Medalion
Zorica Laţcu
Hristos a înviat! Stimaţi ascultători, pentru
întâlnirea din această seară a fost anunţată o seară
de poezie: medalion Zorica Laţcu - maica Teodosia. Nu ştiu ce
veţi fi gândind când aţi auzit acest subiect pentru seara aceasta.
Cred că sunt puţini aceia care ştiu ceva despre maica Teodosia,
despre Zorica Laţcu, cred că puţini sunt aceia care cunosc
vreunele din poeziile scrise de Zorica Laţcu. Vom putea acum să
cunoaştem unele din aceste poezii care sunt podoabe de gând, sunt
creaţii care desfată sufletul, şi vom putea să
cunoaştem acum împreună, şi cei care n-au cunoscut până
acum, câte ceva despre ceea ce a fost poeta Zorica Laţcu, în
călugărie maica Teodosia.
Zorica Laţcu a fost o poetă din Braşov,
puţin cunoscută chiar şi în Braşov, deşi a publicat
trei cărţi de poezie şi anume, în 1944, o carte de poezii laice,
poezii cu subiect antic şi în formă antică. Cartea se
numeşte Insula Albă şi a fost publicată la Editura
Dacia Traiană din Sibiu. În anul 1948 Zorica Laţcu a publicat o a
doua carte de poezii la Editura Episcopiei Ortodoxe din Cluj, o carte de poezii
religioase, intitulată Osana Luminii, iar în 1949 i-a apărut o
a treia carte de poezii la Editura Ramuri din Craiova, carte cu titlul Poemele
Luminii.
Au trecut de atunci aproape cincizeci de ani, o jumătate de
veac, şi pentru că poeziile nu au avut circulaţie după
1948-49 din pricină că erau poezii religioase sau poezii scrise de o
poetă care a ajuns călugăriţă, din această pricină
nu au putut fi cunoscute, cărţile au fost interzise, poeziile au fost
aşezate la fondul de documentare şi au putut fi citite numai cu
aprobare specială pentru lucrări pe care le-au făcut profesorii
de teologie sau studenţii. Aşa încât nu-i de mirare că poezia
aceasta minunată scrisă de Zorica Laţcu n-a fost de circulaţie,
n-a fost cunoscută, şi deocamdată nu este cunoscută pentru
că nu s-a ajuns încă să fie republicată.
Zorica Laţcu s-a născut în anul 1917, şi-a
trăit tinereţea până la terminarea liceului în Braşov, apoi
a făcut facultatea la Cluj studiind filologie clasică, limba
greacă şi limba latină şi, pe lângă aceasta, a studiat
tot la Cluj şi tot în acelaşi timp, limba şi literatura
franceză. A lucrat apoi în cadrul Universităţii. Universitatea
de la Cluj în anul 1940 s-a refugiat la Sibiu, aşa încât Zorica Laţcu
a lucrat în Sibiu şi apoi s-a întors din nou la Cluj. A lucrat în
chestiuni de cercetare filologică, a contribuit la dicţionarul limbii
române scos de Sextil Puşcariu şi în 1948 s-a retras din viaţa
civilă în Mănăstirea Maicii Domnului din localitatea Tudor
Vladimirescu din părţile Tecucilor, la Mănăstirea
Vladimireşti, unde şi-a petrecut câţiva ani din viaţă
până la desfiinţarea mănăstirii în anul 1956. A făcut
şi câţiva ani de închisoare, vreo trei ani, apoi a locuit prin
părţile Brăilei cu o maică din mănăstirea în care
a fost încadrată şi care a ajutat-o şi în timpul cât a fost în
mănăstire, pentru că Zorica Laţcu a avut o infirmitate
congenitală, avea o continuă mişcare, nu putea să-şi
coordoneze mişcările, şi în acelaşi timp vorbea şi
foarte greu, era greu de înţeles felul cum se exprima ea. Când am
întâlnit-o eu pentru prima dată în anul 1954 la mănăstirea
Vladimireşti, parcă îmi era frică să o întreb ceva pentru
că aveam impresia că face nişte eforturi peste fire ca să
răspundă. Din anul 1970-71 a locuit în Braşov până în 1990.
În 1990, în februarie, a fost una dintre primele vieţuitoare din
mănăstirea Vladimireşti, care s-a întors la mănăstirea
care se reînfiinţa, care-şi relua rostul de mănăstire,
şi în acelaşi an, în 8 august, a trecut la cele veşnice.
A avut legătură cu mănăstirea de la
Sâmbăta în înţelesul că l-a cunoscut pe părintele Arsenie
Boca cu care s-a înţeles foarte bine, l-a avut îndrumător pe
părintele Arsenie, l-a apreciat mult, şi după aceea a ţinut
legătura cu mănăstirea noastră, mai ales după
întoarcerea la Braşov. Venea în fiecare an, mai ales toamna, şi
stătea câtăva vreme la noi. Maica Teodosia, pentru că numele de
Teodosia l-a primit în călugărie, cu cunoştinţele pe care
le-a avut, a tradus din limba greacă scrieri dintre scrierile Sfântului
Grigorie de Nyssa şi dintre scrierile lui Origen din limba latină,
şi de aceea este cuprinsă în colecţia de cărţi
"Părinţi şi scriitori bisericeşti" care a fost
iniţiată de Patriarhia Română şi care publică şi
acum dintre scrierile Sfinţilor Părinţi, dintre scrierile
scriitorilor bisericeşti. Maica Teodosia a avut legătură cu
mănăstirea noastră, o legătură deosebit de
întărită, l-a apreciat foarte mult pe părintele Serafim Popescu
din mănăstirea noastră, ne-am înţeles tare bine. Era
bucuroasă de faptul că îi apreciem poeziile care o să vă
daţi seama că sunt deosebit de frumoase, mai ales poezia
religioasă.
Putem constata din creaţia literară a Maicii Teodosia
că ea a fost într-adevăr un poet adevărat. Are foarte frumoase
figuri de stil, poezia este odihnitoare. Poeziile maicii Teodosia şi cele
publicate sub numele ei civil de Zorica Laţcu - pentru că toate cele
trei cărţi de poezii au fost publicate sub numele civil al maicii
Teodosia adică sub numele de Zorica Laţcu - toate sunt podoabe de gând.
A mai scris poezie şi după ce s-a retras în mănăstire, a
tradus şi mai ales a versificat Imnele Sfântului Simeon Noul
Teolog, a mai scris şi alte poezii care n-au mai ajuns să fie
publicate sau au fost publicate mai târziu doar în publicaţii
bisericeşti, în "Telegraful Român" de la Sibiu, în
îndrumătoare bisericeşti, în calendare bisericeşti de la Sibiu
şi chiar de aici de la Timişoara. Ar fi bine dacă s-ar găsi
cineva să urmărească republicarea celor trei cărţi
care au fost publicate cu mai mult de patruzeci de ani înainte şi la fel
şi alte poezii care au rămas nepublicate până acum.
E greu să alegi o poezie anume din cele scrise de maica
Teodosia. Eu cred că totuşi cele mai bune sunt cele care au fost
cuprinse în volumul Osana Luminii, dar sunt şi altele foarte bune
şi foarte odihnitoare. Eu am ales unele din aceste poezii, cele pe care
le-am socotit mai reprezentative şi, dintre acestea, cea dintâi este una
intitulată Filă din acatist. Ca s-o putem înţelege cât
mai bine voi spune întâi ce înseamnă un Acatist.
Cuvântul "acatist" este de origine grecească
şi înseamnă "neşedere". Prin Acatist noi
înţelegem însă o rânduială de slujbă a Bisericii noastre
care se face neşezând, adică nu se poate citi un Acatist şezând,
nu se şede la un Acatist. Un Acatist se citeşte în picioare sau în
genunchi şi de aceea are titlul acesta de "acatist" adică
"neşedere". De fapt, un Acatist care se rosteşte, se
citeşte, în picioare sau în genunchi este o alcătuire de slujbă
care cuprinde douăzeci şi cinci de bucăţi, douăzeci
şi cinci de piese şi anume treisprezece Condace, care de obicei se
termină cu "Aliluia" şi douăsprezece Icoase care,
după caz, se termină cu un cuvânt care e un fel de zicere de bucurie.
Şi ca să înţelegem cât mai bine Filă din acatist voi
spune mai întâi o parte dintr-un Acatist, din Acatistul Bunei Vestiri. Să
nu uit însă să vă spun că cele douăzeci şi cinci
de bucăţi din care se alcătuieşte un Acatist sunt după
numărul celor douăzeci şi cinci de litere ale alfabetului
grecesc şi, în limba greacă, fiecare din cele douăzeci şi
cinci de bucăţi din care e alcătuit acatistul începe cu litera
următoare din alfabet. Deci, primul cu litera "A", al doilea cu
litera "B", al treilea cu litera "G" şi aşa mai
departe. Voi spune acum din Acatistul Bunei Vestiri primul Icos care are
următorul cuprins:
"Îngerul cel mai întâi stătător din cer a fost
trimis să-i zică Născătoarei de Dumnezeu: Bucură-te!
şi împreună cu glasul cel netrupesc văzându-Te Doamne, întrupat,
s-a spăimântat şi i-a stat înainte grăindu-i unele ca acestea:
Bucură-te, prin care răsare bucuria; |
şi aşa sunt şi celelalte.
Fila din acatist scrisă de
maica Teodosia are următorul cuprins:
Bucură-te, leagăn alb de iasomie, Bucură-te, floare fără de prihană, Bucură-te, brazdă plină de rodire, Bucură-te, mărul vieţii care-nvie, |
În cuprinsul acestei poezii se întrebuinţează
nişte metafore cu totul deosebite: "leagăn alb de iasomie",
"şipot care curge lin cu apă vie", "ploaia cea de
mană", "ţărm de bucurie / dintru care curge miere
aurie". Poezia acesta a fost o poezie inspirată. Îmi spunea maica
Teodosia că atunci când a scris poezia aceasta a venit de la biserică
într-o vineri seara acasă şi s-a aşezat să scrie, i-a venit
aşa să scrie şi a scris patrusprezece poezii, patrusprezece
variante de poezie care ar fi putut fiecare avea titlul Filă din
acatist. Şi aşa, a trecut vremea, a uitat să se culce, a
trecut o zi după vineri, iar duminică dimineaţă,
fără să ştie că-i duminică, s-a dus la serviciu.
Şi când a vrut să intre portarul a întrebat-o:
"Domnişoară, ce vreţi să faceţi?" şi ea
a răspuns "Am venit la serviciu" şi portarul i-a spus:
"Dar, astăzi e duminică". Şi atunci şi-a dat
seama cum a trecut vremea, pe neştiute, de vineri seara până
duminică dimineaţa. Aşa a apărut poezia aceasta din care,
dintre cele patrusprezece variante, Zorica Laţcu a ales pe cea pe care a
publicat-o. M-ar fi interesat şi celelalte treisprezece forme dar nu le
mai avea, nu se mai ştia de ele.
Ceva asemănător, sau ceva care, desigur,
iarăşi este de inspiraţie sau cel puţin dă impresia
unei inspiraţii din felul cum este alcătuită, este poezia Crucile:
Înspre tărâmul celălalt, |
De observat expresia "am văzut printre uluci".
Cele din lumea cealaltă nu ni se arată cu belşug ci ni se
arată într-un fel cu reţinere, le putem cunoaşte cu greu.
Cunoaştem o doar parte din măreţia lor.
O altă poezie publicată tot în Osana Luminii
este intitulată Ectenie. Ce este o ectenie? O ectenie este o
alcătuire de la sfintele slujbe prin care suntem îndemnaţi la
rugăciune. De exemplu: "Cu pace Domnului să ne rugăm",
"Pentru pacea de sus şi pentru mântuirea sufletelor noastre Domnului să
ne rugăm", "Pentru pacea a toată lumea şi pentru
bunăstarea Sfintelor lui Dumnezeu biserici Domnului să ne
rugăm". Aşa ceva este o ectenie. Ectenia pe care a
scris-o Zorica Laţcu şi pe care a publicat-o mai întâi în revista
"Gândirea" a lui Nichifor Crainic, Ectenia aceasta
cuprinsă în volumul Osana Luminii, este îndemnătoare la
rugăciune pentru viaţa de familie. Fiecare strofă se
termină cu "Domnului să ne rugăm". E una dintre
poeziile cele mai apreciate, dintre poeziile cele mai dorite de către cei
care o cunosc. Ea are următorul cuprins:
Pentru ca iubirea noastră să-nflorească, Pentru ca să-şi verse binecuvântarea, Pentru ca belşugul ţarinilor grele Pentru ca-n mulţimea îndurării Sale, |
O altă poezie care la fel ne impresionează este poezia
Spovedanie. Ce este spovedania? Spovedania este o Sfântă Taină
a Bisericii noastre în care cei care se spovedesc, adică cei care-şi
mărturisesc păcatele, cei care-şi recunosc păcatele, cei
care-şi mărturisesc păcatele ca păcate, primesc iertarea
păcatelor pentru dorinţa lor de a fi iertaţi şi de a avea o
viaţă mai bună, pentru silinţa lor de a părăsi
păcatul, pentru că Sfânta Taină a spovedaniei sau a
mărturisirii se mai numeşte şi Sfânta Taină a pocăinţei,
pocăinţa fiind părăsirea păcatelor. Vă rog
să reţineţi. De câte ori auziţi de pocăinţă
să vă gândiţi că pocăinţa este
părăsirea păcatelor. Cine nu părăseşte
păcatele, cine vrea să păcătuiască şi pe mai
departe, acela nu se pocăieşte, şi cine nu se
pocăieşte nu poate primi iertarea păcatelor. Pocăinţa
se face cu faţa spre viitor nu cu faţa spre trecut. Noi nu
ne-ntoarcem faţa spre trecut când ne pocăim. Dacă
pocăinţa ar fi o întoarcere cu faţa spre trecut - şi
trecutul este irecuperabil, adică noi nu putem schimba trecutul nici în
afară de noi nici în noi, numai Dumnezeu mai poate schimba din cele ce
le-am făcut noi -, în cazul acesta, dacă pocăinţa ar fi cu
faţa spre trecut, ar fi o încremenire cu faţa spre trecut şi
n-ar avea nici un rost. Sunt puţini aceia care se gândesc că pocăinţa
este de fapt o lucrare cu faţa spre viitor în înţelesul de a
înlătura păcatul din clipa de faţă înainte, din clipa
spovedaniei pe mai departe. Pocăinţa presupune întotdeauna şi
hotărârea de a nu mai face păcatele iar poezia aceasta înfăţişează
iertarea păcatelor, înfăţişează psihologia omului care
se spovedeşte căci zice aşa:
Doamne, dintr-a inimii prisacă |
Cred că aţi observat figura de stil "dorurile-n
roiuri spre Tine pleacă", "dintr-a inimii prisacă".
Adică inima este ca un fel de prisacă unde sunt albinele şi
albinele în roiuri pleacă către Dumnezeu. E îndemnul la spovedanie.
"Lungă-i calea foarte, pân? la Tine.../Cum s-o afle bietele-mi
albine?". Încep gândurile să se rătăcească, adună
din flori şi din buruieni, vor să adune gândurile ceea ce le
oferă şi florile şi buruienile, şi binele şi răul
şi-şi dau seama până în cele din urmă că n-au adunat
mierea ci le-a rămas doar să mai adune ceară din care să
aducă "făclie" lui Dumnezeu. Cu puterile câte ne mai
rămân după ce păcătuim încercăm să-i slujim lui Dumnezeu
şi de fapt asta-i ceea ce mai putem să facem.
Ceva ce se potriveşte cu poezia pe care am recitat-o acum,
adică poezia Spovedanie, este o poezie pe care a scris-o maica
Teodosia la noi la mănăstire în 17 octombrie 1977. A venit la noi la
mănăstire şi am lucrat împreună, băteam la
maşină după dictatul ei - cam defectuos dar totuşi s-a
putut lucra - nişte predici scrise de un grec pe nume Serafim Papacosta.
Erau nişte predici despre pildele Mântuitorului şi erau nişte
predici şi despre minunile Mântuitorului pe care le-a tradus maica
Teodosia împreună cu părintele Serafim şi pe care le băteam
împreună la maşină şi mi s-a defectat maşina şi a
trebuit să merg la Sibiu s-o repar ca să putem lucra mai departe.
Şi am zis: Maică, până vin să faci o poezie, pentru că
- zic - aşa-i la mănăstire, trebuie să facem ceva. Când vin
acasă să găsesc o poezie. Şi am găsit o poezie, zic
eu, extraordinară, extraordinar de frumoasă. Am intitulat-o Rugăciune
şi să vedeţi numai cât e de frumoasă:
Doamne, încă să nu-mi dai, |
Tare mult m-am bucurat eu de poezia acesta. Şi
într-adevăr este ceva cu totul deosebit. Pornirea noastră spre mai
bine este de la a ne recunoaşte păcatele. Când ne recunoaştem
păcatele e nădejde să înaintăm spre nepăcătuire,
iar ca exemplu despre aceasta este femeia păcătoasă:
"Dă-mi Stăpâne să-ţi sărut, / Urma paşilor
în lut / Şi mai dă-mi cu sârg s-alerg, / Tălpile să Ţi
le şterg, / Cu iubirea mea duioasă, / Ca femeia
păcătoasă."
Ce-i cu femeia păcătoasă? În Sfânta Evanghelie de
la Luca, în capitolul al 7-lea, de la versetul 36 până la versetul 50
putem citi despre o femeie păcătoasă care s-a prezentat în casa
unui fariseu pe nume Simon, a căzut la picioarele Mântuitorului, a plâns,
I-a udat cu lacrimi picioarele Mântuitorului, le-a uns cu mir, le-a şters
cu părul capului ei şi le-a sărutat. Văzând aceasta, ne
spune Sfântul Evanghelist Luca, fariseul care L-a chemat pe Domnul Hristos ca
să ospăteze în casa lui a zis în gândul său: "Dacă
Acesta ar fi prooroc, ar şti ce femeie este aceasta care se atinge de El
şi n-ar lăsa-o să se atingă căci este o
păcătoasă". Şi atunci, Domnul Hristos, luând aminte la
gândurile neexprimate ale fariseului Simon a zis către el aşa:
"Simone, am să-ţi spun ceva". Fariseul a zis:
"Învăţătorule, spune-mi" şi Domnul Hristos a zis:
"Într-o cetate era un cămătar care avea doi datornici. Unul era
dator cu cinci sute de dinari şi altul cu cincizeci şi
cămătarul i-a iertat pe amândoi. Care dintre aceştia îl va iubi
mai mult?" şi Simon a răspuns: "Socotesc că cel la
care i-a iertat mai mult". Şi atunci Domnul Hristos a zis: "Bine
ai socotit. Am intrat în casa ta, apă să Mă spăl pe
picioare nu Mi-ai dat. Vezi pe această femeie? Ea de când a intrat n-a
contenit să-Mi ude picioarele cu lacrimi. Sărutare nu Mi-ai dat, ea
Mi-a sărutat picioarele. Cu untdelemn capul Meu nu l-ai uns, ea cu mir
Mi-a uns picioarele. Pentru aceasta spun: Iartă-se păcatele ei cele
multe pentru că mult M-a iubit. Iar cui se iartă mai puţin
iubeşte mai puţin. Şi apoi a zis către femeie:
Credinţa ta te-a mântuit, mergi în pace!". Aşa ceva citim în
Sfânta Evanghelie de la Luca, la aceasta se referă maica Teodosia când
zice: "Şi mai dă-mi cu sârg s-alerg, / Tălpile să
Ţi le şterg, / Cu iubirea mea duioasă, / Ca femeia
păcătoasă."
Să ştiţi stimaţi ascultători că
sfânta noastră Biserică are şi ea alcătuiri care au în
vedere această întâmplare din casa lui Simon fariseul, au în vedere pe
această femeie păcătoasă la măsurile căreia noi
încă n-am ajuns. Şi, într-o alcătuire care se cuprinde la
slujbele din Postul Paştilor, se spune aşa: "Lacrimi dă-mi
mie Dumnezeule, ca oarecând femeii celei păcătoase, şi mă
învredniceşte să ud preacuratele Tale picioare care din calea rătăcirii
pe mine m-au izbăvit; şi mir de bună mireasmă să aduc
Ţie, viaţă curată prin pocăinţă mie
agonisită, ca să aud şi eu glasul Tău cel dorit:
Credinţa ta te-a mântuit, mergi în pace". E o legătură
între aceste două alcătuiri, una în poezie şi una în proză,
care într-adevăr sunt podoabe de gând.
O altă poezie, pentru că a fost vorba de ospeţie
în casa lui Simon fariseul, am pus-o în legătură cu aceasta de mai
înainte, o poezie numită Un oaspe şi care de fapt a fost
publicată în 1944 în Insula Albă ca poezie religioasă,
deşi majoritatea covârşitoare a poeziilor din Insula Albă
sunt poezii laice. Deci poezia Un oaspe:
Străinul, care-aseară a poposit la noi, Făcuse cale lungă, străinul, până-n sat. Era frumos, cu barba ca floarea de alun, El mi-a vorbit, dar nu ştiu, surioară, ce mi-a spus. Spunea despre iubirea cea fără de păcat, Şi mi-a pătruns în suflet şi chipul lui cel
drag, Străinul, care-aseară a poposit la noi, Cu dragoste de frate mi-a mulţumit, în zori, L-am urmărit în zare, cu gene arse-n plâns, |
Am făcut o legătură între poezia aceasta şi
poezia următoare care se numeşte Cer nou. E o poezie
scrisă mai târziu de maica Teodosia şi care Îl arată pe Domnul
Hristos ca oaspe în sufletul credincioşilor, sufletul credincioşilor
putând să devină cer nou. Există un cer, mai presus de lumea
aceasta, care e cerul cel de demult, dar există şi un cer nou, cerul
din sufletul nostru, în măsura în care noi putem să devenim
locaşuri ale lui Dumnezeu. Cred că şi aici este cazul să
spun ceva despre cer. Ce este cerul? Pentru că sunt mulţi dintre
oameni zic că cerul e bolta care se vede în zilele senine, este ceea ce
vedem noi albastru deasupra noastră. Sigur că oamenii au trecut de
multe ori de albastrul acela care se vede şi au spus că, de fapt, nu
este o graniţă între pământ şi cealaltă parte a lumii
acesteia, nu există o boltă cerească decât în înţelesul
că aceasta se vede aşa. Cerul este locaşul lui Dumnezeu, dar noi
ştim că Dumnezeu este pretutindeni, aşa încât, într-un alt
înţeles, cerul este pretutindeni, unde e Dumnezeu acolo e cerul. Noi
spunem despre biserică de pildă, despre biserică înţeleasă
ca locaş de închinare, că biserica este "cerul cel de pe
pământ", pentru că în biserică se fac lucruri cereşti,
în biserică se înfăţişează împărăţia
lui Dumnezeu, în biserică noi îi închipuim la Sfânta Liturghie pe
Heruvimi, în biserică spunem cuvinte pe care le rostesc îngerii în cer, în
biserică primim binecuvântările lui Dumnezeu, în biserică auzim
Evanghelia Mântuitorului, cuvântul cel veşnic al lui Dumnezeu. Aşa
încât este un cer mai presus de lume dar nu ştim ce este - Sfântul Ioan
Gură de Aur chiar scrie: "Noi ştim că este cer dar nu
ştim ce este" -, este un cer pe pământ, sfânta biserică,
şi mai este un cer, în fiinţa omenească, sufletul omenesc, în
care locuieşte Dumnezeu. În acest înţeles a scris maica Teodosia
poezia Cer nou.
Şi să mai spunem ceva. Cerul este inaccesibil,
adică nu putem noi, prin puterile noastre, nici să ştim ce-i
cerul, nici să ajungem în cer. Putem să ajungem în cer prin puterea
lui Dumnezeu, şi ajungem dacă ne facem datoria de a merge şi în
"cerul cel de pe pământ", în sfânta biserică. Apoi, este
inaccesibil cumva şi ca fenomen să zicem aşa, adică
orizontul îl vedem ca o boltă care se uneşte cu pământul.
Fiecare dintre cei care văd, uitându-se în zare parcă ar vedea
că undeva se uneşte cerul cu pământul. Şi dacă te duci
acolo unde vezi că se uneşte cerul cu pământul, ca să vezi
cum e cerul, vezi mai departe că se uneşte cerul cu pământul în
altă parte. Acesta este un fel de exemplu despre faptul că cineva
care vrea să ajungă în cer nu poate ajunge după puterile lui. Am
citit cândva o carte scrisă de Lucian Blaga şi am reţinut din ea
un lucru foarte grăitor. E vorba de cartea Hronicul vârstelor.
Acolo spune el ceva din copilăria lui şi anume că mergând
odată şi uitându-se în sus i se părea că cerul merge
împreună cu el. E o idee foarte frumoasă. Pentru că, de fapt,
să ştiţi că partea noastră de cer merge împreună
cu noi, niciodată nu ne despărţim de cer dacă credem
că este cer. Şi atunci i-a propus el unui prieten al său, unui
copil, să meargă în direcţia opusă, adică Lucian Blaga
să meargă într-o direcţie şi copilul celălalt să
meargă în direcţia opusă - spunându-i că "uite cum
merge cerul cu noi" - şi se gândeau ei că dacă merg
aşa o să rupă cerul şi o să vadă ce-i în cer.
Bineînţeles că experienţa n-a reuşit pentru că nu
putea să reuşească, nu era pusă pe temeiuri de
reuşită, dar ideea ca atare e extraordinar de frumoasă,
adică să ai conştiinţa că cerul merge împreună cu
tine, unde eşti tu este şi cerul, cerul tău, şi că tu
însuţi poţi să fii cer. Şi acum să vedem ce scrie
maica Teodosia despre cerul cel nou:
Grăit-am ieri cu Domnul prin lacrimi şi i-am
spus: |
Soră bună cu poezia aceasta o socotesc poezia Pasăre
de nea:
Colo spre amurg, |
Am zis că există şi un cer pe pământ:
biserica şi sufletul credinciosului. Este şi o poezie scrisă de
maica Teodosia numită Focul în care se arată transformarea
care se face prin puterea lui Dumnezeu în sufletul pe care vrea Dumnezeu să
şi-L facă locaş. Poezia se numeşte Focul:
Căsuţa mea de scânduri s-a aprins. |
O altă poezie este intitulată Apocalipsă:
Acolo, sus, în munţi pustii de iască, Un semn s-a arătat în cer, departe. Scria pe cer de noapte jerăgaiul. Că limbile de flacără mi-arată, În piatra care n-a fost lustruită Am tâlcuit, din flăcări, Întruparea; Curgea, curgea, din veşnice izvoare, Acolo-n adâncimi de taine sfinte, S-a arătat în cer un semn mai mare: |
M-a surprins de la prima lectură poezia Iad care
înfăţişează iadul într-un fel în care nu suntem
obişnuiţi cu el:
Trecând prin şapte nopţi fără de vad, Nici foc, nici fum, nici clocote de smoală - Stau trupuri lângă trupuri, prinse-n chin Nici ploi de plumb, nici aspră biciuială - Că nu se mişcă-n veci nimic din loc, Că-n aerul pătruns de făr? de lege Şi-n cuget pângărit şi necurat O piatră-ncremenită-n nemişcare În noaptea fără margini totu-i şters, Din goluri, care fără fund se cască, În duhurile oarbe de păcat Cu Îngerul treceam prin Iad în pripă, Pe-ntinsul înfiorător de mut Stau osândiţii-n cruntă neclintire, Cu rânjetu-mpietrit pe faţa lor, Se-nchiagă-n jar, ca gheţurile-n râuri, Petrec în sânul Marei Urâciuni Pe toţi i-a şters din Cărţile Vieţii. |
Şi acum câteva poezii în legătură cu câteva
evenimente pe care le sărbătorim. De pildă, în
legătură cu Crăciunul, poezia Aşteptare:
Mai vii şi astăzi? Mila iar te poartă Spre duhuri vii, cu îngeri de lumină, În tainiţe de inimi nu e pace, Tu vii... Pogori în noi ca-ntr-o pustie. Tovarăşi buni în drumuri tăinuite Nu şi-ar găsi în noi ca să-i îndrepte, Ci, Doamne-al meu, au dragostea putea-va |
O altă poezie tot de Crăciun este Colind:
Lerui, Doamne, Ler, Lerui, Doamne, Ler, Lerui, Doamne, Ler, Lerui, Doamne, Ler, |
O poezie în legătură cu jertfa Mântuitorului nostru
Iisus Hristos intitulată Ghetsimani:
Picioarele spălate de plânsul Magdalenii |
Şi ceva tot în legătură cu jertfa, Golgota:
Te vindem iar cu sărutări viclene, Te biciuim cu vorbe de ocară, Te adăpăm cu suc de-amărăciune, Te ţintuim pe cruci de nedreptate Iar împletim blestemele de tată, Tu iarăşi zici, în blândă rugăminte: |
În poeziile publicate în cartea Poemele Luminii este
şi una intitulată Diată, adică Testament pe
care eu aş putea-o numi foarte bine şi O mănăstire
într-un suflet. Să vedeţi numai ce frumoasă este:
Smerenia mea aş vrea să fac o danie, Ducând în mâini prinosul de iubire, Învăluite-n rase de tăcere, |
Am prezentat o poezie din cuprinsul cărţii Insula
Albă. Mai prezint una, deosebit de frumoasă şi care este cu
conţinut laic pe care să ştiţi că n-am ales-o eu, a
ales-o altcineva şi eu am luat aminte la alegerea pe care a făcut-o
acela şi am ales-o şi eu. Poezia se numeşte Epitalam
şi "epitalam" înseamnă Cântec de nuntă:
Iată, fecioare din Chios, răsare Luceafărul
serii. Vântul suspină prin ierburi, şi murmură marea
căruntă, Tu erai cea mai frumoasă din hora fecioarelor noastre. Vântul suspină prin ierburi, şi murmură marea
căruntă, Doris, frumosul pescar, are-o luntre cu zece vintrele Vântul suspină prin ierburi, şi murmură marea
căruntă, Doris, deschide, deschide, să intre mireasa în casă. Vântul suspină prin ierburi, şi murmură marea
căruntă, Zeus, stăpânul cel drept, să vă dea din
belşug fericire. Vântul suspină prin ierburi, şi murmură marea
căruntă, Nu vei mai merge cu noi în câmpiile ude de rouă, Tace şi vântul în ierburi şi tace şi marea
căruntă. |
Stimaţi ascultători, maica Teodosia, Dumnezeu s-o
odihnească, a reţinut în memorie o scrisoare, nişte rânduri
scrise pe o carte poştală cu nişte aprecieri pe care le-a
făcut cineva de pe front în timpul războiului citind poezia aceasta Epitalam
care a fost publicată mai întâi într-o revistă. Revista a ajuns la
cei de pe front şi unul dintre cei care a citit poezia aceasta i-a scris
autoarei, poetei Zorica Laţcu, următoarele rânduri: "Într-un
fund de Rusie, într-o zi cu viscol şi furtună, amestec de iarnă
şi început de primăvară, mi s-a luminat gândul în colţul de
insulă greacă evocat de caldele, limpezile şi
desăvârşitele versuri închinate nunţii lui Kalliroe. Vă
mulţumesc pentru clipa senină şi pură pe care mi-aţi
dăruit-o într-o vreme şi într-un cadru de tristă şi murdară
animalitate". Stimaţi ascultători, v-am spus că nu eu am
ales poezia aceasta, a ales-o acela care a scris rândurile acestea pe care vi
le-am citit şi pe care le-a scris un necunoscut. Noi nu ştim, nici
maica Teodosia n-a ştiut, nici eu nu ştiu cine le-a scris dar în
orice caz sunt aprecieri care merită să fie luate în seamă.
Sfârşesc aceste aprecieri şi sfârşesc aceste
poezii cu un imn al Sfântului Simeon Noul Teolog versificat de maica Teodosia,
versificat pe româneşte pentru că imnul respectiv este versificat
şi în greceşte, în limba în care a scris Sfântul Simeon Noul Teolog.
De fapt vi l-am spus eu ieri când am vorbit despre "Unele aspecte ale
raportului dintre Dumnezeu şi om", când am spus despre faptul că
noi suntem fii ai lui Dumnezeu, primiţi de Dumnezeu ca fii, nu
adoptaţi, ci ca nişte fii care se unesc cu Dumnezeu. Dumnezeu Se
uneşte cu fiii Săi. Iată imnul al V-lea din imnele scrise de
Sfântul Simeon Noul Teolog. Sfântul Simeon Noul Teolog vorbeşte cu
Dumnezeu şi zice aşa:
Cum de foc eşti ce ţâşneşte şi
eşti val răcoritor? |
Stimaţi ascultători, în felul acesta gândesc eu
că v-am pus în atenţie podoabe de gând scrise de maica Teodosia
Laţcu, de Zorica Laţcu, podoabe de gând care e bine să
ne-mpodobească şi gândurile noastre. Şi acum ca sfârşit al
acestor gânduri frumoase cred că ar fi bine să ne ridicăm cu
toţii în picioare şi să spunem poezia Filă din acatist
ca pe o rugăciune pentru că de fapt rugăciune şi este:
În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului
Duh. Amin.
Bucură-te, leagăn alb de iasomie, Bucură-te, floare fără de prihană, Bucură-te, brazdă plină de rodire, Bucură-te, mărul vieţii care-nvie, |
Mărire Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.
Amin.
11 mai 1993