Viaţa
în Înviere
Înalt Prea Sfinţite Părinte Mitropolit, stimaţi
ascultători,
În ultima vreme,
dacă m-a întrebat cineva când vin la Timişoara, am spus că vin
în mai, după Sfintele Paşti. Şi iată că am ajuns aici
înainte de vremea hotărâtă de mine. Am venit cu bucurie şi
nădejdea bucuriei, aşa cum am venit de fiecare dată până
acum. Sunt la a opta cuvântare aici în Timişoara. Pentru întâlnirea din
seara aceasta mi s-a propus tema "Viaţa în Înviere". Ar fi vorba
despre viaţa cea nouă, întemeiată pe Învierea Domnului nostru
Iisus Hristos, despre viaţa învăluită de Învierea Mântuitorului
nostru, despre viaţa cu Învierea Domnului nostru Iisus Hristos, despre o
viaţă izvorâtă din conştiinţa Învierii Mântuitorului
nostru Iisus Hristos, despre viaţa întemeiată pe Învierea Domnului
nostru Iisus Hristos.
Învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos este pentru noi
credincioşii o realitate pe care o trăim şi o
sărbătorim. Rânduielile Bisericii noastre sunt făcute în
aşa fel încât noi suntem pătrunşi de credinţa în Învierea
Mântuitorului şi o trăim. O trăim în general şi o
trăim în special. În special o trăim la Sfintele Paşti când se
spune: "Ziua Învierii, popoare să ne luminăm; Paştile
Domnului, Paştile; că din moarte la viaţă şi de pe
pământ la cer Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi, cei ce-I cântăm
cântare de biruinţă". Şi: "Cerurile după
cuviinţă să se veselească şi pământul să se
bucure şi să prăznuiască toată lumea cea
văzută şi cea nevăzută, că Hristos a înviat,
veselia cea veşnică". La Sfintele Paşti totul e în aşa
fel rânduit încât se poate spune: "Acum toate de lumină s-au umplut,
şi cerul, şi pământul şi cele de dedesubt; deci să prăznuiască
toată făptura Învierea lui Hristos întru care s-a întărit".
Sunt cuvinte pe care sfânta noastră Biserică ni le pune la
îndemână ca să înţelegem că învierea Mântuitorului nostru
Iisus Hristos este o realitate pentru toţi credincioşii, nu numai în
înţelesul că ne gândim la înviere, ci în înţelesul că
învierea Mântuitorului nu este numai învierea Lui, ci este şi învierea
noastră.
Dar Învierea Mântuitorului nu se prăznuieşte numai la
Paşti, ci, cu câteva excepţii, în fiecare duminică de peste an.
Fiecare duminică este un rezumat al Paştilor, fiecare duminică
ne angajează întru trăirea şi prăznuirea învierii
Mântuitorului nostru. La slujba de dimineaţă din duminici, la
Utrenie, este rânduială să se citească din Sfânta Evanghelie
părţi în care este relatată învierea Domnului şi
arătările de după ea. După ce se citeşte din Sfânta
Evanghelie despre învierea Mântuitorului, urmează o alcătuire la
sfintele slujbe care ne îndeamnă la închinarea ce trebuie să o aducem
învierii, şi ni se spune aşa: "Învierea lui Hristos văzând,
să ne închinăm Sfântului Domnului Iisus". Este bine să
reţinem cuvântul "Învierea lui Hristos văzând, să ne
închinăm Sfântului Domnului Iisus", adică nu ni se spune: auzind
noi despre învierea Mântuitorului, ci ni se spune "văzând" noi
Învierea Mântuitorului. De ce se spune aşa? Pentru că credinţa
noastră în învierea Mântuitorului înseamnă vederea învierii. Cine
crede în învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos vede pe Domnul Hristos Cel
înviat. E convins de faptul că Domnul Hristos a înviat, şi fiind
convins, vede învierea. Credinţa ţine loc de vedere. Deci
"Învierea lui Hristos văzând, să ne închinăm Sfântului
Domnului Iisus".
S-au închinat oamenii şi înainte de înviere Mântuitorului.
Se spune de pildă că Magii de la răsărit au căzut cu
feţele la pământ şi s-au închinat Pruncului Iisus. Se spune
că ucenicii, după ce Domnul Hristos a mers pe mare şi după
ce a potolit furtuna care era atunci, fiind în corabie cu Mântuitorul, au
căzut în faţa Lui şi s-au închinat şi au zis: "Tu
eşti Fiul lui Dumnezeu". Se spune despre un om din mulţime care
s-a dus în faţa Mântuitorului şi I s-a închinat Lui, iar tânărul
cel bogat s-a dus şi s-a închinat Mântuitorului şi a vorbit cu
Mântuitorul. Deci închinări aduse Mântuitorului au fost şi înainte de
înviere, dar închinarea cea după înviere, închinarea mironosiţelor de
pildă, care au căzut la picioarele Domnului nostru Iisus Hristos
şi le-au cuprins şi s-au închinat Lui, era altfel de închinare decât
închinarea celorlalţi dinainte de înviere. Şi de aceea când spuneam
"Învierea lui Hristos văzând, să ne închinăm Sfântului Domnului
Iisus" înseamnă că şi noi trebuie să avem în vedere
închinarea cea deplină din conştiinţa că Domnul Hristos cu
moartea pe moarte a călcat.
Domnul Hristos este Unul Cel fără de păcat.
După ce mărturisim dorinţa noastră de a ne închina
Mântuitorului, mărturisim totodată şi dorinţa de a ne
închina Crucii Mântuitorului, care este simbol al jertfei Mântuitorului şi
care, ca simbol al jertfei Mântuitorului, este o amintire despre iubirea Lui.
Şi zicem: "Crucii Tale ne închinăm Hristoase, şi
Sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o mărim". Vorbim
cu Mântuitorul, Îi cinstim Crucea, deci jertfa, iubirea arătată în
jertfă, şi apoi şi Învierea "o lăudăm şi o
mărim" şi zicem mai departe "că Tu eşti Dumnezeul
nostru, afară de Tine pe altul nu ştim, numele Tău numim".
Şi ca şi când nu am fi mulţumiţi cu ceea ce facem noi
înşine, îi chemăm şi pe alţii să facă la fel
şi zicem: "Veniţi toţi credincioşii să ne
închinăm Sfintei Învierii lui Hristos, că iată a venit prin
Cruce bucurie la toată lumea". Şi mai departe: "Totdeauna binecuvântând
pe Domnul, lăudăm Învierea Lui, că răstignire răbdând
pentru noi, cu moartea pe moarte a stricat". În această
alcătuire de la sfânta slujbă de dimineaţă din zilele de
duminică noi arătăm că suntem convinşi de învierea
Domnului Hristos, că trăim din învierea Domnului Hristos, că
prăznuim învierea lui Hristos şi preamărim învierea
Mântuitorului nostru.
Tot în zilele de duminică, la aceeaşi sfântă
slujbă, spunem şi un cuvânt adresat Maicii Domnului. Şi spunem
aşa: "Prea binecuvântată eşti Născătoare de
Dumnezeu Fecioară, că prin Cel ce S-a întrupat din tine iadul s-a
robit, Adam s-a chemat, blestemul s-a pierdut, Eva s-a mântuit, moartea s-a
omorât şi noi am înviat. Pentru aceasta cântând strigăm: bine
eşti cuvântat Hristoase Dumnezeul nostru, Cel ce bine ai voit aşa,
mărire Ţie". Aducem mărire Mântuitorului nostru pentru
că a binevoit să facă tot ce trebuie de făcut ca să
putem fi siguri de libertate, de libertatea de blestem, să fim biruitori
ai iadului, să nu mai existe pentru noi întunecare şi asuprire
sufletească, dar cuvintele acestea le spunem Maicii Domnului: "Prea
binecuvântată eşti Născătoare de Dumnezeu Fecioară -
de ce? - că prin Cel ce S-a întrupat din Tine", adică prin Iisus
Hristos, s-a nimicit iadul, s-a nimicit moartea, s-a nimicit blestemul, Adam a
scăpat de păcat, Eva s-a eliberat şi ea. Şi noi înşine
înţelegem în alt chip moartea şi nu ne mai temem de moarte pentru
că Mântuitorul nostru Iisus Hristos a biruit moartea. De aceea aducem mărire
şi Mântuitorului nostru şi aducem cinstire şi Maicii Domnului.
Mai departe vorbind cu Mântuitorul, spunem: "Înviat-ai din
mormânt Hristoase Dumnezeule şi legăturile iadului ai rupt;
stricat-ai osânda morţii Doamne, pe toţi din cursele
vrăjmaşului mântuindu-i, arătându-Te pe Tine Apostolilor
Tăi i-ai trimis pe ei la propovăduire şi printr-înşii pacea
Ta ai dăruit lumii, Unule mult milostive". Îi spunem Mântuitorului
nostru credinţa noastră, convingerea noastră, că El care a
înviat, a dăruit pace celor ce cred în El, celor ce cred în învierea Lui.
Şi a dăruit Domnul Hristos şi pace, şi bucurie, şi
iertarea păcatelor, şi binecuvântare, şi toate acestea sunt
roadele învierii. Să ne aducem aminte de pildă de cei doi
călători spre Emaus care au vorbit cu Mântuitorul pe cale şi
care s-au bucurat de prezenţa Mântuitorului şi care au
mărturisit că era inima lor întru ei arzând când le vorbea
Mântuitorul, cel înviat, pe cale. Şi aşa au fost cuprinşi de
bucurie, încât s-au întors la ceilalţi ucenici să le spună
că Domnul Hristos a înviat din mormânt.
Sfântul Ioan Gură de Aur în cuvântul său de la
Paşti îndeamnă pe credincioşi să se îndulcească de
ospăţul credinţei, să ia din bogăţia
bunătăţii şi spune: "Nimenea să nu plângă
pentru sărăcie, că s-a arătat împărăţia cea
de obşte. Nimenea să nu se tânguiască pentru păcate,
că iertare din mormânt a răsărit. Nimenea să nu se
teamă de moarte, că ne-a izbăvit pe noi moartea Mântuitorului. A
stins-o pe ea - adică pe moarte - Cel ce a fost ţinut de aceea.
Prădat-a iadul Cel ce S-a pogorât la iad. Amărâtu-l-a pe el
fiindcă a gustat trupul Lui. Şi aceasta mai înainte apucând Isaia, a
strigat: <<Iadul - zice - s-a amărât întâmpinându-Te pe Tine jos.
S-a amărât că s-a stricat. S-a amărât că s-a batjocorit.
S-a amărât că s-a omorât. S-a amărât că s-a legat. A luat
trup, şi de Dumnezeu s-a lovit. A luat pământ şi s-a întâmpinat
cu cerul. A luat ce a văzut şi a căzut întru ce n-a văzut.
Unde-ţi este moarte boldul? Unde-ţi este iadule biruinţa?
Înviat-a Hristos şi tu te-ai surpat. Înviat-a Hristos şi au
căzut dracii. Înviat-a Hristos şi se bucură îngerii. Înviat-a
Hristos şi viaţa vieţuieşte. Înviat-a Hristos şi nici
un mort nu este în mormânt. Că Hristos înviind din morţi,
începătură celor adormiţi S-a făcut. Aceluia este slava
şi stăpânirea în vecii vecilor. Amin.>>" Sunt
urmările pentru credincioşi ale învierii Domnului nostru Iisus
Hristos: omorârea morţii, sfărâmarea iadului, cum zicem noi într-una
din stihirile de la Paşti: "Prăznuim omorârea morţii
şi sfărâmarea iadului; şi lăudăm pe Pricinuitorul, pe
Cel Unul binecuvântat, Dumnezeul părinţilor noştri şi prea
mărit". Credem în puterea învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos
şi de aceea o prăznuim, o sărbătorim.
Pentru noi învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos este o
realitate, o realitate aşa cum a fost pentru ucenicii care L-au întâlnit
pe Mântuitorul înviat, o realitate aşa cum a fost pentru femeile
mironosiţe care L-au auzit pe Mântuitorul spunând
"Bucuraţi-vă" şi "Nu vă temeţi"
(Matei 28, 9-10). Învierea Domnului Hristos este pentru noi o realitate cum a
fost pentru Sfântul Apostol Toma care a zis "Domnul meu şi Dumnezeul
meu" (Ioan 10, 28). Învierea Domnului nostru Iisus Hristos este o
realitate cum a fost o realitate pentru toţi cei care au venit în
legătură cu Mântuitorul cel înviat. Ne bucurăm şi noi de
învierea Domnului Hristos cum s-au bucurat ucenicii văzând că este
Domnul, şi primim în sufletul nostru pacea pe care o dă Mântuitorul
şi pe care a dat-o ucenicilor Săi când, după înviere, a spus:
"Pace vouă!". Şi de fiecare dată când S-a întâlnit cu
ucenicii le-a spus "Pace vouă!" (Luca 24, 36; Ioan 20, 21. 26).
Aceasta este credinţa noastră şi temei pentru o viaţă
curată, pentru o viaţă sfântă. Învierea Domnului nostru
Iisus Hristos intră în existenţa noastră.
După ce ne-am convins de realitatea acestui fapt, pentru
noi realitatea aceasta este o realitate, sau trebuie să fie o realitate
schimbătoare de suflet. Întrebarea este: cum poate cineva să
ajungă să se convingă că Domnul Hristos a sfărâmat
moartea şi iadul, cum poate cineva să ajungă să fie
încredinţat de adevărul că Domnul Hristos a înviat din mormânt?
Pentru că cei care au ajuns să mărturisească învierea
Domnului nostru Iisus Hristos, cei care au ajuns la convingerea acesta n-au
ajuns dintr-o dată, ci mai întâi s-au îndoit. Mulţi s-au îndoit. S-a
îndoit Sfântul Apostol Toma, dar nu numai el s-a îndoit. S-au îndoit şi
ceilalţi ucenici. Cei doi călători care mergeau spre Emaus
şi ei au spus: am auzit de la nişte femei din cercul nostru că
ar fi văzut şi vedere îngerească mergând la mormânt, şi au
găsit mormântul gol de trupul Domnului Hristos, şi că li s-a
spus că Hristos a înviat (cf. Luca 24, 22-24). Ei spuneau aceasta ca o
informaţie, Îi spuneau Mântuitorului de ceea ce se spune, nu de ceea ce
credeau ei. Pentru că dacă ar fi crezut, n-ar fi fost în întristare.
Domnul Hristos le-a şi spus: "Pentru ce sunteţi
trişti?" Ei şi-au mărturisit pricina întristării lor
şi numai după ce s-au întâlnit cu Domnul Hristos s-au convins de
învierea Domnului Hristos. Toţi citim din Sfânta Evanghelie, sau putem
să citim, relatările Sfinţilor Evanghelişti despre învierea
Mântuitorului, dar aceasta încă nu este destul. De ce? Pentru că nu
toţi care citesc relatările despre înviere se şi conving despre
înviere. Ci numai Mântuitorul cel înviat ne poate convinge pe noi despre o realitate
mai presus de lume, despre "cea mai presus de lume Înviere a lui
Hristos".
Lucrurile mai presus de lume, mai presus de fire, nu pot fi
înţelese cu puterile firii. Gândiţi-vă la cuvântul acela din
Evanghelie rămas de la Domnul Hristos, care a fost rostit către
Sfântul Apostol Petru: "Fericit eşti Simone, fiul lui Iona, că
nu trup şi sânge ţi-a descoperit ţie aceasta, ci Tatăl Meu
Cel din ceruri" (Matei 16, 17). Numai Dumnezeu, puterea lui Dumnezeu,
darul lui Dumnezeu poate deschide sufletul şi-l poate face pe om
încrezător în cele ce sunt mai presus de fire, în cele ce sunt mai presus
de lume. Aşa încât şi noi, având credinţa în înviere, o avem de
la Mântuitorul cel înviat. Şi dacă nu o avem, şi cine nu o are,
înseamnă că încă nu s-a întâlnit cu Domnul nici pe drumul care
duce la Emaus, nici ca femeile mironosiţe în preajma mormântului din care
ieşise Mântuitorul, nici ca Sfântul Apostol Toma care L-a mărturisit
ca Domn şi Dumnezeu, nici ca ceilalţi ucenici care totuşi au rămas
o vreme în îndoială, dar care s-au convins atunci când L-au auzit pe
Domnul Hristos zicând "Pace vouă" şi s-au învrednicit de
binecuvântarea pe care le-a dat-o când S-a înălţat la cer. Şi
pentru că au primit acea binecuvântare, au putut să reverse din
sufletul lor bucurie mare şi să fie în templu şi să laude
şi să binecuvinteze pe Dumnezeu.
Stimaţi ascultători, din clipa în care cineva, crezând
în Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi în învierea Lui, are această
convingere că Domnul Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte
călcând, din acea clipă este gata pentru o viaţă nouă,
pentru o viaţă în care se mărturiseşte învierea. Sfântul
Apostol Pavel în Epistola către Romani are cuvinte în care se arată
taina schimbării omului prin Botezul creştin. Şi anume, în
capitolul al 6-lea al Epistolei către Romani spune Sfântul Apostol Pavel
că noi ne-am făcut una cu El, o tulpină ne-am făcut cu
Mântuitorul prin Botez, în moartea Lui şi în învierea Lui. Botezul
creştin este taina morţii cu Domnul Hristos, taina morţii omului
vechi şi taina învierii omului nou. "Precum Hristos a înviat din
morţi prin mărirea Tatălui, aşa şi noi să
umblăm întru înnoirea vieţii" (Romani 6, 4) zice Sfântul Apostol
Pavel. Noi credem în învierea Domnului Hristos şi ne unim la învierea
Domnului Hristos. La slujba Botezului aşa cum o cunoaştem noi, în
Biserica noastră drept măritoare, după ce cel nou botezat a
primit Botezul şi a primit şi Taina Ungerii cu Sfântul Mir, preotul
vorbind cu el îi spune: "Botezatu-te-ai, luminatu-te-ai, miruitu-te-ai,
sfinţitu-te-ai, spălatu-te-ai în numele Tatălui şi al
Fiului şi al Sfântului Duh". Acesta este punctul de plecare al
vieţii celei noi. Cel nou botezat s-a luminat şi trebuie să
ştie că e luminat. Cel nou botezat s-a miruit şi trebuie să
ştie că e miruit. Cel nou botezat s-a sfinţit şi trebuie
să ştie că participă la sfinţenia lui Dumnezeu. Cel
nou botezat s-a spălat şi trebuie să ştie că a primit
curăţirea sufletului. Dar lucrurile care se întâmplă tainic sunt
împiedicate de multe ori, sau sunt întunecate de multe ori de nepăsarea
omului, şi atunci se ajunge la un fel de întunecare, se ajunge la un fel
de moarte sufletească, la un fel de lâncezeală, se ajunge la un fel
de nepăsare pentru că se adaugă iarăşi păcatele
şi patimile, şi păcatele şi patimile duc la moartea
sufletului.
Tatăl fiului risipitor din pilda cu fiul risipitor, pe care
eu aş numi-o mai bucuros pilda cu tatăl primitor, când fiul său
s-a întors spunea celor din jurul lui: "Se cădea să ne
bucurăm, că fiul meu a fost mort şi a înviat, a fost pierdut
şi s-a aflat". Şi mai departe tatăl spune fratelui
rămas acasă, fratelui fiului risipitor sau celuilalt fiu al său
rămas acasă: " Se cădea să ne bucurăm, că
fratele tău acesta a fost mort şi a înviat, a fost pierdut şi
s-a aflat" (Luca 15, 24. 32). Învierea din învierea Domnului nostru Iisus
Hristos este învierea care se realizează prin întoarcerea de la rău
la bine, se realizează prin întoarcerea de la păcat la virtute, se
realizează în special prin pocăinţă, care este în primul
rând şi în mod special părăsirea păcatului. Când cineva
părăseşte păcatul, când cineva socoteşte păcatul
drept păcat, atunci ni se deschid perspective noi şi de
înţelegere şi de trăire a unei vieţi superioare, a unei
vieţi în care se mărturiseşte învierea Mântuitorului nostru
Iisus Hristos.
În Epistola către Coloseni, în al 3-lea capitol, găsim
cuvintele Sfântului Apostol Pavel care îi îndeamnă pe credincioşii
care au înviat împreună cu Hristos, deci pe credincioşii despre care
se poate spune "botezatu-te-ai, luminatu-te-ai, miruitu-te-ai,
sfinţitu-te-ai, spălatu-te-ai în numele Tatălui şi al
Fiului şi al Sfântului Duh", despre cei ce s-au făcut o
tulpină în moarte cu Hristos, o tulpină în învierea Domnului Hristos,
despre aceia Sfântul Apostol Pavel zice: "Dacă aţi înviat
împreună cu Hristos, căutaţi cele de sus" (Coloseni 3, 1).
Semnul învierii împreună cu Domnul Hristos este căutarea celor de
sus. Şi zice mai departe Sfântul Apostol Pavel, ca şi când ar fi
uitat ceva principal: "Cugetaţi cele de sus". Înainte de a căuta
ceva trebuie să cugeţi la ceva. Prin urmare, unul care a înviat cu
Domnul Hristos cugetă cele de sus, caută cele de sus, "unde
Hristos - zice Sfântul Apostol Pavel - Se află şezând de-a dreapta
Tatălui. Căci voi aţi murit şi viaţa voastră este
ascunsă cu Hristos în Dumnezeu". Pentru că s-a întâmplat
aşa ceva, spune mai departe Sfântul Apostol Pavel, trebuie să
"omorâţi mădularele voastre cele de pe pământ",
şi spune care sunt acestea: "desfrâul, necurăţia, patima,
pofta rea şi zgârcenia sau lăcomia, care este o închinare la idoli.
Pentru unele ca acestea vine mânia lui Dumnezeu asupra fiilor
neascultării". Şi mai departe spune Sfântul Apostol Pavel:
"Lepădaţi deci şi voi toate acestea: mânia, iuţimea,
răutatea, defăimarea, cuvântul de ruşine din gura voastră -
şi adaugă - şi lepădaţi minciuna, pentru că
v-aţi dezbrăcat de omul cel vechi şi v-aţi îmbrăcat cu
omul cel nou". Dacă ne gândim la aceste cuvinte ale Sfântului Apostol
Pavel înţelegem că nu trăieşte în înviere şi nu
trăieşte o viaţă din înviere, o viaţă
întemeiată pe înviere, omul care trăieşte în păcate ca
acelea pe care le pomeneşte Sfântul Apostol Pavel, adică în
desfrânări, în necurăţii, în patimi, în pofta cea rea sau în
zgârcenie şi în lăcomie. Este încă în moarte acela care face
păcate ca acestea: mânie, iuţime, răutate, defăimare, care
are cuvânt de ruşine şi cuvânt de minciună. Şi nu se
opreşte Sfântul Apostol Pavel numai la atât, ci adaugă şi
cuvinte din care se vede că viaţa unui creştin care ştie de
învierea Domnului Hristos, viaţa unui creştin care trăieşte
din învierea Domnului Hristos trebuie să fie o viaţă
pozitivă. De aceea zice Sfântul Apostol Pavel:
"Îmbrăcaţi-vă ca aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi
şi preaiubiţi, cu milostivirile îndurării, cu bunătate, cu
blândeţe, cu smerenie, cu îndelungă răbdare
îngăduindu-vă unul pe altul; dacă are cineva ceva împotriva
cuiva, precum Hristos v-a iertat vouă, asemenea să iertaţi
şi voi. Şi peste toate acestea îmbrăcaţi-vă cu iubire,
care este legătura desăvârşirii, şi pacea lui Hristos care
covârşeşte toată mintea să stăpânească în inimile
voastre".
Iată, stimaţi ascultători, nişte lucruri
care arată că cineva crede în învierea Domnului Hristos, sau în
Hristos cel înviat, şi arată că nu-i destul să nimicim
negativele din viaţa nostră, ci trebuie să arătăm
şi cele pozitive, cum e blândeţea, cum e bunătatea, cum e
smerenia, cum e îndelungă-răbdarea, cum este îngăduinţa
şi iertarea, cum este iubirea, şi dacă toate acestea se
realizează, atunci pacea lui Hristos stăpâneşte în inimile
credincioşilor. Şi atunci se împlineşte cuvântul spus de Domnul
Hristos după înviere: "Pace vouă". E o
făgăduinţă pe care a împlinit-o Domnul Hristos în învierea
Sa, iar făgăduinţa a făcut-o când a zis în cuvântarea de
despărţire: "Pacea Mea dau vouă, pacea Mea las vouă,
nu daruri cum dă lumea vă dau eu vouă" (Ioan 14, 27). Pacea
şi bucuria, pentru că Domnul Hristos de fapt a făgăduit
şi bucurie ucenicilor Săi când le-a zis: "Acestea vi le spun, ca
bucuria Mea să fie întru voi, şi ca bucuria voastră să fie
deplină" (Ioan 15, 11). Domnul Hristos le-a şi dat bucurie
ucenicilor Săi după învierea Sa, pentru că s-au bucurat ucenicii
văzând pe Domnul. S-au bucurat oamenii de Mântuitorul nostru Iisus Hristos
şi înainte de învierea Lui din morţi, dar s-au bucurat de învierea
Mântuitorului încă şi mai mult, s-au bucurat de El după înviere.
Şi Domnul Hristos a vrut ca ucenicii Săi să-şi
trăiască viaţa în bucurie, pentru că le-a spus:
"Acestea vi le spun pentru ca bucuria mea să fie întru voi şi ca
bucuria voastră să fie deplină". Aşa ceva se
întâmplă cu omul care crede în înviere, cu omul care se întemeiază pe
învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, cu omul care a scăpat de
puterea păcatului care este pricină de moarte, pentru că plata
păcatului, spune Sfântul Apostol Pavel, este moartea. "Ce roade
aveaţi atunci când eraţi în neştiinţă?"
întreabă Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Romani, "Roade
de care acum vă este ruşine" (Romani 6, 21-23). De ce? Pentru
că cei ce fac unele ca acestea sunt vrednici de moarte, plata
păcatului fiind moartea iar plata virtuţii fiind viaţa
veşnică.
Fiecare dintre noi avem o viaţă firească, o
viaţă naturală. Dar trebuie să avem şi o
viaţă supranaturală, o viaţă care porneşte din
Dumnezeu, o viaţă care ne dă ceva din puterea lui Dumnezeu, din
darul lui Dumnezeu, din lumina lui Dumnezeu. Sărbătorile noastre
toate sunt sărbători ale luminii. Naşterea Domnului nostru Iisus
Hristos aduce lumina cunoştinţei: "Naşterea Ta, Hristoase
Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoştinţei;
că întru dânsa cei ce slujeau stelelor de la stea s-au învăţat
să se închine Ţie, Soarelui dreptăţii, şi să Te
cunoască pe Tine, Răsăritul cel de sus, Doamne mărire
Ţie" zicem noi la sărbătoarea Naşterii Domnului nostru
Iisus Hristos, pomenind de "lumina cunoştinţei".
La sărbătoarea Botezului Domnului nostru Iisus Hristos
iarăşi pomenim de lumină şi zicem: "În Iordan
botezându-Te Tu, Doamne, închinarea Treimii s-a arătat; că glasul
Părintelui a mărturisit Ţie, Fiu iubit pe Tine numindu-Te,
şi Duhul în chip de porumbel a adeverit întărirea cuvântului. Cel ce
Te-ai arătat, Hristoase Dumnezeule, şi lumea ai luminat, -
iarăşi e vorba de lumină - mărire Ţie".
Mărire Ţie Doamne pentru toate câte au fost la Botez, mărire Ţie
Doamne că Te-ai arătat lumii şi lumea ai luminat.
"Arătatu-Te-ai astăzi lumii - zicem noi mai departe la Botezul
Domnului Hristos - şi lumina Ta Doamne s-a însemnat peste noi, care cu
cunoştinţă Te lăudăm. Venit-ai şi Te-ai
arătat lumina cea neapropiată". Mai vorbim cu Domnul Hristos
şi cerem lumină de la El când zicem: "Cămara Ta
Mântuitorule o văd împodobită şi îmbrăcăminte nu am ca
să intru într-însa. Luminează-mi haina sufletului meu,
dătătorule de lumină, şi mă miluieşte". În
Troparul din Joia cea Mare vorbim cu cuvinte ca acestea la sfânta slujbă
şi zicem: "Când măriţii ucenici la spălarea cinei s-au
luminat - e vorba de Cina cea de Taină şi de spălarea
picioarelor pe care le-a făcut-o Domnul Hristos ucenicilor Săi -
atunci Iuda cel rău credincios cu iubire de argint bolnăvindu-se, s-a
întunecat şi judecătorilor celor fără de lege pe Tine,
Judecătorul cel drept, Te-a dat; - unii s-au luminat şi altul s-a
întunecat - vezi, iubitorule de avuţii pe cel ce pentru aceasta - deci
pentru întunecare - spânzurare şi-a agonisit? Fugi de sufletul
nesăţios, cel ce a îndrăznit unele ca acestea asupra
Învăţătorului, Cela ce eşti spre toţi bun, Doamne,
mărire Ţie".
Mai departe, la Sfintele Paşti, tot ca o lumină a
învierii pomenim lumina când zicem: "Luminează-te, luminează-te,
noule Ierusalime, că mărirea Domnului peste tine-a strălucit;
saltă acum şi te bucură Sioane, iar tu, Curată
Născătoare de Dumnezeu, veseleşte-te întru Învierea Celui
născut al tău". Învierea Domnului Hristos este prilej de
luminare, de lumină, de lumină care izvorăşte din mormântul
dătător de viaţă al Mântuitorului, de lumina
credinţei, de lumină care luminează sufletele noastre şi ne
fereşte de întunecarea păcatului, de întunecarea cu care s-a
întunecat Iuda care s-a îmbolnăvit de iubirea de argint. La Schimbarea la
Faţă a Domnului nostru Iisus Hristos iarăşi avem în vedere
lumina, lumina pe care a revărsat-o Domnul Hristos din fiinţa Sa pe
muntele Schimbării la Faţă, pe Muntele Taborului, în
prezenţa a trei ucenici, Petru, Iacov şi Ioan şi în
prezenţa a doi din proorocii Vechiului Testament, Moise şi Ilie. Şi
vorbind noi cu Domnului nostru Iisus Hristos Îi spunem: "Schimbatu-Te-ai
la faţă în munte, Hristoase Dumnezeule, arătând ucenicilor
Tăi mărirea Ta, pe cât li se putea; strălucească şi
nouă păcătoşilor lumina Ta cea pururea fiitoare; - nu ne
mulţumim să ştim că Domnul Hristos Şi-a arătat
mărirea Sa întru lumină faţă de ucenicii Săi şi
faţă de cei doi prooroci din Vechiul Testament, vrem şi noi
păcătoşii să primim lumină din lumina Lui - pentru
rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, dătătorule de
lumină, mărire Ţie".
Stimaţi ascultători, lumina Mântuitorului nostru Iisus
Hristos trebuie să ne lumineze, lumina învierii Lui, lumina venirii Lui în
lume, lumina izvorâtă din mormântul dătător de viaţă
trebuie să fie o lumină şi pentru noi, o lumină care
să ne depărteze de întunericul relelor, de întunericul
păcatelor. Asta înseamnă să ai o viaţă întemeiată
pe învierea Domnului nostru Iisus Hristos, să fie o legătură
între viaţa noastră şi între învierea Mântuitorului, să se
întrepătrundă învierea Mântuitorului cu viaţa noastră, cu o
viaţă care să se arate mai presus de viaţa
obişnuită. Vorbind în zile de duminică cu Domnul Hristos, spunem
uneori cuvinte ca acestea: "Când Te-ai pogorât la moarte, Cela ce
eşti Viaţa cea fără de moarte, atunci iadul l-ai omorât cu
strălucirea dumnezeirii; iar când ai înviat pe cei morţi din cele de
dedesubt, toate puterile cereşti au strigat: Dătătorule de
viaţă, mărire Ţie".
Lucrul acesta care s-a întâmplat în istorie, care s-a întâmplat
la vremea învierii Domnului nostru Iisus Hristos trebuie să se întâmple
şi pentru noi, pentru fiecare dintre noi. Şi se întâmplă. S-a
întâmplat lucrul acesta când S-a pogorât Domnul Hristos la moarte, când a murit
Mântuitorul, El care este "Viaţa cea fără de moarte",
a murit, a primit moarte pentru noi. "Când Te-ai pogorât la moarte, Cela
ce eşti Viaţa cea fără de moarte, atunci iadul l-ai
omorât", ai nimicit iadul. Iadul nu poate sta împreună cu raiul, nu
poate sta lumina împreună cu întunericul. Unde e lumină nu e
întuneric, unde e întuneric nu e lumină, lumina covârşeşte
întunericul, îl înlătură. Deci Viaţa cea fără de
moarte care este Domnul nostru Iisus Hristos s-a pogorât la moarte şi
atunci a zdrobit iadul, a nimicit iadul. Şi unde e Domnul Hristos acolo nu
este şi iadul, nu poate fi şi iadul. Poate să fie numai
lumină, poate să fie numai bucurie, poate să fie numai pace.
Şi asta se întâmplă pentru oamenii care au ajuns la nepătimire,
nepătimirea fiind izvor de pace. Sfântul Marcu Ascetul vorbind despre pace
zice că "Pacea este nepătimirea". Unde-i nepătimire
acolo-i pace, unde-i pătimire acolo e întunecare, acolo-i zbucium,
nemulţumire, nelinişte, acolo nu e gând de înviere. "Atunci
iadul l-a omorât cu strălucirea dumnezeirii". Ceea ce s-a întâmplat
în istorie trebuie să se întâmple şi în noi. Unde-I Domnul Hristos de
faţă, acolo e liniştea şi bucuria, şi dacă Domnul
Hristos este de faţă, atunci iadul "s-a omorât cu
strălucirea dumnezeirii". "Iar când ai înviat pe cei morţi
din cele de dedesubt - şi asta s-a întâmplat când a înviat Domnul nostru
Iisus Hristos şi când i-a scos din întuneric şi din umbra morţii
pe cei ce erau ţinuţi în întuneric şi în umbra morţii -
atunci toate puterile cereşti au strigat - uimite de măreţia
Mântuitorului şi de fapta Lui de îndreptare, de înviere a oamenilor -:
Dătătorule de viaţă, mărire Ţie".
Noi spunem cuvintele acestea ca nişte cuvinte de ritual,
dar trebuie să le spunem şi ca nişte cuvinte care se adeveresc
întru noi. Se adevereşte faptul că Domnul Hristos a omorât moartea
şi a sfărâmat iadul. Spuneam mai înainte cuvântul "Prăznuim
omorârea morţii, sfărâmarea iadului şi începătura altei
vieţi veşnice". Sfărâmarea iadului pentru noi, omorârea
morţii pentru noi, sunt lucruri care trebuie să fie nişte realităţi
până la acea măsură încât să nu ne temem de moarte,
până la acea măsură încât să nu ne temem de iad, să
avem încredinţarea că fiind Domnul Hristos în noi, nu se pot apropia
vrăjmaşii noştri de noi, după cuvântul de la Paşti:
"Să învie Dumnezeu şi să se risipească
vrăjmaşii Lui, şi să fugă de la faţa Lui
toţi cei ce-L urăsc pe El". Aceasta trebuie să se întâmple
în viaţa noastră: să fugă răutatea, să fugă
viclenia, să fugă toate chipurile răutăţii de la noi
şi să fie Domnul Hristos o realitate în existenţa noastră,
şi atunci viaţa noastră trăieşte din învierea Domnului
nostru Iisus Hristos, atunci viaţa noastră este pătrunsă de
învierea Domnului nostru Iisus Hristos, atunci viaţa noastră este o
viaţă în care nu mai are loc răutatea, ci în care primează
bunătatea. În Pateric se spune despre un părinte că din multa bunătate
nu mai ştia ce-i răutatea. A ajuns la măsura aceea încât nu mai
putea să presupună răutatea. De ce? Pentru că a ajuns la o
îmbunătăţire sufletească.
Aşa ceva se poate întâmpla - şi se întâmplă -
şi cu noi, în măsura în care ne îmbunătăţim
sufleteşte, în măsura în care Domnul Hristos cel înviat este
lucrător în noi. Când Domnul Hristos este lucrător în noi, atunci fug
vrăşmaşii noştri de gând, vrăjmaşii noştri
de simţire, fuge îndoiala, fuge răutatea, se depărtează tot
ce este dătător de nemulţumire din sufletul nostru, şi asta
se întâmplă mai ales atunci când ne unim cu Domnul nostru Iisus Hristos în
Sfânta Taină a Euharistiei, când ne cuminecăm cu Trupul şi cu
Sângele Domnului nostru Iisus Hristos, pentru că Fiul lui Dumnezeu care
S-a întrupat în om, S-a făcut om rămânând mai departe Dumnezeu, Fui
al lui Dumnezeu, şi devenind şi fiu al omului. A făcut aceasta
în istorie ca să se întâmple şi în viaţa credincioşilor.
Şi când ne împărtăşim cu dumnezeieştile Taine ale
Mântuitorului, atunci spunem între altele: "Intră în alcătuirea
mădularelor mele, în rărunchi şi inimă. Arde spinii tuturor
păcatelor mele. Curăţeşte-mi sufletul,
întăreşte-mi gândurile, încheieturile şi oasele. Îmbunătăţeşte-mă,
curăţeşte-mă, luminează-mă, arată-mă
sălaş numai Duhului Tău şi să nu mai fiu
sălaş păcatului". Şi acum vine ceea ce e bine să
reţinem în mod special: "Ca de foc să fugă de mine tot
lucrul rău, toată patima", adică puterea Mântuitorului
nostru Iisus Hristos să fie ca un foc care arde totul, care nimiceşte
tot ce trebuie ars, nimiceşte tot ce trebuie nimicit. Dacă se
întâmplă aceasta în viaţa noastră, s-a întâmplat cuvântul:
"Să învie Dumnezeu şi să se risipească
vrăjmaşii Lui, şi să fugă de la faţa Lui
toţi cei ce-L urăsc pe Dânsul".
Stimaţi ascultători, în felul acesta înţelegem
noi o legătură între viaţă şi înviere, între
viaţa noastră şi învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos,
între învierea Domnului nostru Iisus Hristos şi învierea noastră,
între puterea lui Dumnezeu şi neputinţa omului. Ştiţi
că cel ce iubeşte împlineşte, iubirea are darul de a împlini, de
a da ceea ce lipseşte celuilalt. Legătura noastră cu Domnul
Hristos este o legătură de iubire, o iubire care se revarsă
dinspre Dumnezeu spre om şi dinspre om spre Dumnezeu. În Sfânta
Scriptură, anume în Epistola I Sobornicească a Sfântul Evanghelist
Ioan este scris că "Dumnezeu este iubire" (I Ioan 4, 8. 16).
Dacă Dumnezeu este iubire - şi Dumnezeu de fapt este iubire -
înseamnă că şi omul trebuie să fie iubire. Şi Dumnezeu
care este iubire Se revarsă către om şi omul care se
sileşte să fie iubire - şi în măsura în care este iubire -
se revarsă către Dumnezeu, şi iubirea are darul de a împlini.
Împlineşte ceea ce lipseşte. Dumnezeu împlineşte ceea ce lipseşte
spre bine în viaţa noastră şi nimiceşte tot ceea ce este
rău în viaţa noastră, iar noi prin iubirea noastră ne
revărsăm către Dumnezeu, şi atunci se face o prietenie
între om şi Dumnezeu. Nu-i întâmplător că sfinţii sunt
numiţi "prieteni ai lui Dumnezeu". De ce? Pentru că
Dumnezeu vrea să aibă prieteni între oameni. Şi pentru că
omul vrea să-L aibă prieten pe Dumnezeu. Şi se poate întâmpla
lucrul acesta, pentru că Dumnezeu fiind iubire vrea să-l
cuprindă pe om, îl învăluie pe om, Se revarsă spre om, şi
omul Îl iubeşte pe Dumnezeu după puterea lui şi îi iubeşte
pe oameni, şi iubirea e fericire şi fericirea este semn al unei
trăiri superioare, a unei trăiri în înviere.
Noi când ne împărtăşim cu dumnezeieştile
Taine ne gândim şi la Maica Domnului, şi-i mulţumim şi
Maicii Domnului pentru bucuria de a ne fi întâlnit cu Mântuitorul nostru Iisus
Hristos în dumnezeiasca Euharistie. Şi zicem către Maica Domnului:
"Preasfântă Stăpâna mea, acoperământul, scăparea,
mângâierea şi bucuria mea, mulţumescu-ţi ţie că m-ai
învrednicit a mă împărtăşi cu Preacuratul Trup şi cu Scumpul
Sânge al Fiului tău. Ci tu care ai născut Lumina cea
adevărată, luminează-mi ochii cei înţelegători ai
inimii mele. Ceea ce ai născut Izvorul nemuririi, înviază-mă pe
mine cel omorât de păcat, Maica Dumnezeului celui milostiv.
Curăţeşte-mi sufletul, sfinţeşte-mi gândurile,
ridică-mă din robia cugetelor, dăruieşte-mi smerenie în
gânduri şi ridicare din robia cugetelor". Domnul Hristos cel înviat
în viaţa noastră nu ne lasă stăpâniţi de gândurile
cele rele, nu ne lasă asupriţi de vreun chip al
răutăţii şi ne dă putere să învingem toate
împotrivirile, toate nemulţumirile, toate chipurile
răutăţilor, ne învredniceşte să fim mai presus de
patimi şi asta înseamnă nepătimire, şi unde e nepătimire
e înviere, unde e nepătimire e pace, unde e nepătimire e bucurie,
unde e nepătimire e binecuvântarea lui Dumnezeu. Este ceea ce vă
doresc din tot sufletul tuturor celor ce sunt de faţă, să
ajungeţi să simţiţi darul lui Dumnezeu, darul Mântuitorului
cel înviat, să avem cu toţii un izvor de putere din învierea Domnului
Hristos şi să fim şi noi înviaţi din morţi, "vii,
sculaţi din morţi" (Romani 6, 13), cum zice Sfântul Apostol
Pavel, şi să facem mădularele noastre roabe ale
dreptăţii, roabe ale curăţiei spre îndreptare şi spre
sfinţire. Dumnezeu să ne ajute!
Vorbiţi-ne despre curăţirea gândurilor şi
despre rugăciunea minţii.
Curăţirea gândurilor se face şi prin
rugăciunea minţii. Gândurile cele rele nu pot fi înlăturate
decât prin gânduri bune, şi de aceea părinţii cei
duhovniceşti au rânduit o rugăciune scurtă care se repetă
mereu în minte, este vorba de rugăciunea "Doamne, Iisuse Hristoase
Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul",
rugăciune care nu are un regim anume, ci se poate face oriunde şi
oricând, în orice poziţie ar fi cineva, chiar şi culcat în pat şi
mai ales noaptea când te trezeşti din somn poţi să-ţi alegi
poziţia cea mai comodă şi să zici cu cuvântul gândit
"Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe
mine păcătosul". Când se realizează rugăciunea aceasta
în înţelesul că se îndeseşte rugăciunea, se
înmulţeşte rugăciunea, atunci ai totdeauna un gând paravan, de
care se lovesc şi prin care se risipesc gândurile cele rele. Cineva care
se ocupă cu rugăciunea aceasta are posibilitatea să se
întâlnească cu sine însuşi, să-şi cunoască mizeria din
suflet, să-şi cunoască înclinările de gând şi de
simţire şi să se lupte împotriva lor, mai ales cerând ajutor de
la Dumnezeu, pentru că mântuirea nu şi-o face omul ci i-o dă
Dumnezeu omului care este interesat pentru mântuire şi care şi singur
se angajează spre binele lui.
Toate ale omului pornesc de la gând,
de aceea se recomandă rugăciunea aceasta pentru curăţirea
gândului, şi gândul se curăţeşte. Sfântul Ioan
Scărarul vorbeşte despre mai multe feluri de rugăciune: despre
rugăciune întinată sau spurcată, despre rugăciune
furată, despre rugăciune pierdută şi despre rugăciune
curată. La rugăciunea curată ajung cei nepătimaşi
şi cei nepătimitori, celelalte feluri de rugăciune le au cei cu
viaţă mai scăzută sau cei cu viaţă
inferioară, important este să te angajezi în rugăciune.
Bineînţeles, lucrul acesta nu se face cu exclusivitate, şi nu se
poate face cu exclusivitate. De altfel sfânta noastră Biserică are
şi slujbe ale rugăciunii liturgice. Fiecare poate avea un program de
rugăciune, de rugăciune de dimineaţă, de rugăciune de
seară, şi poate să facă şi altfel de rugăciune
decât rugăciunea aceasta "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu,
miluieşte-mă pe mine păcătosul". Rugăciunea
aceasta se recomandă să fie lipită de respiraţie: se spune
între respiraţii "Doamne", concomitent cu inspirarea
"Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu", concomitent cu expirarea
"miluieşte-mă pe mine păcătosul". Nu e absolut
necesar aşa, nu e un folos duhovnicesc din această ritmizare, dar e
pentru unii mai uşor aşa şi atunci se recomandă lucrul
acesta. Dar se poate face şi altfel, se poate spune şi cu cuvântul
vorbit, se poate spune cu cuvântul gândit fără să fie
legată rugăciunea de respiraţie. Important este să-ţi
fie mintea angajată în gânduri bune, angajată în rugăciune.
De altfel să ştiţi că rugăciunea
aceasta "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu,
miluieşte-mă pe mine păcătosul" nu este cea mai
înaltă formă de rugăciune, este rugăciunea începătorului.
Pe urmă, mai înaltă este rugăciunea preamăritoare de
Dumnezeu, de exemplu "Slavă Ţie Doamne, slavă
Ţie", sau rugăciunea în care zici "Mare eşti Doamne
şi minunate sunt lucrurile Tale şi nici un cuvânt nu este de ajuns
spre lauda minunilor Tale", sau "Slăvescu-Te Doamne că sunt
minunat întocmit", ori "Cât de minunate sunt lucrurile Tale Doamne,
toate cu înţelepciune le-ai făcut". Însă înainte de a
ajunge la izbucnirile acestea de preamărire este rugăciunea aceasta
curăţitoare, rugăciunea de toată vremea, care trebuie urmărită
mai ales în vremea în care mintea este neangajată în ceva.
Bineînţeles că cineva care are preocupări de studiu nu poate
să facă rugăciunea odată cu studiul, dar când mintea îi
este liberă, când nu mai este preocupată de un anumit lucru, atunci
poate să zică "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu,
miluieşte-mă pe mine păcătosul". Dar asta cere şi
o grijă în ceea ce priveşte primirea gândurilor şi a
impresiilor, adică nu-i destul să zici "Doamne, Iisuse Hristoase
Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul"
dacă primeşti în suflet imagini necurate, dacă mergi în mediu
poluat moral, dacă nu ocoleşti pricinile răutăţilor,
pricinile patimilor. Dacă te ajuţi cu toate acestea atunci
rugăciunea aduce şi curăţirea sufletului şi bucurie
şi dar de la Dumnezeu.
Însă Sfântul Maxim Mărturisitorul în "Cuvânt
ascetic" din Filocalia volumul II spune că "rugăciunea de
toată vremea este a avea mintea pururea lipită de Dumnezeu cu
multă dragoste şi cu dor, a atârna de El şi a-ţi pune
nădejdea în El în orice ai face şi ţi s-ar întâmpla". Prin
urmare Sfântul Maxim Mărturisitorul nu vede rugăciunea
neîncetată ca o simplă repetare a rugăciunii "Doamne,
Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine
păcătosul", ci mai mult ca o stare sufletească de
conştiinţă că mintea este lipită de Dumnezeu şi
că omul atârnă cu toate ale lui de Dumnezeu.
În ce constă pregătirea pentru a deveni
călugăriţă?
Dragă, când vrei să fii călugăr, ar fi bine
să fii călugăr înainte de a fi călugăr. Cineva zice
către mine: "Părinte, şi eu sunt călugăr de
rasă dar sunt fără rasă, că sunt şi
călugări cu rasă şi nu sunt de rasă".
Pregătirea ar sta în aceea ca să duci o viaţă
superioară acolo unde te găseşti până când -
dacă-ţi va rândui Dumnezeu - vei ajunge şi la
mănăstire. Deci să iei parte la sfintele slujbe ale Bisericii
după posibilitate, să-ţi păzeşti mintea de gândurile
cele rele, simţurile de impresii necuviincioase, să fii împlinitor al
poruncilor lui Dumnezeu, dacă ai părinţi să fii cinstitor
de părinţi, iubitor de părinţi, iubitor de oameni. Şi
toate acestea te pregătesc ca să poţi ajunge cândva şi
într-o mănăstire unde să-ţi împlineşti rânduielile de
viaţă călugărească.
Ce e blestemul şi ce e binecuvântarea?
Cred că nu trebuie o definiţie a blestemului.
Toată lumea ştie că blestemul este ceva ce aduce
nemulţumire, nelinişte, iar binecuvântarea este ceva care aduce
bucurie, linişte, pace sufletească. Binecuvântarea o dă Dumnezeu
şi de blestem se face vrednic omul prin păcatele lui. Cine face
păcate, uitaţi-vă în cărţile din Vechiul Testament, în
special în Deuteronom, Levitic, se spune pe cine blestemă Dumnezeu şi
pe cine binecuvintează Dumnezeu. Ne ferim de păcate, suntem sub
binecuvântare. Facem păcate, suntem sub blestem.
Ce este soarta, să luptăm sau nu împotriva ei?
Oamenii zic că "soarta-i ca moartea", nu
poţi să lupţi împotriva unor lucruri care nu depind de tine.
Însă o viaţă după voia lui Dumnezeu te scoate de sub
necazurile care vin peste oamenii păcătoşi. Să ne ferim de
păcate şi atunci scăpăm de necazuri. Dacă nu ne ferim
de păcate, nu putem avea liniştea sufletească, păcatul
aduce nelinişte, nemulţumire, zbucium sufletesc, e un fel de
înainte-trăire a iadului. Să ştiţi că iadul în
Scriptură nu se spune nicăieri că a fost creat de Dumnezeu.
După cum se spune că moartea n-a fost creată de Dumnezeu, tot
aşa nici iadul. Fiecare om care e vrednic de iad lărgeşte iadul,
este un constructor al iadului, după cum fiecare om care-i slujeşte
lui Dumnezeu lărgeşte raiul. Noi spunem la Sfânta Liturghie că
există posibilitatea să împlinim împărăţia lui
Dumnezeu. După rugăciunea de prefacere a Cinstitelor Daruri spunem de
ce anume cerem de la Dumnezeu lucrul acesta, şi zicem: "Ca să
fie celor ce se vor împărtăşi spre trezirea sufletului, spre
iertarea păcatelor, spre împărtăşirea cu Sfântul Duh, spre
plinirea împărăţiei cerurilor, spre îndrăznirea cea
către Tine, iar nu spre judecată sau spre osândă". Prin
urmare, "spre plinirea împărăţiei cerurilor",
adică să se mai adauge oameni pentru împărăţia lui
Dumnezeu. Tot aşa şi iadul îl lărgim atunci când facem cu
osândă lucruri care ar trebui să le facem spre folosul nostru.
În postul Sfintelor Paşti este o rugăciune în care
zicem către Dumnezeu să ne învrednicească să ne
închinăm fără osândă sfintei învieri, ceea ce înseamnă
că există şi posibilitatea să ne închinăm cu
osândă. Şi ne închinăm cu osândă atunci când nu facem cele
ce le cere învierea Domnului Hristos, de exemplu "Să zicem
<<fraţilor>> şi celor ce ne urăsc pe noi şi
să iertăm toate pentru Înviere". Dacă nu iertăm,
dacă nu iubim, atunci ne închinăm cu osândă sfintei învieri a
Domnului Hristos. Sau înainte de rugăciunea "Tatăl nostru"
zicem: "Şi ne învredniceşte pe noi Stăpâne, cu
îndrăznire, fără osândă, să cutezăm a Te chema pe
Tine, Dumnezeul Cel ceresc, Tată, şi a zice" "Tatăl
nostru". De ce? Pentru că se poate întâmpla să spunem cu
osândă rugăciunea "Tatăl nostru", în înţelesul
că dacă nu iertăm greşelile celor ce ne greşesc
nouă, dacă nu ne ferim de cel rău, dacă nu ne ferim de
ispite, şi aşa mai departe, atunci cu osândă spunem
rugăciunea "Tatăl nostru" şi Îl numim pe Dumnezeu "Tatăl
nostru" cu osândă, pentru că nu suntem fiii Lui, pentru că
nu trăim ca fii ai Lui. Ne putem şi împărtăşi cu
osândă, că zicem "... să ne împărtăşim nu
spre judecată sau spre osândă". Şi o facem cu osândă
atunci când nu părăsim păcatele, când o facem cu
făţărnicie, în cazul acesta ni se fac spre osândă lucrurile
care nu ne sunt date spre osândă ci ne sunt date spre folos.
Vă rugăm să ne vorbiţi despre
meditaţie.
Meditaţia este cugetare la adevărurile de
credinţă, cugetare la gândurile care ne ţin în legătură
cu Dumnezeu, este cercetarea de noi înşine. În ceea ce priveşte
meditaţia, nu toţi oamenii sunt în măsură să facă
meditaţie. Noi nici nu suntem prea obişnuiţi cu
meditaţiile, dar putem să adâncim adevărurile de
credinţă aşa cum sunt prezentate în sfintele slujbe, să ne
oprim asupra unor alcătuiri de la sfintele slujbe, asupra unor ziceri de
la sfintele slujbe. Dacă ne oprim asupra lor şi le aprofundăm,
suntem de fapt într-un fel de meditaţie, chiar dacă meditaţia nu
este o meditaţie sistematică. Important este să ne gândim: un
context din Sfânta Evanghelie, de exemplu la femeia păcătoasă,
să ne gândim la pilda fiului risipitor, să avem în vedere diferitele
aspecte câte ne vin în minte, şi asta de fapt este o meditaţie.
Vorbiţi-ne despre smerenie şi cugetare.
Adică poate despre smerita cugetare. Smerenia este o
virtute pe care trebuie să o urmărească credincioşii.
Sfântul Isaac Sirul spune că "desăvârşirea este un adânc de
smerenie". Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om întru smerenie, nu
poţi să porţi chipul Mântuitorului în suflet dacă nu ai
smerenie. În ce constă smerenia? Smerenia constă în primul rând în
supunerea cu mintea faţă de Dumnezeu, în a-I sluji lui Dumnezeu.
Să ne gândim la Sfântul Apostol Petru care nu avea smerenie
adevărată când se împotrivea ca Domnul Hristos să-i spele
picioarele, dar care a primit smerenia cea adevărată atunci când a
zis către Domnul Hristos "Doamne, nu numai picioarele, ci şi
mâinile şi capul", când s-a supus cu totul Mântuitorului atunci a
avut smerenie. Smerenia este de două feluri: smerenia care vine din
conştiinţa că ai făcut păcate, din
conştiinţa păcatului, şi este şi smerenie care vine
din mulţimea virtuţilor. Omul care a păcătuit are smerenia
vameşului care zicea "Dumnezeule milostiv fii mie
păcătosului", sau smerenia femeii păcătose care
ştia că a păcătuit şi cerea iertare de la Mântuitorul,
dar există şi o smerenie împreunată cu virtutea, cum este
smerenia Maicii Domnului care a zis, vorbind cu Dumnezeu, "că a
căutat spre smerenia roabei Sale, că iată de acum mă vor
ferici toate neamurile", sau smerenia Sfântului Ioan Botezătorul,
care a spus: "Acela - adică Domnul Hristos - trebuie să
crească, iar eu să mă micşorez".
Iar smerita cugetare înseamnă să te supui cu mintea
lui Dumnezeu. Părintele Arsenie, Dumnezeu să-l odihnească, zicea
că "noi avem mintea care discută cu Dumnezeu în loc să se
supună fără discuţie". Sfântul Francisc de Salles
spune că "Smerenia este virtutea care nu se arată".
Dacă vrei să te arăţi smerit, poţi să fii sigur
că nu eşti smerit. Şi încă ceva: smerenia este o virtute
care învăluie celelalte virtuţi, este virtutea care-l face pe om
să se asemene mult cu Dumnezeu, cu Fiul lui Dumnezeu care S-a făcut
om.
Vă rugăm să ne spuneţi ce efect are gândul
rău asupra trupului.
Toate răutăţile câte vin în sufletul nostru ating
fiinţa umană în întregimea ei, şi sufletul şi trupul.
Gândul rău poate să atingă trupul atunci când este în
legătură cu trupul şi când se face pricină de patimi, de
patimi trupeşti, şi atunci şi mai mult atinge trupul. Iar în
general când este de altă natură, slăbănogeşte firea,
depărtează pe om de Dumnezeu şi atinge întreaga fiinţă
umană, deci şi trupul.
Nu credeţi că omul a complicat viaţa şi
ritualul religios? Am putea trăi mai simplu, dar la fel de bine?
Adică dacă nu ar fi complicaţiile acestea de
ritual, de pildă? Să ştiţi că pentru noi ritualul este
un ajutor, nu este ceva care complică, este ceva care simplifică.
Complică pentru acela care nu trăieşte ritualul. Ritualul are
darul de a ne aduce în minte gânduri care să ne ridice mai presus de noi.
Sfintele slujbe ale Bisericii noastre, poate par unora complicate, însă nu
sunt complicate, ci sunt ajutătoare, ne pun în legătură cu
Dumnezeu, fac ca noi să intrăm într-o atmosferă în care simţim
prezenţa lui Dumnezeu, în care suntem în faţa lui Dumnezeu. Dacă
ar fi lăsat omul numai la gândurile lui, numai la puterile lui, nu ar
putea ajunge la conştiinţa de pildă că Maica Domnului este
"mai înaltă decât cerurile şi mai curată decât
strălucirile soarelui", n-ar zice, poate, "de tine se
bucură, ceea ce eşti plină de dar, toată făptura,
soborul îngeresc şi neamul omenesc", deci ne ajută sfintele
slujbe să avem în conştiinţa noastră, în gândurile noastre
nişte adevăruri pe care Biserica le pune la îndemâna
credincioşilor şi ne creează o atmosferă în care să ne
simţim în prezenţa lui Dumnezeu. Aşa încât eu cel puţin nu
m-aş putea lipsi de sfintele slujbe, să cred că aş
trăi mai bine dacă nu ar fi sfintele slujbe. Trăiesc tare bine
că sunt sfintele slujbe.
De obicei căutăm numai ce ne interesează, dar nu
întotdeauna ne interesează ceea ce ne trebuie spre mântuire.
Păi să ne intereseze ceea ce trebuie spre mântuire.
Cum să facem să ne placă să căutăm
ceea ce trebuie?
Dragă, dacă te angajezi spre bine îţi deschide
Dumnezeu calea spre mai bine. Sfântul Marcu Ascetul are în Filocalie un cuvânt
care zice aşa: "Fă binele de care îţi aduci aminte şi
cel de care nu-ţi aduci aminte ţi se va descoperi ţie, că
nu-ţi foloseşte să cunoşti alt bine până nu faci
binele pe care-l ştii".
Are nevoie poporul român de o nouă catehizare?
Cam are. Adică nu se poate zice că s-a
părăsit vreodată catehizarea. Dacă nu s-a făcut
altfel, s-a făcut cel puţin prin sfintele slujbe, important este
să dăm viaţă slujirii, să medităm la cuvintele
din sfintele slujbe şi în cazul acesta suntem totdeauna catehizaţi.
Însă contează totuşi să i se atragă omului
atenţia asupra lucrurilor care altfel îi scapă, pe care le trece cu
vederea. De pildă odată am participat la o cununie şi când s-a
terminat cununia am spus şi un cuvânt de învăţătură,
şi mi-au spus mirii că ar fi fost bine să le spun cuvântul de
învăţătură la început, că ar fi trăit mai bine
cununia.
Ritualul nu te face să pierzi puţin contactul cu
realitatea?
Ar fi bine să pierzi contactul cu realitatea, cel
puţin în vremea cât eşti angajat în supra-real, în sfintele slujbe
ale Bisericii noastre, altfel nu te face să pierzi contactul cu
realitatea, pentru că nu s-ar putea zice că cei care Îi slujesc lui
Dumnezeu sunt absenţi din viaţa obişnuită. Legătura cu
Dumnezeu te face să fii cu Dumnezeu şi în afară de sfintele
slujbe. Noi spunem la Sfânta Liturghie "Cu pace să ieşim"
şi se răspunde "Întru numele Domnului", adică să
prelungim slujba şi înafară de biserică, trăind ca oameni
credincioşi, oameni superiori, în condiţiile noastre de
viaţă. Să se cunoască faptul că noi suntem
credincioşi şi în viaţa care o ducem înafară de
biserică. Să prelungim biserica în viaţa noastră
cotidiană.
Cine este Dumnezeu, unde este El, cine suntem noi, încotro
mergem, de ce există rău în lumea aceasta?
Dragă, Dumnezeu este Tatăl nostru Cel din ceruri, o
fiinţă personală cu care intrăm în legătură, este
atotputernic, atotştiutor, atotînţelept, şi aşa mai
departe, omul este făptura lui Dumnezeu, poate deveni fiu al lui Dumnezeu,
în măsura în care are conştiinţa legăturii cu Dumnezeu de
Tată şi de fiu este fiu al lui Dumnezeu, mergem spre
împărăţia lui Dumnezeu, şi nu mai ştiu, că or
fost cam multe deodată.
Ce părere aveţi despre persoanele care pretind că
primesc mesaje de la Dumnezeu sau despre cel care se pretinde fiu al lui
Dumnezeu?
Dacă e vorba a te pretinde cava, atunci nu-i nădejde
de bine. Important este să ne ţinem de ce-i sigur, nu de ce-i
nesigur. În istorie au mai fost cazuri din acestea în care oamenii s-au mai
prezentat, ba că este întruparea Duhului Sfânt, ba că este un alt
Hristos, şi aşa mai departe. Acestea sunt lucruri nesigure, să
ne ţinem noi de învăţătura Bisericii şi atunci nu
greşim.
Credeţi că vremurile de acum sunt o apropiere de
apostazierea care precede a doua venire a Domnului? Credeţi că
indiferenţa religioasă se va accentua?
Pentru cei care sunt indiferenţi se va accentua, că
cei răi vor merge din rău în mai rău. Pentru cei buni nu se va
accentua. Noi nădăjduim că binele totuşi va birui. Vor mai
fi oameni şi vor cădea de la credinţă mai mulţi,
şi mai ales aceia care nu au credinţă şi care nu se silesc
să aibă credinţă, şi care nu se silesc să
aibă o viaţă curată. Apostazia este un păcat, adică
căderea de la credinţa adevărată. Fără
îndoială că nu putem să prevedem lucrurile cum se vor
desfăşura, dar răutăţile câte sunt pot aduce, şi
vor aduce de fapt, mai multe răutăţi. Domnul Hristos spune
cuvântul: "Oare când va veni Fiul Omului va mai găsi credinţa pe
pământ?" (Luca 18, 8). Înseamnă că de fapt va scădea
mult credinţa, nu numai acum în vremea noastră ci şi după
noi, şi ştie Dumnezeu cât va mai ţine lumea aceasta.
Credinţa poate să scadă şi scade de fapt la cei
necredincioşi, şi să ştiţi că oricine care face
fapte de necredinţă creşte în necredinţă, şi cine
face fapte ale credinţei îşi înmulţeşte credinţa.
"Când îţi aduci aminte de Dumnezeu înmulţeşte
rugăciunea, ca atunci când Îl vei uita, Domnul să-Şi aducă
aminte de tine", este un cuvânt al Sfântului Marcu Ascetul din Filocalie.
Sau la Sfântul Munte este o vorbă: "La Dumnezeu să te
gândeşti ca la Dumnezeu nu ca la om, şi să respiri pe Dumnezeu
cum respiri aerul", adică să ai mereu gândul la Dumnezeu şi
cu cinstirea cuvenită, şi atunci înaintezi în credinţă. Iar
dacă eşti nepăsător înaintezi în nepăsare. Asta
şi omul singuratic şi societatea în general.
Ce înseamnă cuvântul: "Şi iată Eu sunt cu
voi până la sfârşitul veacurilor"? (Matei 28, 20)Înseamnă
că Domnul Hristos este de fapt cu noi, e o făgăduinţă
pe care a dat-o înaintea înălţării Sale ucenicilor Săi
şi care se împlineşte, Domnul Hristos fiind cu toţi cei
credincioşi şi mai ales cu cei curaţi cu inima, care vor vedea
pe Dumnezeu.
Religia hindusă vorbeşte mult despre reîncarnare.
Dumneavoastră ce credeţi despre reîncarnare?
Nu cred ce cred cei care mă întreabă, probabil. Dragă,
reîncarnarea este o idee din religiile asiatice, din credinţele asiatice,
în care mântuirea este realizată ca un lucru pe care îl realizează în
special omul prin experienţă. Noi credem că mântuirea ne-o
dă Dumnezeu, ne-o dă Mântuitorul nostru Iisus Hristos, prin Jertfa
Lui, prin Învierea Lui, prin Înălţarea Lui, bineînţeles prin
Întruparea Lui, şi nu trebuie să facem o experienţă ca
să ne depărtăm de păcate. Sfântul Apostol Pavel în Epistola
către Filipeni scrie că îşi doreşte să fie aproape de
Domnul, îşi doreşte să treacă din această
viaţă ca să fie mai aproape de Mântuitorul nostru Iisus Hristos
(cf. Filipeni 1, 23). Nu îmi pot închipui că Sfântul Apostol Pavel, care
ştia că dincolo de lumea aceasta poate să fie mai mult cu Domnul
Hristos, ar fi crezut că după aceea iarăşi nu va fi cu
Domnul Hristos, va mai veni în lumea aceasta şi va mai face alte
experienţe. De altfel se ştie că oamenii nu numai bine
acumulează în lumea aceasta, ci acumulează şi rele şi face
şi o experienţă a răului omul, nu numai o experienţă
a binelui. Nu ştiu de ce l-ar trimite Dumnezeu din nou pe pământ când
îl poate mântui şi milui şi dincolo de lumea aceasta.
Un yoghin poate ajunge la înălţimile unde ajung
sfinţii?
Păi eu cred că numai sfinţii pot ajunge unde
ajung sfinţii. Şi asta este o chestiune a creştinilor, nu
trebuie să fii yoghin ca să ajungi sfânt, trebuie să fii
creştin, credincios, să ţii legătura cu Domnul Hristos,
să fii prieten al Mântuitorului, să înaintezi în bine, şi asta
nu se face prin aceea că stai într-un picior sau stai plecat sau că
stai pe spate, că-ţi ridici mâinile, că stai în cap şi
aşa mai departe. Astea nu sunt lucruri care ţin de sfinţenie,
astea sunt lucruri fără importanţă, doar din punct de
vedere al exerciţiilor, ştiu eu, că dacă stai cu mâinile în
sus şi le ţii mult aşa parcă nu te simţi bine, şi
dacă le ţii mai mult poate altă dată le poţi ţine
şi mai mult, dar nu ştiu cum te duce la sfinţenie.
Vă rugăm să ne spuneţi câteva cuvinte despre
sfânta Taină a Spovedaniei.
Sfânta Taină a Spovedaniei este o chestiune despre care nu
trebuie să ştii prea mult, doar să te socoteşti
păcătos, să te mărturiseşti şi să fii sincer
şi hotărât pentru bine. Şi atunci darul lui Dumnezeu sigur că
te ajută. Cel mai mare rău pe care-l poate face cineva care se
spovedeşte este acela să nu fie sincer, să nu spună
păcatele pe care le are, şi atunci nu se foloseşte de Sfânta
Spovedanie, iar dacă este sincer e nădejde de bine. Important este
să te socoteşti, să te ştii păcătos, să te
mărturiseşti ca păcătos, să doreşti darul lui
Dumnezeu şi să fii sincer. Numai să ştiţi că
toate ale omului sunt la nivelul omului, la mine vin şi oameni care-mi
spun că m-au minţit rândul trecut. Şi Părintele Arsenie,
Dumnezeu să-l odihnească, zicea: "Mă, ştii că te
mint oamenii şi în genunchi!", şi am constatat şi eu treaba
asta. Dar ce să facem, ne bucurăm că totuşi oamenii
îşi dau seama de neputinţa de altădată, şi într-un
fel, faptul că a minţit rândul trecut şi recunoaşte că
te-a minţit, înseamnă că nu stă pe gândul acela şi
că totuşi detestă păcatul, pentru că altfel nu ar fi
avut motive să nu-l spună.
România va fi al doilea Ierusalim?
Nu ştiu, adică sunt prea păcătoşi
românii.
Vă întreb dacă sunt adevărate apariţiile
Maicii Preacurate în Iugoslavia.
E foarte curios cu treaba asta, am citit şi eu o carte în
limba germană despre arătările din Iugoslavia. Nu mi se par
nişte lucruri extraordinare, dar e curios că biserica
romano-catolică - pentru că asta s-a întâmplat în biserica
romano-catolică - încă nu şi-a spus cuvântul, sau cel puţin
eu nu ştiu să-şi fi spus cuvântul ca să spună că
sunt adevărate. Aşa că eu nu pot avea altă opinie, nu pot
să spun: da, sunt adevărate, pentru că asta e o chestiune în
care nu ai nişte criterii să ştii că sunt adevărate.
Sunt adevărate pentru cei care le cred adevărate. Important este
însă nu faptul că s-a arătat sau nu s-a arătat Maica
Domnului la Medjugorie, ci important este ce credem noi despre ele.
8 noiembrie 1993