Evanghelia
ca izvor de nădejde şi bucurie
Pentru seara aceasta mi-am propus de multă vreme să
vorbesc aici despre "Evanghelia ca izvor de nădejde şi
bucurie". Am ajuns la gândul că în viaţa creştină
contează foarte mult nădejdea şi bucuria şi că
nădejdea şi bucuria în viaţa creştină se
întemeiază pe Sfânta Evanghelie, Sfânta Evanghelie fiind izvor de
nădejde şi de bucurie. Voi arăta în seara aceasta cum anume
Evanghelia este izvor de nădejde şi de bucurie. Dar, ca să putem
vorbi despre aceasta, trebuie să precizăm câteva lucruri în
prealabil, şi anume în special să spunem ce este Evanghelia, pentru
că e vorba de Evanghelia ca izvor de nădejde şi de bucurie.
S-ar părea că toată lumea ştie ce e
Evanghelia. Şi totuşi nu ştiu dacă toată lumea
ştie de fapt. Dacă mergem la sfintele slujbe ale Bisericii noastre
care sunt o întrupare a Scripturii, o întrupare a Evangheliei, la unele din ele
şi în special la Sfânta Liturghie, dar şi la alte slujbe cum este
Utrenia, slujba de dimineaţă din zilele de Duminică şi
sărbători, apoi slujbele Sfintelor Taine cum ar fi de pildă
Cununia sau Maslul, cuprind în ele părţi din Sfânta Evanghelie. Cine
ia parte la aceste sfinte slujbe aude spunându-se de pildă: "Pentru
ca să ne învrednicim noi a asculta Sfânta Evanghelie, pe Domnul Dumnezeul
nostru să-L rugăm". Cerem de la Dumnezeu înaintea citirii din
Sfânta Evanghelie o învrednicire specială. De ce? Pentru că cuvintele
din Sfânta Evanghelie nu sunt cuvinte de pe pământ, ci sunt cuvinte aduse
din cer pe pământ. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că "citirea
Scripturilor este deschiderea cerului şi gurile proorocilor sunt gura lui
Dumnezeu". Cuvântul lui Dumnezeu din Sfânta Evanghelie este un cuvânt
veşnic, mai presus de om şi Domnul nostru Iisus Hristos a spus despre
cuvintele Sale: "Cuvintele Mele sunt duh şi viaţă"
(Ioan 6, 63) şi a mai spus Domnul Hristos: "Cerul şi
pământul vor trece dar cuvintele Mele nu vor trece" (Marcu 13, 31).
În Sfânta Evanghelie se cuprind învăţături ale Domnului nostru
Iisus Hristos, cuvinte veşnice, cuvinte aduse din cer pe pământ.
În Filocalie, în volumul I în scrierile lui Evagrie Ponticul se
spune "Bate la porţile Scripturii cu mâinile virtuţii".
Aceasta înseamnă: pregăteşte-te, sileşte-te să te
depăşeşti pe tine însuţi în tot ce este bun, ca să
poţi înţelege în lumea aceasta cuvintele cele mai presus de lume,
cuvinte aduse din alte sfere aici pe pământ, cuvinte aduse din cer. Numai
o învrednicire specială ne ajută să putem primi în sufletul
nostru cuvintele veşnice ale Mântuitorului aduse din cer pe pământ,
să le primim, să le preţuim şi să le urmăm.
După ce se anunţă Sfânta Evanghelie se spune
"Înţelepciune, drepţi, să ascultăm Sfânta Evanghelie,
pace tuturor". Deci, după ce se anunţă că se va citi
din Sfânta Evanghelie primim binecuvântarea de a avea pace toţi care
suntem de faţă şi ni se arată Evanghelia ca o
înţelepciune: "Înţelepciune, drepţi, să ascultăm
Sfânta Evanghelie, pace tuturor". Apoi se anunţă de unde anume
se citeşte din Sfânta Evanghelie, de la ce autor de Evanghelie, de la care
dintre cei patru autori se citeşte la sfânta slujbă, pentru că
sunt patru scriitori ai Evangheliei şi anume: Sfântul Evanghelist Matei,
Sfântul Evanghelist Marcu, Sfântul Evanghelist Luca şi Sfântul Evanghelist
Ioan. Dintre aceşti patru sfinţi evanghelişti doi au fost
ucenici ai Mântuitorului, făcând parte dintre cei doisprezece ucenici
şi Apostoli, iar ceilalţi doi, Sfântul Marcu şi Sfântul Luca au
fost ucenici ai Apostolilor. Fiecare dintre ei a scris o Evanghelie sau
Evanghelia într-o anumită variantă. De ce spunem aşa? Pentru
că Evanghelia este una, dar Evanghelia are patru
înfăţişări sau dacă vreţi două
înfăţişări şi anume sunt trei Evanghelişti care
scriu cam la fel, pentru că n-au scris unul inspirându-se din Evanghelia
celuilalt ci au scris independent unii de alţii şi au scris pentru
oameni care nu cunoşteau celelalte Evanghelii. Noi astăzi putem
cunoaşte Evanghelia în patru înfăţişări: putem să
citim Evanghelia de la Matei pe care la început au citit-o numai unii dintre
credincioşi, n-a avut circulaţie pentru întreaga Biserică, putem
să citim Evanghelia de la Marcu pe care cei de demult n-au avut-o
toţi la îndemână, putem să citim Evanghelia de la Luca, care la
fel a fost o Evanghelie care la început n-a avut circulaţia care o are
astăzi şi în sfârşit şi Evanghelia de la Ioan care este o
Evanghelie aparte.
Sfinţii Evanghelişti Matei, Marcu şi Luca
împreună se numesc evanghelişti sinoptici iar Evangheliile lor
Evanghelii sinoptice pentru că cuprind fapte care pot fi citite dintr-o
singură privire, pot fi alăturate unele de altele. De pildă
despre tânărul cel bogat vorbesc toţi trei evangheliştii
sinoptici, şi Matei şi Marcu şi Luca, despre sutaşul din
Capernaum scrie Sfântul Evanghelist Matei şi Sfântul Evanghelist Luca,
despre învierea Domnului nostru Iisus Hristos scriu toţi
evangheliştii, toţi patru. Însă Evanghelia de la Ioan are o
prezentare deosebită de celelalte Evanghelii.
Sfintele Evanghelii au fost scrise cu vremea, adică întâi a
fost propovăduirea, neconsemnată în vreo scriere, şi după
aceea s-au scris Evangheliile. În orice caz, ultima Evanghelie scrisă,
Sfânta Evanghelie de la Ioan, a fost scrisă cam la sfârşitul
secolului I al erei creştine iar celelalte au fost scrise mai devreme
şi anume până la anul 70 au fost scrise Evangheliile sinoptice,
aşa încât la început n-a fost Evanghelia scrisă ci Evanghelia
propovăduită prin viu grai. După aceea s-au scris Evangheliile,
şi pentru noi Evangheliile, cele patru, sau Evanghelia cea una în patru
înfăţişări, are şi însemnătate documentară,
ca un document al credinţei noastre. Deşi noi ca dreptmăritori
creştini n-am învăţat despre Domnul Hristos citind Evanghelia,
ci am învăţat din credinţa Bisericii, din propovăduirea
Bisericii, sfânta noastră Biserică fiind păstrătoarea,
propovăduitoarea şi tâlcuitoarea Sfintei Evanghelii.
Pentru noi ca ortodocşi întâlnirea cu Dumnezeu se face în
cadrul sfintelor slujbe. Noi n-am învăţat despre Domnul Hristos
studiind, chiar dacă după aceea am şi studiat Evanghelia şi
putem şi să studiem Evanghelia. Sfânta noastră Biserică are
şcoli teologice unde se studiază Evanghelia, unde se fac studii de
aprofundare, de adâncire, studii de comparaţie. Dar important pentru noi
este trăirea Evangheliei, întruparea Evangheliei în slujbele Bisericii
noastre, slujbele Bisericii noastre fiind cuprinzătoare ale Evangheliei în
înţelesul că ne şi prezintă părţi din Evanghelie
dar şi în înţelesul că ne pune în faţă
adevărurile de credinţă, făcându-ne pe noi să stăm
în faţa evenimentelor prin sărbătorirea lor şi prin faptul
că în cadrul sfintelor slujbe noi învăţăm despre
evenimentele prezentate în Sfânta Evanghelie care sunt prezentate prin
tâlcuirea lor şi ni se dă posibilitatea să stăm în
faţa acelor evenimente cu viaţa noastră, cu gândirea noastră,
cu simţirea noastră. Prin urmare Evanghelia înţeleasă în
felul acesta este Hristos în mijlocul nostru.
Sunt creştini care se bazează întâi pe Evanghelie
şi după aceea încearcă să interpreteze şi
interpretează şi greşit, pentru că să ştiţi
că Scriptura trebuie interpretată, trebuie tălmăcită.
Noi, ca să înţelegem Scriptura, trebuie să ştim anumite
lucruri şi să ne raportăm la ea. Şi toţi
creştinii folosesc aceeaşi Scriptură, acelaşi Nou
Testament, şi cu toate acestea sunt atâtea diferenţe între
creştini pe motivul că Scriptura se interpretează iar ceea ce
diferenţiază pe credincioşii creştini este interpretarea
Evangheliei. De aceea noi nu ne ţinem de Evanghelia în sine ci ne
ţinem de Evanghelia interpretată de sfânta noastră Biserică
şi întrupată în sfintele slujbe.
În seara aceasta vom vorbi despre Evanghelie ca izvor de
nădejde şi de bucurie ţinând seama de Evanghelia cea una, deci
de propovăduirea creştină prezentată
nouă - prezentată şi nouă, pentru că cei
care au scris Evangheliile nu s-au gândit la noi, nu s-au gândit că vor
scrie nişte cărţi care vor rămâne în Biserica
creştină şi vor avea circulaţie, ci ei au avut în vedere
doar împrejurările în care au scris şi pentru care au scris. Sfântul
Evanghelist Matei de pildă a scris pentru creştinii dintre evrei
şi face multe referiri la Vechiul Testament, la împlinirea proorociilor
prin Domnul nostru Iisus Hristos, Mesia, Cel venit să mântuiască
lumea. Sfântul Evanghelist Marcu scrie pentru creştini proveniţi
dintre neiudei, dintre oamenii care nu erau introduşi, aşa cum erau
evreii, nu cunoşteau Scriptura şi de aceea el nu face referiri la
Sfânta Scriptură a Vechiului Testament, nu se referă la proorociile
Vechiului Testament, ci prezintă în special minuni pe care le-a făcut
Domnul Hristos. Sfântul Evanghelist Luca a scris Evanghelia unui creştin
anume pe care îl chema Teofil şi care e pomenit la începutul Sfintei
Evanghelii de la Luca, deci Sfântul Evanghelist Luca de fapt nici nu a scris
pentru o comunitate ci a scris pentru o persoană, şi scriind pentru o
persoană a căutat să informeze pe acea persoană, pe Teofil,
despre Domnul Hristos, despre învăţătura Lui. Şi în
sfârşit Sfântul Evanghelist Ioan, şi el a scris pentru neiudei,
pentru oameni care nu erau avizaţi în legătură cu Vechiul
Testament, nu aveau un fond aperceptiv pentru a înţelege Vechiul
Testament, şi de aceea nici nu se referă la el ci are în vedere cu
totul altceva în Evanghelia lui şi dă nişte explicaţii când
era vorba de nişte obiceiuri ale evreilor, şi aceasta arată
că de fapt şi el a scris pentru creştini care nu proveneau
dintre evrei.
Noi astăzi avem bucuria de a cunoaşte şi ce a
scris Sfântul Evanghelist Matei şi ce a scris Sfântul Evanghelist Marcu
şi ce a scris Sfântul Evanghelist Luca şi ce a scris Sfântul
Evanghelist Ioan, şi găsim în scrierile lor temeiuri pentru
credinţa noastră cu care am pornit înainte de a ne întâlni
propriu-zis cu Evanghelia. Ne-am întâlnit întâi cu Evanghelia interpretată
de Biserică, cu învăţătura Bisericii noastre, cu
trăirea Bisericii noastre şi după aceea am ajuns să
cunoaştem Evanghelia, eventual să o şi studiem, să ne-o
impropriem. Şi eu îi sfătuiesc pe credincioşi să
citească din Noul Testament în fiecare zi două capitole ca să se
întărească în gândurile sfinte, în cuvintele cele aduse din cer pe
pământ, ca să aibă mintea împodobită cu gânduri mai presus
de lume.
Cuvântul "evanghelie" însă mai înseamnă
şi "veste bună". Sfântul Apostol Pavel şi el se
considera un propovăduitor al Evangheliei deşi n-a scris o Evanghelie
cum au scris sfinţii Matei, Marcu, Luca şi Ioan. Şi în Epistola
către Galateni scria că "dacă chiar şi un înger ar
veni din cer şi v-ar propovădui altă Evanghelie decât cea pe
care v-am propovăduit-o eu, să fie anatema" (Galateni 1, 8).
Prin urmare Sfântul Apostol Pavel se prezintă ca un propovăduitor al
Evangheliei, nu în înţelesul că a scris o Evanghelie, ci în
înţelesul că ceea ce a propovăduit el este Evanghelia cea una,
este descoperirea adusă de Domnul nostru Iisus Hristos, L-a prezentat pe
Domnul nostru Iisus Hristos aşa cum Îl prezintă Evanghelia,
adică a spus cine este Domnul nostru Iisus Hristos.
Noi vom prezenta acum cele în legătură cu
nădejdea şi cu bucuria în marginile Evangheliei scrise de
Sfinţii Evanghelişti Matei, Marcu, Luca şi Ioan. La sfintele
slujbe Evanghelia este încadrată între cuvintele de preamărire aduse
Mântuitorului şi zicem şi la început şi la sfârşit:
"Mărire Ţie Doamne, mărire Ţie". Iar în Biserica
noastră chiar şi cartea Evangheliei din care se citesc texte din
Evanghelie la sfintele slujbe are o cinstire a ei. Credincioşii
sărută Sfânta Evanghelie în semn de cinstire faţă de
cuvântul cuprins în Sfânta Evanghelie şi Sfânta Evanghelie este
considerată ca o icoană cuvântătoare, ca un mijloc de
legătură între Domnul nostru Iisus Hristos despre care scrie
Evanghelia şi credincioşii care stau în faţa Domnului nostru
Iisus Hristos. Iar Sfânta Evanghelie pentru noi, dreptmăritorii
creştini, este prilej de întâlnire cu Domnul Hristos, este Hristos în
mijlocul nostru. De ce? Pentru că ceea ce s-a spus la început, ceea ce
a spus Domnul Hristos, ceea ce s-a scris în Sfânta Evanghelie, este cuvânt
veşnic. Domnul Hristos n-ar avea de spus astăzi altceva pentru noi
decât ceea ce de fapt este scris în Sfânta Evanghelie.
Stimaţi ascultători, să vedem acum cum se
întemeiază nădejdea şi bucuria pe Sfânta Evanghelie, cum este
Sfânta Evanghelie, cuvântul din Sfânta Evanghelie şi ceea ce se spune în
Sfânta Evanghelie, izvor de nădejde şi de bucurie. Care este
conţinutul Sfintei Evanghelii? Dacă ne gândim de pildă, la ceea
ce se scrie în Sfânta Evanghelie de la Luca în legătură cu Naşterea
Mântuitorului nostru Iisus Hristos, vedem că acolo între altele se spune
că un înger binevestitor s-a arătat păstorilor din preajma
Betleemului - Betleemul fiind locul în care S-a născut Domnul
Hristos, localitatea în care S-a născut Domnul Hristos - şi
îngerul binevestitor le-a spus ciobanilor care erau în apropiere de staulul în
care S-a născut Domnul Hristos, le-a spus aşa: "Iată,
vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul;
că vi S-a născut vouă un Mântuitor Care este Hristos Domnul"
(Luca 2, 10-11).
Acesta este de fapt conţinutul Evangheliei în ceea ce
priveşte venirea în lume a Mântuitorului. Toată Evanghelia vrea
să ne încredinţeze despre adevărul că avem un Mântuitor. Ce
înseamnă aceasta? Înseamnă că noi, credincioşii, avem trebuinţă
de ajutor pentru înaintarea într-o viaţă superioară, într-o
viaţă din care lipseşte păcatul, şi că noi prin
puterea noastră nu ne putem depăşi pe noi înşine, nu putem
reface legătura între Dumnezeu şi noi decât cu ajutorul lui Dumnezeu.
Şi pentru aceasta Dumnezeu a trimis pe Fiul Său să Se nască
din Preasfânta Fecioară Maria şi ca om, şi ca Dumnezeu şi
om să mântuiască neamul omenesc şi pe noi, deci şi pe
fiecare dintre noi. Aceasta ne spune Sfânta Evanghelie. Ori ştiind noi
aşa ceva, că a venit în lumea aceasta Fiul lui Dumnezeu care S-a
făcut om pentru noi şi pentru a noastră mântuire, avem un temei
de nădejde şi de bucurie. De altfel îngerul binevestitor care a spus
"vă binevestesc vouă bucurie mare - bucurie mare
- care va fi pentru tot poporul". În ce înţeles? În
înţelesul că "vi S-a născut vouă un Mântuitor Care
este Hristos Domnul".
Mântuitorul a venit în lumea aceasta ca să refacă
legătura între Dumnezeu şi om, şi pentru aceasta Şi-a
desfăşurat aici pe pământ o activitate, o activitate publică
despre care ne dă mărturie Sfânta Evanghelie, ne dau mărturie
cei patru sfinţi evanghelişti care au scris Evanghelii. Şi
Domnul nostru Iisus Hristos a făcut totul pentru mântuirea noastră,
"pentru noi şi pentru a noastră mântuire", cum
mărturisim în Simbolul credinţei.
Mai ales patru lucruri, patru evenimente sunt importante pentru
mântuirea noastră din lucrarea Mântuitorului, şi anume întâi
Întruparea Fiului lui Dumnezeu ca om şi care de fapt se continuă prin
întruparea Fiului lui Dumnezeu în oameni. Avem o Întrupare a Fiului lui
Dumnezeu în istorie şi avem o întrupare a Fiului lui Dumnezeu în
credincioşi. Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om ca să Se poată
uni cu toţi oamenii, pentru ca întruparea Lui să se prelungească
în toţi credincioşii, şi de fapt se şi prelungeşte în
toţi credincioşii cei buni. Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om
pentru ca oamenii să se poată apropia de Dumnezeu. Sfântul Maxim
Mărturisitorul zice că Fiul lui Dumnezeu nu S-a întrupat pentru
că omul a păcătuit şi că trebuia să fie mântuit
de păcat, ci că, şi dacă n-ar fi păcătuit omul,
Fiul lui Dumnezeu tot se făcea om. De ce? Pentru că Dumnezeu a vrut
să ajungă în cea mai mare apropiere de om, şi cea mai mare
apropiere de om a fost întruparea Fiului lui Dumnezeu. E adevărat că
Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om ca să ne mântuiască de păcat
şi de aceea S-a şi răstignit, "pentru noi şi pentru a
noastră mântuire". Răstignirea într-adevăr este din pricina
păcatelor oamenilor, dar întruparea - e adevărat că
s-a făcut în vederea răstignirii, în vederea pătimirii -, dacă
omul n-ar fi păcătuit, atunci răstignirea n-ar fi fost, dar
întruparea tot ar fi fost.
Bineînţeles, noi luăm lucrurile de unde sunt. A
păcătuit omul, dar să nu creadă cineva, să nu
zică cineva că păcatul L-a făcut pe Fiul lui Dumnezeu
să se facă om. Nu, ci Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om din iubire
faţă de om, luându-l pe om de acolo de unde era, şi pentru
că omul era păcătos, Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om ca
să mântuiască pe om de păcat, pentru că altă înaintare
nu există. Nu poţi să ajungi la Dumnezeu înainte de a fi
curăţit de păcat. Şi noi avem nădejdea la Mântuitorul
nostru Iisus Hristos în mântuirea noastră, adică mântuirea
noastră nu este un lucru care ţine de efortul nostru personal şi
că ne-am putea mântui şi dacă n-ar fi venit Fiul lui Dumnezeu.
Noi sigur că putem înainta cumva într-o viaţă superioară
şi prin efortul nostru, dar ca să ne apropiem de Dumnezeu nu putem
decât prin mijlocirea Mântuitorului nostru. Şi asta este ceea ce trebuie
să facem noi, ceea ce ne lipseşte nouă: apropierea de
Mântuitorul.
Ori ştiind că Mântuitorul nostru a venit în lume
să Se jertfească din iubire faţă de om, avem încă o
pricină de nădejde şi de bucurie. Cum să nu te bucuri
ştiind că Dumnezeu te iubeşte, că Dumnezeu iubeşte
lumea aceasta, că Dumnezeu vrea mântuirea lumii, că Dumnezeu vrea ca
toţi să se mântuiască. Cum să nu te bucuri când ştii
că Fiul lui Dumnezeu Şi-a arătat iubirea jertfindu-Se. Cum
să nu te bucuri ştiind că Fiul lui Dumnezeu Îşi arată
iubirea în jertfa Lui. Crucea Mântuitorului nostru Iisus Hristos este pentru
noi o pricină de nădejde. De ce ? Pentru că ea arată
iubirea Mântuitorului faţă de noi toţi, arată jertfa care
este o arătare a iubirii. Cineva spunea, şi pe bună dreptate,
că "Crucea Domnului Hristos este faţa lui Dumnezeu îndreptată
către oameni". De ce? Pentru că Dumnezeu este iubire şi
în cruce se arată iubirea şi dacă se arată iubirea
înseamnă că Crucea Mântuitorului nostru Iisus Hristos este
"faţa lui Dumnezeu îndreptată către oameni". Deci,
orice sfântă cruce pentru noi este un temei de nădejde, şi nu
numai în înţelesul că ea cuprinde iubirea Mântuitorului, ci şi
în înţelesul că ea cuprinde şi Învierea Mântuitorului. Noi
cinstim Crucea Celui ce S-a răstignit şi a înviat.
Poate că ştiţi că în rânduiala noastră
de slujbă din duminici este şi aceea că, după Evanghelia
învierii, după ce se citeşte despre învierea Domnului Hristos, este o
alcătuire în care ne referim la învierea Domnului Hristos ca şi cum
am fi văzut-o noi înşine şi zicem: "Învierea Lui Hristos
văzând, să ne închinăm Sfântului Domnului Iisus, Unuia Celui
fără de păcat". Când am văzut noi învierea ? Păi
am văzut-o când am crezut în ea. Când credem în înviere noi şi vedem
învierea. Dacă credem în învierea Domnului Hristos noi vedem învierea
Domnului Hristos. Deci "Învierea Lui Hristos văzând, să ne
închinăm - cui ? - Sfântului Domnului Iisus", Cel
ce a înviat, bineînţeles. Pentru că am văzut învierea, pentru
că pentru noi Domnul Hristos nu mai este numai Cel care S-a
răstignit, noi nu stăm între Răstignire şi Înviere ci
stăm după Învierea Domnului Hristos şi după
Înălţarea Domnului Hristos. Prin urmare noi ne închinăm învierii
Domnului nostru Iisus Hristos pentru că credem în ea, pentru că am
văzut-o. Deci "Învierea Lui Hristos văzând, să ne
închinăm Sfântului Domnului Iisus, Unuia Celui fără de
păcat". Fiţi atenţi: "Crucii Tale ne
închinăm Hristoase şi sfântă Învierea Ta o lăudăm
şi o mărim". Iată legătura între Cruce şi Înviere.
Deci Crucea cuprinde Învierea. Dacă n-ar fi fost Învierea n-am fi avut de
ce să fim cinstitori ai Crucii Mântuitorului Hristos, ci suntem cinstitori
ai crucii şi suntem cinstitori ai patimilor Domnului Hristos, a Domnului
Hristos Celui ce a pătimit, pentru că credem în învierea Lui. Deci,
crucea prezintă şi jertfa şi învierea, şi neputinţa
şi biruinţa. Şi în general cuprinde iubirea Mântuitorului
şi atunci cuprinzând iubirea Mântuitorului şi nu numai iubirea
Mântuitorului ci şi iubirea Tatălui, pentru că se spune în
Sfânta Evanghelie că "Dumnezeu atât de mult a iubit lumea încât a
trimis pe Fiul Său Unul născut, ca oricine care crede în El să
nu piară ci să aibă viaţă veşnică"
(Ioan 3, 16).
Deci Fiul lui Dumnezeu a venit în lumea aceasta din iubirea
Tatălui şi din iubirea Fiului şi din iubirea Duhului Sfânt,
pentru că toate cele trei persoane ale Sfintei Treimi S-au unit în ceea ce
a făcut Domnul Hristos. Gândiţi-vă de pildă la Buna Vestire
unde se spune în Sfânta Evanghelie că Maica Domnului a primit de la înger
lămurirea că Duhul Sfânt Se va pogorî peste ea, că puterea Celui
Preaînalt o va umbri şi că Sfântul care Se va naşte din ea Fiul
lui Dumnezeu Se va chema. Deci Maica Domnului devine prin aceasta locaş al
Preasfintei Treimi. Apoi Preasfânta Treime n-a lucrat numai în întruparea
Domnului Hristos, în întruparea Fiului lui Dumnezeu, ci a lucrat şi în
celelalte evenimente din viaţa pământească a Domnului Hristos.
Asta înseamnă că Crucea Domnului nostru Iisus Hristos este şi o
arătare a Sfintei Treimi.
Apoi, învierea Domnului nostru Iisus Hristos n-a fost numai a
Lui ci este şi a noastră. Domnul Hristos, Fiul lui Dumnezeu aşa
cum S-a întrupat, ca să mântuiască pe oameni, să se
prelungească întruparea Lui în credincioşi, tot aşa a şi
înviat ca să se prelungească învierea Lui în credincioşi. Deci,
învierea Domnului nostru Iisus Hristos nu este ceva separat de noi, ci este
ceva care trebuie să se întâmple şi în noi. Viaţa unui
creştin adevărat, a unui creştin botezat şi trăitor al
Evangheliei este de fapt o viaţă în înviere. Noi am înviat
împreună cu Domnul Hristos, trăim în înviere, suntem fii învierii
şi avem în faţă înălţarea, suntem candidaţi ai
înălţării la cer împreună cu Domnul Hristos şi
aşteptăm înălţarea noastră la cer. Dar ca să
ajungem la înălţarea la cer trebuie mai întâi să ne
înălţăm peste lumea aceasta, să ne înălţăm
peste păcatele noastre, să nu mai admitem în viaţa noastră
nici un fel de lucru rău şi atunci înălţaţi fiind
peste păcate, înălţându-ne prin virtuţi, putem ajunge
şi la înălţarea împreună cu Domnul nostru Iisus Hristos.
Prin urmare aceste patru evenimente şi anume: Întruparea
Fiului lui Dumnezeu, Răstignirea Lui, Învierea Domnului nostru Iisus
Hristos şi Înălţarea Lui la cer sunt temeiuri de nădejde
pentru viaţa noastră şi sunt şi temeiuri de bucurie pentru
că cine are nădejde are şi bucurie. Sfântul Apostol Pavel scria
în Epistola către Romani: "Bucuraţi-vă cu bucuria
nădejdii" (Romani 12, 12). Şi noi să ne bucurăm cu
bucuria nădejdii. Să pornim de la bucuria nădejdii ca să
putem avea bucurie deplină. De ce bucurie deplină? Pentru că
aşa vrea Domnul Hristos. Gândiţi-vă de pildă la faptul
că atunci când i-a fost binevestită dreptului Zaharia naşterea
Sfântului Ioan Botezătorul i s-a spus: "Bucurie şi veselie vei
avea şi de naşterea lui se vor bucura mulţi" (Luca 1, 14). A
fost o vestire de bucurie, o bucurie împreunată cu nădejdea pentru
că el încă n-a văzut împlinirea bucuriei, dar când a avut
împlinirea nădejdii a avut şi bucuria din nădejde. Până
atunci a avut o bucurie din nădejde în înţelesul că aştepta
bucuria cea deplină. Maicii Domnului, Preasfintei Fecioare Maria i s-a
spus "Bucură-te cea plină de dar, Domnul este cu tine"
(Luca 1, 28). Maica Domnului ea însăşi în casa Elisabetei a spus
"Măreşte, suflete al meu, pe Domnul, şi se va bucura duhul
meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu" (Luca 1, 46-47). Domnul Hristos, şi
acestea iarăşi sunt cuvinte din Sfânta Evanghelie, a zis
"Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata
voastră multă este în ceruri" (Matei 5, 12). Am spus înainte
că îngerul binevestitor le-a spus păstorilor "Vă
binevestesc vouă bucurie mare". Din întâlnirea cu Domnul Hristos au
avut mulţi bucurie. Se spune undeva în Sfânta Evanghelie de la
Marcu - şi aş vrea să fac aici o paranteză:
să ştiţi că Sfânta Evanghelie de la Marcu e cea mai
scurtă dintre Evanghelii. Dar în Sfânta Evanghelie de la Marcu, în cele 16
capitole, toate evenimentele prezentate de Sfântul Evanghelist Marcu au cele
mai multe amănunte. Sunt mai multe amănunte în Evanghelia de la Marcu
decât în celelalte Evanghelii când e vorba de descrierea unui eveniment. De
exemplu tânărul cel bogat. În legătură cu tânărul cel bogat
se spune că Domnul Hristos a privit la el şi i-a fost drag de el. E
ceva extraordinar să ştii că a existat un tânăr de care
Domnului Hristos i-a fost drag, pe care l-a iubit Domnul Hristos. Păi dacă
ştii că a existat un astfel de tânăr, tânăr fiind, nu
poţi să fii nepăsător în faţa unui astfel de lucru
şi îţi doreşti, şi trebuie să îţi doreşti,
să trăieşti o viaţă ca şi de tine să-i fie
drag Domnului Hristos. Şi nu numai tinerii, ci şi noi ăştia
care suntem tineri de mai multă vreme, tot aşa trebuie să dorim.
Stimaţi ascultători, Sfântul Evanghelist Marcu ne
dă un amănunt în legătură cu coborârea de pe muntele
Schimbării la Faţă a Domnului Hristos în care spune aşa:
"Mulţimea uimită şi bucuroasă a alergat să I se
închine" (Marcu 9, 15). Uimită şi bucuroasă. Au fost
bucuroşi oamenii să se întâlnească cu Domnul Hristos şi
Domnul Hristos le-a dat bucurie. Şi de fapt în Sfânta Evanghelie de la
Ioan citim cuvinte ca acestea: "Acestea vi le spun ca bucuria Mea să
fie întru voi şi ca bucuria voastră să fie deplină"
(Ioan 15, 11), deci nu o bucurie ştirbită sau o bucurie
împuţinată ci să fie o bucurie deplină. Tot acolo, în
Sfânta Evanghelie de la Ioan, se spune în capitolul 17 de pildă, că
Domnul Hristos S-a rugat Tatălui ceresc şi a spus între altele:
"Acestea le grăiesc în lume şi Eu vin la Tine şi bucuria
Mea s-o aibă deplină întru ei" (Ioan 17, 13). Să nu
uităm de pildă, că Domnul Hristos când S-a întâlnit cu cei doi
care mergeau spre Emaus, cei doi ucenici care erau întristaţi, i-a
întrebat: "De ce sunteţi trişti?" (Luca 24, 17). Domnul
Hristos nu vrea să fim trişti. Domnul Hristos vrea să fim
bucuroşi. Nu a zis: "Foarte bine că sunteţi
trişti". A zis: "De ce sunteţi trişti?". Cu alte
cuvinte: nu e bine să fiţi trişti, n-aveţi de ce să
fiţi trişti. Le-a şi arătat că n-au de ce să fie
trişti. Sau femeia aceea care-şi ducea copilul la groapă, o
văduvă din Nain, când a întâlnit-o Domnul Hristos, deşi era un
prilej de întristare înmormântarea, Domnul Hristos a zis "Nu mai
plânge" (Luca 7, 13).
Sunt unii care cred că acesta-i rostul creştinului:
să plângă. Dumnezeu să le ajute la cei care vor să
plângă să plângă, dar să ştiţi că nu asta e
atitudinea cea adevărată. Atitudinea cea adevărată este
atitudinea bucuriei: "Ca bucuria Mea s-o aibă deplină întru ei",
"Acestea vi le spun ca bucuria Mea să fie deplină întru
voi". Spune Domnul Hristos - tot în Sfânta Evanghelie de la Ioan
găsim cuvântul acesta, în capitolul al 16-lea -: "Voi
sunteţi trişti iar lumea se bucură. Femeia, când e să
nască, se întristează că a venit ceasul ei - deci a
venit ceas de durere - dar după ce a născut copilul se
bucură că s-a născut om pe lume. Şi voi acum sunteţi
trişti - erau trişti ucenicii pentru suferinţele
Domnului Hristos - dar iarăşi Mă veţi vedea
şi se va bucura inima voastră şi bucuria voastră nimeni nu
o va lua de la voi" (Ioan 16, 20-22). Iată atâtea şi atâtea
gânduri care dau bucurie, care sunt temeiuri pentru bucurie, care trebuie
să ne facă să ne reproşăm întristările şi
împuţinările şi întunecările câte le putem avea.
Mai departe se spune că la Înăţarea Domnului
nostru Iisus Hristos, după ce Domnul Hristos Şi-a ridicat mâinile
şi i-a binecuvântat pe ucenici şi pe când îi binecuvânta S-a
înălţat la cer, ucenicii s-au închinat Domnului Hristos şi
"s-au întors în Ierusalim cu bucurie mare, şi erau pururea în templu
lăudând şi binecuvântând pe Dumnezeu" (Luca 24, 51-53). Sigur
că lauda şi binecuvântarea pe care o aduceau ei lui Dumnezeu era o
laudă şi o binecuvântare pe care o aveau din bucuria
înălţării la cer a Domnului Hristos. Sfântul Isaac Sirul spune
că "rugăciunea este o bucurie care înalţă
mulţumire". Noi insistăm de multe ori pentru o rugăciune de
cerere şi pentru rugăciunea "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui
Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul", şi e
bine stimaţi ascultători, dar să nu uităm că aceasta e
numai o formă de rugăciune şi numai începutul rugăciunii.
Va trebui să avem şi nişte izbucniri de mulţumire,
nişte izbucniri de laudă izvorâte din nădejdea şi bucuria
pentru care ne este temei Sfânta Evanghelie.
Şi apoi şi altfel este Evanghelia izvor de
nădejde şi de bucurie. Gândiţi-vă la felul cum i-a tratat
Domnul Hristos pe păcătoşi. E extraordinar. Eu nici nu ştiu
ce ar fi de lumea aceasta acum dacă n-ar exista Sfânta Evanghelie cu
izvorul ei de nădejde şi de bucurie, sau ca izvor de nădejde
şi de bucurie. E adevărat că în Sfânta Evanghelie se spune
şi despre oameni care sunt mult înaintaţi faţă de
viaţa noastră, faţă de noi înşine, faţă de
starea noastră sufletească, deşi în Sfânta Evanghelie nu se
vorbeşte despre nici o performanţă. În viaţa
creştină, în istoria creştinismului, sunt multe lucruri care ne
arată realizări extraordinare, oameni care au făcut lucruri
extraordinare. Să ştiţi că în Sfânta Evanghelie nu e
aşa. Sfânta Evanghelie este pentru toţi, nu cere condiţii
speciale, ci cere atitudini speciale, temeiuri de viaţă deosebite.
Să ne gândim la sutaşul din Capernaum. În
legătură cu el a spus Domnul Hristos: "Mulţi de la
răsărit şi de la apus vor veni şi vor sta în
împărăţia lui Dumnezeu la masă cu Avraam, cu Isaac şi
cu Iacov" (Matei 8, 11). Mulţi de la răsărit şi de la
apus. Ce fel de mulţi? Mulţi ca sutaşul din Capernaum. E ceva
deosebit, dar nu e foarte, foarte mare lucru să fii ca sutaşul din
Capernaum, să ai o credinţă întemeiată, să ai o
nădejde bazată pe credinţă, să ai o iubire
izvorâtă din credinţă şi să ai smerenie. Cu asta se
începe. Dacă nu eşti ca sutaşul din Capernaum să
n-aştepţi să ajungi în împărăţia lui Dumnezeu,
dar ca să fii ca sutaşul din Capernaum nu înseamnă un lucru
extraordinar. Înseamnă ceea ce ar putea fi foarte normal.
Dar chiar dacă ai zice: bine, ca sutaşul din Capernaum
nu pot ajunge, iată că este în Sfânta Evanghelie şi un om care e
cam ca noi, şi anume tatăl fiului lunatic. Ce se spune despre
tatăl fiului lunatic? Se spune că s-a dus la Domnul Hristos după
ce a avut un eşec. S-a dus întâi la ucenicii Domnului Hristos care n-au
putut să-i vindece copilul, şi după aceea s-a dus la Domnul
Hristos. Şi la Domnul Hristos ducându-se, şi-a arătat şi
credinţa şi necredinţa şi a zis: "De poţi ceva,
ajută-ne nouă, fie-Ţi milă de noi!" (Marcu 9, 22).
Băgaţi de seamă cum îşi formulează el rugăciunea:
"Dacă poţi ceva ajută-ne nouă", cu alte cuvinte:
nu-s chiar sigur că poţi. Totuşi, avea mai multă
siguranţă decât nesiguranţă în înţelesul că s-a
dus, a cerut de la Domnul Hristos ceva, a zis " fie-Ţi milă de
noi", dar dacă poţi. Nu-s sigur că poţi, dar dacă
poţi, ajută-ne nouă, fie-Ţi milă de noi. Şi
Domnul Hristos îi răspunde: "Dacă poţi crede, toate sunt cu
putinţă pentru cel credincios" (Marcu 9, 23). Şi omul a zis
cu lacrimi către Domnul Hristos: "Cred Doamne, ajută
necredinţei mele" (Marcu 9, 24). Să ştiţi că
şi amănuntul acesta tot numai în Sfânta Evanghelie de la Marcu îl
găsim. Şi Domnul Hristos nu a zis: apoi dacă nu crezi cât trebuie
n-am ce-ţi face.
Cineva acum nu de mult zice către mine: "Părinte,
dar dumneavoastră când aţi ajuns la concluziile acestea?".
Şi eu am zis: am ajuns cu vremea, dar tu poţi începe cu ele. Aşa
şi dumneavoastră. Puteţi începe cu concluziile mele şi
să ştiţi că sunt concluzii bune, pentru că sunt
întemeiate pe Evanghelie. Deci Domnul Hristos l-a ajutat şi pe acela care
a zis: "De poţi ceva, ajută-ne nouă, fie-Ţi milă
de noi", nu-s sigur că poţi, l-a ajutat pe acela care a zis:
"Doamne, n-am destulă credinţă, ajută necredinţei
mele", adică completează Tu ceea ce-mi lipseşte, din
necredincios fă-mă credincios. Şi putem avea nădejde la
aceasta.
Sau alţii şi alţii. Haideţi să ne
gândim la tânărul bogat. Tânărul bogat pe care-l hulesc atâţia
să ştiţi că eu îl cinstesc din toate puterile mele. Şi
ştiţi de ce? Nu pentru ce n-a făcut, ci pentru ce a făcut.
Care dintre noi poate zice ce a spus el: "Toate acestea le-am
împlinit". Domnul Hristos i-a spus: "De vrei să intri în
viaţă păzeşte poruncile". Şi el a întrebat:
"Care porunci?", iar Domnul Hristos i-a spus : "Să nu
ucizi, să nu desfrânezi, să nu fii mărturie mincinoasă,
să nu furi, cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta,
să nu înşeli pe nimeni şi să iubeşti pe aproapele
tău ca pe tine însuţi". El zice: "Toate acestea le-am
împlinit". Şi Domnul Hristos a privit la el şi i-a fost drag
(Marcu 10, 19-21). Şi după aceea i-a mai dat ceva de făcut, a
vrut să-l ajute. Cum să-l ajute? Să-i dea şi mai mult elan,
şi mai multă putere, şi mai multă fericire şi a zis:
"Îţi mai lipseşte una: vinde-ţi averile şi dă-le
săracilor" şi el asta n-a mai putut-o face. Şi toată
lumea buchiseşte pe asta că nu s-a lepădat de avere, că
trebuia să se lepede. Sunt de acord, şi el ar fi vrut să se
lepede dar nu s-a putut lepăda atunci. Poate s-a putut lepăda mai
târziu, nu ştim. Şi atunci ucenicii, după ce a spus Domnul
Hristos că vor intra cu greu bogaţii în împărăţia
cerurilor, au zis: "Atunci cine poate să se mântuiască?". Şi
Domnul Hristos nu a zis: "Nimeni!", sau în orice caz numai unii,
puţini, ci a zis aşa: "Ceea ce nu-i cu putinţă la
oameni cu putinţă este la Dumnezeu" (Marcu 10, 23-24). Deci,
poţi avea nădejde în bine şi dacă nu faci destul bine. Eu
nu zic să te opreşti în calea binelui. Fă binele pe care îl
poţi face. Zice Sfântul Marcu Ascetul că binele pe care nu îl
poţi face ţi se va descoperi şi îţi va ajuta Dumnezeu
să faci şi alt bine, dar întâi fă binele pe care îl poţi
face. Şi nu zice că numai dacă ai făcut atâta şi atâta
bine să ai nădejde, ci fă binele pe care îl poţi face.
Şi tânărul acela a făcut ce a putut face. Dar care dintre noi
poate zice: "Toate acestea le-am împlinit de când mă ştiu"?
Prin urmare, stimaţi ascultători, iată că Evanghelia
ne aduce în faţă nădejde mai presus de nădejde.
Gândiţi-vă, dacă a zis Domnul Hristos că ceea ce e cu
neputinţă la oameni este cu putinţă la Dumnezeu,
înseamnă că putem avea nădejde. Bineînţeles nu făcând
rău, că e greşit să faci rău şi să nădăjduieşti
la bine, dar punându-ţi în slujba lui Dumnezeu toate puterile tale,
şi neputând împlini cât ai vrea tu să împlineşti, nu
înseamnă că gata, eşti pierdut. Eu de multe ori le spun la
oameni: să ştiţi că Dumnezeu o să mântuiască
mult mai mulţi oameni decât gândim noi că-i mântuieşte.
Stimaţi ascultători, în legătură cu
păcătoşii, Domnul Hristos a fost foarte înţelegător
faţă de neputinţa omenească. Fac o paranteză. În 1965
m-am dus la Părintele Arsenie Boca cu un student de la Teologie care se
pregătea pentru preoţie. A zis Părintele către
el - eu eram numai diacon -: "Mă, o să ajungi preot,
să ai înţelegere faţă de neputinţa
omenească". Cred că Părintele i-a spus lui ca să aud
eu. Nu vă puteţi închipui de câte ori m-am gândit eu la cuvintele
acestea: să ai înţelegere faţă de neputinţa
omenească. Poate că eu nu am ajuns la înţelegere câtă ar
trebui să am, dar cuvintele acestea mi s-au împlântat în minte şi le
am în vedere: să ai înţelegere faţă de neputinţa
omenească. Pentru că oamenii nu pot mai mult decât fac. Asta
înseamnă să ne fie milă de oameni că nu pot mai mult,
că dacă ar putea mai mult ar fi şi mai fericiţi şi ar
fi mântuiţi şi ar fi mai bine de ei.
Şi Domnul Hristos a fost foarte înţelegător.
Vreau să aduc înainte acum doar trei pilde ale Mântuitorului adresate
vameşilor şi păcătoşilor şi în acelaşi timp
şi fariseilor. Două dintre cele trei au fost adresate numai
vameşilor şi păcătoşilor, arătând bunătatea
lui Dumnezeu faţă de oameni, faţă de neputinţa
omenească, şi a treia este pentru vameşi şi pentru
păcătoşi pe de o parte, şi pentru cărturari şi
farisei pe de altă parte. Vă atrag atenţia asupra capitolului al
15-lea din Sfânta Evanghelie de la Luca, un capitol plin de lumină. Sunt
trei pilde în el, şi anume: pilda cu oaia cea pierdută, pilda cu
drahma cea pierdută şi pilda cu fiul risipitor.
Pilda cu oaia cea pierdută. Ce se spune în această
pildă? Că dacă cineva, cioban fiind, păstor de oi fiind,
pierde o oaie din o sută de oi, le lasă pe cele nouăzeci şi
nouă şi se duce şi o caută pe cea pierdută, şi când
o găseşte - fiţi atenţi - "se
bucură de ea şi o pune pe umerii lui şi o duce la
turmă". Sfântul Ioan Gură de Aur observă că nu o ia cu
sila, nu o ia cu toiagul, ci o pune pe umerii lui şi o duce la turmă.
Şi zice către prieteni şi către vecini:
"Bucuraţi-vă împreună cu mine, că am aflat oaia mea
cea pierdută". Şi apoi adaugă o concluzie, care
singură numai dacă ar exista din Evanghelie, tot ai şti
Evanghelia, şi anume zice aşa, că "Bucurie se face în cer
pentru un păcătos care se pocăieşte - fiţi
atenţi - mai mult decât pentru nouăzeci şi nouă
de drepţi care nu au trebuinţă de pocăinţă"
(Luca 15, 7). Parcă te iau fiorii când te gândeşti la astfel de
lucruri. Aşa a privit Domnul Hristos, cu bunătate, pe
păcătoşi. Nu pentru că sunt păcătoşi, ci
pentru că ar putea să nu fi păcătoşi şi ar putea
să nu mai fie păcătoşi şi ar putea să se
întoarcă la Dumnezeu.
Pilda cu drahma cea pierdută. În pilda cu drahma cea
pierdută se spune despre o femeie care avea zece drahme, zece monede. A
pierdut una, a aprins lumânare, a măturat toată casa şi când a
găsit-o le-a chemat pe vecine şi pe prietene şi le-a zis:
"Bucuraţi-vă împreună cu mine, că am găsit drahma
mea cea pierdută". Şi apoi iarăşi scoate Domnul
Hristos concluzia şi zice: "Bucurie se face înaintea îngerilor din
cer pentru un păcătos care se pocăieşte" (Luca 15,
10). Iarăşi bucurie.
Şi apoi pilda cu fiul risipitor. În ea se spune despre un
fiu risipitor şi despre un fiu nerisipitor şi despre un tată
primitor. Aşa mult îmi place mie de acest tată primitor. Ce m-aş
bucura să pot fi şi eu tot aşa de primitor faţă de cei
care ajung la mine şi pe care ar trebui să-i ajut mai mult decât îi
pot ajuta, să am inimă de tată primitor. Eu să
ştiţi că pilda cu fiul risipitor aş numi-o mai bine pilda
cu tatăl primitor. De ce? Pentru că nu învăţăm
atâta de la fiul risipitor - mai ales că a fost risipitor - şi
că s-a întors la tatăl - asta-i bine să
învăţăm -, ci mai ales de la tatăl primitor, cât de
bun a fost tatăl cu fiul risipitor. Să vă spun repede pilda. Un
om avea doi fii. Unul dintre ei, cel mai mic, a zis: "Tată,
dă-mi partea de avere" şi tatăl i-a dat ce i s-a cuvenit
şi el după aceea la scurtă vreme şi-a luat toate şi
s-a dus într-o ţară depărtată unde şi-a cheltuit
toată averea, unde a trăit în destrăbălări şi
unde a ajuns să sufere mult, a ajuns să nu mai aibă ce mânca, a
ajuns să pască porcii şi s-a trezit deodată, şi-a
venit în sine şi a zis: "Cât belşug au slugile tatălui meu
în casa tatălui meu, şi eu aici mor de foame. Mă voi scula
şi mă voi duce la tatăl meu şi voi spune: Tată, am
greşit la cer şi înaintea ta, nu sunt vrednic să mă numesc
fiul tău. Primeşte-mă ca pe unul dintre simbriaşii
tăi". Şi s-a dus. Iar tatăl îl aştepta, privea în zare
şi când l-a văzut - spune Sfântul Evanghelist
Luca că a zis Domnul Hristos - a alergat la el. Când l-a
văzut a alergat la el, nu a stat, să vedem acum ce face, ci s-a
grăbit să iasă în întâmpinarea lui. Şi a căzut pe
grumajii lui şi l-a sărutat. Şi fiul a zis: "Tată, am
greşit la cer şi înaintea ta şi nu sunt vrednic să mă
numesc fiul tău". Şi nu a mai zis "primeşte-mă ca
pe unul din argaţii tăi", probabil l-a copleşit tatăl
şi i s-a luat graiul de bucuria cu care l-a primit tatăl lui. Şi
după aceea a dat porunci tatăl lui să se aducă haina cea
mai bună să fie îmbrăcat, să i se aducă încălţăminte
în picioare, să i se aducă inel şi să i-l pună în
deget. Nu a zis: haină i-am dat, încălţăminte, dar inel
nu-i mai dau. Gândiţi-vă, sunt nişte lucruri care trebuie
gândite, să ne dăm seama de seriozitatea lucrurilor. "Să
junghiem - zice - viţelul cel mai gras şi să
ne bucurăm şi să ne veselim". De ce? "Pentru că
fiul meu acesta a fost mort şi a înviat, a fost pierdut şi s-a
aflat" (Luca 15, 24). Şi au început să se veselească.
Şi după aceea a venit şi celălalt fiu al lui, fratele celui
întors, şi când a aflat despre ce-i vorba, nici nu a vrut să intre.
Şi tatăl a plâns că nu vrea să intre, s-a dus la el,
şi a zis fiul cel care a stat acasă, nemulţumit: "Eu nu
ţi-am greşit niciodată - aceştia erau fariseii,
care se încredeau în ei - şi nu mi-ai dat măcar un ied
să mă bucur cu prietenii mei, şi când a venit acest fiu al
tău - nu a zis fratele meu, acest fiu al
tău - care ţi-a risipit averea cu
desfrânatele - aşa l-a batjocorit, în loc să se
bucure - ai înjunghiat viţelul cel gras". Şi atunci
tatăl a zis: "Fiule, toate ale mele sunt ale tale, dar se cuvenea
să ne bucurăm, că fratele tău acesta a fost mort şi a
înviat, a fost pierdut şi s-a aflat" (Luca 15, 32).
Să ştiţi stimaţi ascultători că e
ceva extraordinar, e toată Evanghelia cuprinsă aici în pilda aceasta
cu fiul risipitor. Pentru că fiul risipitor îl închipuie pe omul
păcătos, fiul care a rămas acasă îl închipuie pe omul drept
care se încrede în dreptatea lui, iar tatăl este Dumnezeu care e bun
şi primitor. E ceva extraordinar şi mie îmi place să observ un
lucru care nu prea îl observă mulţi: când s-a întors fiul şi s-a
întâlnit cu tatăl şi a zis "Tată, am greşit la cer
şi înaintea ta şi nu sunt vrednic să mă numesc fiul
tău" şi nu a mai zis celelalte, nu a zis tatăl său: zi
de vreo sută de ori, că apoi te iert. E un lucru care trebuie
observat, că noi zicem "Doamne miluieşte-mă",
"Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă"
şi ne e frică că nu am zis de destule ori şi că
trebuie să mai zicem, să mai zicem, să mai zicem. Să zicem,
dar nu cu gândul că Dumnezeu nu ne-ar milui dacă nu am mai zice, ci
cu gândul că în felul acesta ne facem rânduială în minte, ne facem
rânduială în viaţă. Dar Dumnezeu vrea să ne dea câtă
fericire putem noi cuprinde, chiar şi mai multă vrea să ne dea.
Se spune în Sfânta Evanghelie că "Dumnezeu nu dă duhul cu
măsură" (Ioan 3, 34).
Şi acum să ne mai gândim şi la faptul că
tatăl, când i-a plecat fiul, tot timpul a ştiut că fiul lui a
plecat, nu a zis că a plecat un străin, că a plecat un
dezmoştenit, ci tot timpul a zis că a plecat fiul lui. Când îşi
risipea averea se gândea: fiul meu îşi risipeşte averea. Când a ajuns
în lipsă sigur se gândea: fiul meu a ajuns în lipsă, ce bine ar fi
dacă ar veni acasă, că noi avem ce ne trebuie acasă. Când
s-a întors l-a primit pe fiul său, către ceilalţi a zis
"fiul meu" a fost mort şi a înviat, a fost pierdut şi s-a
aflat. Deci tatăl a fost binevoitor, cu toată bunăvoinţa
şi asta ne dă multă nădejde, nu să păcătuim,
ci să ne întoarcem de la păcate, căci dacă păcătuim
înaintăm în păcate nu înaintăm în pocăinţă
şi atunci nu ne poate milui Dumnezeu. Dar dacă am păcătuit,
să nu ne gândim că acum gata, suntem pierduţi, ci să ne
gândim la mila lui Dumnezeu cea de acum şi până-n veac, la mila lui
Dumnezeu care ne aşteaptă şi care ne primeşte, să
gândim la Maica Domnului care mijloceşte pentru noi, să ne gândim la
sfinţii care mijlocesc pentru noi.
Stimaţi ascultători, mai am numai un lucru de
precizat, şi anume nu ştiu dacă v-aţi gândit vreodată
careva din câţi sunteţi aci că, dacă am lua în
consideraţie toată Evanghelia câtă o ştim şi câtă
o înţelegem, şi am căuta un moto pentru Evanghelia întreagă
sau pentru părţi din Evanghelie, oare care s-ar potrivi cel mai bine?
Să ştiţi că eu m-am gândit şi mi-am şi ales un
moto pe care l-aş pune în faţa Evangheliei şi în faţa
Evangheliilor şi în faţa fiecărei părţi din
Evanghelie. E un cuvânt pe care l-au spus oameni din mulţime şi pe
care îl găsim în Sfânta Evanghelie de la Marcu. În Sfânta Evanghelie de la
Marcu, în capitolul 10, de la versetul 46 se spune cum Domnul Hristos a dat
vedere unui orb de la Ierihon. Şi în istorisirea aceea se spune că
orbul de la Ierihon striga: "Iisuse, fiul lui David,
miluieşte-mă!", după ce a aflat el de ce e mulţime, a
auzit tumultul. El cerşea la marginea Ierihonului şi a auzit tumultul
mulţimii şi a întrebat cine e, ce se întâmplă. Şi i s-a
spus că trece Iisus din Nazaret. Şi atunci el, din toate puterile, a
început să strige: "Iisuse, fiul lui David,
miluieşte-mă!". Şi lumea ca lumea: taci mă acolo,
vezi-ţi de treabă. Şi el striga mai departe. Şi atunci
Domnul Hristos le-a poruncit oamenilor să-l ducă la El. Şi
cineva, unii din mulţime, s-au dus la el şi au zis
aşa - tare m-aş bucura dacă aţi ţine minte,
dacă nu citiţi singuri în Sfânta Evanghelie de la Marcu, dar
să-l fixaţi pentru cealaltă vreme a vieţii
dumneavoastră -: "Ai încredere, scoală-te. Te
cheamă!" (Marcu 10, 49). Deci ai încredere, scoală-te, te
cheamă. Eu cred că aceste cuvinte spuse de oameni din mulţime
şi cuprinse în Sfânta Evanghelie de la Marcu se potrivesc pentru
toată Evanghelia, pentru toate Evangheliile şi pentru toate
părţile din Evanghelie care sunt adresate fiecăruia dintre noi.
Ai încredere, scoală-te, te cheamă. Ar mai putea fi
găsite şi alte cuvinte potrivite ca moto, de exemplu cuvântul care
l-a spus Marta, sora lui Lazăr, către Maria. Domnul Hristos venise în
Betania şi se întâlnise cu Marta, şi Marta s-a dus apoi în casa lor
şi a găsit-o pe Maria acolo plângând şi a zis: "Învăţătorul
e aici şi te cheamă" (Ioan 11, 28). Deci
Învăţătorul e în Evanghelie şi ne cheamă pe toţi.
Se potriveşte şi cuvântul acesta, "Învăţătorul e
aici şi te cheamă". Şi s-ar mai potrivi şi altele, de
exemplu: "Acestea vi le spun ca bucuria Mea să fie întru voi
şi ca bucuria voastră să fie deplină" (Ioan 15,
11), sau de exemplu cuvântul spus Martei de Domnul Hristos la învierea lui
Lazăr, când a zis: "Daţi piatra la o parte" ca să
învie Lazăr din morţi - în capitolul 11 din Evanghelia de
Ioan se spune aceasta - şi Marta a zis: "Doamne, miroase
urât, că de patru zile a murit". Şi Domnul Hristos a spus:
"Oare nu ţi-am spus că dacă vei crede vei vedea
mărirea lui Dumnezeu?" (Ioan 11, 40). Şi cuvântul acesta îl
socotesc foarte potrivit: dacă vei crede vei vedea mărirea lui
Dumnezeu.
Stimaţi ascultători, dacă e vorba să ne
oprim şi la una din pildele spuse de Domnul Hristos şi cuprinse în
Sfânta Evanghelie pentru nădejdea şi bucuria noastră, eu cred
că pilda cu fiul risipitor e cea mai reprezentativă. Dumnezeu să
ne ajute să ne adâncim în gânduri de felul acesta, să avem mereu în
consideraţie faptul că Sfânta Evanghelie este pentru noi izvor de
nădejde şi de bucurie, şi să nu ne lăsăm
niciodată umbrită bucuria de neîncredere, de deznădejde mai
ales, pentru că la sfintele slujbe se spune că Maica Domnului să
ne ajute să scăpăm din prăpastia cumplitei
deznădăjduiri. Deznădăjduirea este o prăpastie, este
cumplită. La slujbele noastre - am spus că sfintele
slujbe sunt întrupări ale Evangheliei - sunt atâtea
izbucniri de bucurie în legătură cu viaţa noastră de
credincioşi. Şi anume la Sfintele Paşti se spune: "O,
Paştile cele mari şi preasfinţite Hristoase, o
Înţelepciunea şi Cuvântul lui Dumnezeu şi Puterea, dă-ne
nouă mai adevărat a ne împărtăşi cu Tine în ziua cea
neînserată a împărăţiei Tale". Deci Îl ştim pe
Domnul Hristos Paştile cele mari şi preasfinţite,
Înţelepciunea, Cuvântul lui Dumnezeu şi Puterea, şi de la El
cerem bucuria împărăţiei cerurilor, împărăţiei
celei neînserate. Sau tot la sfintele slujbe de la Paşti ne bucurăm
"Că de la moarte la viaţă şi de pe pământ la cer
Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi".
Fiecare sfântă slujbă o sfârşim cu cuvintele pe
care le spune preotul: "Mărire Ţie Hristoase Dumnezeul nostru,
nădejdea noastră, mărire Ţie", avem nădejde în
Mântuitorul, şi cel care răspunde zice "Mărire Tatălui
şi Fiului şi Sfântului Duh, şi acum şi pururea şi în
vecii vecilor, amin. Doamne miluieşte, Doamne miluieşte, Doamne
miluieşte. Părinte binecuvintează". Prin urmare
mărturisim că nu numai Hristos este nădejdea noastră, ci
nădejdea noastră este şi Tatăl şi Duhul Sfânt, pentru
că zicem "Mărire Tatălui şi Fiului şi Sfântului
Duh" ca răspuns şi zicem de trei ori "Doamne
miluieşte" adresându-ne şi lui Dumnezeu Tatăl şi lui
Dumnezeu Fiul şi lui Dumnezeu Duhul Sfânt. Şi în sfârşit, la
slujbele de seară în special, la slujba Pavecerniţei, la
rugăciunile de seară şi la slujba Miezonopticii zicem:
"Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul,
acoperământul meu este Duhul Sfânt, Treime Sfântă, mărire
Ţie!". Iar adresându-ne Maicii Domnului zicem: "Toată
nădejdea mea spre tine o pun, Maica lui Dumnezeu,
păzeşte-mă sub acoperământul tău".
Dumnezeu să ne ajute să ne întărim în astfel de
gânduri şi să pornim cu ele de când putem porni. Puteţi porni cu
ele de acum încolo, pentru că eu v-am spus nişte concluzii la care am
ajuns cu vremea. Dumnezeu să ne ajute!
Ce ne puteţi spune despre evanghelia
lui Toma?
Evanghelia lui Toma nu a fost cuprinsă în canonul Noului
Testament pentru că cuvintele din ea sunt cuprinse şi în celelalte
Evanghelii şi nu aduce ceva nou, ceva deosebit. Este o evanghelie care
multă vreme nu a fost cunoscută şi acum a început să fie
cunoscută, studiată, însă nu este absolut necesară pentru
noi. Poate să fie şi ea împodobitoare de minte cu gândurile care sunt
cuprinse în ea, dar să ştiţi că nu trebuie să cunoaştem
neapărat tot ceea ce s-a scris, chiar nici măcar tot ce s-a scris în
Sfânta Scriptură. Important este să pornim la acţiune pe baza
învăţăturilor câte le cunoaştem, şi atunci ni se
deschide sufletul spre împlinirea unor lucruri mai presus de ceea ce putem în
momentul de faţă şi de ceea ce ştim în momentul de
faţă. Sfântul Marcu Ascetul zice: "Fă binele de care
îţi aduci aminte şi cel de care nu-ţi aduci aminte ţi se va
descoperi ţie". Aşa încât nu este absolut necesar să
cunoaştem evanghelia lui Toma, eu să ştiţi că nici nu
o cunosc de fapt, şi totuşi gândesc că mă va primi Dumnezeu
şi cu celelalte Evanghelii numai.
Cum ne putem bucura în prigonire?
Dacă suntem la măsurile acelea să ne
bucurăm, ne bucurăm. Dacă nu, atunci nu ne putem bucura în
prigonire. Să nu aştepte nimenea prigoniri ca să se bucure,
să se bucure întâi în condiţii obişnuite şi poate îl va
ajuta Dumnezeu să se bucure şi în prigoniri. Până atunci trebuie
însă să împlinească cuvântul psalmistului, care
zice - în Psalmul 37 e cuprins cuvântul şi-l ascultăm
şi îl spunem în fiecare zi la sfânta slujbă -: "Iar eu ca
un surd ce nu aude şi ca un mut ce nu-şi deschide gura sa. Dar la
Tine Doamne mi-e nădejdea, Tu mă vei auzi Doamne Dumnezeul
nostru". Adică până atunci trebuie să trăim o
viaţă în aşa fel încât să depăşim obişnuitul
şi să depăşim mai ales lucrurile negative, pentru că
altfel n-o să putem să ne bucurăm în lucruri şi mai greu de
dus, şi mai greu de suportat.
Ce înseamnă: "Monah este cel ce socoteşte pe tot
omul ca pe Dumnezeu, după Dumnezeu"?
Pentru că omul este chipul lui Dumnezeu, trebuie cinstit
omul ca Dumnezeu, după Dumnezeu, în înţelesul că reprezintă
pe Dumnezeu. Aşa cum cinstim o icoană a Mântuitorului pentru că
e chipul Mântuitorului, tot aşa trebuie să cinstim şi pe oamenii
din jurul nostru , cel puţin noi cei credincioşi, pentru faptul că
sunt purtători ai chipului lui Dumnezeu. Într-un text din slujbele de
înmormântare spune: "Chipul măririi Tale celei negrăite sunt,
măcar că port ranele păcatelor". Chiar purtători de
rane ale păcatelor fiind, în esenţă suntem chipul lui Dumnezeu
umbrit, schimonosit, dar în orice caz chipul lui Dumnezeu nu se şterge
niciodată în viaţa omului.
De ce calea de la minte, adică de la citirea Evangheliei,
la inimă, adică la trăirea bucuriei este cea mai lungă
şi mai grea?
Pentru că cea mai lungă cale e calea care duce de la
urechi la inimă. Una e să fii informat şi alta e să fii
convins. Când ajungi să fii convins atunci s-a scurtat calea de la urechi
la inimă, de la informaţii la convingere, dar până atunci
trebuie să te sileşti. Adică noi în faţa cuvântului lui
Dumnezeu ne prezentăm totdeauna cu ceea ce suntem. Cuvântul lui Dumnezeu
de multe ori noi îl coborâm la nivelul nostru în loc să ne ridicăm
noi prin cuvântul pe care ni-l propune Dumnezeu pentru binele nostru. Domnul
Hristos zice: "Cel ce vă primeşte pe voi pe Mine Mă
primeşte şi cel ce se leapădă de voi de Mine se
leapădă" (Luca 10, 16), referindu-Se la ucenici. Iar Sfântul
Marcu Ascetul, în Filocalie, zice că "Cel ce primeşte cuvintele
Cuvântului lui Dumnezeu - adică cuvintele
Mântuitorului - primeşte pe Dumnezeu Cuvântul". Dacă
primim cuvintele Cuvântului lui Dumnezeu, dacă le primim în minte,
dacă le facem loc în noi, cu vremea ele devin trup în noi, pentru că
"Cuvântul S-a făcut trup" (Ioan 1, 14) zice Sfântul Ioan
Evanghelistul, şi Se face trup în continuare. Noi credem că
credincioşii sunt mădulare ale trupului lui Hristos, prin urmare se
împărtăşesc de seva vieţii Domnului Hristos şi atunci
cu puterea aceasta învingem răul.
Cum sunt sfintele slujbe izvoare ale exegezei duhovniceşti?
Dacă ascultăm sfintele slujbe avem Evanghelia
întrupată şi trăită şi gândită, interpretată
şi devin exegeze ale Sfintei Scripturi, mai ales în legătură cu
evenimentele pe care le sărbătorim. La Sibiu am vorbit cândva în
catedrală despre "Eu şi Filocalia", a fost o împrejurare
care a dus la treaba asta, eu nu am prea fost mulţumit, nu că nu am
fost mulţumit de ce am spus, ci nu am fost mulţumit de faptul că
s-a programat această prezentare în catedrală. Nu era acolo locul,
era tot aşa, pentru o conferinţă. Şi atunci seara, în Aula
Facultăţii de Teologie am mai ţinut un cuvânt şi anume
"Filocalia pentru toţi", sau "O altă Filocalie"
şi am prezentat sfintele slujbe ale Bisericii noastre ca o exegeză a
cuvântului lui Dumnezeu, ca o altă Filocalie, ca o nouă Filocalie, ca
o Filocalie pentru toţi, căci la Filocalie câţi ajung? Din
câţi suntem aici parcă aş vrea să ştiu câţi au
citit din Filocalie. Dar la sfintele slujbe pot merge toţi şi sunt
datori să meargă toţi. Să ştiţi că dacă
vine cineva la mine la spovedit care nu merge la biserică şi mai ales
la Sfânta Liturghie, nici nu stau de vorbă cu el, că nu am ce vorbi.
Lumea intelectuală actuală este în marea ei majoritate
atee. Ne puteţi da o nădejde celor care se doresc intelectuali
ortodocşi într-un mediu sceptic sau chiar duşmănos?
Dragă, eu pot să dau nădejde tuturor care vor
să-I slujească lui Dumnezeu, că dacă se angajează,
Dumnezeu îi ajută. Nu am nădejde pentru cei care se menţin în
sfera ateismului, însă cei care vor să fie credincioşi pot
să fie. Despre Pasteur - a fost un om foarte
învăţat - se spune că se mirau toţi de el cât e
de credincios, de practicant. El a fost catolic şi cineva mirându-se i-a
spus: "Cum, tu care eşti atât de învăţat, eşti
credincios ca un ţăran breton?", pentru că în Bretania erau
cei mai credincioşi pe atunci. El a zis: "Da, sunt învăţat
şi sunt credincios ca un ţăran breton, dar dacă aş fi
mai învăţat aş fi credincios ca o ţărancă
bretonă". Pot toţi care vor să se apropie de Dumnezeu.
Să ştiţi că la Dumnezeu nu sunt intelectuali şi
neintelectuali, la Dumnezeu sunt oameni care se apropie de El şi care nu
se apropie de El. Şi cei care se apropie de El, intelectuali sau
neintelectuali - pentru că oricum, cineva care a făcut o
facultate, chiar teologică, cum am făcut noi, şi dacă a
făcut şi altă facultate, e un intelectual, nu se mai poate zice
că nu e intelectual, şi dacă e şi credincios înseamnă
că toţi intelectualii ar putea fi credincioşi.
Într-o lume şi într-o vreme în care se discută atât de
mult, ne-ar fi de folos să aflăm mai multe despre locul tăcerii
în viaţa noastră.
Se zice că aşa cum înveţi să vorbeşti
trebuie să înveţi şi să taci. În Pateric se spune că
l-a întrebat cineva pe un părinte: "Ce-i mai bine, să taci sau
să vorbeşti?". Şi părintele a zis că
"dacă taci pentru Dumnezeu e bine să taci şi dacă
vorbeşti pentru Dumnezeu e bine să vorbeşti". În orice caz
noi nu urmărim tăcerea animalului sau tăcerea mutului, ci
urmărim tăcerea ca un lucru care vine pentru disciplinarea vorbirii.
Dacă vrei să vorbeşti cum trebuie, trebuie să înveţi
şi să taci. În orice caz tăcerea trebuie urmărită
numai ca disciplină, nu trebuie urmărită în sine, pentru că
Dumnezeu ne-a dat cuvânt. Dacă eu de exemplu aş fi venit aici să
vă vorbesc despre ce v-am vorbit şi dacă mă socoteam eu
că hai că nu le mai spun nimic, şi stăteam cât
stăteam, ce ziceau cei din sală? "Nu am venit să-l vedem pe
omul acesta tăcând ci am venit să-l ascultăm". Prin urmare,
toate trebuie gândite la rosturile şi la măsurile lor.
Ce s-a întâmplat cu trupul Mântuitorului Hristos după
Înviere? Ce semnifică literele de pe Cruce, NIKA, iar de pe aureola
Mântuitorului a şi w ?
Trupul Mântuitorului este undeva în universul acesta, undeva
dincolo de ce putem gândi noi. Trupul Domnului Hristos nu s-a dizolvat, s-a
spiritualizat trupul cu care a trăit, dar Domnul Hristos a înviat cu
trupul cu care a murit, însă transfigurat, transformat. A putut să
iasă prin piatră, noi credem că învierea Domnului nostru Iisus
Hristos s-a petrecut înainte de a fi dată piatra la o parte, Domnul
Hristos a înviat piatra fiind pecetluită, şi aşa şi zicem:
"Piatra fiind pecetluită şi ostaşii străjuind
preacurat trupul Tău, înviat-ai a treia zi Mântuitorule, dăruind
lumii viaţă". Piatra a fost răsturnată de pe mormânt
numai ca să se vadă că Domnul Hristos nu mai este acolo. Nu ştim
cum este trupul spiritualizat nici al Mântuitorului nici al sfinţilor,
nici cum va fi al nostru la vremea când vom învia din morţi, în orice caz
va avea alte calităţi decât cele care le are acum şi va fi
nestricăcios, va rămâne nestricat, neatins de boală. Trupul
Domnului Hristos este undeva anume, el a intrat şi prin uşile
încuiate, dar nu este pretutindeni. Domnul Hristos este cu firea
dumnezeiască pretutindeni, dar cu firea omenească este într-un loc
anume, unde anume nu ştim pentru că nu ni s-a descoperit. Zicem în
cer, dar adevărul este că noi nu prea ştim nici ce este cerul.
Sfântul Ioan Gură de Aur zice că "noi ştim că este cer
dar nu ştim ce-i cerul" şi "pe mine nici nu mă interesează
ce este cerul, dacă am pe Stăpânul cerului".
Pe Cruce NIKA înseamnă "biruieşte", e un
cuvânt grecesc, Iisus Hristos biruieşte. Şi a şi începutul
şi sfârşitul.
De ce după înviere Mântuitorul nu a fost recunoscut imediat
de Maria Magdalena şi de celelalte uceniţe, de Cleopa în drum spre
Emaus, de ucenicii de la Marea Tiberiadei?
Pentru că mai întâi de toate, Domnul Hristos nu a vrut
să fie cunoscut, cel puţin de Luca şi Cleopa, se spune că
ochii lor erau ţinuţi să nu-l cunoască, şi pentru
că ei nu se aşteptau la învierea Domnul Hristos. Ei au privit învierea
Domnul Hristos ca o poveste, ca un basm, nu erau pregătiţi.
Adică ei nu au sărit asupra gândului că Domnul Hristos a înviat:
da, a înviat, ci au stat la îndoială, pentru că învierea fiind ceva
mai presus de fire, nu aveau cum să fie pregătiţi ca să-L
cunoască şi să-L primească. Însă învierea Domnului
Hristos s-a petrecut obiectiv şi apoi s-a împlântat subiectiv în fiecare
din cei cărora Domnul Hristos li S-a arătat ca înviat. Când eram eu
copil îmi aduc aminte - Dumnezeu să-i odihnească pe ai mei
pe toţi, că nu mai sunt în lumea asta - că mama mea m-a
trimis la bunica mea să zic "Hristos o înviat, mama tână!".
Şi a zis că dacă zic aşa, îmi dă mama tână un ou.
Şi aşa a fost. M-am dus şi am zis: Hristos a înviat, mama
tână! Şi mama tână a zis: "Adevărat că a înviat,
hai să-ţi dau un ou". Cu asta mi-am început eu credinţa în
înviere, dar târziu am ajuns să-mi dau seama ce înseamnă. Şi
după aceea am citit referatele Evangheliilor despre înviere, ce se scrie
în Faptele Sfinţilor Apostoli şi mi-am dat seama că cineva numai
pe baza aceasta nu se poate convinge de înviere. Că învierea este de fapt
un adevăr pe care-l cunoaştem ca adevăr şi îl simţim
ca adevărat numai în măsura în care Însuşi Mântuitorul Cel
înviat ni Se descoperă ca înviat din morţi. Toţi credincioşii
adevăraţi, toţi credincioşii care cred în învierea Domnul
Hristos, sunt credincioşi pe care Domnul Hristos i-a convins de învierea
Lui. Şi aşa s-a întâmplat şi cu ucenicii de la Marea Tiberiadei,
numai după ce i-a convins Domnul Hristos de prezenţa lui s-au
încredinţat, aşa s-a întâmplat absolut cu toţi, şi cu Maria
Magdalena şi cu toţi care L-au văzut după Înviere.
Certitudinea ne-o dă Domnul Hristos, pentru că prin
puterile noastre nu putem ajunge, aşa cum nu a putut ajunge Sfântul
Apostol Petru prin puterea lui să-L mărturisească pe Domnul
Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu, ca Hristos Fiul lui Dumnezeu Celui viu. Când a
zis Domnul Hristos: "Voi cine ziceţi că sunt?", Sfântul
Apostol Petru a zis: "Tu eşti Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui
viu". Şi atunci Domnul Hristos a zis: "Fericit eşti Simone,
că nu trup şi sânge ţi-a descoperit ţie aceasta, ci
Tatăl Meu Cel din ceruri" (Matei 16, 13-17). Sfântul Apostol Pavel
spune şi el că "atunci când a vrut Dumnezeu să-L descopere
pe Fiul Său în mine" (Galateni 1, 16). Prin urmare, credinţa
este ceva care vine de la Dumnezeu spre om, nu este ceva ce îşi
procură omul din puterile sale.
Ce semnificaţie acordaţi gestului Mântuitorului la
Înălţare, de a-i binecuvânta pe cei unsprezece şi pe cei
împreună cu ei?
E extraordinar. Nu mă pot bucura parcă de nimic
altceva mai mult decât de binecuvântarea asta pe care a dat-o Domnul Hristos la
Înălţare, pentru că Domnul Hristos a cuprins în această
binecuvântare toată activitatea Lui pentru mântuirea omului. A fost un
gest final. Ultimul gest pe care L-a făcut aici pe pământ a fost o
binecuvântare. E extraordinar să te ştii sub binecuvântarea
Mântuitorului şi aceasta ne dă încredinţarea şi nouă,
pentru că toate binecuvântările Bisericii sunt izvorâte din
această binecuvântare de la înălţarea Domnului Hristos, numai
să ne facem noi vrednici de binecuvântare. Să ştiţi că
Domnul Hristos vrea să ne binecuvinteze, dar nu ne poate binecuvânta decât
dacă suntem acolo unde sunt binecuvântările.
Cine poate dobândi Duhul Sfânt? Există o metodologie?
Nu, nu există nici o metodologie, există o angajare
într-o viaţă superioară. În Sfânta Evanghelie de la Ioan se
spune că Dumnezeu dă ucenicilor Săi pe Duhul Sfânt şi nu-L
dă lumii (Ioan 14, 17). Şi spune Domnul Hristos că atunci vor
primi pe Duhul Sfânt când se va putea spune despre ucenici: "voi nu
sunteţi din lume" (Ioan 15, 19). Deci când depăşim lumea ne
facem vrednici de Duhul Sfânt. Noi de fapt pe Duhul Sfânt Îl purtăm în
noi, de la Botez, învăţătura Bisericii asta este, că la
Botez se sălăşluieşte în credincioşi Sfânta Treime,
care rămâne în sufletul omului până la moartea lui şi se
descoperă în măsura în care omul credincios împlineşte poruncile
lui Dumnezeu. Deci şi Duhul Sfânt Se arată în măsura în care
şi omul e angajat pentru lucrările Duhului Sfânt. Cel puţin în
Sfânta Evanghelie de la Ioan se spune că "Cel ce Mă iubeşte
acela păzeşte cuvântul Meu şi îl voi iubi şi eu şi
Mă voi arăta lui", iar Sfântul Marcu Ascetul spune că
"Hristos este ascuns în poruncile Sale şi Se descoperă pe
măsura împlinirii poruncilor". Tot aşa e şi cu Duhul Sfânt,
Duhul Sfânt Se descoperă omului în măsura în care omul se
angajează la ceea ce înseamnă roadele Duhului: dragostea, bucuria,
pacea, îndelunga-răbdare, bunătatea, facerea de bine, credinţa,
blândeţea, înfrânarea poftelor, dar asta nu înseamnă o metodologie.
Care este înţelesul pildei ispravnicului necredincios?
Este înţelesul acesta că omul acela şi-a aranjat
nişte treburi cu averile altuia. Şi Domnul Hristos îl recomandă
în înţelesul acesta că noi să ne facem nişte prieteni cu
ajutorul bogăţiilor străine, adică cu aceea cu ce am
agonisit pe nedrept să ajungem la un drept. Dar nu să agonisim ceva
pe nedrept ca să ajungem la un drept, ci dacă ajungem să avem
nişte lucruri cum a avut Zaheu vameşul de pildă, care a zis
"Doamne, jumătate din averea mea o dau săracilor" (Luca 19,
8), deci a ajuns la nişte bogăţii nedrepte, să încerce
acum, prin bogăţiile acelea nedrepte (Luca 16, 9), făcându-i
părtaşi şi pe alţii la acele bogăţii,
să-şi aranjeze nişte relaţii cu nişte oameni care ar
putea mijloci pentru ei, cu săracii - cum ar zice Sfântul Ioan Gură
de Aur - ca să-l primească în locaşurile lor.
Dar pilda grăuntelui de muştar?
Pilda grăuntelui de muştar arată, ca şi
pilda cu aluatul pus în trei măsuri de făină, dezvoltarea
împărăţiei lui Dumnezeu. Grăuntele de muştar se
seamănă şi creşte, tot aşa şi
împărăţia lui Dumnezeu, începând de la puţin, ajunge la
mult, ajunge să cuprindă pe om şi pe alţii.
Ce înseamnă "Aliluia" şi care este rolul
lumânărilor în biserică?
"Aliluia" înseamnă "lăudaţi pe
Domnul". Rolul lumânărilor în biserică vi-l spun eu imediat, dar
întâi să vă spun altceva. Vin la mine unii şi zic: mergi la
biserică? Zice "Da, părinte". Şi acum m-am
învăţat să-i întreb dacă merg la slujbă, pentru
că am băgat de seamă - tot oamenii m-au trezit,
că mi-au răspuns: "Da, mă duc şi aprind câte o
lumânare"- că nu e destul să-i întreb dacă merg la
biserică. Mergi la biserică, stai la slujbă, de când nu ai mai
fost la o slujbă? Îmi spune acuma unul de curând: "De opt ani"
nu a mai fost la biserică. Zic: mă, or fi trecut numai şapte, nu
or fi trecut chiar opt. Zice: "Ba da părinte, ştiu bine că
opt au trecut, că de când m-am însurat nu am mai fost", de la
cununie. Şi apoi oamenii se duc şi aprind o lumânare în
biserică, îşi fac o cruce şi pornesc mai departe şi
lasă lumânarea să ardă în locul lor şi ea de fapt arde în
locul ei.
Lumânările sunt un simbol al luminii cereşti, al
luminii Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Domnul Hristos S-a numit pe Sine
"Lumina lumii", sunt ceva simbolic.
Ce înseamnă "Ioan este Ilie"?
"Ioan este Ilie" înseamnă că Sfântul Ioan
Botezătorul - cum zice în Sfânta Evanghelie de la Luca în
vestirea care i s-a dat Sfântului Zaharia - va merge înaintea lui
Hristos cu duhul şi cu puterea lui Ilie. În orice caz sunt unii care zic
că Ioan a fost o reîncarnare a lui Ilie. Dar nu e adevărat, pentru
că la Schimbarea la Faţă nu s-a arătat Ioan şi s-a
arătat Ilie. Dacă ar fi fost aşa cum zic cei care au alte
credinţe decât noi, ar fi trebuit să spună că s-a arătat
Moise şi Ilie-Ioan, sau Moise şi Ioan, pentru că Ilie a fost
încorporat în Ioan.
Care trebuie să fie raportul nostru cu sectele evanghelice?
Avem dreptul să fim pasivi, fie cler fie laici?
E greu de spus. Cred că ceea ce trebuie să facem noi
în raport cu ei ar fi aceea să avem un ascendent moral, să ne
recomande viaţa noastră mai mult decât pe ei. Asta ar fi prima
biruinţă. În al doilea rând putem să-i ocolim, nu ostentativ,
dar să nu ne prea facem vorbă cu ei, pentru că să
ştiţi că de multe ori influenţele acestea, chiar dacă
nu doboară, în orice caz clatină, şi nu sunt toţi destul de
întăriţi ca să poată să facă faţă.
Episcopul de la Vâlcea, care a fost, P.S. Iosif Gafton, a fost cândva la noi la
mănăstire, şi el şi un frate de-al lui au fost studenţi
în teologie. Şi au venit la vorbă acasă despre ce spun sectarii
despre Maica Domnului. Şi a zis că tatăl lor care era preot nu
i-a lăsat să vorbească aşa ceva în casa lui. Adică
îşi dădea seama totuşi că noi nu discutăm despre
Maica Domnului, ci noi cinstim pe Maica Domnului. Aşa încât nu are
rost să discutăm nici cu ai noştri nici cu alţii despre
Maica Domnului, ci Maica Domnului trebuie cinstită, aşa cum o cinstim
în biserică şi aşa cum o cinstesc credincioşii cei adevăraţi.
Ei fac greşeala de a o nivela pe Maica Domnului, de a o coborî însă
nu poţi să o cobori pe Maica Domnului fără să-L cobori
şi pe Domnul Hristos în acelaşi timp.
Zice că un copil îşi căuta mama - nu
ştiu dacă v-am mai spus eu aici lucrul acesta - şi
"Nu aţi văzut pe mama?" întreba copilul. Şi cineva îi
spune: "Mă copile, am văzut o femeie, a trecut adineaori pe
aici". Dar zice copilul: "Eu nu caut o femeie, eu caut pe mama".
Nici mamele noastre nu sunt o femeie ca toate femeile, ci sunt unice faţă
de celelalte femei. Deci Maica Domnului, dacă îngerul a spus:
"Binecuvântată eşti tu între femei" nu mai avem noi alt
cuvânt să spunem că Maica Domnului a fost o femeie ca toate femeile,
pentru că nu a fost o femeie ca toate femeile.
Ce înseamnă că raiul încă din viaţa de acum
trebuie să-l trăim?
Înseamnă ceea ce trăim noi de fapt ca oameni
credincioşi. Pe Maica Domnului o numim "rai cuvântător",
"rai de taină", bucuria din legătura cu Maica Domnului este
o trăire a raiului, bucuria din întâlnirea cu Domnul Hristos. Ce au zis
cei doi care mergeau spre Emaus? "Nu era inima noastră întru noi
arzând când ne vorbea pe cale şi ne tâlcuia Scripturile?" (Luca 24,
32). Raiul este o trăire a bucuriei credinţei, ospăţului
credinţei din această lume. Nu începe raiul la moarte.
"Paştile care au deschis nouă uşile raiului". Nu
pentru viitor, ci pentru prezent. "Că din moarte la viaţă
şi de pe pământ la cer Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi, cei ce-I
cântăm cântare de biruinţă". Raiul anului bisericesc sunt
Paştile şi Săptămâna Luminată, când se fac altfel de
slujbe decât slujbele din celălalt timp al anului, nu se mai pomenesc
răutăţile, păcatele, totul este o izbucnire de bucurie
şi asta înseamnă trăirea raiului. Sfântul Ioan Gură de Aur
zice că Paştile nu trebuie prăznuite numai la Paşti, deci
la vremea când e hotărâtă calendaristic pentru serbarea
Paştilor, ci Paştile sunt o sărbătoare veşnică,
"Paştile cele veşnice" zicem noi la Paşti. Şi în
felul acesta gândit, raiul este o realitate prezentă, nu numai o realitate
viitoare, chiar dacă în viitor vom primi mult mai mult decât în prezent,
pentru că Sfântul Apostol Pavel spune că "ceea ce ochiul n-a
văzut, urechea n-a auzit şi la inima omului nu s-a suit a
pregătit Domnul celor ce-L iubesc pe El" (I Corinteni 2, 9). Credem
că dincolo vom trăi cu mult mai multă intensitate, dar în orice
caz trebuie să trăim şi aici pe pământ intensitatea
adevărurilor Învierii Domnul Hristos, a Înălţării,
pogorârea Duhului Sfânt, toate le prăznuim la anumite sărbători.
Sau unirea cu Domnul Hristos prin Sfintele Taine, în special prin Sfânta
Cuminecătură, când zicem: "Ca de foc să fugă de mine
tot lucrul rău, toată patima". Mulţumim lui Dumnezeu,
mulţumim Maicii Domnului de pildă, că Mântuitorul a intrat în
alcătuirea noastră: "Intră în alcătuirea
mădularelor mele, în rărunchi şi-n inimă, arde spinii
tuturor păcatelor, curăţeşte-mă, spală-mă
şi mă îndreptează, îmbunătăţeşte-mă,
înţelepţeşte-mă şi mă luminează",
mulţumim Maicii Domnului şi zicem "Preasfântă Stăpâna
mea de Dumnezeu Născătoare, care eşti lumina întunecatului meu
suflet, nădejdea, acoperământul, scăparea, mângâierea şi
bucuria mea", sunt trăiri de rai.
9 mai 1993