Unele
aspecte ale raportului dintre Dumnezeu şi om
Hristos a înviat! Stimaţi ascultători, ne întâlnim în
seara aceasta în gândul şi în dorinţa de a vă propune câteva
gânduri în legătură cu raportul între Dumnezeu şi om. Voi vorbi
despre unele aspecte ale acestui raport între Dumnezeu şi om. Ne-am propus
aceasta pentru că mulţi dintre cei ce se declară
credincioşi spun că ei cred într-o putere, într-o forţă
care conduce universul. Apoi sunt şi unii dintre credincioşi care
spun că ei cred în Dumnezeu dar în general nu se raportează la
Dumnezeu. Sunt mulţi oameni care au în vedere pe Dumnezeu ca o idee, unii
Îl au în vedere ca o posibilitate, alţii ca o probabilitate, şi sunt
puţini aceia care cred cu adevărat în Dumnezeu şi se
raportează la Dumnezeu, care au o legătură cu Dumnezeu, care
ştiu de Dumnezeu ca de o fiinţă personală cu care
intrăm în legătură. Sunt mulţi dintre credincioşi care
au o idee falsă despre Dumnezeu şi care nu se raportează corect
la Dumnezeu.
Mi-am propus să vorbesc despre legătura între Dumnezeu
şi om şi între om şi Dumnezeu, şi voi prezenta această
legătură de pe două poziţii, şi anume dinspre Dumnezeu
spre om şi dinspre om spre Dumnezeu. Voi vorbi deci despre legătura
între Dumnezeu şi om pornind de la faptul că Dumnezeu este o
fiinţă personală, o fiinţă în trei persoane, Dumnezeul
treimic, aşa cum credem noi ca dreptmăritori creştini. Şi
voi prezenta această legătură ca o legătură a
religiei, religie însemnând legătură, de la religo-religare care
înseamnă a se lega, a fi o legătură. Şi anume întâi voi
prezenta această legătură aşa cum se prezintă ea în
slujbele noastre bisericeşti. De ce? Pentru că pentru noi
ortodocşii, slujbele sfintei noastre Biserici sunt lucrul cel mai
important, sunt ceea ce ne reprezintă pe noi ca dreptmăritori
creştini, ca creştini ortodocşi. Sfintele slujbe sunt mijlocul
de angajare a credincioşilor în faţa lui Dumnezeu, sunt un mijloc
prin care Dumnezeu ni se face cunoscut şi un mijloc prin care noi luăm
act despre Dumnezeu.
Sfintele slujbe ale Bisericii noastre sunt întruparea
credinţei noastre şi sunt în acelaşi timp credinţa în
lucrare, credinţa în Dumnezeu în lucrare. Nu se poate să stai la
sfintele slujbe fără să ai conştiinţa că stai în
faţa lui Dumnezeu, aşa încât sfintele slujbe sunt o aducere a lui
Dumnezeu în conştiinţa noastră, în simţirea noastră.
Sfintele slujbe sunt acelea care ne dau posibilitatea să stăm în
faţa lui Dumnezeu, să avem cunoştinţă de Dumnezeu,
să trăim prezenţa lui Dumnezeu, să avem posibilitatea
să ne raportăm la Dumnezeu. În felul acesta, stând la sfintele slujbe
şi participând la sfintele slujbe ale Bisericii noastre, noi, ca
dreptmăritori creştini, ne rugăm lui Dumnezeu şi
învăţăm despre Dumnezeu. La sfintele slujbe avem posibilitatea
să ne întâlnim cu Dumnezeu în conştiinţa noastră, să
simţim legătura între noi şi Dumnezeu. La sfintele slujbe am
putea spune că ni se descoperă Dumnezeu, ni se descoperă prin
rânduielile de slujbă ale sfintei noastre Biserici, învăţăm
ceva despre Dumnezeu ca să putem să trăim legătura
noastră cu Dumnezeu.
Ce învăţăm despre Dumnezeu la sfintele slujbe? De
pildă la Sfânta Liturghie, care începe cu cuvintele
"Binecuvântată este împărăţia Tatălui şi a
Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii
vecilor", învăţăm că Dumnezeu are o
împărăţie în această lume şi că
împărăţia aceasta este pentru noi în cadrul Sfintei Liturghii,
Sfânta Liturghie fiind cea mai importantă dintre slujbele Bisericii
noastre. În rugăciunea "Tatăl nostru" noi cerem de la
Dumnezeu să vină împărăţia Lui când zicem "vie
împărăţia Ta", şi cerând să vină
împărăţia lui Dumnezeu noi nădăjduim în împlinirea
acestei cereri şi de fapt sunt puţini acei credincioşi care
ştiu că cererea aceasta ni se împlineşte cu fiecare Sfântă
Liturghie. Pentru că în cuprinsul Sfintei Liturghii noi suntem în
cuprinsul împărăţiei lui Dumnezeu care se
desfăşoară, ni se face cunoscută în prezenţa
noastră împreună cu noi. La Sfânta Liturghie noi facem ceea ce fac
îngerii în cer, aducem închinare lui Dumnezeu. De aceea rânduiala Bisericii noastre
este ca în cadrul Sfintei Liturghii şi în cadrul sfintelor slujbe în
general, noi să avem conştiinţa prezenţei lui Dumnezeu, ni
se spune ceva despre Dumnezeu. Şi anume între altele ni se spune că
lui Dumnezeu I se cuvine "toată mărirea, cinstea şi închinăciunea",
"Că Ţie se cuvine toată mărirea, cinstea şi
închinăciunea, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum
şi pururea şi în vecii vecilor". Din aceasta înţelegem că
Dumnezeu este mai presus de noi şi că noi trebuie să-I aducem
închinare şi Îi aducem închinarea cea după putere,
conştienţi fiind însă că lui Dumnezeu I se cuvine mult mai
mult decât Îi oferim noi, decât putem noi să-I oferim. Că lui
Dumnezeu I se cuvine "toată mărirea, cinstea şi închinăciunea",
lui Dumnezeu-Tatăl, lui Dumnezeu-Fiul şi lui Dumnezeu-Duhul Sfânt,
iar aceasta nu numai în clipa de faţă - în orice caz în
clipa de faţă, căci zicem "acum" - ci
şi totdeauna şi pururea şi în vecii vecilor. Din această închinare,
mărire şi cinste noi Îi aducem lui Dumnezeu închinarea, cinstea
şi mărirea cea după puterea noastră.
Mai departe aflăm că Dumnezeu are o stăpânire, o
împărăţie, căci zicem: "Că a Ta este
stăpânirea şi a Ta este împărăţia şi puterea
şi mărirea, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh,
acum şi pururea şi în vecii vecilor". Încă o
cunoştinţă despre împărăţia lui Dumnezeu şi
despre legătura noastră cu Dumnezeu, care are stăpânire peste
noi, are împărăţie, are putere şi mărire. Chiar
dacă nu am şti multe lucruri despre Dumnezeu, noi putem
învăţa la Sfânta Liturghie şi faptul că Dumnezeu este bun
şi iubitor de oameni, căci zicem: "Că bun şi iubitor
de oameni Dumnezeu eşti şi Ţie mărire
înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum
şi pururea şi în vecii vecilor". Prin urmare, aflăm,
ştim şi suntem încredinţaţi că Dumnezeu este "bun
şi iubitor de oameni". Noi ştim din Sfânta Evanghelie că
Domnul Hristos Însuşi a spus că Dumnezeu este bun (Matei 19, 17).
Ştim din Sfânta Evanghelie că Dumnezeu a iubit lumea, că L-a
trimis pe Fiul Său pentru mântuirea lumii. Chiar se spune că
"Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât pe Fiul Său Cel
Unul-Născut L-a dat ca oricine care crede în El să nu piară ci
să aibă viaţă veşnică" (Ioan 3, 16).
Aşadar, când e vorba să ne raportăm la Dumnezeu e foarte
important să ştim că Dumnezeu e bun şi că Dumnezeu
este iubitor de oameni, şi că fiind El bun şi iubitor de oameni,
noi trebuie să-I aducem mărire, "Că bun şi iubitor de
oameni Dumnezeu eşti şi Ţie mărire
înălţăm". Ne întâlnim cu Dumnezeu Cel bun şi iubitor
de oameni şi pentru că e bun şi iubitor de
oameni - şi asta să n-o uităm
niciodată - Îi aducem mărire pentru bunătatea Lui
şi pentru iubirea Lui de oameni.
Mai departe spunem, vorbind cu Dumnezeu - pentru
că la sfintele slujbe noi nu studiem despre Dumnezeu, nu
învăţăm despre Dumnezeu, ci învăţăm rugându-ne,
dacă învăţăm şi e bine să şi
învăţăm, dar nu trebuie să ne ducem la sfintele slujbe cu
gândul de a studia, ci cu gândul de a ne însuşi anumite idei mântuitoare,
ca să ne putem raporta la Dumnezeu - că Dumnezeu e milostiv
şi iubitor de oameni: "Că milostiv şi iubitor de oameni
Dumnezeu eşti, şi Ţie mărire înălţăm,
Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi
în vecii vecilor". Aflăm deasemenea, ne încredinţăm,
stăruim în convingerea că Dumnezeu este sfânt, căci se spune:
"Că sfânt eşti Dumnezeul nostru şi Ţie mărire
înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum
şi pururea şi în vecii vecilor".
Dar Dumnezeu Cel sfânt este sfânt şi Îşi comunică
sfinţenia Lui şi credincioşilor, şi mărturisim şi
aceasta la sfintele slujbe şi mai ales la Sfânta Liturghie când zicem:
"Că Tu eşti sfinţirea noastră şi Ţie
mărire înălţăm, Tatălui şi Fiului şi
Sfântului Duh". Pomenim de mila şi de harul şi de
îndurările Domnului nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu care S-a
făcut om, şi zicem: "Cu harul, cu îndurările şi cu
iubirea de oameni a Unuia-Născut Fiului Tău, cu Care împreună
eşti binecuvântat, cu Preasfântul şi bunul şi de viaţă
făcătorul Tău Duh, acum şi pururea şi în vecii
vecilor". Cuvintele le adresăm lui Dumnezeu-Tatăl şi
pomenim mila, harul şi îndurările Mântuitorului nostru Iisus Hristos,
care este Fiul lui Dumnezeu care S-a făcut om, Dumnezeu adevărat
şi om adevărat - aşa Îl mărturisim în cuprinsul
Simbolului credinţei - şi la Sfânta Liturghie
mărturisim harul, mila şi iubirea de oameni a Mântuitorului nostru
Iisus Hristos şi pomenim totodată şi pe Sfântul Duh, care este
bun şi făcător de viaţă: "Cu preasfântul şi
bunul şi de viaţă făcătorul Tău Duh, acum şi
pururea şi în vecii vecilor".
Iată câte lucruri putem învăţa despre Dumnezeu
rugându-ne, avându-L pe Dumnezeu în faţă. Nu ni se spune: să
ştiţi că Dumnezeu e bun şi iubitor de oameni, să
ştiţi că Dumnezeu e milostiv şi iubitor de oameni, să
ştiţi că Dumnezeu e sfânt, să ştiţi că
Dumnezeu este sfinţirea noastră, ci suntem angajaţi în
legătura aceasta prin mărturisirea faptului că Dumnezeu e bun
şi iubitor de oameni, şi pentru aceasta Îi ducem mărire, că
Dumnezeu e milostiv şi iubitor de oameni şi noi Îi
înălţăm mărire, că Dumnezeu e
sfânt - "Că sfânt eşti Dumnezeul nostru şi
Ţie mărie înălţăm" -, că Dumnezeu este
sfinţirea noastră şi Îi aducem mărire.
Apoi mai sunt şi alte ziceri de la sfintele slujbe, de la
alte sfinte slujbe, în care se spune de pildă: "Că al Tău
este a ne milui şi a ne mântui pe noi". Deci Doamne, pe Tine Te
înţelegem ca unul care ai ca lucrare, ca acţiune, să
miluieşti şi să mântuieşti, dar nu să miluieşti
şi să mântuieşti numai în general, ci să miluieşti
şi să ne mântuieşti pe noi, "Că al Tău este a ne
milui şi a ne mântui pe noi, Dumnezeul nostru, şi Ţie
mărire Îţi înălţăm, Tatălui şi Fiului
şi Sfântului Duh". Sau "Că Dumnezeul milei şi al
îndurărilor şi al iubirii de oameni eşti, şi Ţie
mărire înălţăm, Tatălui şi Fiului şi
Sfântului Duh". Iată câte lucruri importante se spun la sfintele
slujbe, vorbind cu Dumnezeu în prezenţa noastră şi în
prezenţa noastră în faţa lui Dumnezeu. De aceea ziceam că
sfintele slujbe Îl aduc pe Dumnezeu în conştiinţa noastră, în
simţirea noastră, în faţa noastră. Sigur că cineva
care se duce la slujbă numai cu gând de a se informa, poate să se
ducă de două de trei ori şi după aceea ştie ce se face
acolo. Ori noi ne ducem la sfintele slujbe, care se repetă în fiecare
zi - şi ne ducem când putem să ne ducem -, însă
nu ne plictisim niciodată deşi ştim ce se petrece acolo, pentru
că noi ne ducem să slujim. Orice credincios trebuie să ştie
că el nu este simplu spectator la o slujbă dumnezeiască, că
el nu este un simplu asistent la slujba dumnezeiască, ci este un slujitor.
Orice credincios care ia parte la sfintele slujbe trebuie să aibă
conştiinţa că el slujeşte, nu se duce să vadă o
slujbă, să audă o slujbă, ci se duce să facă o
slujbă. În Biserica noastră nu slujesc numai preoţii, numai
arhiereii, numai diaconii, numai cântăreţii bisericeşti, ci
slujesc toţi credincioşii care iau parte la sfintele slujbe. Cred
că aţi observat faptul că de fiecare dată când pomenim ceva
despre Dumnezeu, că e bun şi iubitor de oameni, zicem "şi
Ţie mărire Îţi înălţăm", pentru că
eşti bun şi iubitor de oameni. Când pomenim mila şi iubirea de
oameni a lui Dumnezeu spunem: "Că milostiv şi iubitor de oameni
Dumnezeu eşti şi Ţie mărire înălţăm".
Facem ceva în faţa măreţiei lui Dumnezeu.
Aduc aici înainte faptul că Sfântul Isaac Sirul spune
că "încă nu a cunoscut pe Dumnezeu cel ce nu se minunează
de Dumnezeu". Pe Dumnezeu Îl cunoşti numai în măsura în care te
minunezi de Dumnezeu şi de lucrurile lui Dumnezeu. Psalmistul zice:
"Cât de minunate-s lucrurile Tale Doamne, toate cu înţelepciune le-ai
făcut" (Psalm 103). Dacă se minunează de lucrurile lui
Dumnezeu, cu atât mai mult se minunează Psalmistul de Dumnezeu Însuşi
care le-a făcut. Pentru noi Dumnezeu nu e o abstracţiune, nu e o
probabilitate, nu e o idee, nu e un Dumnezeu al filosofiei, ci este un Dumnezeu
al rugăciunii, un Dumnezeu al religiei, un Dumnezeu al credinţei, un
Dumnezeu în faţa Căruia noi stăm şi ne minunăm de
Dumnezeu în măsura în care Îl cunoaştem. Şi de aceea zice
Sfântul Isaac Sirul: "Încă nu a cunoscut pe Dumnezeu acela care nu se
minunează de Dumnezeu". Noi în măsura în care cunoaştem
ceva din măreţiile lui Dumnezeu ne minunăm de Dumnezeu.
În Sfânta Evanghelie de la Ioan se spune că Domnul Hristos
a spus despre Duhul Sfânt: "El pe Mine Mă va preamări"
(Ioan 16, 14). Tot în Sfânta Evanghelie de la Ioan se spune în două locuri
despre vuietul Duhului. Şi anume în convorbirea între Domnul Hristos
şi un fariseu pe nume Nicodim se spune că Domnul Hristos a spus:
"Vântul suflă unde vrea şi tu auzi vuietul lui dar nu ştii
de unde vine şi încotro se duce" (Ioan 3, 8). Prezenţa Duhului
Sfânt se arată într-un vuiet, aşa cum prezenţa vântului tot
într-un vuiet se arată. Iar vuietul Duhului este preamărirea lui
Dumnezeu. În alt loc, tot din Sfânta Evanghelie de la Ioan, se spune că
Domnul Hristos a zis: "Cel căruia îi este sete să vină la
Mine şi să bea". Şi adaugă: "Că râuri de
apă vie vor curge din fiinţa celui credincios" (Ioan 7, 38).
Şi se vede că acolo unde sunt râuri, acolo este şi un vuiet,
vuietul râurilor. Poţi să-ţi dai seama că e în apropiere un
râu fără să-l vezi, din vuietul râului. În cartea Faptelor
Sfinţilor Apostoli este scris despre pogorârea Duhului Sfânt asupra
Sfinţilor Apostoli, că s-a auzit "o suflare ca de vijelie care
vine repede" (Fapte 2, 2), s-a auzit un zgomot, tot un vuiet. Dacă ne
gândim bine că Domnul Hristos a spus despre Duhul Sfânt "El pe Mine
Mă va preamări", şi că în cartea Faptelor
Sfinţilor Apostoli în legătură cu pogorârea Duhului Sfânt peste
Sfinţii Apostoli se spune că Sfinţii Apostoli au vorbit în limbi
necunoscute lor - mai înainte - dar înţelese de cei
care le ascultau - se spune că oamenii care ascultau cuvintele
Sfinţilor Apostoli, în limbi necunoscute Sfinţilor Apostoli şi
cunoscute de cei care le ascultau, mărturiseau: "Îi auzim pe ei
spunând măririle lui Dumnezeu" (Fapte 2, 11) sau lucrurile cele mari
ale lui Dumnezeu -, ne dăm seama că de fapt vuietul
Duhului - despre care vorbeşte Domnul Hristos când Îl
aseamănă pe Duhul Sfânt cu vântul care are un vuiet, cu râurile care
deasemenea scot un vuiet - sunt sfintele slujbe ale Bisericii noastre
în care aducem mărire lui Dumnezeu: "Că sfânt eşti
Dumnezeul nostru şi Ţie mărire înălţăm".
Mărirea pe care I-o aducem noi lui Dumnezeu prin puterea Duhului
Sfânt - pentru că a zis Domnul Hristos: "El pe Mine Mă
va preamări" - este de fapt lucrarea aceasta de
preamărire a lui Dumnezeu, deci este vuietul Duhului pe care îl auzim
şi la care participăm şi noi înşine când Îl preamărim
pe Dumnezeu şi zicem de pildă: "Pe Tine Te lăudăm, pe
Tine bine Te cuvântăm, Ţie Îţi mulţumim Doamne, şi ne
rugăm Ţie, Dumnezeului nostru", sau când zicem: "Sfânt,
Sfânt, Sfânt Domnul Savaot, plin este cerul şi pământul de
mărirea Lui". Sau când zicem cuvintele: "Mare eşti Doamne
şi minunate sunt lucrurile Tale şi nici un cuvânt nu este de ajuns
spre lauda minunilor Tale", când spunem cu simţire şi cu rostire
cuvintele acestea, cu participare - mie îmi place să spun
că aceste cuvinte sunt tunetul pământului, că dacă este un
tunet al cerului pe care-l auzim şi care mărturiseşte şi el
despre măreţiile lui Dumnezeu, există şi un tunet al
pământului şi tunetul pământului sunt cuvintele acestea:
"Mare eşti Doamne şi minunate sunt lucrurile Tale şi nici
un cuvânt nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale".
Aşa încât la dumnezeieştile slujbe ale Bisericii
noastre noi aflăm despre Dumnezeu că e bun, că e iubitor de
oameni, că e milostiv, că e sfânt, că e sfinţirea
noastră şi pentru toate acestea de fiecare dată Îi aducem
mărire lui Dumnezeu, avem o angajare în raportarea noastră
faţă de Dumnezeu. Şi asta înseamnă că cei care
absentează de la sfintele slujbe nu aduc mărire lui Dumnezeu, nu
participă la vuietul Duhului, nu participă la preamărirea lui
Dumnezeu, aşa cum participă cei care iau parte la sfintele slujbe.
Şi bineînţeles că neparticipând la acestea, nu-i pot închipui pe
Heruvimi: "Noi, care pe Heruvimi, cu taină închipuim şi
făcătoarei de viaţă Treimi întreit-sfântă cântare
aducem", noi, noi păcătoşii, noi credincioşii, cum
suntem, buni, răi, cum suntem, îi închipuim la sfintele slujbe pe
Heruvimi, fiinţele cereşti care sunt în legătură cu
Dumnezeu, în apropierea imediată a lui Dumnezeu. Şi noi Îi aducem
Preasfintei Treimi, lui Dumnezeu Celui în Treime, Celei de viaţă
Făcătoare Treimi, întreit-sfântă cântare. Şi de aceea,
pentru că Îi aducem întreit-sfântă cântare, pentru că zicem
"Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot", de aceea noi îi închipuim pe
Heruvimi şi facem aici pe pământ lucru ceresc. Pentru că o
slujbă dumnezeiască în locaşul lui Dumnezeu care este sfânta
biserică şi care este de fapt cerul cel de pe pământ - m-aş
bucura mult să reţinem lucrul acesta, că sfânta biserică,
privită ca locaş de închinare a lui Dumnezeu în care se fac sfintele
slujbe şi mai ales Sfânta Liturghie, este cerul cel de pe pământ,
şi nu poate ajunge cineva în cerul mai presus de lumea aceasta decât în
măsura în care ia parte la slujbele dumnezeieşti în cerul cel de pe
pământ. Nu are ce căuta cineva în cer dacă nu merge în sfânta
biserică.
Stimaţi ascultători, rânduielile noastre de
slujbă sunt în aşa fel făcute ca să ne putem raporta la
Dumnezeu, şi cei care slujesc lui Dumnezeu nu se mulţumesc numai cu
ceea ce aduc ei lui Dumnezeu, cu măririle lui Dumnezeu pe care le pot
înţelege, cât le pot înţelege şi le pot aduce cât le pot aduce,
ci ei doresc ca şi alţii să preamărească pe Dumnezeu.
De aceea când e vorba de ectenia catehumenilor, în ecfonisul ecteniei pentru
cei chemaţi, spunem "Ca şi aceştia să
preamărească preacinstitul şi de mare cuviinţă numele
Tău, al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh".
Deci nu numai noi, ci şi aceia care se pregătesc pentru luminare,
pentru Botez, şi aceia să preamărească preacinstitul
şi de mare cuviinţă numele lui Dumnezeu. Sau ne rugăm lui
Dumnezeu zicând: "Şi ne dă nouă cu o gură şi o
inimă a mări şi a cânta preacinstitul şi de mare
cuviinţă numele Tău, al Tatălui şi al Fiului şi
al Sfântului Duh".
Consideraţii de felul acesta ne duc la încredinţarea
că Dumnezeu vine către noi şi că omul merge către
Dumnezeu, că Dumnezeu îl are în vedere pe om şi omul trebuie
să-L aibă în vedere pe Dumnezeu. Cine nu se raportează la
Dumnezeu aşa cum ne îndrumează sfintele slujbe, rânduielile de
slujbă ale Bisericii noastre, acela de fapt este cumva înafară de
Dumnezeu. Sunt mulţi dintre credincioşi care se numesc
credincioşi, dar nu ştiu cât sunt de credincioşi. Nu iau parte
la sfintele slujbe, la Sfânta Liturghie, şi spun că se roagă ei
şi acasă. Nu ştiu cât se roagă acasă, dar în orice caz
nu-i destul să te rogi acasă, ci trebuie să iei parte la
sfintele slujbe ca să fii în vuietul Duhului, ca să aduci mărire
lui Dumnezeu după putere. Unii zic: "Părinte, şi aşa
mintea mea nu stă acolo la rugăciune". Şi la aceştia
le spun eu de obicei: dragă, dacă mintea ţi se duce de la
rugăciune, uite, vreau eu ca mintea să ţi se ducă de la
rugăciune din biserică, nu din altă parte.
Stimaţi ascultători, între alte rânduieli de
slujbă este şi aceea ca înainte de a se rosti rugăciunea
"Tatăl nostru", care de fapt e o rugăciune care ne-a
lăsat-o Domnul nostru Iisus Hristos, rugăciunea pe care o cunosc
şi copii şi oameni mari, şi să ştiţi că sunt
mulţi care nu o cunosc, cel puţin la mine la spovedit vin şi
oameni care nu ştiu "Tatăl nostru" şi sunt oameni,
poate şi intelectuali unii dintre ei - le mai şi zic
câteodată, dacă zic că ştiu "Tatăl nostru",
zic: spune-l; şi îşi dă seama omul până la urmă
că nu-l ştie. Rugăciunea aceasta "Tatăl nostru",
care este o rugăciune de mare însemnătate, şi mai ales dacă
o medităm - dacă o spunem repede nu o înţelegem nici noi - dar
dacă o medităm, dacă aprofundăm cuprinsul ei,
rugăciunea "Tatăl nostru" este de mare însemnătate.
Şi la Sfânta Liturghie este rânduială ca înainte de rugăciunea
"Tatăl nostru" să se spună o altă rugăciune.
Şi nu numai la Sfânta Liturghie ci la încă o slujbă, la sfânta
cununie, la slujba celor care se cunună în vederea căsătoriei,
se spune către Dumnezeu aşa: "Şi ne învredniceşte pe
noi, Stăpâne, cu îndrăznire, fără de osândă, să
cutezăm a Te chema pe Tine, Dumnezeul cel ceresc, Tată, şi a
zice: Tatăl nostru Care eşti în ceruri...". Prin urmare ne
rugăm lui Dumnezeu să ne dea o învrednicire specială să
spunem rugăciunea "Tatăl nostru". De ce? Pentru că se
poate spune această rugăciune şi cu osândă. Asta o
înţelegem din rugăciunea premergătoare rugăciunii
"Tatăl nostru": "Şi ne învredniceşte pe noi,
Stăpâne - zicem lui Dumnezeu Stăpân, nu Tată -,
cu îndrăznire - deci să îndrăznim -,
fără de osândă - pentru că s-ar putea întâmpla
să fim şi osândiţi spunând rugăciunea "Tatăl
nostru" -, să cutezăm a Te chema pe Tine, Dumnezeul cel
ceresc, Tată, şi a zice" "Tatăl nostru".
Asta arată că dacă noi nu ne comportăm ca
fii ai lui Dumnezeu ne osândim spunând rugăciunea "Tatăl
nostru" şi mai ales se osândesc aceia care nu iartă pe cei care
le greşesc, căci a zis Domnul Hristos să spunem: "Şi
ne iartă nouă păcatele noastre, precum şi noi iertăm
greşiţilor noştri". Noi ştim din Sfânta Evanghelie
că Dumnezeu ne primeşte pe noi ca pe fii ai Săi. Mai întâi de
toate, dacă Domnul Hristos ne-a lăsat rugăciunea aceasta în care
Îl numim pe Dumnezeu Tatăl nostru, ştim că noi suntem fii ai lui
Dumnezeu. Nu se insistă foarte mult în rânduielile noastre de slujbă
asupra faptului că noi suntem fii ai lui Dumnezeu, deşi noi credem
lucrul acesta. Şi anume ştim că suntem fii ai lui Dumnezeu
pentru că Dumnezeu ne-a primit pe noi ca să fim fii ai Lui. De obicei
se spune că noi suntem fii adoptivi ai lui Dumnezeu, că Dumnezeu ne-a
primit pe noi ca făpturi ale Sale ca să fim fii ai Lui. Şi
aşa este, dar nu e numai aşa. Ne-a primit Dumnezeu ca să fim fii
ai Lui şi în alt sens. Dumnezeu Însuşi Se uneşte cu noi ca
să putem noi deveni fii ai Lui. Sfântul Simeon Noul Teolog într-unul din
imnele sale se minunează de Dumnezeu - pentru că L-a
cunoscut pe Dumnezeu, şi cine cunoaşte pe Dumnezeu se minunează
de Dumnezeu - şi zice aşa, vorbind cu Dumnezeu:
Cum de foc eşti ce ţâşneşte, şi
eşti val răcoritor? |
Iată nişte cuvinte în care se arată că
înfierea, faptul de a fi fii ai lui Dumnezeu se realizează nu printr-o
declarare a omului ca fiu al lui Dumnezeu, ci se realizează prin o unire a
lui Dumnezeu cu omul: "Cum Te împreuni cu robii - noi suntem
robi -, fii ai Tatălui de-i faci?", cum pe robi îi faci fii?
Împreunându-Te, unindu-Te cu ei.
Aş vrea să aduc în legătură cu aceasta
înainte un cuvânt al Sfântului Maxim Mărturisitorul. În cartea Sfântului
Maxim Mărturisitorul numită "Ambigua" - e o carte
în care se tâlcuiesc texte din Sfântul Grigore de Nyssa şi din Sfântul
Grigorie Teologul - Sfântul Maxim Mărturisitorul, aducând aminte
de Melchisedec, de o apariţie să zicem aşa enigmatică din
Vechiul Testament - un rege care s-a întâlnit cu patriarhul Avraam
şi căruia patriarhul Avraam i-a dat zeciuială din prada de
război - Melchisedec acesta, care înseamnă "rege al
dreptăţii" şi care era rege al Salemului şi era
şi rege al păcii, despre el nu se spune nimic, nici că ar fi
avut părinţi - nu se spune nimic despre părinţii
lui - şi nu se spune nimic nici despre sfârşitul zilelor
lui. Şi Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Evrei, vorbind despre
acest Melchisedec, spune că a fost fără tată şi
fără mamă, fără spiţă de neam şi mai
spune că acest Melchisedec fără tată, fără
mamă şi fără spiţă de neam, era mai mare decât
preoţii evreilor (Evrei 7, 3). Sfântul Maxim Mărturisitorul având în
vedere cele spuse de Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Evrei, spune
că într-adevăr, Melchisedec nu a avut tată şi mamă,
dar nu în înţelesul că nu s-a născut din nişte
părinţi pământeşti, ci în înţelesul că a fost
aşa de ridicat peste nivelul părinţilor lui, încât nu mai avea
nici o legătură cu părinţii lui, ci toată
legătura lui era cu Dumnezeu. Şi s-ar putea spune despre el că
era împreună cu Dumnezeu fără de început, prin măreţia
vieţii lui. Şi mai departe spune că acest Melchisedec n-a avut
sfârşit al zilelor nu în înţelesul că nu a murit şi el la
vremea lui, ci în înţelesul că aşa era de lipit de Dumnezeu
încât se poate spune despre el că era veşnic ca Dumnezeu.
Bineînţeles, acestea sunt lucruri de excepţie, noi nu ne putem gândi
la aşa ceva, dar ne putem gândi la faptul că omul unit cu Dumnezeu
trăieşte din Dumnezeu şi că Dumnezeu Se revarsă în om.
În felul acesta se înţelege îndumnezeirea omului despre care vorbesc unii
dintre părinţii cei duhovniceşti.
Ce înseamnă îndumnezeirea omului? Înseamnă că
Dumnezeu Se comunică omului şi că îi comunică omului din
ceea ce este El, îl face pe om părtaş la dumnezeirea Lui.
Părinţii cei duhovniceşti care au vorbit despre această
minunăţie, despre acest lucru pe care noi nu-l putem înţelege
pentru că nu-l trăim - lucrurile cele sfinte, lucrurile
cele deosebite numai în măsura în care le trăim le putem
gândi -, zic, printr-o comparaţie, că aşa cum fierul
care arde în foc primeşte însuşirile focului fără
să-şi schimbe calitatea de fier, dar arde şi el ca focul,
mistuieşte şi el ca focul lucrurile pe care le atinge, până când
are în el puterea focului, tot aşa şi omul care se uneşte cu
Dumnezeu, în care Dumnezeu Se revarsă, se îndumnezeieşte şi
primeşte ceva din ceea ce este Dumnezeu. Aceasta este o raportare, o
participare a omului la Dumnezeu.
Însă Domnul Hristos a avut în vedere şi alte aspecte
ale legăturii cu Dumnezeu când L-a prezentat pe Dumnezeu ca fiind
Tatăl celor credincioşi. Căci zice: "Care dintre voi,
tată fiind, de îi va cere fiul său pâine, el îi va da piatră;
sau de-i va cere fiul său peşte, el îi va da şarpe; sau de-i va
cere fiul său un ou, el îi va da scorpie?" Şi adaugă:
"Dacă voi, răi fiind, ştiţi să daţi fiilor
voştri cele bune, cu atât mai mult Tatăl vostru Cel din ceruri"
(Luca 11, 11-13). Asta înseamnă că noi trebuie să ne gândim la
Dumnezeu, noi credincioşii, ca la Tatăl nostru care e mai bun decât
părinţii noştri cei pământeşti. Tatăl nostru
poate că ar putea avea şi nişte ezitări în ceea ce ne
priveşte pe noi, dar Tatăl Cel ceresc nu poate avea, pentru că
El e bun şi iubitor de oameni. Dacă noi suntem răi şi putem
face cele bune, Tatăl nostru Cel din ceruri cu atât mai mult poate să
facă cele bune pentru noi. "Că al Tău este a ne milui
şi a ne mântui pe noi" zicem noi. "Că bun şi iubitor
de oameni Dumnezeu eşti" zicem noi şi credem aceasta. Şi
pentru că credem aceasta, o şi mărturisim, şi
mărturisind lucrul acesta noi trebuie să avem încredere în
bunătatea lui Dumnezeu, nu când facem rele şi ca să rămânem
în cele rele, ci dacă am făcut cele rele - şi trecutul
oricum e irecuperabil, degeaba vrem noi să schimbăm ce am făcut,
trecutul nostru nu-l mai putem schimba, dar Dumnezeu îl poate schimba. Şi
dacă ne raportăm la Dumnezeu în felul acesta, noi credem în
bunătatea lui Dumnezeu care iartă păcatele pentru jertfa
Mântuitorului. Pentru sângele vărsat pe cruce al Mântuitorului iartă
păcatele noastre.
Stimaţi ascultători, numai în felul acesta ne putem
gândi bine la Dumnezeu, dacă avem în vedere ceea ce ni se spune nouă
despre Dumnezeu, întâi la sfintele slujbe. De ce la sfintele slujbe întâi?
Pentru că adevăratul contact al nostru cu cele dumnezeieşti sunt
sfintele slujbe. Nu-i Biblia, nu-i Evanghelia, pentru că noi nu am început
de la Evanghelie, ci noi am început credinţa noastră nu citind
Evanghelia ci participând la sfintele slujbe, aşa e rânduită Biserica
noastră. Evanghelia e Hristos în mijlocul nostru în cadrul sfintelor
slujbe, aşa-i în Biserica Ortodoxă. Şi atunci dacă vrem
să aflăm ceva despre Dumnezeu şi suntem atenţi la sfintele
slujbe, aflăm despre Dumnezeu, despre măreţiile lui Dumnezeu,
aflăm câte ceva despre Dumnezeu şi Îl cunoaştem pe Dumnezeu.
După aceea venind de la sfintele slujbe la Evanghelie, citind Evanghelia
şi studiind Evanghelia, înţelegem cele ce se scriu în Evanghelie
despre bunătatea lui Dumnezeu. Ştim că Dumnezeu este iubire de
pildă, şi ştim că Dumnezeu din iubire L-a trimis pe Fiul
Său în lumea aceasta. Păi dacă ştim lucrul acesta, noi nu
avem motive să nu ne încredinţăm de bunătatea lui Dumnezeu.
Greşesc toţi aceia care după ce au făcut păcate sunt
preocupaţi de gândul că s-ar putea ca Dumnezeu pe ei să nici
nu-i mai primească, să nu-i ierte. Dumnezeu nu poate să nu
ierte. Omul poate să nu se facă vrednic de iertare, dar în clipa în
care un om îşi doreşte iertarea de la Dumnezeu şi se apropie de
Dumnezeu şi părăseşte păcatul, are condiţiile
iertării şi Dumnezeu îl iartă.
Gândul acesta că Dumnezeu este Tatăl nostru şi e
binevoitor faţă de noi este un gând care a fost cuprins şi în
Vechiul Testament şi mai ales în Psalmi. Să ne aducem aminte de
pildă de Psalmul 102. În Psalmul 102 se spune printre altele aşa:
"Pe cât de sus este cerul deasupra pământului, atât de mare e
bunătatea Lui spre cei ce se tem de Dânsul - bunătatea lui
Dumnezeu. Cât de departe e răsăritul de apus, atât a depărtat El
de la noi fărădelegile noastre. Cum miluieşte un tată pe
fii săi, aşa miluieşte Domnul pe cei ce se tem de Dânsul".
E ceva extraordinar să ştii că bunătatea lui Dumnezeu este
necuprinsă. Cât e de sus cerul deasupra pământului pe atât e de mare
bunătatea lui Dumnezeu faţă de cei ce se tem de Dânsul. În
rugăciunile de dezlegare de pildă, spunem că "mărirea
Ta este nemăsurată şi mila Ta este nemăsurată".
"Pe cât este de mare mărirea Ta pe atât de mare este şi mila
Ta", spunem noi. Şi toate ale lui Dumnezeu sunt infinite, sunt
nemărginite, pentru că Dumnezeu Însuşi este nemărginit şi
nu poate să fie Dumnezeu nemărginit şi mărirea Lui să
fie mărginită, nu poate să fie Dumnezeu nemărginit în
mărire şi să fie mărginit în milă. Toate ale lui
Dumnezeu sunt nemărginite, prin urmare noi putem conta pe
măreţia lui Dumnezeu, pe bunătatea lui Dumnezeu, pe iubirea lui
Dumnezeu, pe mila lui Dumnezeu, şi contăm, pentru că de aceea
zicem "Doamne miluieşte-ne". De ce? Pentru că contăm
pe mila lui Dumnezeu.
Numai că greşesc aceia care continuă să
facă rău şi apoi cheamă mila lui Dumnezeu. În Pateric se
spune de pildă că era un frate într-o mănăstire, foarte
ostenitor la rugăciune dar leneş la împlinirea celorlalte îndatoriri.
Şi atunci s-a arătat diavolul unui părinte şi a zis:
"O minune, cutare frate - era vorba de acela care era ostenitor la
rugăciune dar leneş la împlinirea celorlalte
datorii - mă strânge în braţe pururea făcând voile
mele şi apoi zice către Dumnezeu: <<Doamne,
mântuieşte-mă de cel rău>>". E vorba de faptul că
mila lui Dumnezeu se dă oamenilor care se silesc să-I slujească
lui Dumnezeu cu toate aspectele vieţii lor, cu toate laturile vieţii
lor, cu toată fiinţa lor. Noi nu trebuie să fim mereu cu frica
în sân, că oare ne iartă Dumnezeu, oare nu ne iartă, după
ce am părăsit păcatul. Pentru că sigur ne iartă. Toate
rânduielile de slujbă ale bisericii noastre cuprind rugăciuni de
iertare şi avem şi o Sfânta Taină a iertării, Sfânta
Taină a Pocăinţei, prin care se dă iertarea păcatelor
şi e făcută anume ca să ni se dea iertarea păcatelor.
Dar bineînţeles că iertarea păcatelor se dă în condiţiile
iertării. Dacă nu se împlinesc condiţiile iertării, nu
poate fi vorba de iertare. Condiţiile iertării sunt în primul rând
pocăinţa, pentru că pocăinţa înseamnă
părăsirea păcatului. Numai atunci te pocăieşti
când părăseşti păcatul. Cine nu părăseşte
păcatul, acela nu este într-o stare de pocăinţă.
Să ştiţi că mie îmi place foarte mult
să le spun la oameni, şi le spun cu toată bucuria, că pocăinţa
trebuie făcută cu faţa spre viitor nu cu faţa spre
trecut, că trecutul este irecuperabil, nu ai ce-i mai face. Trecutul nu
moare, numai Dumnezeu mai poate schimba în privinţa trecutului. Şi toate
ale noastre intră în componenţa noastră, şi binele şi
răul se adaugă la ceea ce suntem noi. Noi nu putem să facem
abstracţie de ceea ce am fost. Fericitul Augustin spunea că
"Tatăl omului mare este copilul". De ce? Pentru că copilul
e încadrat în omul cel mare, nu poţi ajunge mare fără să fi
trecut prin starea de copil. Vin câteodată pe la noi pe la
mănăstire copii şi le spun că şi eu am
învăţat "Îngerelul" când eram ca ei. Copii aşa de
şapte-opt ani. Zic: voi credeţi că am fost vreodată şi
eu ca voi aşa, şi acum uitaţi cât sunt de mare! Am fost
vreodată ca voi? Şi ei zic: "Da!". Şi zic: de unde ştiţi
voi că am fost? Şi ei spun că niciodată nu poate ajunge
cineva mare dacă nu a fost copil. Şi aşa este. Dar toate ale
copilăriei, toate ale tinereţii, toate ale adolescenţei, toate
ale vârstei celeilalte, de mijloc, toate se adună la bătrâneţe.
Şi să ştiţi că la bătrâneţe omul e rezumatul
propriei sale vieţi. De altfel în fiecare clipă din viaţa
noastră suntem şi rezumatul vieţii de până în clipa
respectivă. Aşa încât noi trebuie să facem pocăinţa cu
faţa spre viitor în înţelesul de a evita alte păcate pe care le
putem evita, dar nu ca să răscumpărăm cumva păcatele
pe care le-am făcut altădată, că noi nu avem ce-i aduce lui
Dumnezeu ca să ne miluiască Dumnezeu în prezent pentru lucrurile pe
care le-am făcut rău în trecut. Până la urmă tot la mila
lui Dumnezeu rămânem, tot la mijlocirile Maicii Domnului şi la
mijlocirile sfinţilor rămânem, tot la ajutorul Bisericii prin
Sfintele Taine, dar trebuie să fim cu grijă - le spun eu la
oameni cam aşa -, să astupăm trecutul negativ cu un trecut
pozitiv, adică să depărtăm cele rele, în măsura în
care trăim de acum încolo corect şi frumos să
îndepărtăm cele rele de odinioară, să le astupăm,
să devenim altfel de oameni, să fie o graniţă între
trecutul nostru negativ şi între prezentul nostru pozitiv, care până
la urmă tot trecut devine.
Stimaţi ascultători, prin urmare e foarte important de
a reţine aceea că mila lui Dumnezeu este mare, şi să nu
uităm niciodată lucrul acesta, că Dumnezeu a depărtat de la
noi fărădelegile noastre - tare mult îmi place mie
asta - "cât e de departe răsăritul de apus". E o
expresie foarte bine gândită. Să ne socotim pe noi între
răsărit şi apus, pentru că de fiecare dată suntem
între răsărit şi apus. Şi fiind între răsărit
şi apus, este o distanţă între noi şi răsărit
şi între noi şi apus. Şi anume între noi şi
răsărit e o distanţă jumătate cât este între
răsărit şi apus. De la noi până la apus e încă o
jumătate de distanţă - foarte bine gândită
expresia asta. Zice: pe cât e de departe nu răsăritul de noi, nu
apusul de noi, ci "Pe cât e de departe răsăritul de apus, atât a
depărtat Domnul de la noi fărădelegile noastre. Cum
miluieşte un tată pe copii săi, aşa miluieşte Domnul
pe cei ce se tem de Dânsul". Noi nu putem să neglijăm lucruri de
felul acesta, gânduri de felul acesta când vorbim despre raportul între
Dumnezeu şi om, între om şi Dumnezeu. Trebuie să avem în vedere
lucrurile acestea. Adică şi mila lui Dumnezeu pe de o parte, şi
schimbarea noastră spre bine pe de altă parte.
Am zis că cu toate că suntem fii ai lui Dumnezeu,
Biserica noastră nu se ocupă prea mult de situaţia noastră
de fii. Şi pe noi ne numeşte - şi noi înşine ne
numim - "robi ai lui Dumnezeu". Robi nu în înţelesul
de asupriţi de Dumnezeu. Acuma mai nou, de când s-a tot făcut caz de
sclavagism şi de sclavie, le mai venea greu la unii preoţi să
spună "robii lui Dumnezeu", parcă ar fi vrut să spună
altceva. Să ştiţi că nu e corect. De ce? Pentru că noi
pornim de la treapta cea mai de jos şi nu înţelegem prin faptul de a
fi robi ai lui Dumnezeu altceva decât a fi slujitori ai lui Dumnezeu şi
că Dumnezeu dispune de noi. Maica Domnului s-a numit pe sine "roaba
Domnului", "Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul
tău" (Luca 1, 38). Dacă Maica Domnului s-a numit pe sine roaba
Domnului, apoi noi, oameni de rând, oare nu ne putem numi robi ai lui Dumnezeu?
Sfântul Apostol Pavel s-a prezentat pe sine ca rob al lui Hristos, Hristodul.
Sfântul Apostol Iacov s-a prezentat pe sine ca rob al lui Dumnezeu. Şi ei
au fost oameni deosebiţi. Tot aşa ne putem prezenta şi noi,
şi e foarte bine să ne prezentăm, ca robi ai lui Dumnezeu. Zicem
şi noi ca Maica Domnului, Maica Domnului a zis "iată roaba
Domnului" şi noi zicem: "Doamne, eu sunt robul Tău, eu sunt
fiul slujnicii Tale". E o raportare la Dumnezeu de pe poziţia de rob,
de pe poziţia omului care se ştie disponibil pentru Dumnezeu, care se
ştie slujitor al lui Dumnezeu, care se ştie
împreună-lucrător cu Dumnezeu, pentru că Dumnezeu i-a dat omului
cinstea de a fi împreună-lucrător al lui Dumnezeu.
Nu ştiu dacă aţi citit careva din câţi
sunteţi aici Filocalia volumul V, partea care cuprinde scrierile Sfântul
Petru Damaschin. În scrierile Sfântului Petru Damaschin este o observaţie
foarte importantă, şi anume Sfântul Petru Damaschin spune că
"Smerenia cu care suntem noi datori lui Dumnezeu este şi atunci când
faci bine". Pentru că ştiţi că unii oameni cred
că smerenia vine de pe urma conştiinţei că ai făcut
rău, de pe urma conştiinţei că ai făcut păcate.
Dar să ştiţi că există două feluri de smerenie:
există smerenia femeii păcătoase, care şi-a recunoscut
păcatele, sau smerenia vameşului din pilda vameşului şi a
fariseului, care spune "Dumnezeule, milostiv fii mie,
păcătosului" (Luca 18, 13), adică avea conştiinţa
păcătoşeniei. Dar există şi o smerenie a Maicii
Domnului. Maica Domnului a fost o persoană cu totul deosebită, noi
credem că Maica Domnului nu a avut decât păcatul
strămoşesc, alt păcat nu a avut. Şi atunci şi Maica
Domnului a spus despre sine că "a căutat spre smerenia roabei
Sale, că iată de acum mă vor ferici toate neamurile" (Luca
1, 48), şi ea şi-a înţeles smerenia ca şi condiţie
socială. Dar smerenia Maicii Domnului nu a fost smerenia de pe urma
conştiinţei păcătoşeniei, ci de pe urma
conştiinţei că este în legătură cu Dumnezeu, că-i
slujeşte lui Dumnezeu. Sau smerenia Sfântului Ioan Botezătorul care
spunea: "Acela - adică Domnul Hristos - trebuie
să crească iar eu să mă micşorez" (Ioan 3, 30).
Deci Sfântul Petru Damaschin spune că cu cât cineva este
mai mult lucrător împreună cu Dumnezeu, cu atât are motive să se
smerească, pentru că Dumnezeu îl alege pe el ca să facă
binele, ca să fie împreună-lucrător cu Dumnezeu. Noi nu
înţelegem un bine despărţit de Dumnezeu, ci ştim că
"toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de
sus este, pogorând de la Părintele luminilor", deci orice lucru bun
pe care îl facem, pe care îl putem face, este un lucru pe care îl facem
împreună cu Dumnezeu. Faptele cele bune în concepţia ortodoxă
sunt fapte numite teandrice, adică în care Se uneşte Dumnezeu cu
omul. "Theos" înseamnă Dumnezeu şi "andros"
înseamnă om, respectiv bărbat, teandric înseamnă ceva în care
lucrează şi Dumnezeu - Theos - şi omul,
bărbatul - andros.
Stimaţi ascultători, ştiind noi toate lucrurile
acestea, putem să ne raportăm la Dumnezeu în mod corect, în mod
firesc. Şi în raportarea noastră faţă de Dumnezeu avem în
vedere rugăciunea, ca mijloc de unire a omului cu Dumnezeu, în
înţelesul că rugăciunea este "vorbirea omului cu
Dumnezeu". Când ne rugăm vorbim cu Dumnezeu. Să ştiţi
că nu toţi care se roagă vorbesc cu Dumnezeu, unii recită
rugăciuni. Asta nu înseamnă că vorbesc cu Dumnezeu. Parcă
v-am mai spus că cineva îmi spunea că citeşte Psaltirea în
fiecare zi, că o poate citi în patru ceasuri. Păi, eu nu zic că
nu o poate citi, dar sunt sigur că nu face altceva decât exerciţii de
citire. Poate că cu vremea va putea să o citească în trei
ceasuri, dar nu e o realizare. Dumnezeu nu are nevoie de psaltirile noastre.
Noi citim Psaltirea, citim psalmii şi ne bucurăm că-i putem
citi. Cel puţin mie -- v-am mai spus parcă altă
dată - doi psalmi îmi plac aşa de mult de parcă
i-aş fi făcut eu. Psalmul 22: "Domnul este păstorul meu
şi nimica nu-mi lipseşte" şi psalmul 102:
"Binecuvintează suflete al meu pe Domnul şi toate cele
dinlăuntrul meu numele cel sfânt al Lui". Noi putem să ne alegem
psalmi care să fie psalmii noştri. Putem să citim toţi
psalmii şi e bine să-i citim, după rânduiala Bisericii, dar nu
aşa ca să facem un program. Că dacă facem numai un program,
nu ajungem la rezultatele pe care le urmărim. Ne ostenim rugându-ne -
şi zicea cineva că "de atâta rugăciune nici nu te mai
poţi ruga". Asta înseamnă că ajungi să te
oboseşti şi obosind tu te sileşti totuşi să faci
rugăciuni, ca şi când ţi le-ar număra cineva, dar nu e
corect. Corect este să-I slujeşti lui Dumnezeu conştient, cu
bucurie şi cu plăcere, şi când te-ai ostenit să te
odihneşti. Mă întreba pe mine cineva - cred că
aţi citit în colaborarea mea la "Convorbiri
duhovniceşti" - că ce fac eu ca să-mi alung
somnul. Şi am zis că mă culc. E de fapt un fel de a-ţi
alunga somnul. Somnul ţi l-a dat Dumnezeu nu să-l alungi, ci ţi
l-a dat Dumnezeu să te foloseşti de el. Doamne-fereşte să
ajungi să nu poţi dormi. Eu când mă trezesc noaptea, primul gând
e: Doamne, cum să fac ca să dorm mai departe? Nu cum să fac
să nu dorm. De ce? Pentru că dacă nu dormi noaptea, apoi dormi
ziua, sau eşti tărbăcit, nici nu mai ştii dacă eşti
cu cei care dorm sau cu cei care-s treji. Aşa că toate lucrurile
trebuie gândite bine şi trebuie folosite bine. Noi ne rugăm lui
Dumnezeu şi-I mulţumim lui Dumnezeu pentru somnul pe care ni l-a dat
pentru a putea să ne refacem
Prin urmare, stimaţi ascultători, e bine să avem
în vedere nişte lucruri spre binele nostru. Dumnezeu nu vrea să ne
încurce, vrea să ne ajute. Dumnezeu nu vrea să ne asuprească,
vrea să ne mântuiască. Putem noi să ne asuprim singuri, prin
diferite idei care ne vin în cap, să facem şi una şi alta,
şi le facem şi le îmblătim şi pe o parte şi pe alta
şi până la urmă nu avem folosul care trebuie pentru că nu
mergem pe calea care duce la ceea ce este bine. Noi să ne raportăm la
Dumnezeu aducându-I mărire. Avem o viaţă conştientă.
Se insistă foarte mult şi mai ales acum în ultima vreme, toată
lumea isihasm, isihasm, rugăciunea minţii, rugăciunea inimii,
rugăciunea de toată vremea. Da, sunt de acord, foarte bine că se
gândesc oamenii la rugăciune, dar să ştiţi că nu e
numai rugăciunea de toată vremea, nu e numai rugăciunea
"Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe
mine păcătosul", poate să se spună foarte bine şi
"Mărire Ţie Doamne, mărire Ţie", şi
"Mare eşti Doamne şi minunate sunt lucrurile Tale şi nici
un cuvânt nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale". Şi aşa ne
raportăm la Dumnezeu. Pentru că până la urmă
rugăciunea aceasta "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu,
miluieşte-mă pe mine păcătosul" ne afirmă mai
mult pe noi decât pe Dumnezeu. Pe Dumnezeu Îl afirmăm atunci când Îi
aducem laudă lui Dumnezeu: "Pe Tine Te lăudăm, pe Tine bine
Te cuvântăm, Ţie Îţi mulţumim, Doamne, şi ne
rugăm Ţie, Dumnezeului nostru".
Gânduri de felul acesta aş vrea să rămână
aici după plecarea mea în legătură cu raportul nostru
faţă de Dumnezeu, cu unele aspecte ale raportului nostru
faţă de Dumnezeu. Adică pe de o parte să avem încredere în
Dumnezeu care vine către noi ca Tată al nostru, care vrea să ne
aibă ca fii ai lui, iar pe de altă parte să ne raportăm la
Dumnezeu în calitate de fii şi de robi ai Lui. Dumnezeu să ne ajute!
10 mai 1993