Martorii
Învierii
Hristos a înviat! Stimaţi ascultători, sunt la a noua
cuvântare aici la Timişoara. Am început în 13 mai 1992 cu "Bucuria
creştină", am continuat apoi în toamnă, în noiembrie, cu
trei cuvântări, şi anume am vorbit despre "Scopul şi
ţinta vieţii creştine", despre "Patimi şi
nepătimire" şi apoi despre "Urcuşul duhovnicesc".
Anul trecut în mai am vorbit despre "Evanghelia ca izvor de nădejde
şi de bucurie", despre "Unele aspecte ale raportului între
Dumnezeu şi om" şi a fost şi o seară de poezie
"Medalion Zorica Laţcu". În toamnă, în 8 noiembrie, am
vorbit despre "Viaţa în Înviere" şi de atunci am
anunţat că în 11 mai voi vorbi despre martorii Învierii Mântuitorului
nostru Iisus Hristos. A venit vremea să-mi împlinesc gândul acesta şi
sunt bucuros ca în perioada aceasta de bucurie izvorâtă din mormântul
dătător de viaţă al Mântuitorului nostru Iisus Hristos, în
această perioadă luminată de lumina învierii, să
stăruim cu gândul împreună asupra martorilor învierii Mântuitorului.
Voi vorbi despre martorii cei de la început, voi aminti ceva despre martorii
cei din istorie şi voi stărui în mod special asupra martorilor
învierii din vremea noastră, asupra noastră ca martori ai învierii
Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
În privinţa martorilor de odinioară şi mai ales
în privinţa martorilor de la început voi avea în vedere câteva documente,
şi anume: cele patru Sfinte Evanghelii, Faptele Sfinţilor Apostoli în
treacăt şi totodată al 15-lea capitol din Epistola I către
Corinteni a Sfântului Apostol Pavel. În privinţa documentelor care sunt
cele patru Sfinte Evanghelii putem spune că fiecare dintre ele, în mod
separat, este un document despre învierea Mântuitorului şi despre martorii
învierii. În orice caz, fiecare din cei patru Sfinţi Evanghelişti
care au scris separat şi care au scris fiecare independent de
ceilalţi, Sfinţii Evanghelişti înşişi sunt martori ai
învierii Domnului nostru Iisus Hristos de vreme ce în Evangheliile lor au
cuprins cele în legătură cu învierea Mântuitorului. Şi anume
Sfântul Evanghelist Matei în capitolul 28, Sfântul Evanghelist Marcu în
capitolul al 16-lea, Sfântul Evanghelist Luca în capitolul al 24-lea şi
Sfântul Evanghelist Ioan în capitolul 20 şi 21. Ultimele capitole din
Evanghelii sunt în legătură cu învierea Mântuitorului nostru Iisus
Hristos, relatări în legătură cu învierea, cu
arătările Mântuitorului, cu martorii învierii Mântuitorului nostru
Iisus Hristos. Fiecare din cei patru Sfinţi Evanghelişti au luat în
consideraţie ceea ce li s-a părut lor mai important din cele ce se
puteau spune în legătură cu învierea Mântuitorului.
Mântuitorul nostru Iisus Hristos EL Însuşi a vorbit despre
învierea Sa din morţi, însă ucenicii Mântuitorului nu au luat aminte
la înviere, aşa încât atunci când Domnul Hristos a fost răstignit pe
cruce, şi-au pierdut nădejdea în general, nu s-au gândit la învierea
Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Sfântul Iosif din Arimateea, care I-a
oferit Mântuitorului mormântul în care a fost pus trupul Mântuitorului, L-a
înmormântat ca şi cum Mântuitorul nu ar fi urmat să învieze. Înmormântarea
a făcut-o în aşa fel încât să fie o înmormântare
adevărată, fără să se fi gândit la putinţa ca
Domnul Hristos să învieze. Şi Mântuitorul a înviat din mormânt.
Învierea nu a văzut-o nimenea şi nici nu putea să o vadă
cineva, pentru că lucrurile dumnezeieşti sunt mai presus de lume, mai
presus de fire şi nu pot fi cunoscute în marginile firii omeneşti.
Despre înviere au mărturisit îngerii binevestitori de la mormântul
Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi apoi cei care L-au văzut pe
Domnul Hristos înviat, cei cărora Domnul Hristos li S-a arătat
după învierea Sa din morţi.
Fiecare din cei patru Sfinţi Evanghelişti, scriind
despre învierea Mântuitorului, amintesc mai ales arătările
Mântuitorului, împrejurările în care s-a petrecut învierea, şi ne
prezintă anumiţi martori ai învierii care după ce s-au convins
de învierea Domnului, au mărturisit învierea şi pentru alţii, au
propovăduit învierea, au răspândit vestea învierii.
Sfântul Evanghelist Matei în Evanghelia sa spune că atunci
când Domnul Hristos a înviat din mormânt s-a făcut cutremur mare, a
apărut un înger cu faţa strălucitoare ca fulgerul şi cu
hainele albe ca zăpada, şi că de frica îngerului şi de
frica cutremurului străjerii au căzut cu feţele la pământ.
În această condiţie a înviat Domnul Hristos din mormânt, a ieşit
din mormânt, fără ca cei care erau la mormânt să vadă
învierea însăşi. Cei care au fost puşi să
străjuiască mormântul ca nu cumva să meargă ucenicii Lui
şi să-L fure, au rânduit ca să fie pusă strajă la
mormânt şi să fie pecetluit mormântul, ca nu cumva ucenicii Lui
să-L fure şi să spună apoi că a înviat din mormânt.
Şi ziceau ei către Pilat că "rătăcirea cea de pe
urmă va fi mai rea decât rătăcirea cea dintâi" (Matei 27,
64). Îngerul a apărut la mormânt, a răsturnat piatra de pe uşa
mormântului şi Domnul Hristos înviase din morţi. Credinţa
Bisericii noastre şi învăţătura Bisericii noastre este
că Domnul Hristos a înviat trecând prin piatră: "Piatra fiind
pecetluită şi ostaşii străjuind preacurat trupul Tău,
înviat-ai a treia zi Mântuitorule" spune o alcătuire de la slujbele
noastre. "Păzind peceţile întregi Hristoase, ai înviat din
mormânt, Cel ce n-ai stricat cheile Fecioarei întru a Ta naştere şi
ne-ai deschis nouă uşile raiului" se spune într-o alcătuire
de la slujba de Paşti. Asta înseamnă că sfânta noastră
Biserică învaţă, crede, mărturiseşte,
propovăduieşte adevărul că Domnul Hristos a înviat
"piatra fiind pecetluită", fără să fi fost dată
la o parte piatra de pe mormânt. Apoi a fost înlăturată piatra de pe
mormânt ca să se vadă că Domnul Hristos nu mai este acolo
şi să se vadă giulgiurile în care a fost înfăşurat
Domnul Hristos. Femeilor mironosiţe care au mers la mormântul
Mântuitorului, după mărturia Sfinţilor Evanghelişti, ca
să vadă mormântul sau ca să ungă cu miresme trupul Domnului
Hristos - deşi trupul Domnului Hristos a fost înfăşurat în
giulgiu împreună cu miresme, ele au vrut ca şi ele să-şi
arate iubirea faţă de Mântuitorul şi să aducă şi
ele miresme din partea lor - îngerul le-a spus că Domnul Hristos nu mai
este în mormânt, că a înviat aşa cum a spus mai înainte că va
învia. Femeile au plecat de la mormânt şi s-au întâlnit cu Mântuitorul Cel
înviat - după mărturia Sfântului Evanghelist
Matei - şi Mântuitorul Cel înviat le-a spus întâi
"Bucuraţi-vă" şi apoi "Nu vă temeţi"
(Matei 28, 9-10). Sunt cuvinte ale Mântuitorului rostite după înviere:
"Bucuraţi-vă" şi "Nu vă temeţi".
Femeile care s-au întâlnit cu Domnul Hristos au devenit martori ai învierii
Domnului Hristos, încredinţându-se ele mai întâi de înviere, apoi le-a spus
ucenicilor.
Dintre femeile mironosiţe, după mărturia
Sfântului Evanghelist Ioan, Maria Magdalena când a văzut că piatra
era dată la o parte de pe mormânt şi că trupul Domnului Hristos
nu mai era în mormânt, s-a dus la ucenici şi le-a spus: "Au furat pe Domnul
şi nu ştiu unde L-au pus". S-a întors apoi la mormânt şi
s-a întâlnit cu Domnul Hristos şi nu L-a cunoscut pe Domnul Hristos Cel
înviat. Domnul Hristos a întrebat-o: "Femeie de ce plângi, pe cine
cauţi?", ea a răspuns: "Că au luat pe Domnul şi
nu ştiu unde L-au pus". Şi când L-a cunoscut pe Domnul Hristos a
spus doar atât: "Rabuni" adică
"Învăţătorule" (Ioan 20, 13-16). Maria Magdalena,
după ce s-a încredinţat de învierea Domnului Hristos, s-a dus la
Apostoli şi dacă mai înainte le-a spus: "Au furat pe
Domnul", acum a zis: "Am văzut pe Domnul", cu alte cuvinte
"Hristos a înviat". Deci nu a zis "Hristos a înviat"
înainte de a fi încredinţată de învierea Domnului Hristos. Sfântul
Evanghelist Marcu spune că Domnul Hristos după învierea din
morţi "S-a arătat întâi Mariei Magdalena din care
scosese - bineînţeles cândva - şapte draci"
(Marcu 16, 9).
E o mare bucurie pentru noi să ştim că cel dintâi
moştenitor al raiului a fost un tâlhar pocăit, un tâlhar care nu mai
era tâlhar, tâlharul de pe cruce, tâlharul care a zis către Domnul
Hristos: "Pomeneşte-mă Doamne întru împărăţia
Ta" (Luca 23, 42). Ştim că Domnul Hristos a fost numărat cu
tâlharii, răstignit ca un tâlhar, împreună cu doi tâlhari dintre care
unul L-a rugat pe Domnul Hristos să-l pomenească întru împărăţia
Sa. Şi Domnul Hristos i-a zis: "Adevăr îţi zic ţie,
astăzi vei fi cu Mine în rai" (Luca 23, 43). E o mare bucurie să
ştim că cel dintâi moştenitor al raiului a fost un tâlhar
pocăit. De ce? Pentru că avem încredinţarea că Fiul lui
Dumnezeu S-a făcut om, Mântuitorul S-a răstignit pentru mântuirea
celor păcătoşi şi cel dintâi dintre păcătoşi
care a fost mântuit a fost un tâlhar. Ca să îndrăznească
toţi cei ce, făcând rele, se întorc la Domnul Hristos, să
îndrăznească şi să ştie că Domnul Hristos nu are
pe nimenea de pierdut şi că mântuieşte pe toţi aceia care
vor să fie mântuiţi, numai să se mute de la rău la bine,
să se întoarcă de la cele rele la cele bune. Ca o paranteză spun
că Sfântul Ioan Casian în relatarea convorbirilor cu părinţii
din pustia sketică, scriere cuprinsă în Filocalia volumul I, spune
că dintre părinţii din pustia sketică cel mai iscusit pe
care l-au întâlnit a fost Sfântul Moise cel din tâlhari, cel care înainte a
fost tâlhar şi după aceea a devenit sfânt.
Tâlharul de pe cruce - spune Sfântul Ioan Gură de
Aur - a sărit de pe cruce în rai. De ce? Pentru că Domnul
Hristos l-a făcut vrednic de rai, pentru că pocăinţa l-a
pregătit ca să poată fi în rai. Nu ca tâlhar a intrat în rai, ci
ca unul care a fost tâlhar dar s-a întors la Dumnezeu a ajuns în rai. E o mare
bucurie pentru noi să ştim aceasta, e o mare bucurie să
ştim că Maria Magdalena a fost cea dintâi care L-a văzut pe
Domnul Hristos înviat, ea din care Domnul Hristos cândva scosese şapte draci,
ceea ce înseamnă că Domnul Hristos este binevoitor faţă de
toţi oamenii, faţă de toţi păcătoşii care nu
vor să rămână păcătoşi, faţă de
toţi păcătoşii care îşi schimbă viaţa prin
darul lui Dumnezeu şi devin sfinţi prin puterea lui Dumnezeu.
Mai departe Sfântul Evanghelist Matei relatează în
Evanghelia sa în legătură cu învierea despre faptul că
străjerii de la mormânt s-au dus unii dintre ei şi au spus
sinedriului, mai marilor evreilor, că Mântuitorul nu mai este în mormânt,
şi ei i-au îndemnat să spună că a fost furat în vreme ce ei
dormeau. Ei au primit bani pentru aceasta şi au răspândit cuvântul
că trupul Domnului Hristos a fost furat din mormânt, însă se vede
foarte bine că era o înscenare lucrul acesta de vreme ce dacă dormi
nu poţi să ştii ce se întâmplă. Într-adevăr ei au
căzut cu feţele la pământ, au rămas ca morţi şi
nu au ştiut ce se întâmplă, nu au văzut învierea Mântuitorului,
au văzut doar mormântul gol de trupul Mântuitorului şi nu puteau
să dea mărturie despre faptul că a fost furat. În orice caz,
dacă au dat o astfel de mărturie, mărturia lor nu putea fi
adevărată nefiind întemeiată, pentru că dormind nu
ştii ce se întâmplă în jurul tău.
În sfârşit, Sfântul Evanghelist Matei mai prezintă o
arătare a Domnului Hristos în Galileea, unde ucenicii L-au văzut pe
Mântuitorul înviat şi s-au închinat Lui, ei care se îndoiseră. Iar
Sfântul Apostol Pavel vorbeşte despre o arătare a Domnului Hristos la
mai mult de cinci sute de fraţi adunaţi, probabil erau împreună
cu ucenicii pe muntele Galileii. Sfântul Apostol Pavel mărturiseşte
că dintre cei care L-au văzut pe Domnul Hristos mulţi mai
trăiau în vremea când a scris el Epistola I-a către Corinteni, ceea
ce înseamnă că puteau fi întrebaţi, puteau da mărturie
despre învierea Domnului Hristos. Sfântul Evanghelist Matei spune că
atunci Domnul Hristos le-a spus ucenicilor Săi: "Mergând,
învăţaţi toate neamurile botezându-le în numele Tatălui
şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-i să
păzească toate câte v-am poruncit vouă. Şi iată Eu cu
voi sunt în toate zilele până la sfârşitul veacurilor" (Matei
28, 19-20).
Sfântul Evanghelist Marcu spune şi el despre îngerul care
s-a arătat femeilor mironosiţe, despre faptul că Domnul Hristos
S-a arătat după învierea din morţi mai întâi Mariei Magdalena.
Aminteşte pe scurt despre o călătorie a Domnului Hristos cu doi
dintre ucenici în ziua învierii Sale şi apoi de o întâlnire a
Mântuitorului cu toţi ucenicii fără să precizeze că
aceasta s-a întâmplat în ziua învierii dar cred că e aceeaşi
arătare pe care o prezintă Sfinţii Evanghelişti Luca
şi Ioan. Foarte pe scurt, şi e foarte curios că Sfântul
Evanghelist Marcu, deşi a scris cea mai scurtă Evanghelie, în toate
chestiunile pe care le prezintă el dă mai multe amănunte decât
ceilalţi Evanghelişti. În legătură cu învierea Domnului
Hristos a dat amănunte mai puţine. El ne spune însă că
Domnul Hristos le-a spus ucenicilor Săi după înviere:
"Propovăduiţi Evanghelia la toată făptura. Cel ce va
crede şi se va boteza se va mântui, iar cel ce nu va crede se va osândi.
Iar celor ce vor crede le vor urma aceste semne: în numele Meu demoni vor
scoate, în limbi noi vor grăi, şerpi vor lua în mână, chiar ceva
dătător de moarte de vor bea nu-i va vătăma şi pe
bolnavi mâinile îşi vor pune şi bine le va fi" (Marcu 16,
15-18). Sunt cuvinte rostite de Domnul Hristos după învierea Sa din
morţi, păstrate în Sfânta Evanghelie de la Marcu.
Sfântul Evanghelist Luca prezintă şi el
informaţii în legătură cu mormântul gol de trupul Domnului
nostru Iisus Hristos, despre faptul că femeile mironosiţe au primit
vestea învierii de la îngeri, despre faptul că Sfântul Apostol Petru s-a
prezentat la mormânt şi a văzut giulgiurile singure zăcând în
mormânt. Apoi despre o întâlnire a Domnului nostru Iisus Hristos într-o
călătorie de la Ierusalim spre Emaus, o călătorie în care a
fost şi Domnul Hristos împreună cu cei doi care mergeau spre Emaus.
Le-a tâlcuit Scripturile, le-a dat încredinţarea învierii Sale în Emaus.
În timp ce călătorea Mântuitorul cu cei doi care mergeau spre Emaus,
dintre care unul se numea Cleopa, Domnul Hristos le-a dat lămuriri în
legătură cu cele întâmplate cu El, pentru că cei doi care
mergeau spre Emaus ştiau ceva despre înviere dar nu credeau în înviere.
Adică ei ştiau despre femeile care au mers la mormânt, ştiau
despre îngerii care s-au arătat, ştiau despre faptul că se zice
că a înviat Domnul Hristos, dar ei nu erau încredinţaţi de acest
lucru, nu erau încredinţaţi de înviere. Spuneau informativ Domnului
Hristos ce ştiu ei, nu ce cred ei. Că dacă ar fi fost vorba
să spună ce cred ei nu credeau în ce spuneau. De unde ştim?
Pentru că Domnul Hristos le-a spus: "O, nepricepuţilor şi
zăbavnici cu inima a crede toate câte le-au spus proorocii. Nu se
cădea oare ca Hristos să pătimească, să fie
răstignit şi să intre întru mărirea Sa?" (Luca 24,
26). Şi apoi în Emaus li S-a arătat, şi Domnul Hristos i-a
încredinţat El Însuşi despre înviere. Până la aşa
măsură încât cei doi care ziceau către Mântuitorul să
rămână cu ei peste noapte, nici ei nu au mai rămas peste noapte
în Emaus, ci plini de bucurie s-au întors la Ierusalim, spunându-le colegilor
lor de ucenicie, celor care erau adunaţi într-o casă în Ierusalim,
despre învierea Domnului Hristos, adică au zis că Hristos a înviat.
După mărturia Sfântului Evanghelist Luca, şi ceilalţi erau
încredinţaţi de înviere, într-un fel încredinţaţi, pentru
că ziceau: "Cu adevărat S-a sculat Domnul şi S-a
arătat lui Petru" (Luca 24, 34).
Apoi Domnul Hristos El Însuşi S-a arătat ucenicilor
care erau adunaţi şi i-a încredinţat despre învierea Sa.
Ucenicii, ei care ziceau "Cu adevărat S-a sculat Domnul şi S-a
arătat lui Petru", când L-au văzut pe Domnul Hristos înviat au
stat la îndoială, aşa încât ei credeau că văd o
arătare, un duh, o fantomă. Şi Domnul Hristos le-a spus:
"Pentru ce astfel de gânduri se suie în inimile voastre? Priviţi
mâinile şi picioarele Mele, pipăiţi-Mă şi vedeţi
că duhul nu are carne şi oase precum Mă vedeţi pe Mine
având" (Luca 24, 38-39). Apoi a mâncat în faţa lor ca să-i
încredinţeze, ucenicii I-au dat Mântuitorului o bucată de peşte
şi un fagure de miere şi Domnul Hristos a mâncat în faţa lor ca
să-i încredinţeze despre înviere. Mai spune Sfântul Evanghelist Luca
că apoi Domnul Hristos le-a spus că întru numele Lui se va
propovădui Evanghelia, pocăinţa spre iertarea păcatelor, şi
că ei vor fi martori despre acestea. Sfântul Evanghelist Luca îşi
sfârşeşte Evanghelia sa cu o relatare scurtă despre
înălţarea la cer a Mântuitorului nostru Iisus Hristos,
înălţare care s-a întâmplat în faţa ucenicilor, Domnul Hristos
binecuvântându-i. "Şi-a ridicat mâinile şi i-a binecuvântat
şi pe când îi binecuvânta S-a înălţat la cer" (Luca 24,
50-51). Aşa încât ucenicii Domnului Hristos au devenit şi martori ai
înălţării, aşa cum au fost martori ai învierii Domnului
Hristos.
Sfântul Evanghelist Ioan aminteşte şi el despre
femeile mironosiţe care au fost la mormântul Mântuitorului, despre Maria
Magdalena care a spus mai întâi că trupul Domnului Hristos a fost furat
din mormânt şi care după aceea s-a încredinţat de adevărul
învierii prin arătarea Domnului Hristos. Şi apoi despre cei doi
ucenici care s-au dus la mormânt şi anume Sfântul Apostol Petru şi
Sfântul Evanghelist Ioan, care au văzut giulgiurile din mormânt şi
mahrama deoparte, au văzut şi îngeri care au spus că El este
viu, s-au încredinţat de învierea Domnului Hristos. Şi apoi Sfântul
Evanghelist Ioan prezintă trei arătări, şi anume una în
seara zilei învierii când Domnul Hristos a suflat peste ucenici şi a zis:
"Luaţi Duh Sfânt, cărora veţi ierta păcatele vor fi
iertate şi cărora le veţi ţine ţinute vor fi"
(Ioan 20, 22-23), când le-a zis de două ori: "Pace
vouă" - de altfel de fiecare dată când S-a întâlnit
Domnul Hristos cu ucenicii Săi le-a zis "Pace
vouă" - şi apoi o altă arătare după opt
zile.
La prima arătare lipsea Sfântul Apostol Toma de la adunarea
ucenicilor, şi ceilalţi care s-au bucurat văzând că este
Domnul - spune Sfântul Evanghelist Ioan - i-au spus
Sfântului Apostol Toma: "Am văzut pe Domnul" şi el a zis:
"Dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor şi dacă nu
voi pune mâna mea în coasta Lui nu voi crede" (Ioan 20, 25). Cu aceste
cuvinte de necredinţă ale Sfântului Apostol Toma se
sfârşeşte relatarea în legătură cu prima arătare din
ziua învierii şi cu aceste cuvinte se sfârşeşte şi
Evanghelia care se citeşte în ziua de Paşti la Vecernie. Nu cu o
afirmare a învierii ci cu o afirmare de necredinţă în înviere. Este
foarte interesant de reţinut lucrul acesta, pentru că nici cei doi
care mergeau spre Emaus, nici ceilalţi ucenici nu au ajuns dintr-o
dată la gândul învierii Domnului Hristos, chiar dacă ei au ştiut
că Domnul Hristos le-a spus şi că El va învia. Să ne gândim
de exemplu la faptul că Domnul Hristos i-a mustrat pe cei doi care mergeau
spre Emaus pentru necredinţa lor şi tot aşa spune Sfântul
Evanghelist Marcu că i-a mustrat pe ucenici pentru necredinţa lor
şi ştim că Domnul Hristos El Însuşi a trebuit să
intervină spre încredinţarea ucenicilor.
După opt zile S-a arătat Domnul Hristos ucenicilor
Săi de faţă fiind şi Sfântul Apostol Toma, şi l-a
invitat pe Sfântul Apostol Toma să se încredinţeze aşa cum
şi-a dorit el, adică să pună degetul în semnul cuielor,
să pună mâna lui în coasta Mântuitorului străpunsă de
suliţă şi care păstra semnul străpungerii. Şi
Sfântul Apostol Toma s-a încredinţat de învierea Domnului Hristos şi
a zis: "Domnul meu şi Dumnezeul meu", la care Domnul Hristos a
răspuns: "Căci M-ai văzut Tomă ai crezut,
fericiţi sunt cei ce n-au văzut şi au crezut" (Ioan 20,
28-29).
Stimaţi ascultători, Sfântul Apostol Toma
prezintă o mărturie specială între ceilalţi ucenici ai
Mântuitorului, şi anume prezintă o mărturie specială în
înţelesul acesta că el s-a încredinţat prin pipăire. E
adevărat că în Sfânta Evanghelie nu se spune că Sfântul Apostol
Toma a pipăit coasta Mântuitorului, că a pus degetul în semnul cuielor
din mâinile Mântuitorului. Nu se spune lucrul acesta, de aceea sunt unii care
au îndoială în ceea ce priveşte mărturia prin faptul că
Sfântul Apostol Toma a pipăit pe Mântuitorul. Cine poate să ne
încredinţeze pe noi de adevărul că Domnul Hristos a fost pipăit,
sau cine poate să ne dea mărturie despre faptul că Sfântul
Apostol Toma chiar a pipăit coasta Mântuitorului, chiar s-a
încredinţat punând degetul în semnul cuielor? Bineînţeles că nu
altcineva decât sfânta noastră Biserică, cea care a primit
Evanghelia, care a răspândit Evanghelia, sfânta noastră Biserică
cea care tălmăceşte Evanghelia, sfânta noastră
Biserică cea care învaţă despre învierea Domnului nostru Iisus
Hristos. În sfânta noastră Biserică se afirmă, mai ales în ziua
de pomenire a întâlnirii Domnului Hristos cu Sfântul Apostol Toma, la slujbele
Bisericii din Duminica Tomii şi din toată săptămâna care
urmează, face afirmaţia că Domnul Hristos a fost pipăit de
Sfântul Apostol Toma.
Să ştiţi că învăţătura
Bisericii este neinterpretabilă. Scriptura se interpretează
şi din pricina aceasta Biblia este pricină de neunire între
creştini. Toţi creştinii care gândesc altfel decât ortodox,
toţi aceia gândesc altfel pentru că se întemeiază pe
interpretări eronate ale Sfintei Scripturi, ale Bibliei. Aşa încât
Sfânta Scriptură se poate face pricină de neunire, şi de fapt se
face pricină de neunire, nu prin ea însăşi, ci prin
interpretarea care se dă. Deci Biserica noastră are o
învăţătură unică care nu se mai interpretează, se
primeşte aşa cum este. Norma credinţei noastre nu e Biblia, ci norma
credinţei noastre este învăţătura Bisericii noastre.
Şi sfânta noastră Biserică ne încredinţează că
Sfântul Apostol Toma a pipăit semnele cuielor şi semnul din coasta
Mântuitorului nostru Iisus Hristos, s-a încredinţat prin pipăire.
Am să vă spun din slujba de la Duminica Tomii şi
din toată săptămâna care urmează două alcătuiri
din care reiese clar că Sfântul Apostol Toma a pipăit pe Mântuitorul.
Şi anume, în Condacul de la slujba din Duminica Tomii se spune aşa,
vorbind cu Mântuitorul: "Cu dreapta cea osârduitoare coasta Ta cea de
viaţă dătătoare Toma o a cercat, Hristoase Dumnezeule;
că dacă ai intrat uşile fiind încuiate, cu ceilalţi
Apostoli a strigat: Domnul meu şi Dumnezeul meu!". Deci cu dreapta
cea osârduitoare, cea doritoare de încredinţare, cu dreapta sa, Toma a
cercat coasta Mântuitorului. Zice mai departe alcătuirea: "Că
dacă ai intrat - e vorba de Domnul Hristos - uşile
fiind încuiate Hristoase Dumnezeule, cu ceilalţi Apostoli a strigat:
Domnul meu şi Dumnezeul meu!". Deci ceilalţi Apostoli au zis în
conştiinţa lor "Domnul meu şi Dumnezeul meu" la prima
arătare a Mântuitorului, iar Sfântul Apostol Toma a zis şi el
aşa cu ceilalţi Apostoli, dar numai după ce s-a
încredinţat.
Cea de-a doua alcătuire de la slujba din duminica Tomii
este Icosul, alcătuirea care se spune îndată după cea pe care
v-am prezentat-o înainte şi care are următorul cuprins: "Cine a
păzit mâna ucenicului nearsă când s-a apropiat de coasta Domnului cea
de foc; cine i-a dat ei putere de a putut pipăi osul cel de văpaie,
cu adevărat ceea ce s-a pipăit? Că dacă n-ar fi dat coasta
putere dreptei celei de lut, cum ar fi putut pipăi patimile care au
zguduit şi cele de sus şi cele de jos? Acest dar lui Toma i s-a dat a
o pipăi pe aceasta şi a striga lui Hristos: Domnul eşti şi
Dumnezeul meu!". În alcătuirea aceasta se afirmă de patru ori
că Sfântul Apostol Toma a pipăit coasta Mântuitorului. Şi anume
alcătuirea este făcută în aşa fel încât este mai mult o
meditaţie, o meditaţie în legătură cu cele întâmplate.
Şi începe cu cuvintele: "Cine a dat putere dreptei celei de lut de a
putut pipăi osul cel de văpaie". Cine a dat putere dreptei celei
de lut? Coasta care s-a pipăit. Cum a putut pipăi osul cel de
văpaie? De ce? Pentru că e vorba de Mântuitorul nostru Iisus Hristos
care e mai presus de fire, Dumnezeirea e mai presus de ceea ce poate omul
cuprinde. Şi mai departe, cum ar fi putut pipăi coasta Mântuitorului,
cum ar fi putut pipăi patimile care au zguduit şi cele sus şi
cele de jos? Coasta i-a dat putere, Mântuitorul Însuşi i-a dat putere, l-a
învrednicit pe Toma să se încredinţeze. "Că de n-ar fi dat
coasta putere dreptei celei de lut, cum ar fi putut pipăi patimile care au
zguduit şi cele de sus şi cele de jos? Acest dar i s-a dat lui Toma a
o pipăi pe aceasta - adică coasta - şi a striga lui Hristos:
Domnul meu şi Dumnezeul meu!". Aşa încât în această
perspectivă, Sfântul Apostol Toma a dat o mărturie cu totul
specială faţă de ceilalţi ucenici ai Mântuitorului, prezintă
ceva deosebit prin mărturia lui.
Mai prezintă Sfântul Evanghelist Ioan în Evanghelia sa
şi o altă arătare a Mântuitorului, la Marea Tiberiadei, când
erau de faţă şapte dintre ucenici, printre care Sfântul Apostol
Petru, Natanail cel din Cana Galileii, Toma şi fii lui Zevedeu, Iacov
şi Ioan şi încă doi pe care nu-i numeşte Sfântul
Evanghelist Ioan, şi care au fost de faţă când Domnul Hristos li
S-a arătat, şi care bineînţeles că şi ei la rândul lor
au dat mărturie. Mărturie apoi au dat toţi ucenicii Mântuitorului
nostru Iisus Hristos, propovăduirea din Faptele Sfinţilor Apostoli
este o propovăduire din care înţelegem că Sfinţii Apostoli
sunt martori, au rămas martori în conştiinţa Bisericii, martori
ai învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Între aceştia Sfântul
Apostol Pavel prezintă o situaţie cu totul specială, pentru
că şi el s-a încredinţat tot prin arătarea Mântuitorului
după înviere. Când mergea să prigonească pe creştinii din
Damasc s-a convertit întâlnindu-se cu Domnul Hristos şi a devenit propovăduitor
al învierii Domnului Hristos, iar propovăduirea lui este prezentată
în sinteză - în legătură cu învierea - în al
15-lea capitol din Epistola I către Corinteni, unde afirmă clar
că Domnul Hristos S-a arătat ucenicilor Săi, S-a arătat lui
Petru, S-a arătat lui Iacov, S-a arătat ucenicilor în general şi
S-a arătat şi Sfântului Apostol Pavel: "În cele din urmă mi
S-a arătat şi mie, ca unuia care nu sunt vrednic să mă
numesc apostol pentru că am prigonit Biserica lui Hristos" (I
Corinteni 15, 8-9). A prigonit-o în vremea neştiinţei, dar a
mărturisit învierea după ce s-a încredinţat de învierea Domnului
Hristos.
E foarte, foarte important de observat şi de reţinut
faptul că după ce s-a încredinţat nu l-a mai putut clinti nimeni
din credinţa, din convingerea că Domnul Hristos a înviat. Când s-au
încredinţat nu a mai putut nimenea să-i oprească să
mărturisească învierea Domnului Hristos, dar până nu s-au
încredinţat nu au mărturisit credinţa ci au mărturisit
îndoiala, au mărturisit necredinţa, şi-au mărturisit
scepticismul. E important de reţinut şi faptul că pe cei dintâi
martori ai învierii Domnului Hristos, Însuşi Mântuitorul i-a
încredinţat despre înviere. Însă să ştiţi că
lucrul acesta se întâmplă cu toţi oamenii care cred în înviere, nu în
înţelesul că Domnul Hristos Se arată fiecăruia cum S-a
arătat Sfântului Apostol Toma sau celorlalţi ucenici, ci că
încredinţarea despre învierea Domnului Hristos este o încredinţare pe
care numai Dumnezeu o poate da omului. Omul prin puterea lui nu poate ajunge
să se convingă de învierea Domnului Hristos.
Să ne aducem aminte de pildă de faptul că
Mântuitorul i-a întrebat pe ucenicii Săi - relatarea o
găsim în Sfânta Evanghelie de la Matei în capitolul 16 -: "Cine
ziceţi că sunt Eu, Fiul Omului?". Şi Sfântul Apostol Petru
- zicem noi în numele tuturor - a răspuns: "Tu eşti Hristos,
Fiul lui Dumnezeu Celui viu". Când Domnul Hristos a auzit cuvintele
acestea ale Sfântului Apostol Petru, le-a întâmpinat zicând: "Fericit
eşti Simone, fiul lui Iona, că nu trup şi sânge ţi-a
descoperit ţie aceasta, ci Tatăl meu Cel din ceruri" (Matei 16,
15-17). Prin urmare, faptul că Domnul Hristos este Fiul lui Dumnezeu Celui
viu, că este Hristos, că Iisus din Nazaret este Hristos, Fiul lui
Dumnezeu Celui viu, mărturisit de Sfântul Apostol Petru, este ceva ce
Sfântul Apostol Petru a cunoscut din puterea lui Dumnezeu. Cu puterile
firii - "trup şi sânge nu ţi-a descoperit ţie
aceasta, ci Tatăl Meu Cel din ceruri"- nu se putea ajunge la
această încredinţare. "Tatăl Meu Cel din ceruri ţi-a
descoperit ţie". Aşa e şi cu învierea: numai prin puterea
lui Dumnezeu poţi ajunge să crezi în înviere. Dacă nu vine
Dumnezeu să te încredinţeze, dacă nu te încredinţează
Mântuitorul Cel înviat, nu poţi avea încredinţarea despre înviere. De
ce? Pentru că învierea este mai presus de lume. Ori lucrurile mai presus
de lume nu pot fi înţelese la nivelul vieţii omeneşti, la
nivelul vieţii materiale, la nivelul cunoştinţelor pe care le
avem noi din lumea aceasta, ci învierea, fiind mai presus de fire, este
mărturisită de Însuşi Mântuitorul înviat şi nu se poate
ajunge altfel la încredinţarea despre înviere decât prin certitudinea
interioară pe care o dă Domnul Hristos.
Când eram eu student la Teologie, bineînţeles după ce
am fost martor al învierii, după ce aveam credinţa în înviere, m-am
apucat să citesc din Evanghelii şi din Faptele Sfinţilor
Apostoli şi din Epistolele Sfinţilor Apostoli tot ce am găsit
despre înviere. Şi ştiţi la ce concluzie am ajuns? La concluzia
că nu sunt convingătoare. În ce sens nu sunt convingătoare?
Dacă e să te reţii numai la ce se scrie în Evanghelie despre
înviere, citind Evanghelia sau Faptele Apostolilor, sau Epistolele Sfântului
Apostol Pavel şi celelalte Epistole unde se aminteşte ceva despre
înviere, nu găseşti certitudinea învierii din ceea ce se scrie acolo.
Şi atunci am ajuns la concluzia că altceva trebuie să fie care
să te încredinţeze, şi mi-am dat seama de atunci că
Mântuitorul Cel înviat i-a încredinţat pe oameni despre înviere. Nu au
ajuns ei la concluzia că Domnul Hristos a înviat. De pildă, că
s-au găsit giulgiurile singure în mormânt era o mărturie că
Domnul Hristos nu mai e acolo, dar nu era o mărturie despre înviere ci o
mărturie că mormântul a rămas gol. Ori pe noi nu ne
interesează faptul că mormântul a rămas gol de trupul Mântuitorului,
pentru că atunci se putea pune problema şi a unui furt al trupului,
ci pe noi ne interesează învierea însăşi. Învierea
însăşi însă o mărturiseşte numai Cel înviat, El ne
dă încredinţarea. E adevărat că noi suntem într-o
atmosferă de credinţă în înviere, atmosfera pe care o
creează Biserica noastră prin slujbele ei, dar cu toate acestea
încredinţarea ne-o dă totuşi Domnul Hristos Cel înviat.
Am să vă aduc aminte - am să vă pun în
atenţie, că poate puţini sunt cei la care vă aduc
aminte - un text din "Scara" Sfântului Ioan Scărarul.
Mai întâi un text din Evanghelie, şi anume din Evanghelia de la Matei
capitolul 11, unde citim între altele următoarele cuvinte pe care le-a
spus Domnul Hristos: "Învăţaţi-vă de la Mine că
sunt blând şi smerit cu inima şi veţi avea odihnă
sufletelor voastre". La aceste cuvinte din Evanghelia de la Matei fiindu-i
luare aminte, Sfântul Ioan cel ce a scris "Scara", Sfântul Ioan
Sinaitul - poate ştiţi, "Scara" este o scriere a
Sfântului Ioan Sinaitul, scrisă la sfârşitul veacului al VI-lea, o
scriere în 30 de capitole pe care, din câte ştiu, v-a prezentat-o cândva
Î.P.S. Nicolae aici în sala aceasta -, reia cuvintele acestea ale
Mântuitorului şi le prezintă în următorul context: "A zis
Domnul: Învăţaţi-vă - nu din carte, nu de la înger, nu de
la om, ci - de la Mine - adică de la lucrarea Mea cea din voi - că
sunt blând şi smerit cu inima şi veţi avea odihnă
sufletelor voastre - de patimile care sunt în voi". Deci Sfântul Ioan
Scărarul atrage atenţia că Domnul Hristos a spus "învăţaţi-vă
de la Mine" şi interpretează că a zis Domnul Hristos
"învăţaţi-vă de la Mine - nu din carte, nu de la
înger, nu de la om ci de la Mine; ce? - că sunt blând şi smerit cu
inima".
Asta trebuie să învăţăm. Dacă
blândeţea şi smerenia Domnului Hristos trebuie să o
învăţăm de la Domnul Hristos Însuşi, atunci cu atât mai
mult învierea Domnului Hristos de la Domnul Hristos Însuşi trebuie s-o
învăţăm. "Din lucrarea Mea cea din voi" zice Domnul
Hristos, "de la Mine, adică de la lucrarea Mea cea din voi".
Domnul Hristos lucrează convingerea pe care o avem noi, care suntem
şi noi martori ai Mântuitorului nostru Iisus Hristos după martorii
cei din istorie. Toţi cei care au crezut în învierea Domnului nostru Iisus
Hristos au fost şi martori ai învierii Domnului Hristos în istorie.
Toţi sfinţii, toţi credincioşii creştini au
mărturisit învierea Domnului Hristos. Ne adăugăm la ei şi
noi. Noi suntem martorii cei din vremea noastră. Noi care zicem
"Hristos a înviat", noi care zicem "Adevărat a
înviat", noi care credem, noi care mărturisim, noi care
sărbătorim învierea Domnul Hristos şi noi care ne înnoim
viaţa după învierea Domnului Hristos. Pentru că asta
înseamnă mărturie, dacă am crede în Domnul Hristos
fără învierea Domnului Hristos, nu am crede în Domnul Hristos, am crede
într-un filozof, Iisus din Nazaret, am crede într-un învăţător,
am crede într-un gânditor, într-un descoperitor al unor lucruri la care nu
poate ajunge omul singur şi fiecare om, ci un gânditor, un
pătrunzător. Ori noi credem în Domnul Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu care
a înviat din morţi, care a omorât cu moartea pe moarte şi
mărturisim împreună cu femeile mironosiţe, împreună cu
îngerii, împreună cu Apostolii, împreună cu toţi sfinţii,
mărturisim că Hristos a înviat, mărturisim adevărul că
Mântuitorul este viu, că a înviat din mormânt, că a biruit moartea,
toate acestea le mărturisim. Şi le mărturisim când spunem
"Hristos a înviat" şi "Adevărat a înviat", le
mărturisim când slujim la toate slujbele noastre, le mărturisim la
Paşti, mărturisim învierea Domnului Hristos la Paşti prin
slujbele de la Paşti şi din toată Săptămâna
Luminată.
Cred că ştiţi că Săptămâna
Luminată este "raiul anului bisericesc". Adică în timpul
Săptămânii Luminate toate gândurile se grupează pe înviere
până la aşa măsură că dacă se întâmplă ca în
timpul Săptămânii Luminate să se facă o înmormântare, fie
că este o înmormântare a mirenilor, fie că este o înmormântare a
preoţilor, fie că este o înmormântare a călugărilor, fie
că este o înmormântare a pruncilor, nu se face înmormântarea prescrisă
pentru astfel de categorii de oameni credincioşi, ci se face înmormântarea
din Săptămâna Luminată, care-i slujba de la Paşti. Nu are
Biserica de spus nimic altceva decât slujba de la Paşti. Cuvântul
Sfântului Ioan Gură de Aur de la Paşti ilustrează bucuria
învierii când zice: "Toţi să vă îndulciţi de
ospăţul credinţei, toţi luaţi bucuria
bunătăţii, nimenea să nu se tânguiască pentru
păcate că iertare din mormânt a răsărit, nimenea să nu
plângă pentru sărăcie că s-a arătat
împărăţia ce de obşte, nimenea să nu se teamă de
moarte că ne-a izbăvit pe noi moartea Mântuitorului. A stins-o pe ea
Cel ce a fost ţinut de ea. Prădat-a iadul Cel ce S-a pogorât la iad.
Aceasta mai înainte apucând Isaia a zis: <<Iadul s-a amărât
întâmpinându-Te pe Tine jos. S-a amărât că s-a omorât, s-a
amărât că s-a stricat, s-a amărât că s-a batjocorit, s-a
amărât că s-a legat. A luat trup şi de Dumnezeu s-a lovit. A
luat pământ şi s-a întâmpinat cu cerul, a luat ce a văzut
şi a căzut întru ce n-a văzut. Unde-ţi este moarte boldul,
unde-ţi este iadule biruinţa? Înviat-a Hristos şi tu te-ai
surpat, înviat-a Hristos şi au căzut dracii, înviat-a Hristos şi
se bucură îngerii, înviat-a Hristos şi viaţa
vieţuieşte, înviat-a Hristos şi nici un mort nu este în mormânt,
că Hristos înviind, începătură celor adormiţi S-a
făcut". E o perspectivă de pe poziţia credinţei în
înviere. Acelaşi lucru trebuie să-l credem şi noi, să-l
mărturisim şi noi.
Îl mărturisim când zicem "Hristos a înviat" dar
se poate să fie doar o simplă formulă dacă nu suntem
încredinţaţi de înviere până la aşa măsură încât
învierea să facă parte din componenţa existenţei noastre.
Putem să fim martori numai cu un fel de salut, cum fac copii. De exemplu
eu în copilăria mea. Cea mai veche mărturie pe care am dat-o eu, nu
ca martor ci ca colportor al unui adevăr, a fost când aveam cinci, cel
mult şase ani, nu-mi mai aduc aminte. M-a trimis mama la bunica mea - mama
tatălui meu care locuia cu noi, îi ziceam noi mama tână - şi a
zis mama către mine: "Du-te la mama tână şi zi <<Hristos
a înviat, mama tână!>> şi mama tână îţi dă un
ou". Şi m-am dus la mama tână şi am zis cum mi-a zis mama
să zic: "Hristos a înviat, mama tână!". Şi mama
tână, Dumnezeu s-o odihnească, a zis: "Adevărat a înviat,
stai că-ţi dă mama tână un ou". Asta îmi aduc eu
aminte din copilăria mea. Deci ne-am încadrat într-o societate în care
învierea Domnului nostru Iisus Hristos era o realitate, însă o realitate
la care fiecare participa după puterea lui. Bineînţeles că un
copil nu poate da o mărturie cum dă un om mare, dar cu vremea m-am
validat cumva, adică faptul acesta că am spus "Hristos a
înviat" din copilărie s-a întemeiat în existenţa mea până
la aşa măsură că nu se poate să nu spun acest
adevăr, pentru că îl spun şi eu ca Apostolii, crezând în el.
În ceea ce priveşte sărbătorirea ca atare, am
spus că slujba de Paşti e în aşa fel alcătuită încât e
o izbucnire din suflet a adevărului că Domnul Hristos a înviat.
Şi zicem: "Prăznuim omorârea morţii, sfărâmarea
iadului şi începătura altei vieţi veşnice şi
săltând, lăudăm pe Pricinuitorul, pe Unul Cel binecuvântat,
Dumnezeul părinţilor şi preamărit". Sau: "Ziua
învierii, popoare să ne luminăm; Paştile Domnului, Paştile,
că din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer Hristos
Dumnezeu ne-a trecut pe noi cei ce-I cântăm cântare de
biruinţă". "Acum toate de lumină s-au umplut, şi
cerul şi pământul şi cele de dedesubt. Deci să
prăznuiască toată făptura învierea lui Hristos întru Care
s-a întărit". "Cerurile după cuviinţă să se
veselească şi pământul să se bucure şi să
prăznuiască toată lumea cea văzută şi cea
nevăzută, că Hristos a înviat, veselia cea
veşnică". Totul e grupat în gândul despre înviere, în jurul
gândului că Domnul Hristos a înviat şi totul e o izbucnire de
bucurie, totul este o revărsare a bucuriei. Noi credem că în
veşnicie raiul cel de dincolo de lumea aceasta va fi aşa cum e raiul
anului bisericesc, o izbucnire de bucurie în legătură cu învierea
Domnului nostru Iisus Hristos.
Aşa suntem noi martori, martorii cei din vremea
noastră suntem noi, suntem noi cei convinşi, suntem noi care nu putem
să ne oprim din a spune la învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, în
cele patruzeci de zile de după înviere, "Hristos a înviat".
Sfântul Serafim de Sarov, un sfânt din secolul trecut - a murit în 1833 - când
se întâlnea cu cineva totdeauna spunea "Hristos a înviat", şi pe
fiecare om îl numea "bucuria mea". "Hristos a înviat, bucuria
mea" zicea el când se întâlnea cu cineva. Bineînţeles că
dacă am face şi noi aşa ceva nu s-ar potrivi, pentru că nu ţine
de stilul nostru de vieţuire, dar mărturia ca atare noi trebuie
să o dăm.
Să ştiţi că învierea Domnului Hristos nu o
mărturisim numai în ziua învierii şi în Săptămâna
Luminată, în vremea raiului anului bisericesc, ci în toate duminicile. Cu
mici excepţii, duminica este o prăznuire a învierii Domnului nostru
Iisus Hristos. De pildă la slujba de dimineaţă din ziua învierii
spunem aşa: "Preabinecuvântată eşti Născătoare de
Dumnezeu Fecioară, că prin Cel ce S-a întrupat din tine iadul s-a
robit, Adam s-a chemat, blestemul s-a pierdut, Eva s-a mântuit, moartea s-a omorât
şi noi am înviat. Pentru aceasta cântând strigăm: bine eşti
cuvântat Hristoase Dumnezeul nostru, Cel ce bine ai voit aşa, mărire
Ţie". Vorbim cu Maica Domnului, vorbim cu Domnul Hristos, vorbim cu
Maica Domnului şi amintim de darul învierii, că zicem: "Preabinecuvântată
eşti Născătoare de Dumnezeu Fecioară, că prin Cel ce
S-a întrupat din tine iadul s-a nimicit". Nu mai există pentru noi
iad, nu că nu mai există obiectiv iad, există, dar nu mai
există pentru noi cei care credem în înviere. Într-o alcătuire de la
sfintele slujbe se spune aşa: "Când Te-ai pogorât la moarte Cel ce
eşti viaţa cea fără de moarte, atunci iadul l-ai omorât cu
strălucirea dumnezeirii". Dacă străluceşte Dumnezeu în
noi, dacă Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne dă certitudinea învierii
Lui şi străluceşte în inima noastră, nu mai are loc iadul.
Iadul are loc acolo unde omul este lipsit de Dumnezeu, unde nu
simte prezenţa lui Dumnezeu, dar unde se simte prezenţa lui Dumnezeu
nu mai poate fi iad. Deci noi credem că iadul s-a nimicit, pentru noi nu
există iad, aşa cum nu există închisoare pentru cei ce nu sunt
vrednici de închisoare. Chiar dacă există undeva închisoare,
poţi să zici că nu există pentru omul care nu ajunge acolo.
Aşa e şi cu iadul, există obiectiv - adică subiectiv cumva,
nicăieri în Scriptură nu se spune când a creat Dumnezeu, sau cine a
creat iadul, pentru că nu l-a creat Dumnezeu, Dumnezeu nu a creat iadul.
Iadul l-au creat cei care au fost vrednici de iad, mai întâi îngerii
căzuţi şi după aceea oamenii care sunt vrednici de iad
şi care ajung într-o stare de iad, aceia sunt în iad, dar nu ajung undeva
unde s-au creat nişte condiţii de iad. Condiţiile de iad le
creează omul şi în lumea aceasta, când face rele, când e
făcător de răutate, aduce în jurul lui o atmosferă neplăcută,
este o atmosferă de iad, dar iadul nu există de la sine ca o
realitate în care intri. Ai făcut un rău şi intri acolo ca
şi cum ai intra în închisoare, ci iadul este iadul tău, iadul în care
ajungi, din care nu poţi ieşi, zbuciumul lăuntric de pe urma
păcatelor, neliniştea sufletească, toate acestea sunt stări
de iad cu care începe iadul aici pe pământ, aşa cum începe de altfel
şi raiul pentru cei credincioşi aici pe pământ şi se
continuă şi dincolo de lumea aceasta. Ori, când Domnul Hristos este
în noi, El e biruitorul morţii, e biruitorul iadului, e biruitorul tuturor
împotrivirilor, şi atunci noi intrăm într-o atmosferă pe care o
mărturiseşte slujba de la Paşti de exemplu, când zice:
"Să-nvie Dumnezeu şi să se risipească
vrăjmaşii Lui". Care vrăjmaşi? Vrăjmaşii cei
de gând. "Aşa să piară păcătoşii de la
faţa lui Dumnezeu". Care păcătoşi?
Realităţile lăuntrice împotrivitoare unei linişti
sufleteşti, unui rai pe care îl vrea Dumnezeu şi în care vrea
Dumnezeu să ajungem.
La noi la mănăstire, Dumnezeu să-l
odihnească, era un părinte. Şi zicea: "Măi frate -
Părintele Serafim îl chema - aici poate să fie raiul pe
pământ". Şi eu ziceam: da părinte, dar cu alţi oameni.
Adică raiul e o realitate pe care o face omul de rai. Dacă eşti
un om care face raiul, atunci raiul e acolo unde eşti tu. Mie îmi place
să spun că mănăstirea e tinda raiului, că
mănăstirea e poarta cerului, că mănăstirea e casa lui
Dumnezeu şi locul împlinirilor. Şi zic totdeauna: să
ştiţi că dacă nu e locul împlinirilor, adică dacă
nu te împlineşti în mănăstire prin Dumnezeu, şi-ţi mai
trebuie lucruri din lumea asta ca să te împlineşti, deci dacă
nu-i locul împlinirilor nu-i nici tinda raiului, nu-i nici casa lui Dumnezeu,
nu-i nici poarta cerului. Dar tot aşa oamenii îşi pot face din
căminul lor o tindă a raiului, o casă a lui Dumnezeu, o
poartă a cerului. Se îmbină cerul cu pământul acolo unde este
omul cel credincios. Cerul este o realitate care se răspândeşte, nu e
un loc, un spaţiu anume: acesta e cerul, de aici începe pământul
şi de aici începe cerul. Unde e omul care Îl poartă în sufletul
său pe Dumnezeu, unde e omul purtător de Dumnezeu, acolo e cerul,
acolo e bucuria, acolo e pacea, acolo e binecuvântarea, acolo e iertarea
păcatelor, acolo sunt darurile învierii.
Stimaţi ascultători, mai am ceva de spus, şi
anume că prin participarea aceasta la adevărul învierii Mântuitorului
nostru Iisus Hristos prin toate bucuriile pe care le aduce învierea, prin
transformarea sufletească pe care o aduce credinţa în înviere, se
ajunge la înnoirea vieţii. Sfântul Apostol Pavel în Epistola către
Romani scrie aşa, în capitolul 6: "Precum Hristos a înviat prin
mărirea Tatălui, aşa şi voi să înviaţi întru
înnoirea vieţii". Ce înseamnă aceasta, înnoirea vieţii?
Să duci o viaţă de credincios nu de necredincios. Înseamnă
o viaţă pozitivă întru lucrarea binelui. În Epistola către
Coloseni capitolul 3 citim cuvintele: "Dacă aţi înviat
împreună cu Hristos - şi noi credem că am înviat împreună
cu Hristos la Botez, când am murit împreună cu Hristos şi am înviat
împreună cu Hristos - căutaţi cele de sus, cugetaţi cele de
sus". Şi mai departe zice Sfântul Apostol Pavel: "Omorâţi
mădularele voastre cele de pe pământ: desfrâul, necurăţia,
patima, pofta rea şi zgârcenia sau lăcomia care este o închinare la
idoli". Şi mai departe: "Drept aceea, lepădaţi şi
voi toate acestea: mânia, iuţimea, răutatea, defăimarea,
cuvântul de ruşine din gura voastră, nu vă minţiţi
unii pe alţii pentru că v-aţi dezbrăcat de omul cel vechi
şi v-aţi îmbrăcat în omul cel nou". Şi apoi
adaugă: "Îmbrăcaţi-vă ca aleşi ai lui Dumnezeu,
sfinţi şi preaiubiţi, cu milostivirile îndurărilor, cu
bunătate, cu blândeţe, cu smerenie, cu îndelungă răbdare
îngăduindu-vă unul pe altul, dacă are cineva ceva împotriva
cuiva, precum Hristos v-a iertat aşişderea iertaţi şi voi.
Peste toate îmbrăcaţi-vă cu dragostea care este legătura
desăvârşirii şi pacea lui Hristos să stăpânească
în inimile voastre". Iată ce trebuie să facă omul cu
viaţă înnoită: să înlăture păcatul şi
să realizeze virtuţile, ca să poată fi şi prin viaţă
martor al învierii Domnului Hristos.
Sfârşesc aceste consideraţii cu o poezie de Vasile
Militaru în care se cuprinde foarte bine învierea Domnului Hristos, adică
omul care crede în învierea Domnului Hristos ca martor al învierii Domnului
Hristos. Poezia se numeşte Hristos a înviat:
"Hristos a înviat" Ce vorbă sfântă, Hristos a înviat în firul ierbii, În stupii de albine fără greş, Ai cântărit cu mintea ta creştine Simţi tu topită-n suflet vechea-ţi ură? O, dacă aceste legi de-a pururi sfinte, |
Vă mulţumesc.
Calea Sfântului Apostol Toma poate fi
considerată ca pozitivă?
Da, Biserica noastră o consideră ca pozitivă
şi chiar zice "O, bună necredinţă a Tomei, că
prin necredinţa lui noi toţi ne-am încredinţat". Poate fi
socotită pozitivă şi în înţelesul acesta că Sfântul
Apostol Toma a fost sincer, el a vrut să se încredinţeze dar voia o
dovadă pe care de altfel ucenicii ceilalţi într-un fel o
primiseră. Ei se întâlniseră cu Domnul Hristos, el a vrut totuşi
ceva mai mult decât ceilalţi, probabil pentru că se gândea că
faptul de a-L întâlni pe Domnul Hristos poate rămâne totuşi ca o
iluzie optică şi ştim că o iluzie optică este o iluzie
cel mai uşor de realizat. Şi atunci Sfântul Apostol Toma, poate prin
voia lui Dumnezeu, a vrut o dovadă mai deosebită. Aşa încât
poate fi considerată ca ceva pozitiv.
În condiţiile actuale în ce mod poate fi percepută
învierea de către fiecare creştin şi trăită ca o
realitate incontestabilă?
Numai în măsura în care Domnul Hristos ne
încredinţează lăuntric. Nu există posibilitatea unor
raţionamente în legătură cu învierea Domnului Hristos, chiar
dacă zicem că noi suntem urmaşii martorilor de odinioară, e
totuşi ceva care nu e suficient când e vorba de înviere. Adică noi
trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu, Mântuitorului Celui ce a înviat,
să ne încredinţeze El despre înviere. Nu există nişte
modalităţi de a ne încredinţa despre înviere altfel decât
printr-o certitudine interioară care vine de la Dumnezeu.
Vă rugăm să ne vorbiţi despre giulgiul din
Torino.
"Giulgiul din Torino" este o carte scrisă de un
părinte romano-catolic din Iaşi, pe nume Claudiu Dumea. E o istorie a
giulgiului de când se ştie de el, însă trage şi o concluzie,
şi anume consideră giulgiul din Torino acelaşi lucru cu chipul
cel nefăcut de mână al Domnului Hristos şi cumva amestecă
lucrurile, cel puţin pentru o anumită perioadă. În
legătură cu giulgiul din Torino s-au făcut multe aprecieri, s-au
făcut şi multe investigaţii ca să se constate dacă
este cu adevărat giulgiul cel despre care vorbesc Evangheliştii. Sunt
şi unele reţineri în legătură cu aceasta. Eu cred
totuşi că pentru noi giulgiul cel adevărat este
încredinţarea despre învierea Domnului nostru Iisus Hristos, nu trebuie
neapărat să-l cunoaştem, să-l atingem, să vedem,
să ştim ce analize s-au făcut, la ce rezultate s-a ajuns, ci
important este să avem noi credinţa în învierea Domnului nostru Iisus
Hristos ca şi când am fi văzut giulgiul.
Însă am pierdut ceva din vedere, şi anume la slujba de
fiecare duminică se citeşte dimineaţa din Evanghelie despre
învierea Domnului Hristos. După ce se termină Evanghelia şi se
zice ca de obicei "Mărire Ţie Doamne, mărire
Ţie", urmează o alcătuire în legătură cu
Evanghelia. Şi se zice aşa: "Învierea lui Hristos văzând,
să ne închinăm Sfântului Domnului Iisus". Învierea lui Hristos
văzând. Când am văzut-o? Prin credinţă. Pentru noi, faptul
că despre înviere se relatează în Sfânta Evanghelie este ca şi
când am fi văzut noi şi mormântul gol, şi giulgiurile şi
ne-am fi întâlnit cu femeile mironosiţe, cu îngerul binevestitor, cu
Apostolii care L-au mărturisit pe Domnul Hristos, cu Sfântul Apostol Toma,
cu toţi martorii de atunci, ne-am fi întâlnit cu ei şi am fi
văzut şi noi lucrurile acestea. Nu pentru că le-au văzut
ei, ci pentru că le vedem noi prin credinţă. "Învierea lui
Hristos văzând, să ne închinăm Sfântului Domnului Iisus, Unuia
Celui fără de păcat. Crucii Tale ne închinăm Hristoase -
vorbim cu Domnul Hristos - şi Sfântă Învierea Ta o lăudăm
şi o mărim. Că Tu eşti Dumnezeul nostru, afară de Tine
pe altul nu ştim, numele Tău numim". Şi apoi, ca şi
când nu suntem mulţumiţi cu ceea ce putem face în privinţa
aceasta, zicem: "Veniţi toţi credincioşii să ne
închinăm Sfintei Învierii lui Hristos, că iată a venit prin
Cruce bucurie la toată lumea. Totdeauna binecuvântând pe Domnul,
lăudăm Învierea Lui, că răstignire răbdând pentru noi,
cu moartea pe moarte a călcat". E o alcătuire în care noi deja primim
cele auzite din Sfânta Evanghelie, ne angajăm cu convingerea noastră,
cu conştiinţa noastră. Acesta-i giulgiul nostru, nu giulgiul de
la Torino, pe care îl poate vedea cineva care se duce la Torino, ci
credinţa noastră este giulgiul nostru.
Ce ne puteţi spune despre lumina din noaptea de Paşti?
Nu vă pot spune nimic, dacă vreţi să
ştiţi ceva, relatează Părintele Ioanichie Bălan într-o
carte scrisă de el "Mărturii de la locurile sfinte". E o
carte în care spune şi despre lumina învierii. Eu cu cei cu care am
vorbit, care au fost acolo, de la toţi am aflat că lumina apare, de
undeva din mormânt, de sus, nu ştiau să spună. Ceea ce i-a
impresionat pe toţi este faptul că lumina aceasta se
răspândeşte foarte repede şi inundă toată biserica.
Cum, de unde vine, ce se întâmplă, au ei nişte metode de
răspândire a luminii, vine într-adevăr de sus cum mărturisesc
cei mai mulţi, e o chestiune discutabilă. Însă ceea ce este
important este faptul că învierea pentru noi este lumină. Că
mergem, că nu mergem la Ierusalim, că se aprinde că nu se
aprinde, că vine de sus că vine de jos, e o chestiune secundară.
Important este pentru noi să fim luminaţi de lumina învierii.
Ce părere aveţi despre acele persoane care nu se
spovedesc toată viaţa lor, considerându-se nevrednici de Sfintele
Taine, dar au încredere şi nădejde deosebită că bunul
Dumnezeu le va rândui înainte de moarte vreme de pocăinţă
şi împărtăşirea cu Sfintele Taine?
Vin la mine unii şi zic: "Părinte, a murit tata
şi nu a fost împărtăşit. Ce pot face pentru el?". Zic:
ştii de ce nu a fost împărtăşit la moarte? Că nu a
fost împărtăşit în viaţă. Dacă se
împărtăşea în viaţă, îl învrednicea Dumnezeu să
se împărtăşească şi la moarte, dar dacă nu-l
interesa lucrul acesta în viaţă, uite, nu l-a învrednicit Dumnezeu
nici la moarte. Noi dorim din toate puterile noastre să ne
împărtăşim, nu pentru vrednicia noastră. Eu mă
împărtăşesc foarte des, la fiecare Sfântă Liturghie la care
iau parte şi pot să mă împărtăşesc, dacă nu
am cumva ceva, nu pot să stau până la sfârşitul Liturghiei
să zicem. În cazul acesta nu mă împărtăşesc, dar
şi dacă nu slujesc mă împărtăşesc. De ce? Nu
pentru că mă socotesc vrednic, deşi să ştiţi
că nu mi-e frică că nu mă duc în rai. Adică de ce nu
mi-e frică în fond? Pentru că ştiu că Dumnezeu ne dă
raiul, nu noi realizăm raiul. Şi atunci, dacă duc o
viaţă care să mă recomande pentru rai, nu are Dumnezeu de
ce să mă respingă când voi merge în rai. Nu am să-i spun
lui Dumnezeu că am făcut asta şi asta, că am stat 41 de ani
la mănăstire, că ar putea zice Dumnezeu cum ziceam noi
către un părinte de la noi care a stat 50 de ani la
mănăstire şi în ultimii ani nu mai ştia cât a stat. Şi
zicea: "Eu sunt aici de 40 de ani". Şi eu ziceam: ba nu, că
sunteţi de 45. Şi el zicea: "Mă, păi dacă
ştii tu că sunt de 45, atunci sunt de 45". Şi zicea
părintele că-i de atâţia ani şi eu ziceam: părinte,
dar să nu vă lăudaţi cu asta, că aţi stat la
bine! Aşa şi eu, nu o să pot să spun lui Dumnezeu că
am stat la mănăstire atâţia ani, că ar putea zice Dumnezeu
foarte bine către mine: "Da, dar să ştii că ai stat la
bine. Poţi să stai şi mai mult". Important este în
chestiunea aceasta să dorim binele şi să-l facem pe cât putem,
şi atunci pentru împărtăşire nu trebuie să te
pregăteşti în mod special, dacă toată viaţa e o
pregătire, şi poţi să te împărtăşeşti
mai des. De ce? Pentru bunătatea lui Dumnezeu, nu pentru vrednicia ta.
Adică nu zic că sunt vrednic să mă
împărtăşesc, că doar totdeauna când te împărtăşeşti
zici că eşti nevrednic. Dar Dumnezeu te învredniceşte,
adică dacă Dumnezeu vrea să-ţi dea darul acesta, care e cel
mai mare dar din câte daruri sunt şi de care nu sunt vrednici nici
îngerii, dacă e vorba, dacă Dumnezeu vrea să te
învrednicească, nu ai motive să refuzi. Bineînţeles totuşi,
trăind o viaţă care să te recomande şi pregătindu-te
cu spovedanie şi după aceea împărtăşindu-te cu
încredinţarea că Dumnezeu vine în sufletul tău.
Am auzit acum de curând un cuvânt al Fericitului Augustin care
zice aşa, că "Dumnezeu este atotputernic şi cu toate
acestea nu a putut să ne dea ceva mai mult decât Sfânta
Împărtăşanie. Dumnezeu este atotînţelept şi nu a
ştiut să ne dea ceva mai mult decât Sfânta
Împărtăşanie. Dumnezeu este atotbogat şi cu toate acestea
nu a putut să ne dea ceva mai mult decât Sfânta
Împărtăşanie". Aşa că acesta este lucrul cel mai
de căpetenie, dar pentru ceva de căpetenie trebuie să duci o
viaţă care să te recomande pentru împărtăşire.
Aşa că am păreri foarte rele despre cei care nu se
împărtăşesc. Chiar dacă zic ei că sunt nevrednici, nu
au dreptate, pentru că nimenea nu poate să zică că e
vrednic, şi totuşi Dumnezeu ne-a învrednicit. Cum zicem
"Învredniceşte-ne Doamne în seara aceasta fără de
păcat..." tot aşa zicem "Învredniceşte-mă să
mă împărtăşesc cu Sfintele Tale Taine".
Ce este mai important: să stai acasă şi să
te rogi sau să stai în biserică şi să nu fii atent la ce se
petrece acolo?
E mai important să fii în biserică şi să nu
fii atent acolo decât să stai acasă să te rogi. De ce? Pentru
că mai întâi de toate biserica e cerul cel de pe pământ. În al doilea
rând Sfânta Liturghie e împărăţia lui Dumnezeu cea de pe
pământ, şi apoi ce ai la biserică nu poţi avea acasă,
nu poţi avea acasă binecuvântările care se dau în biserică.
Asta nu înseamnă că trebuie să fii neatent în biserică.
Trebuie să fii atent şi să te sileşti să fii atent,
dar e mai important să fii la biserică oricum, cum poţi să
fii, decât să stai acasă să te rogi, unde nu e atmosfera din
biserică.
Există vreo legătură între învierea Domnului
şi învierea lui Lazăr?
Doar atât, că învierea lui Lazăr poate fi
considerată o înainte-închipuire a învierii celei de obşte şi
poate chiar şi a învierii Domnului Hristos. Învierea lui Lazăr este o
minune pe care a făcut-o Domnul Hristos Cel ce a înviat, înainte însă
de învierea Sa.
Părinte, sunteţi întrebat cât trebuie să se roage
omul ca să-l miluiască Dumnezeu?
M-am întrebat şi eu: de câte ori trebuie să zică
cineva "Doamne miluieşte-mă" ca să-l miluiască
Dumnezeu? Şi m-am gândit la fiul risipitor, de pildă. Fiul risipitor
când s-a întors şi-a făcut întâi o socoteală: "Mă voi
duce la tatăl meu şi voi spune: tată, am greşit la cer
şi înaintea ta, nu sunt vrednic să mă numesc fiul tău,
primeşte-mă ca pe unul din slujitorii tăi". Şi când
s-a apropiat de casă, tatăl l-a văzut de departe şi a
alergat înaintea lui şi a căzut pe grumazul lui şi l-a
sărutat. Deci nu l-a pus în studiu, să zică: să vedem ce
face acesta acum când se întoarce, să vedem ce zice, să vedem cum se
prezintă. De ce nu l-a pus în studiu? Pentru că nu era
cercetător ştiinţific ci era tată, şi inima de
tată îl înghesuia să-l primească. Noi credem că Dumnezeu e
tatăl nostru. Când l-a primit a început să zică:
"Tată, am greşit la cer şi înaintea ta nu sunt vrednic
să mă numesc fiul tău". Nu a mai zis şi
"primeşte-mă ca pe unul din slujitorii tăi", cum
şi-a făcut el socoteala. Şi tatăl său nu a zis: zi de
vreo sută de mii de ori aşa, că apoi te iert. Deci noi trebuie
să avem încredinţarea că Dumnezeu ne miluieşte. Dar zicem
"Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe
mine păcătosul" de atâtea ori de câte putem să zicem,
deşi nu cred că la sfârşitul vieţii va zice Dumnezeu
către mine: tu mai puteai să zici de un milion de ori şi nu ai
zis. Nu cred lucrul acesta. De ce? Pentru că aceasta e o metodă de
îmbunătăţire sufletească, nu o metodă de a cere mila
lui Dumnezeu în înţelesul acesta că numai atunci ţi-o dă
Dumnezeu dacă ai zis de nu ştiu câte ori. Important este să avem
încredinţarea în mila lui Dumnezeu, dar noi cerem mila lui Dumnezeu ca să
ne putem observa pe noi înşine, e o metodă de
îmbunătăţire, de a ţine legătura cu Dumnezeu şi
de a ne curăţi sufletul.
Să ştiţi că înainte de a ne întâlni cu
Dumnezeu prin rugăciunea aceasta ne întâlnim cu noi înşine. Eu v-am
mai spus şi altădată că ne întâlnim cu mizeria din noi. Eu
le spun la oameni: fiţi atenţi, eu m-am întâlnit cu mizeria din mine
şi vă puteţi întâlni şi voi cu asta. Fiţi atenţi
că nu rămâneţi la asta, stăruiţi în rugăciune, se
limpezesc lucrurile cu vremea. Aşa încât noi folosim rugăciunea
aceasta nu pentru că noi nu am avea încredinţarea că Dumnezeu ne
miluieşte dintr-o dată, sau ne miluieşte chiar prin faptul
că ne angajăm în rugăciunea aceasta, ci facem rugăciunea
aceasta ca să ne putem observa pe noi înşine, ca să ne putem
urmări, să putem înlătura gândurile cele rele, să putem
să fim în legătură cu Dumnezeu. De altfel să
ştiţi că acesta nu-i ultimul fel de rugăciune, deşi
m-am gândit aşa, că dacă m-aş întâlni cu Domnul Hristos
şi aş avea conştiinţa că m-am întâlnit cu El - am
conştiinţa că mă întâlnesc cu El în rugăciune, dar zic
aşa, cum s-a întâlnit de pildă Sfântul Apostol Pavel pe drumul
Damascului - ce I-aş cere eu, ce I-aş spune eu Domnului Hristos? Cred
că asta I-aş spune: "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu,
miluieşte-mă pe mine păcătosul". Asta este, şi
aşa o zicem până la moarte. Bineînţeles că după ce te
întemeiezi în rugăciunea aceasta, îţi mai vin şi alte gânduri:
"Mărire Ţie Doamne, mărire Ţie", "Mare
eşti Doamne şi minunate sunt lucrurile Tale şi nici un cuvânt nu
este de ajuns spre lauda minunilor Tale" - asta zic eu că e tunetul
pământului, aşa cum există un tunet al cerului există
şi un tunet al pământului. Şi sunt cuvintele acestea: "Mare
eşti Doamne şi minunate sunt lucrurile Tale şi nici un cuvânt nu
este de ajuns spre lauda minunilor Tale". Sau "Cine este Dumnezeu
mare ca Dumnezeul nostru? Tu eşti Dumnezeu care faci minuni".
11 mai 1994