nor care i-a învăluit, ucenicii au căzut cu feţele la
pământ, au auzit din nor un glas care a spus: "Acesta este Fiul Meu
Cel iubit întru Care am binevoit, pe Acesta să-L ascultaţi"
(Matei 17, 4-5). Şi în felul acesta S-a arătat şi pe Muntele
Taborului Sfânta Treime, care S-a arătat la Botezul Domnului Hristos. De
data aceasta Duhul Sfânt S-a arătat ca un nor, Fiul era de faţă,
schimbat la faţă aşa cum Îl prezintă Sfinţii
Evanghelişti, iar glasul Tatălui ceresc s-a auzit aşa cum s-a
auzit la Botez, cu adaosul "pe Acesta să-L ascultaţi",
mesajul Schimbării la Faţă fiind acela de a asculta pe
Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Şi de fapt cuvântul acesta
îndemnător la ascultare faţă de Domnul nostru Iisus Hristos este
şi el început de urcuş duhovnicesc. Numai ascultând de Domnul Hristos
putem ajunge să fim modelaţi de El şi putem ajunge să ne
înălţăm împreună cu El.
La Înălţarea Domnului nostru Iisus Hristos
înţelegem că Domnul Hristos - după relatările
Sfinţilor Evanghelişti - I-a binecuvântat pe ucenici
şi pe când îi binecuvânta S-a înălţat la cer. Şi noi
ştim că Înălţarea Domnului nostru Iisus Hristos este o
înainte-împlinire a ceea ce se va întâmpla şi cu cei ce sunt ai lui
Hristos, care vor fi împreună cu El.
Părinţii cei duhovniceşti au în vedere
urcuşul duhovnicesc în diferite feluri. Şi anume Sfântul Maxim
Mărturisitorul, în capetele despre dragoste cuprinse în Filocalie volumul
II, vorbeşte despre un urcuş duhovnicesc care începe cu credinţa
şi se sfârşeşte cu iubirea. Cel ce crede se teme de Domnul. Cel
ce se teme de Domnul se înfrânează. Cel ce se înfrânează rabdă
îndelung. Cel ce rabdă îndelung are nădejde. Cel ce
nădăjduieşte ajunge la nepătimire şi nepătimirea
este urmată de dragoste. Dragostea cea după poruncă este
urmată de dragostea care nu face deosebire între bun şi rău,
între prieten şi neprieten, între apropiaţi şi depărtaţi,
ci îi cuprinde pe toţi, pentru că se realizează prin împlinirea
poruncii lui Dumnezeu. Şi zice Sfântul Maxim Mărturisitorul că
de fapt nu iubeşte după poruncă pe aproapele său acela care
pe unul îl iubeşte şi pe altul îl urăşte, pe unul îl
iubeşte mai mult şi pe altul îl iubeşte mai puţin sau pe
acelaşi uneori îl iubeşte şi alteori îl urăşte.
Dragostea trebuie să fie ceva statornic pentru că dragostea este
"vinul care veseleşte inima omului", după cuvântul
Sfântului Isaac Sirul, şi dragostea este ţinta vieţii
duhovniceşti.
Pe Duhul Sfânt Îl primesc cei care-L caută şi se
roagă ca să-L primească, dar ca să primim pe Duhul Sfânt
trebuie să ştim că nu-L primeşte lumea, ci-L primesc doar
ucenicii Domnului Hristos, şi atunci trebuie să ne orientăm în aşa
fel lucrurile încât să fim vrednici de prezenţa Duhului Sfânt, de a
simţi prezenţa Duhului Sfânt, şi aceasta se simte mai ales întru
preamărirea lui Dumnezeu. Domnul Hristos vorbeşte despre Duhul Sfânt
care se dă ucenicilor şi care de fapt s-a dat
ucenicilor - celor doisprezece - şi s-a dat pentru
veşnicie şi pentru întreaga Biserică şi pentru toţi
credincioşii cei buni. Ca să primim pe Duhul Sfânt trebuie să
fim ca ucenicii Domnului Hristos şi fiind - după puterea
noastră - ca ucenicii Domnului Hristos, vom simţi
prezenţa Duhului Sfânt, când se va împlini în noi ceea ce se spune în
Sfânta Evanghelie de la Ioan, că "Duhul suflă unde vrea şi
tu auzi vuietul Lui şi nu ştii de unde vine şi încotro se
duce" (Ioan 3, 8). Iar vuietul Duhului este preamărirea lui Dumnezeu
din suflet sau preamărirea lui Dumnezeu din slujbele sfintei noastre
Biserici. Sfânta Biserică are slujbe preamăritoare de Dumnezeu, iar
slujbele acestea sunt din puterea Duhului Sfânt şi sunt un fel de vuiet al
Duhului Sfânt.
Domnul Hristos a mai spus despre Duhul Sfânt că va izvorî,
va curge din fiinţa celor credincioşi ca un izvor de apă
izvorâtoare spre viaţă veşnică. Şi gândindu-ne la
faptul că Domnul Hristos a spus despre Duhul Sfânt "El pe Mine
Mă va preamări" (Ioan 16, 14), sigur că şi râurile
acestea tot râuri de preamărire trebuie să fie, dat fiind faptul
că în Faptele Sfinţilor Apostoli se spune că cei care vorbeau în
limbi necunoscute de ei dar înţelese de cei care au auzit cuvintele lor,
au auzit limbile respective, fiecare înţelegeau ceea ce li se spunea
(Fapte 2, 11). Şi asta uităm noi de obicei, că se spune în
Faptele Sfinţilor Apostoli în legătură cu efectele
prezenţei Duhului Sfânt, că ei spuneau măririle lui Dumnezeu.
Sfintele slujbe spun măririle lui Dumnezeu, aduc mărire lui Dumnezeu
şi ele sunt vuietul Duhului şi sunt apa cea vie care curge din
fiinţa celor ce participă la slujbele dumnezeieşti şi se
încadrează în rugăciunile care fac să vuiască Duhul Sfânt
în existenţa umană.
Stimaţi ascultători, mai este şi un urcuş al
fericirii. De altfel tot ce se face spre bine ne pregăteşte spre
fericire. Orice lucru pe care-l facem noi în viaţa noastră pentru
preamărirea lui Dumnezeu aduce în sufletul nostru mulţumire şi
ne pregăteşte pentru tot mai mult şi mai mult, până când
suntem între cei fericiţi. Urcuşul acesta se poate exprima în
nişte nume pe care le poartă oamenii şi care nu totdeauna
corespund cu viaţa lor. Când vine la mine la spovedit cineva care are un
nume frumos, de exemplu cum ar fi Floare, zic: să-ţi fie viaţa
cum ţi-i numele. Numele în limba greacă are întotdeauna o
însemnătate, spun ceva despre cel care poartă numele. De exemplu
numele Hristos - care de fapt nu este un nume ci este o calitate, dar
se pomeneşte mereu împreună cu numele Domnului nostru Iisus, care
este şi Hristos - înseamnă Unsul, Alesul, unsul în
înţeles de ales, este Mesia, este cel trimis, este cel rânduit de Dumnezeu
pentru mântuirea noastră. Şi de fapt cuvântul acesta a fost
pronunţat de îngerul binevestitor când a zis către păstorii din
Betleem: "Iată vă binevestesc vouă bucurie mare care va fi
pentru tot poporul, că vi S-a născut vouă un mântuitor care este
Hristos Domnul" (Luca 2, 10-11). Sau numele de Iisus care înseamnă
Mântuitor a fost pronunţat tot de îngerul binevestitor în vis şi a
fost adresat sfântului şi dreptului Iosif când i s-a spus că
"vei chema numele Lui Iisus pentru că El va mântui pe poporul
Său de păcat" (Matei 1, 21). Prin urmare sunt nume de oameni
care pot exprima trepte ale vieţii duhovniceşti, trepte
ducătoare la fericire. Şi numele acestea nu trebuie neapărat
să le purtăm, ci trebuie să le întrupăm.
Cel dintâi nume care duce spre numele de fericit -
care înseamnă "macarie", în limba greacă înseamnă
"fericit" - este Teopist, adică credincios
lui Dumnezeu. Pornim de la credinţa în Dumnezeu. Cine crede în
Dumnezeu este slujitor al lui Dumnezeu, rob al lui Dumnezeu şi devine Teodul,
adică rob al lui Dumnezeu. Cel ce este Teodul, desigur ajunge
să-L cunoască pe Dumnezeu, pentru că cel ce împlineşte
poruncile lui Dumnezeu ajunge să-L cunoască pe Dumnezeu, căci
Dumnezeu Însuşi i se descoperă, după cuvântul Sfântului Marcu
Ascetul care zice că "Hristos este ascuns în poruncile Sale şi
se arată - se descoperă - celui care
împlineşte poruncile Lui". Şi în felul acesta, cine
cunoaşte pe Domnul Hristos din împlinirea poruncilor Lui, cel căruia
Domnul Hristos i se arată, se numeşte Teognost, cunoscător
de Dumnezeu. Şi în măsura în care cineva cunoaşte pe
Dumnezeu devine iubitor de Dumnezeu, adică Teofil, şi
cel care Îl iubeşte pe Dumnezeu e fericit din însăşi
iubirea aceasta şi devine Macarie.
Stimaţi ascultători, sunt şi acestea nişte
trepte: credinţa în Dumnezeu, slujirea lui Dumnezeu, cunoaşterea lui
Dumnezeu, iubirea faţă de Dumnezeu şi fericirea care vine din
iubirea faţă de Dumnezeu. Aceasta este calea fericirii. Când toate
acestea se împlinesc în viaţa omului, sufletul lui devine locaş al
lui Dumnezeu după cuvântul spus de Domnul Hristos care zice: "Cel ce
Mă iubeşte păzeşte poruncile Mele şi îl voi iubi
şi Eu şi Mă voi arăta lui" (Ioan 14, 21). Şi când
Sfântul Apostol Iuda - nu Iscarioteanul ci celălalt Apostol
Iuda - a zis către Domnul Hristos "Doamne, cum de nouă
vrei să Te arăţi şi lumii nu?", a zis Domnul Hristos:
"Cel ce Mă iubeşte păzeşte cuvintele Mele şi
Tatăl Meu îl va iubi şi vom veni la el şi la el ne vom face
locaş" (Ioan 14, 22-23). Ca să devenim locaşuri ale
Preasfintei Treimi trebuie să fim vrednici de Preasfânta Treime, deşi
într-un fel fiecare dintre cei botezaţi este un locaş al Preasfintei
Treimi în înţelesul că la Botez se sălăşluieşte
în fiecare dintre cei botezaţi Preasfânta Treime şi se întâmplă
la fiecare Botez ceea ce s-a întâmplat la Botezul Domnului nostru Iisus
Hristos: se deschid cerurile pentru cel botezat, este şi el numit
"fiu iubit" al Tatălui, şi despre el se spune: acesta este
fiul Meu cel iubit întru care am binevoit, şi glasul Tatălui se aude
şi fiul este botezat şi Duhul Sfânt este de faţă, pentru
că fără prezenţa Duhului Sfânt nu se poate realiza nici o
Sfânta Taină.
Urcuş duhovnicesc avem noi şi din dumnezeieştile
slujbe. Fiecare sfântă slujbă, fiecare participare la sfânta
slujbă, adică fiecare slujire - pentru că noi de fapt
în Biserica noastră drept-măritoare Îi slujim lui Dumnezeu luând
parte la sfintele slujbe - este un urcuş duhovnicesc, este
încă o treaptă în înaintarea noastră spre bucurie, spre primirea
Duhului Sfânt, spre iubire, spre linişte sufletească, spre
nepătimire.
Nu putem să vorbim despre urcuşul duhovnicesc
fără să avem în vedere şi smerenia ca ascensor al
vieţii duhovniceşti. Gândul acesta că smerenia este un fel
de ascensor al vieţii duhovniceşti - în înţelesul
că prin ea ajungem fără să mai mergem din treaptă în
treaptă, suntem răpiţi cumva la cer prin smerenie - îl
găsim în cuvântul Domnului nostru Iisus Hristos care zice: "Cel ce se
smereşte pe sine se va înălţa şi cel ce se înalţă
pe sine va fi smerit" (Luca 18, 14). Pentru că Dumnezeu celor mândri
le stă împotrivă iar celor smeriţi le dă har şi
pedeapsa celui mândru este căderea, căderea în păcate şi
păcatele trebuie plătite şi atunci ajungem şi în nefericire
şi în nenorocire şi în multe necazuri care vin de pe urma
păcatelor care îşi au începutul în mândrie, mai ales în mândrie.
Pentru că noi avem - cum zicea Părintele Arsenie, Dumnezeu
să-l odihnească - "mintea care discută cu Dumnezeu
în loc să se supună fără discuţie". Smerenia deci
este ca un ascensor al vieţii duhovniceşti, de aceea în măsura
în care ne adâncim în smerenie, în acea măsură ne şi
înalţă Domnul Hristos.
Domnul Hristos în grădina Ghetsimani S-a smerit până
la ultima posibilitate de smerire, ca să ne dea nouă pildă
şi ca să ne ajute să ne înălţăm. Şi de pe
acelaşi munte, la poalele căruia S-a smerit până la ultima
posibilitate, S-a înălţat la cer şi în felul acesta se face o
legătură cu smerenia care înalţă. Dacă ştim
să ne smerim, dacă putem să ne smerim, primim puterea de a ne înălţa.
Adică nu ne înălţăm noi, ci suntem luaţi la cer. Mai
întâi numele noastre sunt scrise în ceruri, după cuvântul scris în Sfânta
Evanghelie de la Luca unde se spune că ucenicii au venit cu bucurie mare şi
au spus Domnului Hristos că şi duhurile se pleacă lor întru
numele Mântuitorului, şi Mântuitorul a spus: "Nu vă
bucuraţi că duhurile se pleacă vouă ci
bucuraţi-vă că numele voastre sunt scrise în ceruri" (Luca
10, 20). Iar Sfântul Ioan cel ce a scris "Scara" spune că numele
noastre sunt scrise în cerul smereniei şi în cerul nepătimirii,
pentru că smerenia duce la nepătimire, dat fiind faptul că ea
este dezrădăcinătoare a păcatelor, bineînţeles când
este o realitate.
Smerenia trebuie înţeleasă în două feluri,
şi anume smerenia femeii păcătoase, de pildă, şi
smerenia Maicii Domnului. Nu sunt la fel. Femeia păcătoasă avea
mai mult conştiinţa păcatului, conştiinţa că este
păcătoasă şi avea o smerenie din conştiinţa
că a făcut păcate şi cerea de la Dumnezeu iertare. E un tip
al smereniei, şi această smerenie o avea şi vameşul din
pilda cu vameşul şi fariseul, care-şi bătea pieptul şi
zicea: "Doamne, milostiv fi mie păcătosului", îşi
recunoştea păcatele, iar smerenia lui era aceea de a-şi
recunoaşte păcatele, izvora din recunoaşterea păcatelor. E
un chip al smereniei. Maica Domnului însă avea o smerenie care nu era
întemeiată pe conştiinţa păcatelor, ci Maica Domnului avea
o smerenie ca rezultat al virtuţilor. Sfântul Isaac Sirul vorbeşte
despre smerenia ca rezultat al virtuţilor. Zice că smerenia este
aceea pe care o avem când sufletul a trecut prin toate locaşurile
virtuţilor şi a ajuns la smerenie. O astfel de smerenie a avut Maica
Domnului şi o astfel de smerenie o are în vedere când zice "Că a
căutat - Dumnezeu - spre smerenia roabei Sale, că
iată de acum mă vor ferici toate neamurile" (Luca 1, 48).
Smerenia Maicii Domnului este prin urmare o smerenie ca rezultat al
virtuţilor şi noi trebuie să avem smerenia cea
corespunzătoare cu viaţa noastră: dacă ştim că
avem păcate trebuie să avem smerenia cea din păcate, dacă
ne-am mutat de la păcate la virtuţi să avem smerenia cea din
virtuţi. O astfel de smerenie din virtuţi nu a avut numai Maica
Domnului, ci şi Sfântul Ioan Botezătorul când zicea despre Domnul
Hristos şi despre el însuşi: "Acela trebuie să crească
iar eu să mă micşorez" (Ioan 3, 30).
Stimaţi ascultători, în orice caz smerenia ne
ajută foarte mult şi de aceea progresul duhovnicesc arătat ca o
casă duhovnicească are în cuprinsul lui, ca un fel de
legătură a tuturor faptelor bune, smerenia pe care trebuie să o
aibă toţi aceia care fac anumite fapte bune. Căci noi nu putem
ajunge nici măcar la măsura aceea pe care a avut-o în vedere Domnul
Hristos când a spus - în Sfânta Evanghelie de la Luca -:
"Şi voi când toate acestea le faceţi spuneţi: slugi
netrebnice suntem, ceea ce eram datori să facem am făcut" (Luca
17, 10). Să nu uităm însă că smerenia este un har
fără de nume, după cuvântul Sfântul Ioan Scărarul că
nimeni nu poate spune, nu poate defini smerenia, ci ea este ca un fel de miere.
Şi zice Sfântul Ioan Scărarul că "aşa cum nu poţi
descrie dulceaţa mierii cuiva care nu a gustat mierea, tot aşa nu
poţi spune despre smerenie cuiva care nu are smerenia". Fiind un har
fără de nume, smerenia trebuie cerută de la Dumnezeu. Şi
atunci dacă o avem, indiferent de chipul smereniei - smerenia
care ne duce la pocăinţă sau smerenia care ne
încredinţează despre virtuţi dar ştim că ceea ce avem
pozitiv în noi este un dar de la Dumnezeu - smerenia îşi are
rostul ei şi trebuie căutată şi trebuie trăită.
Smerenia, în înţeles de rezultat al virtuţilor - spune
Sfântul Petru Damaschin - este ceva care ne îndatorează şi
mai mult. Adică omul care împlineşte voia lui Dumnezeu, face binele,
trebuie să ştie că e dator cu şi mai mult bine, pentru
că el trebuie să se considere ca unul care a fost ales de Dumnezeu ca
Dumnezeu să fie împreună-lucrător cu omul. Şi dacă
Dumnezeu ne alege ca să fie împreună-lucrător cu noi, ne dă
de fapt o cinste mai presus de noi şi aceasta ne obligă şi mai
mult să fim disponibili pentru a face şi mai mult bine, pentru a
primi şi altă cinstire de la Dumnezeu în împlinirea binelui.
Stimaţi ascultători, când ajungem la trepte de acestea
care aduc bucuria, care aduc iubirea, care aduc nepătimirea, care aduc
preamărirea lui Dumnezeu, care aduc roada Duhului, care-L aduc pe Duhul
Sfânt în conştiinţa noastră, în simţirea noastră, care
ne ridică mai presus de noi, care ne duc pe Muntele Taborului, pe muntele
cel duhovnicesc al Taborului - pentru că în ultima analiză raiul
este un fel de generalizare a Taborului -, când avem astfel de
stări sufleteşti, atunci Îl avem pe Domnul Hristos ca oaspete în
sufletul nostru. Dar toate acestea se realizează prin darul lui Dumnezeu
şi în măsura în care suntem pregătiţi ca să urcăm
urcuşul duhovnicesc. Când se ajunge la aceasta, se ajunge mai ales prin
darul lui Dumnezeu, prin puterea lui Dumnezeu, pentru sinceritatea noastră
de a-I sluji. Acest lucru se exprimă într-o poezie de Zorica Laţcu
intitulată Focul:
Căsuţa mea de scânduri s-a aprins. |
Vă mulţumesc.
12 noiembrie 1992